Octavian Paler's Blog, page 9

"Tăcerea egală cu toate cuvintele", sau redobândirea Inocenţei

"Undeva în urma noastră trebuie să fie o insulă

unde păsările ţipă ca la începutul lumii şi

oamenii învaţă primele cuvinte, unde o femeie

descoperă arta desenând cu degetul pe nisip

conturul umbrei iubitului ei. Undeva în urma noastră

trebuie să existe, înaintea cuvintelor şi înaintea tuturor

rănilor, trebuie să existe un cuvânt cu care am putea

mărturisi totul, sau trebuie să existe o tăcere egală

cu toate cuvintele. Trebuie să existe o apă limpede

de care să nu mă mai tem să mă spăl cu ea pe mâini

şi pe faţă şi pe urmă să mă privesc liniştit,

fără tristeţe şi fără să fiu nevoit să surâd,

uitând ceea ce ne-a făcut vinovaţi faţă de noi înşine

şi faţă de alţii. Dar unde este această insulă,

domnule Gauguin, dacă dumneavoastră în Tahiti

n-aţi aflat decât că "a spera înseamnă aproape a trăi"?

Unde este această insulă dacă nu în noi înşine?

"Le péché c' est le Grec ", ziceaţi dumneavoastră

înainte de asta. Adică vina noastră este aceea

de a fi construit Parthenonul? De a fi sculptat

şi admirat pe Venus din Milo? Nu, domnule Gauguin,

povestea dumneavoastră mă călăuzeşte de fapt

spre concluzia că după atâtea secole şi atâtea greşeli,

după atâtea speranţe şi atâtea amânări, nu mai trebuie

să căutăm  fericirea decât lângă mâinile noastre.

Nu-i putem cere artei să se întoarcă înaintea cuvintelor

şi dacă într-o dimineaţă păsările vor trece pe ţărm

ameţite de soare şi nimeni nu va mai spune despre ele

decât că sunt nişte păsări ameţite de soare

şi dacă într-o zi valurile vor lăsa pe nisip nişte urme

ciudate şi nimeni nu va mai spune altceva despre ele

decât că valurile au lăsat pe nisip nişte urme ciudate,

atunci uitaţi-vă bine la trupul Tehurei,

poate veţi descoperi în flacăra arămie o zeiţă de marmură

recăpătându-şi din cele două braţe pierdute un braţ

pentru a desena, imitându-i pe oameni,

conturul umbrei iubitului ei,

chiar fără să ştie ce-i arta."

Poeme – Venus din Milo

Inocenţa trebuia pierdută, pentru ca cea redobândită să fie adevărată. Dar ea nu se redobândeşte într-un alt mod decât privind ceea ce este, fără a lăsa mintea să se îmbete de propriul ei talent, fără gânduri ori cuvinte. Pentru că mintea nu se poate convinge de frumuseţea unei flori decât dacă îşi sugerează singură acest lucru, iar fiinţa noastră ratează adevărata frumuseţe a unei flori.

Privind floarea fără vreun gând, ori cuvânt, mintea se va simţi stânjenită, căci s-a obişnuit să fie tot timpul băgată în seamă, pentru că ea nu face altceva decât să sporovăiască toată ziua.

Privind floarea, copacul, stelele, un râu, marea, chiar şi pe stradă, privind la cei ce trec, fără să spunem ceva, fără să judecăm, fără să folosim cuvinte, doar să privim, percepţia noastră se va purifica, şi vom atinge o claritate a vederii care ne va permite să privim esenţa tuturor lucrurilor, inclusiv propria noastră esenţă.

Cunoaşterea de sine, sau descoperirea "insulei din noi înşine" nu poate apărea decât într-o minte clară, nu într-o minte umplută cu cunoaştere, cu judecăţi de valoare, despre bine şi rău, despre frumos şi urât; doar într-o minte lipsită de cuvinte. Ea este întotdeauna prezentă, dar nu se poate reflecta decât într-o minte absolut clară, pe care nu mai există nici un val.

Aceasta este redobândirea inocenţei, care valorează cu mult mai mult decât cea a unui copil în mintea căruia nu s-a scris nimic. Inocenţa este renunţarea de bună voie la minte, atunci când nu este cu adevărat nevoie de ea, căci în acest caz, mintea nu face decât să încurce lucrurile, nu să le  descurce.

Să privim viaţa cu ochi de copil, fără să ştim la ce privim. Vom obţine astfel o viziune nouă. La ea se referea şi Octavian Paler în "Venus din Milo", la "tăcerea egală cu toate cuvintele".

