Octavian Paler's Blog, page 2

Omul de dupa pacat

"Doamnelor și domnilor,

Mi-am propus să vă vorbesc astăzi despre păcat ca formă de libertate și vă rog să nu vă grăbiți să vă arătați indignați. Vă avertizez că nu mă las intimidat ușor. Și chiar dacă nu vă place, voi continua să spun tot ce am de spus. Așa că nu vă mai foiți pe scaune în zadar. Mai bine ciuliți urechile să nu pierdeți nici un cuvânt. S-ar putea să nu vă spun doar prostii.

Oricum, aveți o șansă rară. Ați auzit atâtea baliverne pe tema asta încât vă puteți socoti norocoși că ascultați, în sfârșit, un om sincer. Sinceritatea, doamnelor și domnilor, este azi o calitate și mai rară decât caracterul. Eu mi-o permit pentru că sunt un original, dar câți sunt ca mine ? Așa că bucurați-vă de această baie de sinceritate și scutiți-mă, vă rog, de priviri scandalizate [...] Din moment ce ați venit aici înseamnă că ați vrut să mă ascultați. Și dacă ați presupus că la mijloc e o glumă, ei bine, nu sunt eu vinovat că v-ați obișnuit să vi se spună una și să credeți alta. [...]

Există inși care fug de dragoste ca de o durere de dinți. Îi privește. Eu nu le semăn și vă sfătuiesc și pe dumneavoastră să le întoarceți spatele. Sunt ori mincinoși, ori fac asta din alte pricini. Am ascultat în viața mea atâtea prostii solemne încât acum mă mir foarte greu de ceva. Mă mir totuși de cei care își închipuie că fericirea trebuie să fie aseptică. Dacă dragostea e un păcat, eu cred că fără păcat nu există fericire. Și poate chiar ar trebui să lămurim de la început lucrurile. Cei care cred că fericirea e posibilă renunțând cu totul la dragoste și disprețuind-o pot părăsi sala. Ei n-au ce aștepta de la mine. Eu voi încerca să demonstrez tocmai contrariul credinței lor.

…Bun. Așadar, am rămas între noi, cei care n-am pierdut încă orice speranță. E mai bine așa, vă asigur. Cu cei care sunt capabili să trăiască fără dragoste nu se poate găsi un limbaj comun.

Iata de ce, între o morală care recunoaște păcatul de a iubi și alta care-l consideră un stigmat, eu nu ezit să aleg. Cu atât mai mult cu cât am visat totdeauna nu să mă mântui, ci să fiu fericit. Nu credeți că un paradis fără dragoste nu mai e paradis, ci infern?

Înțelepții strâmbă din nas când aud asemenea lucruri. A iubi lumea li se pare prea puțin. A înțelege lumea, iată ce ne trebuie, zic ei. Cine fuge însă de dragoste și de viață, crezând că astfel va avea timp pentru înțelepciune, nu-și dă seama, că, de fapt, renunță tocmai la ceea ce caută. De aceea, eu glorific, doamnelor și domnilor, omul de după păcat. Omul care s-a lepădat de inocența singurătății, care și-a câștigat libertatea de a iubi; care e dezgustat de tot ce murdărește lumea în care trăiește, dar nu renunță la convingerea că singura sa bogăție e păcatul de a iubi ceea ce nu e murdărit și trebuie apărat. Știu astfel că iubirea există, chiar dacă ea e mereu în pericol.

Anumite popoare din antichitate nu socoteau decât zilele fericite. Și se citează cazul unui înțelept care în pragul morții și-a făcut acest epitaf : "Am străbătut cincizeci și șase de ani și am trăit patru". Eu nu știu ce cifră ar trebui să invoc dar știu destul de bine că n-am trăit cu adevărat decât în zilele în care m-am simțit păcătos. Zilele când m-am simțit inocent le-am uitat. Tot ce mai țin minte sunt păcatele mele." Octavian Paler, Polemici Cordiale

Ai vazut spectacolul?

Un fragment captivant care ne pune pe ganduri daca suntem complici, sau doar simpli spectatori la actul x dintr-un spectacol interminabil. 

" Cer ingaduinta sa incep mai putin obisnuit rechizitoriul meu. Cu o marturisire. Stiu ca e impotriva uzantelor, dar un procuror e si el om[...] Si cred ca e de datoria mea sa marturisesc ce ma framanta.