Cassandra, oglinda spartă

Iată o dramă în care nu găsim nici un sprijin. Căci există dureri în miezul cărora, nemaiavînd nimic, putem cîştiga totul. Dar suferinţa Cassandrei e goală de orice speranţă. Un zeu sau o fiară ucide timpul înainte de a sosi în inima ei. Şi nu compasiunea ne poate apăra. Compasiunea are nevoie de viitor. Ca şi dragostea. Darul lui Apolo este de o nesfîrşită cruzime şi trebuie să ignor sau să refuz această profeţie care ia totul fără să dea nimic în schimb. Să mă acuz că vreau astfel o fericire lipsită de puterea de a mîngîia, de a înţelege şi de a suferi? O fericire care închide ochii să rămînă singură?Pe măsură ce aş asculta glasul fierbinte şi posomorît al Cassandrei, aş vedea tot mai clar că ea stă cu mîinile goale, într-o aşteptare fără iluzii, ca în povestea Danaidelor osîndite să umple cu apă un butoi fără fund. (Mitologii subiective)

Cassandra, prin daru-i, nu făcea altceva decît a aşeza o oglindă în faţa evenimentelor, una magică aş spune, căci întîmplările respective nu erau cele ce tocmai aveau loc ci acelea ce urmau a veni, ursindu-le soarta, o oglindă în dreptul celor cărora le vorbea privindu-i în ochi. Ea ştia ce urma a fi. Şi aici se sfîrşeşte „darul", cum nimeni nu o credea, Apolo rezervîndu-i în acest fel, poate, o soartă mai puţin crudă decît aceea cînd ar fi fost crezută, însă cine ştie, nu a avut timp, ori destulă perversitate de a gîndi mai departe, el a fost doar cinic.

Căci ce s-ar fi întîmplat de viziunile şi vorbele Cassandrei ar fi fost luate în serios? Dacă Apolo i-ar fi lăsat darul iniţial, nefiind orbit de răzbunarea născută de faptul că fiica lui Priam i-a refuzat iubirea? Cei vizaţi, cunoscînd deja viitorul, avînd şansa de se prevedea o catastrofă sigură ori un pericol doar, prin viziunile oferite de Cassandra, puteau găsi multiple variante de a ieşi din impas, de a contracara şi chiar înlătura pericolul. Dar care dintre alternative ar fi fost cea sigură? Cassandra nu ne-a spus tot! Ce anume le-ar fi asigurat o izbîndă certă, un succes garantat? Cassandra nu dă soluţii, nu propune ieşiri, ea nu arată cu mîna întinsă spre o poartă, ea spune doar ce va fi.

În cazul unui eşec tot ea va fi fost cea vinovată şi cu o vină mult mai adîncă, pentru că a omis ceva… acel ceva ce le-ar fi asigurat reuşita, ar fi putut gîndi ei… Ar fi avut o vină exhaustivă Cassandra şi, astfel, ar fi meritat o pedeapsă mult mai aspră, nu doar declararea nebuniei, dar aşa cum gîndeam mai sus, Apolo nu a fost interesat de mai mult ori nu l-a dus mintea pînă într-acolo şi nu ştiu cum ar fi fost mai bine…

Nu uit totuşi că Troia avea să fie distrusă de scepticismul celor care o considerau pe Cassandra nebună. Scepticismul surîzător, grăbit să nege, o închide pe Cassandra în turn şi, apoi, va deschide singur porţile înaintea calului de lemn. (Mitologii subiective)

Şi de fiecare dată au refuzat a crede. Au mers aşa cum au simţit, la noroc, am putea crede noi, acum, cînd ei credeau în doar inteligenţa şi instinctul lor. Şi în zei… Restul este NU.

Negaţia îmi poate arăta ce nu vreau să fiu şi ce nu vreau să fac, ce-mi repugnă şi ce dispreţuiesc. Dar trebuie să ştiu ce vreau să înflorească în ceea ce apăr. Între ruinele unei negaţii se impune o afirmaţie. (Mitologii subiective)

E spartă oglinda acum. În infinite cioburi, iar Cassandra s-a eliberat din turn.

O găsim în fiecare fereastră neacoperită de nori, în fiece ochi de apă şi lamă de cuţit, în orice bucăţică a oglinzii din noi.

de Mirella

Un labirint îl desparte pe EU, de EUL piesă de muzeu

Octavian Paler a scris "Un muzeu în labirint" şi după scurgerea a 19 ani, a schimbat titlul în "EUL DETESTABIL". Toate autoportretele pictorilor pe care i-a studiat, privind în labirintul diversităţii figurilor marcante ale artei pe pânză, le-a concentrat într-un singur cuvânt: EU. Dar de ce l-a numit detestabil? Pentru că şi domnia sa avea un eu uriaş, era o figură prea-cunoscută, şi marcantă pentru cultura românească, părerea domniei sale era foarte apreciată, şi pe bună dreptate!

Dar niciodată nu şi-a pus cu adevărat problema că, vine o vreme, în viaţa unui om, când acest eu trebuie decojit şi aruncat de pe fiinţa spirituală, pentru a o lăsa pe aceasta din urmă să iasă la lumină în adevărata ei splendoare; nu ajunsese la momentul în care să simtă într-un mod dureros, acutizat, faptul că acest eu este motivul suferinţei create de o societate care îţi spulberă toate credinţele în valorile care, ţi-au dat dorinţa de a merge mai departe şi sensul vieţii.

Drumul eului spre stadiul final, acela de piesă de muzeu, obligatoriu trece prin labirint, prin experientele vieţii. Când, apropiindu-se de sfârşitul călătoriei, şi realizând că a venit timpul să scape de iluzia fiinţei sale, dar dându-şi seama că este un proces la fel de greu ca şi cel de formare a eului, Maestrul l-a numit DETESTABIL; fiindcă munceşti o viaţă pentru ceva, care în faţa morţii nu are absolut nici o valoare, şi pe care trebuie să îl arunci la gunoi înainte ca moartea să ţi-l arunce ea însăşi la groapă.

Este foarte important să se înţeleagă acest secret şi anume, că procesul creşterii fiinţei spirituale presupune ca, înainte de toate, omul să îşi cristalizeze egoul. Cine nu are un ego cristalizat, nu îl va putea abandona vreodată. Sună paradoxal, dar exact aşa stau lucrurile. Mai întâi trebuie să îţi cristalizezi egoul, iar apoi să-l abandonezi. Daca nu dispui de un ego cristalizat, nu ai ce să abandonezi.

Un om bogat poate renunţa la bogăţia sa, dar la ce ar putea renunţa omul sărac? Un mare savant poate renunţa la intelectul său, dar la ce ar putea renunţa omul mediocru? Un om al cunoaşterii, cum a fost şi marele Octavian Paler, poate renunţa la cunoaşterea sa, poate deveni ignorant, se poate smeri, dar la ce ar putea renunţa omul care nu înţelege nimic?

Socrate a fost îndreptăţit să spună: "Eu nu ştiu nimic". De fapt, aceasta era etapa a doua. El ştia foarte multe lucruri, dar a realizat că toate aceste cunoştinţe nu îi folosesc la nimic. Un om ignorant, care nu a învăţat niciodată nimic, nu are dreptul să spună acelaşi lucru. Intelectul trebuie mai întâi antrenat; cunoaşterea trebuie dobândită. Egoul trebuie cristalizat. Aceasta este prima parte a vieţii. Abia după ce te îmbogăţeşti poţi renunţa la bogăţie. Diferenţa este foarte mare.  Ca să devii un individ trebuie mai întâi să îţi cristalizezi un ego, să devii un nume, nu doar un număr, să te desprinzi de conştiinţa de turmă, pentru că societatea nu este altceva decât o turmă. Ca să fii un un individ cu un ego cristalizat trebuie să fii puternic, să gândeşti cu capul tău, să fii tu însuţi, să fii un singuratic, nu să fii o oaie; ca să fii o oaie trebuie, mai întâi, să faci parte din turmă, zicea Einstein.

Egoul este primul pas către abandonarea de sine. Ştiu că sună paradoxal, căci veţi spune că abandonarea de sine presupune smerenie. Ei bine, nu! Mai întâi de toate presupune un ego. În caz contrar smerenia este falsă. Egoul trebuie să fie puternic şi ascuţit ca o sabie. În acest fel devii distinct, te deosebeşti de ceilalţi. Abia acum poţi renunţa la ego. Urmează etapa smereniei, dar aceasta are o altă calitate decât smerenia unui om sărac sau a unui om slab. Numai acum se poate vorbi de abandon. Şi abandonându-l, eul devine ceea ce era şi înainte – dar nu simţeai acest lucru cu toţi porii fiinţei tale – adică detestabil. Cu adevărat EUL devine DETESTABIL! dar nu înainte de a ajunge a fi un adevărat EU…

Graţia umană

"Învăţaţi să lăsaţi pe chipul vostru să înflorească un zâmbet. Este darul pe care-l oferiţi aproapelui, este darul pe care-l oferiţi întregului Univers!"  Despre dragoste

Maniera este expresia involuntară sau incidentală pe care o dăm gândurilor şi sentimentelor noastre cu ajutorul privirii, tonului şi gesturilor.

Priveşte chipul celui cu care vorbeşti dacă vrei să-i cunoşti adevăratele sentimente, căci omul poate disimula mai uşor prin cuvinte decât prin expresivitate. Anumite acţiuni pot fi făcute cu intenţie, iar anumite declaraţii pot fi repetate din rutină. Modul în care facem o favoare este de multe ori mai de preţ decât favoarea însăşi. Motivaţia gestului poate izvorî dintr-o serie de motive îndoielnice: vanitate, afectare sau interes. Dar cordialitatea cu care persoana care ţi-a făcut binele te întreabă ce mai faci, sau îţi strânge mâna, nu poate lăsa loc niciunei interpretari greşite. Felul în care faci ceva, indiferent ce, marcheaza măsura şi forţa impresiilor tale lăuntrice iar asta decurge în chipul cel mai nemijlocit din sentimentele tale imediate sau obişnuite fiind amprenta care îşi  pune pecetea pe viaţa şi caracterul oricărei fapte; altfel, tot restul poate fi executat şi de un automat.

Şi care este lucrul care deosebeşte pe cel mai bun actor de cel mai puţin bun, dacă nu tocmai modul de interpretare al aceluiaşi rol ?