Nopti intregi, in care am studiat acest dosar, m-am gandit cu spaima la scandura esafodului si la faptul ca niciodata n-am stiut sa iau hotarari. [...] Am ezitat sa ajung la o concluzie si s-o urmez. Iar astazi inteleg ca excesele in istorie au fost totdeauna incurajate de oameni ca mine. Asa cum inteleg, onorata curte, de ce oameni ca mine, oricate justificari si-au gasit singuri, au fost totdeauna vinovati de impasul lor. O victima nu poate evita esafodul, nu depinde de ea acest lucru. Dar ea poate evita sa fie complice cu cel care a trimis-o la esafod. Ea nu poate evita moartea. Dar poate evita indecenta de a da dreptate mortii.

Ma intreb cu inima plina de o imensa nedumerire: cum a fost posibil sa fie ridicat steagul fraternitatii deasupra ghilotinei? Si nu ma pot opri sa adaug: dar cei care au stat in acest timp langa esafod si au privit totul, ce au facut? Dumneavoastra chiar, domnilor judecatori, unde ati fost? Nu erati, ca si mine, printre cei care asteptau in fata ghilotinei, cu capul in pamant, dezgustati de atata sange?… O, sa nu-mi raspundeti ca noi nu eram nascuti inca. Ba da, am trait in ezitarile, dilemele, teama sau indiferenta altora. Imi permit sa va amintesc de cetateanul Sieyes,deputatul Sieyes care a stat toti anii aceia in Conventie fara sa deschida gura si care, mai tarziu, cand a fost intrebat ce a facut in tot acest timp a raspuns zambind: "Am trait". Si ca el au fost si altii, atunci si mereu,  atatia carora eu si dumneavostra le semanam, domnilor judecatori. Asadar, amintiti-va. Eram impreuna si priveam esafodul. Unora ne era, e drept, sila de executii, dar ne consolam cu ideea ca nu ne aflam noi acolo langa calau. Noi eram jos si gatul nostru ramanea la locul lui si asta ne era de ajuns. Ne consolam ca nu noi eram victima si nu noi eram calaul. Nu noi am semnat sentinta de condamnare la moarte, nu noi l-am impins pe cel condamnat din caruta pe treptele esafodului, nu noi am ras cand calaul i-a poruncit sa-si descheie camasa si i-a examinat gatul…

Nu, noi "am trait". Ne-am cutremurat in tacere si ne gandeam ca, intr-o zi, cineva va trebui sa plateasca pentru toate astea." ~ Viata pe un peron

Da, noi "am trait", dar ce vom face in continuare ? Vom ramane in aceeasi tacere glaciala acceptand complicitatea ?

"In afara lucrurilor pe care le iubim, nu mai reprezentam nimic"

Doamnelor și domnilor,

Mi-am propus să vă vorbesc astăzi despre păcat ca formă de libertate și vă rog să nu vă grăbiți să vă arătați indignați. Vă avertizez că nu mă las intimidat ușor. Și chiar dacă nu vă place, voi continua să spun tot ce am de spus. Așa că nu vă mai foiți pe scaune în zadar. Mai bine ciuliți urechile să nu pierdeți nici un cuvânt. S-ar putea să nu vă spun doar prostii.

Oricum, aveți o șansă rară. Ați auzit atâtea baliverne pe tema asta încât vă puteți socoti norocoși că ascultați, în sfârșit, un om sincer. Sinceritatea, doamnelor și domnilor, este azi o calitate și mai rară decât caracterul. Eu mi-o permit pentru că sunt un original, dar câți sunt ca mine ? Așa că bucurați-vă de această baie de sinceritate și scutiți-mă, vă rog, de priviri scandalizate care parcă întreabă : "Ce l-a apucat pe ăsta ? Ce urmărește, de ce a început să cârtească împotriva paradisului ?" Stăpâniți-vă, tot nu vă cred. Din moment ce ați venit aici înseamnă că ați vrut să mă ascultați. Și dacă ați presupus că la mijloc e o glumă, ei bine, nu sunt eu vinovat că v-ați obișnuit să vi se spună una și să credeți alta.

De fapt, într-o privință vă înțeleg. Se pare că nu e nici un pericol să ne vâre cineva cu forța în paradis.

Aș fi putut să vă spun că am mai multe obiecții împotriva paradisului, iar prima dintre ele e că paradisul nu există. Am renunțat la asta și am trecut direct la obiecția cea mai serioasă, pentru că mi-ați fi putut răspunde cu vorbele lui Jules Renard : "Nu există paradis, dar trebuie să facem așa ca să merităm să existe unul". [...]

Dar să încerc să fiu și eu, asemenea conferențiarilor de profesie, mai metodic. Să ne lămurim mai întâi asupra păcatului, motivul izgonirii noastre.