Cel dintâi cunoaşte perfect măsura şi forţa de acţiune a anumitor sentimente, în timp ce actorul mai puţin bun se împleticeşte în mecanismele pasiunii.

Pentru o femeie, graţia este mai importantă decât frumuseţea. Astfel întalnim uneori o puternică stăpânire de sine, o voluptate a firii izvorând din propriile senzaţii şi găsind plăcere în tot ce o înconjoară. Aceasta este mai atrăgătoare decât orice calitate şi îi rezişti mai greu decât oricărei alte atracţii. Spiritul ei este un repozitoriu al plăcerii, iar zâmbetul iţi dă senzaţia unui suflu primăvăratec.

Descrierea Laurei de către Petrarca corespunde acestui tip pe care îl găsim frecvent şi în portretele lui Titzian. Modelele acestuia trăiesc doar prin sentiment sau par a fi pictate în timp ce ascultau muzică. Exista la Luvru un portret (sau cel puţin exista) înfăţişând această expresie, aşa cum ne-o putem închipui mai bine. Privirea nu este pironita în jos, ci înălţată înainte, dincolo de această lume. Este o privire ce nu s-a stins niciodată, rămânând nealterată, ca şi sentimentul profund din care s-a nascut.

Graţia a fost definită ca o exprimarea exterioară a armoniei sufleteşti.

"Pământul e singurul loc în care se poate crea Paradisul." Viaţa pe un peron

by Gabi

Bine şi rău, prin Pandora. Speranţa (II)

Modernii i-au dat speranţei un atribut nou, o ancoră de corabie; cei vechi credeau oare că speranţa nu ancorează nicăieri? Nici Fata Morgana nu se opreşte nicăieri decît pentru a muri. [...] Unii (Chamfort) pretind că fericirea nu mai vrea să depindă de nimic. Ei zic: pentru mine fericirea n-a început decît în clipa cînd am pierdut orice speranţă; nici o dezamăgire, nici o primejdie nu mai ameninţă fericirea născută din disperare. Dar ce fericire e aceasta? (Mitologii subiective)

… Istoria a dat, grăbită, Rubiconului sensul de risc, dar fiecare clipă ne cere să trecem un Rubicon, să aruncăm nişte zaruri şi să sperăm; pe reversul acestui gest locul e gol; şi a iubi o amintire reprezintă o opţiune şi un risc, iar dincoace de Rubicon nu creşte nimic, timpul trece fără semne şi fără amintiri; numai noaptea dormim dincoace de Rubicon, deşi poeţii antici socoteau speranţa ora somnului; din clipa cînd ne-am trezit trebuie să ne ridicăm corturile şi să trecem dincolo; în fond e acelaşi curaj care ni se cere continuu de a nu fugi din faţa sfinxului; orice speranţă se află pe malul celălalt şi mă tem să mă uit resemnat în apa care curge; la ce mi-ar folosi o prudenţă care nu promite nimic? Şi totuşi am în urma mea destule rîuri pe care nu le-am trecut şi au secat singure; eu n-am făcut decît să intru în albia lor uscată, dar, reproşîndu-mi ceea ce inima mea n-a îndrăznit, nu spun că Rubiconul e apanajul firilor hotărîte. În definitiv, el nu e decît un răspuns care trebuie dat mereu. Diferenţa constă în patima cu care sînt aruncate zarurile?… Expresia e falsă. Pentru că întotdeauna zarurile cad după ce-am trecut. (Mitologii subiective)

Poate ca Caesar însuşi lansînd, iată, deja celebrele-i cuvinte, s-a lăsat aşteptător nu unui joc de zaruri, ci mai degrabă unei rulete ruseşti căci… à la guerre comme à la guerre, niciodată, nimic nu e sigur şi determinat dinainte, el a avut doar curaj. Îndrăzneala de zi cu zi.

Rubiconul îl trecem tot timpul, în fiece clipă, pentru că trebuie să facem asta, nu avem de ales, karma e acolo şi pînă la urmă asta înseamnă a trăi, nu sîntem extraordinari prin decizie, nici prin pas, nici măcar prin patima cu care sînt aruncate zarurile pentru că tabla e goală de cele mai multe ori, iar zarurile nu există încă.

Felul în care se pune problema primează, nu atît ea în sine… Că Pandora a deschis cutia ori Epimeteu, ceea ce s-a aflat acolo şi ceea ce a rămas închis şi de ce, că Zeus şi-a dorit o vendetta memorabilă iar Atena în înţelepciunea-i a adăugat speranţa… cine îşi mai aminteşte?

Focul lui Prometeu arde, iar Rubiconul e trecut încontinuu… Nu aici e greul, nu aici e încercarea.

Alea jacta est… Să fie aşa? Şi cînd anume?