Există inși care fug de dragoste ca de o durere de dinți. Îi privește. Eu nu le semăn și vă sfătuiesc și pe dumneavoastră să le întoarceți spatele. Sunt ori mincinoși, ori fac asta din alte pricini. [...]

Am ascultat în viața mea atâtea prostii solemne încât acum mă mir foarte greu de ceva. Mă mir totuși de cei care își închipuie că fericirea trebuie să fie aseptică. Dacă dragostea e un păcat, eu cred că fără păcat nu există fericire. Și poate chiar ar trebui să lămurim de la început lucrurile. Cei care cred că fericirea e posibilă renunțând cu totul la dragoste și disprețuind-o pot părăsi sala. Ei n-au ce aștepta de la mine. Eu voi încerca să demonstrez tocmai contrariul credinței lor.

…Bun. Așadar, am rămas între noi, cei care n-am pierdut încă orice speranță. E mai bine așa, vă asigur. Cu cei care sunt capabili să trăiască fără dragoste nu se poate găsi un limbaj comun.[…]

Prin iubire eu înțeleg, firește, și ceea ce leagă un bărbat și o femeie, dar mai mult decât atât. Înțeleg viața, dragostea de viață, chiar dacă n-aș putea spune ca Hegel că tot ce este real este și rațional. O legendă pretinde că o albină a lăsat pe buzele lui Platon, când s-a născut, un strop de miere pentru ca filosofia amară despre viață să devină dulce. Ei bine, eu cred că această poveste a fost născocită de un mizantrop. Pentru că numai un mizantrop a putut insinua că a iubi viața este o minciună generoasă.

Trebuie să vă asigur, doamnelor și domnilor, că nu sunt atât de naiv încât să cred că profeții grotelor n- au învățat nimic. Ei au evoluat. Nu mai spun că viața e un adevăr grosier. Asemenea vorbe prindeau altădată, acum ar fi ineficiente. Predicatorii grotelor nu mai pomenesc nici măcar de grote. Ei nu umblă în peșteri și nu ne invită în peșteri. Dimpotrivă, știu uneori să poarte smochingul mai bine decât noi ceilalți. Ei sunt însă clevetitori și dezabuzați. Strigă că adevărul e o fanfaronadă și dragostea un amestec de sirop și salivă. Că viața nu e decât o tumoră a timpului. O tumoră urâtă și dezgustătoare. Ei ne anunță că nebunii nu mai au geniu, nu se mai cheamă Van Gogh sau Nietzsche. Și amestecă și adevăruri printre frazele lor, avertizându-ne, de pildă, că pământul devine un ambuteiaj de roboți și că Simfonia IX-a e în pericol să fie înăbușită de junglă. Lumea, strigă ei, e plină de bitum și de ratați, de vorbe goale, de vinovați care judecă, de amenințări și de ultimatumuri. Vă spun toate astea ca să vedeți că știu în ce lume trăiesc. Dar știu că în această lume sunt și lucruri care merită să fie iubite și că alta nu avem. Tot aici sunt și Parthenonul și muzica lui Bach, mâinile meșterilor și luptele disperate în care ții cu cei ce pierd, plajele mărilor și laboratoarele unde se caută leacurile bolilor. [...]

Iata de ce, între o morală care recunoaște păcatul de a iubi și alta care-l consideră un stigmat, eu nu ezit să aleg. Cu atât mai mult cu cât am visat totdeauna nu să mă mântui, ci să fiu fericit. Nu credeți că un paradis fără dragoste nu mai e paradis, ci infern?

Înțelepții strâmbă din nas când aud asemenea lucruri. A iubi lumea li se pare prea puțin. A înțelege lumea, iată ce ne trebuie, zic ei. Cine fuge însă de dragoste și de viață, crezând că astfel va avea timp pentru înțelepciune, nu-și dă seama, că, de fapt, renunță tocmai la ceea ce caută. De aceea, eu glorific, doamnelor și domnilor, omul de după păcat. Omul care s-a lepădat de inocența singurătății, care și-a câștigat libertatea de a iubi; care e dezgustat de tot ce murdărește lumea în care trăiește, dar nu renunță la convingerea că singura sa bogăție e păcatul de a iubi ceea ce nu e murdărit și trebuie apărat. Știu astfel că iubirea există, chiar dacă ea e mereu în pericol.