Cu faţa la Rubicon, ştim ce ne aşteaptă. Blestemul zeilor sau doar încălţările pline cu apă după ce îl vom fi trecut, eventual să ne înecăm în cele valuri de nu ştim suficient de bine a înota, dar riscuri neprevăzute ori necalculate nu se mai pot ivi. Pe urmă însă nu mai e aşa sigur ce ne rezervă celălalt mal, controlul nu e mai al nostru, cît va fi fost el pe parcursul traversării, cel mai comod ar fi să continuăm în lungul apei, în aval, alţii înspre izvoare, depinde de fiecare ce anume aşteaptă, dar nici asta nu ar fi o soluţie la infinit. Şi aşa ne trezim dincolo. Unde…

… întotdeauna zarurile cad după ce-am trecut.

de Mirella

Eul detestabil şi gravitaţia

"E arbitrar El Greco prin formele sale alungite care nu respectă proporţiile comune ? Dumnezeule, dar Don Quijote nu e arbitrar ? Nu-şi permite el să vadă lumea altfel decât cei din jurul său, după propria sa logică ? Don Juan nu e arbitrar? Pasiunea însăşi nu e arbitrară? Şi observaţi dansul spaniol. El este, în acelaşi timp, explozie şi însingurare. Flacăra care arde, la fel de aproape de ţipătul vital şi de ţipătul de moarte. Oare nu e şi Spania astfel? Când tace, Spania tace ca Velasquez. Nu scoate nici o vorbă. Când izbucneşte în râs, o face în hohote, ca Goya. Iar când aspiră spre ceva o face ca El Greco. Arzând de fervoare. Nimic nu e moderat în pictura spaniolă, pentru că nimic nu e moderat în sufletul spaniol."

Îndrăznesc să afirm, după umila mea părere că, nimic nu e moderat în sufletul uman, atâta timp cât eul detestabil există, şi nu este lăsat să moară – acest eu care mereu cere satisfacţie, vrea să fie mulţumit, care mereu vrea să simtă plăcere, şi care fuge de durere ca dracul de tămâie; acest eu atât de detestabil încât, până şi în actul iubirii pune raţiune, căci nu dă nimic fără ca să vrea ceva în schimb, măcar că simte numai plăcerea că a dăruit, dar mereu şi mereu vrea să fie răsplatit, cu laude, ori cu răutate, ca să se poată văicări mai apoi că a dat ceva bun, şi a primit ceva rău în schimb…plăcerea de a dărui, murdăreşte însuşi actul dăruirii… –  atâta timp cât eul detestabil nu este lăsat să moară în chinuri, nimeni nu poate crea în mod nearbitrar, pentru că nu poate iubi în mod nearbitrar.

Nici un om de artă nu poate crea în mod nearbitrar, în afara întâmplătorului, nu poate crea artă obiectivă, care să producă aceeaşi rezonanţă a sentimentelor, în sufletele aceloraşi tipuri de oameni, de pe aceeaşi treaptă de evoluţie spirituală ca şi el.

Dacă pasiunea este arbitrară – adică întâmplătoare şi de cele mai multe ori prin ea abuzându-ne pe noi înşine, şi pe ceilalţi, căci ardem în focul mistuitor al pasiunii pentru cineva, ori pentru ceva anume – după ce eul detestabil este lăsat să se risipească – fiindcă, fie vorba-ntre noi, nu este decât un fum rozaliu care ne învăluie, o minciună frumoasă ori mai degrabă urâtă, despre noi înşine – iubirea vine, şi devine, ea însăşi, arbitrul nostru, care ne temperează pasiunea şi ne adânceşte întelegerea felului de a fi şi de a se manifesta al tuturor lucrurilor, iar creativitatea ne-o dezvoltă la adevărata ei plenitudine.

Din pasiune subiectivă, şi subiectivistă, ea ne transformă în propria noastră obiectivizare. Iar când există obiectivizare, chestiunea diferenţelor dintre eurile noastre devine pură teorie, căci practic, nu există nici o diferenţă între noi toţi, decât de iluzii.

Eul este atât de detestabil, încât şi-a împărţit iluziile cu generozitate, însă nu în mod egal la toată lumea.  De aceea şi suferă, căci suferinţa este proprie numai eului detestabil, iar toată această crâncenă suferinţă este cel mai bun motiv de a-l lăsa să moară…pentru ca noi înşine să putem renaşte şi creşte prin Iubire cu Iubirea în Iubire păşind…nemairespectându-se regulile proporţiilor…cine şi cât, cui şi pentru care motiv dăruieşte…dăruieşte iubire oamenilor, ca pictor, ca muzician, ca scriitor, ori ca orice altceva, nerestrângându-se la categoria umană, de subiecţi, fără ca să mai vrea să primească ceva în schimb…nici măcar iubire…căci iubind, dăruieşti un continuum de putere şi primeşti un continuum de curaj..dar nu înainte de a ne lăsa eul să moară…pentru că el aplatizează totul, şi puterea şi curajul, doar pentru simplul fapt că privind prin ochii lui, este detestabil să fii puternic şi detestabil să ai curaj. Totul la eu devine detestabil…aşadar, vine timpul, şi acum este, când trebuie să-l lăsăm să moară. Să nu îţi fie milă să te doară, ca să fieşti, nu-l tulbura ci, lasă-l… Să moară! Să moară! Să moară!

"Atunci nu-ţi mai rămâne decât să-ţi închipui că forţa gravitaţiei care-l trage spre pământ ar fi, dacă răstorni imaginea, forţa care îl face (pe om, n.m.) să cadă spre cer."

Rabdarea

[image error]

"   Nu vreau sa va conving de nimic, domnilor, si de fapt nu vreau nici macar sa ma credeti. Pur si simplu va rog sa ma ascultati. Asta e totul. Dupa aceea puteti sa ma considerati cum veti dori. Totdeauna mi-am zis ca daca are cineva rabdare sa ne asculte, jumatate din dreptate este implinita." ~ Viata pe un peron

Sursa foto: www.revistatango.ro

Vârsta inimii tale

"Am exact vârsta la care Don Quijote şi-a început aventurile,

am aceeaşi vârstă şi iubesc lumea la fel,

nu-mi mai lipseşte nimic.

Poate, un scutier îmi lipseşte, dar nu-i nimic,

voi porni singur la drum.

Am aceeaşi vârstă şi aceeaşi nevoie să cred,

nu-mi mai lipseşte nimic.

Poate-mi va lipsi Rosinanta,

dar nu-i nimic, voi merge pe jos.

Şi poate morile sale de vânt,

dar nu-i nimic, le voi inventa şi pe ele.

Am aceeaşi vârstă ca Don Quijote şi drumul m-aşteaptă

şi în afară de un scutier, de Rosinanta şi de morile sale de vânt

nu-mi mai lipseşte nimic.

Ba da, eu m-am născut după Descartes."

Am învăţat de la viaţă că oamenii au nevoie să fie reînnoiţi şi  readuşi la viaţă prin  iertare. Nu respinge niciodată pe cineva în mod gratuit.

Frumuseţea unui om nu ţine de estetica figurii sale ci se reflectă prin sufletul sau prin pasiunea care o arată. Dacă mă las influenţată de aceasta atitudine altruistă şi generoasă simt o căldura care-mi creşte în piept. Ceva vibrează în mine şi mă apropie de adevăr şi de dreptate, de ceea ce este mai de preţ în fiinţa mea. Inspiraţia pe care o resimţi în faţa mărinimiei unei persoane pe care o admiri sau în faţa imensităţii unui peisaj sau armoniei unei grădini îţi  deschide mintea şi inima către moduri sublime de a fi şi a primi ceea ce lumea are de oferit şi către ceea ce îţi doreşti tu să-i aduci. Pentru a avea în ochi o  lumină specială, caută să te însoţeşti de persoane generoase.

Bine şi rău, prin Pandora. Speranţa (I)

Atunci cînd, în general, se aminteşte ori se face trimitere la această legendă, pe scurt se spune Cutia Pandorei. Uneori Mitul Pandorei. Doar că acel obiect i-a fost înmînat acesteia ca dar de nuntă, de către Zeus sau din partea lui, cu condiţia de a nu fi niciodată deschis. Că l-a deschis Pandora ori Epimeteu, din nou variaţiuni există, unii ce văd curiozitatea ca un apanaj strict feminin ar fi de partea primei variante însă şi excepţii există, nu asta are importanţă ci anume ce se găsea în acel dar, care lucruri au apucat a se elibera de acolo şi ce a rămas, mai încet în mişcări fiind. O văd pe Pandora ca pe o unealtă a unui mijloc – darul ca pervers şiretlic – pentru reuşita asigurată a răzbunării mai marelui zeilor de atunci. Atît. Rolul ei a luat sfîrşit, cutia a fost deschisă.

Numele lui Epimeteu înseamnă în greceşte „care reflectează prea tîrziu". El a luat-o de soţie pe Pandora şi, astfel, cutia fatală care, după unii poeţi antici, s-ar afla la originea tuturor relelor a fost deschisă. (Mitologii subiective)

Lucrul cel mai echivoc în această poveste este speranţa. Întîi, pentru că nu ştim de ce zeii au amestecat-o cu relele care au umplut lumea. Apoi, deoarece nu ştim de ce au lăsat-o tocmai ultima în cutia Pandorei. Cînd Epimeteu şi-a dat seama ce se întîmplă, a vrut să închidă cutia, dar era prea tîrziu. Înăuntru nu mai era decît speranţa… (Mitologii subiective)

Îmi pare foarte interesant cum este pusă chestiunea cu cine a ieşit primul şi cine a rămas şi de ce anume, or fi aşezat zeii unul peste altul toate lucrurile acelea? Speranţa prima în cutie iar apoi în straturi frumos şi cu grijă ordonate toate relele? Ori au fost toate puse la grămadă, cum au dat zeii, fără nici o regulă, în nici o anume ordine bine calculată şi gîndită?… Ieşirea lor în prima variantă pare logică, sigur că Speranţa, fiind la urmă, nu a mai apucat a zbura, capacul fiindu-i trîntit în nas dar în cea de-a doua… dacă toate fuseră înghesuite de-a valma în cea cutie, cum de a rămas tocmai ea la urmă? De ce? Poate cu un rost anume? Citeam undeva că mai lentă fiind în mişcări nu a reuşit a scăpa… şi nu mi-am putut abţine un zîmbet… E o explicaţie!

Am putea înţelege multe şi diferite din faptul că a rămas închisă în cutie, depinde de fiecare, închisă fiind ea, Speranţa, lumea s-a trezit cu toate relele pe cap şi cu astea va rămîne dar atunci Zeii se vor fi ales cu o răzbunare şi izbîndă mult prea rapide, trop facile… nu, nu e de ei! Dacă însă vedem Speranţa ca ultimul lucru PĂSTRAT în cutie, aşadar în odaia lumii ori în pod, nu importă, eh, aici ar fi mai interesant, oamenii se agaţă totuşi de ceva, pe de altă parte tot Zeii ştiu foarte bine că aceasta nu este, la urma urmei, decît o Fata Morgana şi i-ar lăsa să se agaţe bine de ea pentru a rîde mai straşnic la final, repet acum perversitatea şi cinismul celor de pe Olimp. Asta din punctul lor de vedere căci oamenii văd lucrurile exact invers… Şi de cele mai multe ori reuşesc doar prin Speranţă, bine…, nu doar ci plus încredere şi tenacitate, să îşi rezolve ce au de rezolvat şi să reuşească! Iar atunci Zeii nu mai au decît a-şi ridica pălăriile în faţa oamenilor şi eventual a face o reverenţă onestă.

Epimeteu repune totul în discuţie îndoindu-se că grecii erau îndreptăţiţi să considere speranţa un rău… Poate, în măsura în care, alinînd suferinţa, speranţa evită să înfrunte un rău, sare peste el sau îl înlătură fictiv. Ori, poate în măsura în care am avea dreptul să o asemănăm cu o Fata Morgana lăsată să alerge singură prin deşert în numele nostru, obligată să rezolve ea, speranţa, ce nu rezolvăm noi… Sigur că prin sofism orice noţiune poate fi îndoliată cu negaţia ei. dar toate aceste reticenţe se găsesc în însăşi esenţa clasicismului. Epimeteu nu face decît să le dezvăluie… (Mitologii subiective)

Modernii i-au dat speranţei un atribut nou, o ancoră de corabie; cei vechi credeau oare că speranţa nu ancorează nicăieri? Nici Fata Morgana nu se opreşte nicăieri decît pentru a muri. [...] Unii (Chamfort) pretind că fericirea nu mai vrea să depindă de nimic. Ei zic: pentru mine fericirea n-a început decît în clipa cînd am pierdut orice speranţă; nici o dezamăgire, nici o primejdie nu mai ameninţă fericirea născută din disperare. Dar ce fericire e aceasta? (Mitologii subiective)

Dar! Îmi permit un „dar", nu acel „da, dar" al scepticilor ci un altul pe care Maestrul l-a lăsat deoparte, poate pentru că este un alt domeniu, mai bine zis altă zonă… Există iniţiaţi reali care au găsit fericirea nu din disperare, ce fericire e aceasta?, nu pierzînd speranţa ci renunţînd la ea (de fapt la dorinţă, aceasta antrenînd lăuntric speranţa, aşteptarea şi, în cazul eşecului, Trauma) iar atunci evident că nici o dezamăgire, nici o tristeţe şi nici o traumă nu îi mai atinge, ei devenind în final liberi.

Ce provocare mai mare decît aceasta, ce răspuns mai usturător, prin reuşita lor, prin devenirea lor, dat zeilor de către oameni, ar putea exista?

de Mirella

Eul Detestabil – Labirintul fără centru

"Pentru Pitagora, sufletul avea formă pătrată. La vechii chinezi, pătratul neînchis era simbolul infinitului. Mondrian şi-a petrecut douăzeci de ani din viaţă desenând pătrate.

Îmi amintesc de o expoziţie "Mondrian" deschisă la Hamburg într-o sală în formă de "L", unde spaţiul strâmt te silea să asculţi fără voie comentariile vecinilor, chiar când erau făcute în şoaptă. Ceea ce m-a izbit atunci a fost nu atât dificultatea artei moderne de a se face înţeleasă, cât faptul că adversarii ei de azi se folosesc cam de aceleaşi argumente ca adversarii impresioniştilor acum un veac : "Ce inseamnă asta? Ce reprezintă? Aşa ceva pot să mâzgălesc şi eu! Nu trebuie să fii pictor."   …

El Greco a fost învinuit că nu se pricepea să picteze mâini; Michelangelo, că era tot sculptor şi în pictură; Rembrandt, că arunca o mare parte din tablou în noapte; Caravaggio, că era insolent, arătând sfinţi cu picioarele umflate de varice. Nimeni nu mergea însă, altădată, până la a afirma că oricine ar fi putut face, la nevoie, ceea ce făceau ei. S-a produs, deci, o radicalizare a refuzului odată cu apariţia artei moderne, iar fenomenul are, desigur, cauze complexe, ţinând, între altele, şi de un deficit de educaţie estetică. Un privitor care ştie că "noutatea" nu e un capriciu al pictorilor, ci o consecinţă a evoluţiei artei şi a ideilor despre artă, că pictura abstractă n-a sfărâmat obiectul din pură plăcere de a distruge, ci din dorinţa de a privi dincolo de el, va încerca să-şi dea seama în ce măsură artistul a reuşit să-şi realizeze intenţiile sau n-a făcut decât să-şi complice inutil limbajul. Cineva care a citit cum trebuie declaraţia, cam ostentativă, dar de bună credinţă, cu care începea manifestul neoplasticismului din 1920, "Cuvântul e mort. Cuvântul e neputincios." şi înţelege că ea putea suna şi altfel, "Obiectul e mort. Obiectul e neputincios." are multe şanse să nu mai vadă în încrucişările de linii verticale şi orizontale, în pătratele "neoplastice" pictate în ultima parte a vieţii de Mondrian, un joc de elev corigent la desen….

Utopia fiind la fel de veche ca omenirea, nu văd de ce ar trebui reproşată numai celor care au căutat-o în pătrate colorate."

Da, declaraţia poate suna într-adevăr şi altfel. "Maşina e moartă. Maşina e neputincioasă."deci ce ne împiedică să aruncăm eul detestabil, şi să transcedem labirintul, ajungând în centrul fiinţei noastre? Ce ne împiedică decât un tragism nejustificat a fricii de moarte pe care nu o avem noi, ci eul nostru detestabil?

De ce îi este frică de moarte? Pentru că eul este iluzia, personalitatea este iluzia, esenţa noastră din centru este adevărul din noi! iar esenţa este nemuritoare, odată ce o lăsăm să iasă la suprafaţă, nefiindu-ne frică de criticile acelora care ştiu doar a critica, fără a putea aduce roade ei înşişi, vorba lui Eminescu :"critici cei cu flori deşarte, care roade n-aţi adus".

"Mondrian vorbeşte continuu despre "denaturalizarea artei" convins fiind că pictura trebuie să se purifice de orice amintire a obiectelor."

Iar Octavian Paler vorbeste continuu despre "denaturalizarea omului" convins fiind la rându-i,  că omul trebuie să se purifice de orice amintire a maşinii umane, de Eul detestabil care nu este nimic altceva decât personalitatea noastră, cu migală cultivată şi crescută la umbra aprecierilor celorlalte maşini umane care formează societatea însăşi. Societatea este iluzia, pentru că, trebuie să recunoaştem că nimeni nu susţine pe nimeni, fiecare se susţine doar pe el însuşi; că nimeni nu ajută pe nimeni, fără ca în străfundul inimii sale să simtă că se ajută doar pe el însuşi. Am fost educaţi să iubim plăcerea, să ne-o dorim imediat şi pentru totdeauna, căutând-o în tot felul de chestii din afara noastră,  exterioare nouă. Dar plăcerea, nu o putem păstra pentru totdeauna, pentru că ea trebuie câştigată, iar nu obţinută! Obţinem plăcerea atunci când ajutăm pe cineva, iar nu îl ajutăm de dragul celuilalt. Trebuie să recunoaştem că ne place să ajutăm, ne face plăcere, şi nu dintr-un altruism extrem facem aceasta! Dar, numai câştigată cu preţul suferinţei, plăcerea va rămâne pentru totdeauna la noi! Numai cu preţul suferinţei decojirii foaie cu foaie a acestei cepe pe care o reprezintă eul nostru, şi care nesupravegheată creşte, adăugându-şi foi peste foi, şi sufocând  esenţa din centrul fiinţei noastre!

Este un labirint de străbătut până să ajungem în centrul fiinţei noastre, la adevăratul Eu pe care îl reprezintă fiecare dintre noi, dar numai astfel vom deveni nemuritori, niciodată înainte, şi niciodată fără a lasa să moară eul detestabil!

Dacă fiinţa este precum o sămânţă, ceapa este foarte voluminoasă – eul este uriaş – şi înăbuşă sămânţa, omorând-o, ca să nu fie ea distrusă la rându-i. Este o luptă care-pe-care, este lupta pentru supravieţuire eternă, sau pentru moarte eternă, căci dacă fiinţa noastră nu va ieşi la lumină, din spatele eului detestabil, după ce maşina umana încetează a mai funcţiona, în urma noastră nu rămâne decât un bulgăre de pământ şi nimic mai mult decât atât.  E o iluzie să credem că suntem nemuritori înainte de a câştiga bătălia şi a-l ucide pe acest eu, cu adevărat detestabil, căci ne opreşte de la a vedea lumina din noi înşine!

Aşa cum aminteşte Octavian Paler că marii oameni de artă au fost învinuiţi de oamenii obişnuiţi că nu sunt perfecţi, la fel este învinuit şi domnia-sa, că este prea sensibil. Da! Aşa este! Adevăratul Octavian Paler a avut ca esenţă sensibilitatea! A fost un Om adevărat, nu doar o maşină umană! Pentru că adevărata noastră fiinţă este extrem de sensibilă! Nu şi Eul! Eul este Detestabil!