Anumite popoare din antichitate nu socoteau decât zilele fericite. Și se citează cazul unui înțelept care în pragul morții și-a făcut acest epitaf : "Am străbătut cincizeci și șase de ani și am trăit patru". Eu nu știu ce cifră ar trebui să invoc dar știu destul de bine că n-am trăit cu adevărat decât în zilele în care m-am simțit păcătos. Zilele când m-am simțit inocent le-am uitat. Tot ce mai țin minte sunt păcatele mele.

Mă grăbesc, încă o dată să-i liniștesc pe misogini, asigurându-i că nu e vorba numai de ei aici. Dacă trebuie să fiu lovit cu pietre, aș merita să fiu lovit cu pietre de toți cei care își deplâng nașterea. Întrucât, cum v-am mai spus, în "dragoste" eu includ tot ce mă leagă de această lume unde soarele răsare în fiecare dimineață în ciuda mizeriilor și ticăloșiilor pe care trebuie adesea să le scalde cu lumina lui. [...]

[…]Cândva, am fost și eu în marginea unui deșert. Am înțeles atunci că nimic nu se poate clădi pe nisipul care a curs din clepsidră. Toate păcatele pe care nu le-am săvârșit sunt elanuri ratate și dacă trebuie să mă mustru pentru ceva, în primul rând trebuie să mă mustru fiindcă destule prejudecăți m-au împiedicat să beau când mi-a fost sete, să mușc dintr-un fruct când mi-a fost foame, să fac mărturisiri când am iubit. Și ce virtute e aceea de a spune "nu" ? Ce înțelepciune e aceea de a porunci inimii să tacă?

Dacă n-am fost destul de fericit, cât am visat, este pentru că n-am avut curajul sau n-am știut să fiu destul de păcătos. N-am crezut în pustnici niciodată și nici nu i-am admirat, dar ceva din ipocrizia grotelor m-a influențat fără să-mi dau seama.

Mi-am zis că e o obrăznicie prea mare să îmi strig setea și că, pentru a fi acceptabilă, o dragoste trebuie să fie discretă. Ah, doamnele mele și domnii mei, acum știu că discreția nu e uneori decât un pretext pentru pasiunile care n-au destulă putere ca să fie scandaloase. Când cineva nu e în stare să ardă, invocă virtutea ca să ascundă adevărul. Dar aceștia nu vor putea iubi niciodată marea ca pe o femeie. Ei nu vor avea nerușinarea de a iubi ce se află la poalele Golgotei și nu vor înțelege de ce a zis Baudelaire că iubirea râde și de infern și de cer. Eu nu le semăn și de aceea vorbesc despre lumea aceasta, trist că o voi părăsi într-o zi fără să fi iubit-o deajuns. Nu e destul, oare, că o anume oră ne va omorî ? De ce trebuie să ne grăbim cu o renunțare care oricum ne va fi impusă ? Mie, vă mărturisesc, îmi e la fel de greu să mă tăvălesc în noroi sau să urc spre o minciună frumoasă.

Doamnelor și domnilor,

Un singur lucru ar mai trebui să vă spun, pentru că, probabil, ați rămas totuși cu o nedumerire în privința motivelor care m-au împins să fac această critică a paradisului. Eu am trăit unele întâmplări în care m-am lovit de infern. Știu, așadar, că e mult mai simplu să râzi în gura mare de un paradis fictiv decât să judeci în tăcere un infern trăit. Dar nu-mi luați în nume rău această mică lașitate. Dragostea mea de viață e într-adevăr dureroasă, chiar dacă am ales calea cea mai convenabilă pentru a o mărturisi. Când tac… Iertați-mă. Mi s-a făcut frig.

Polemici cordiale – Elogiul izgonirii din paradis – Conferința unui apostat

Fiecare are un taur al sau

Fiecare are sau poate avea un taur al său, care-l obligă să semene într-o privință cu toreadorii, chiar dacă nu știe nimic despre ei. Un toreador – îmi iau libertatea de a folosi acest cuvânt într-un sens larg – nu poartă obligatoriu un costum strălucitor și nu ține neapărat o sabie în mână. El poate, foarte bine, să se folosească de o mașină de scris (!), eventual o „Smith Corona" veche, prăpădită, obosită, care trebuie așezată uneori oblic pentru a funcționa, dar încă mai poate fi utilizată, ca armă, împotriva spaimei că timpul trece nemilos.

Și nu e absolută nevoie de o arenă gălăgioasă, în care să vuiască douăzeci de mii, treizeci de mii de spectatori, cu alguazili călări și sunete de trompetă în aerul de sărbătoare. E de ajuns și o cameră ticsită de cărți unde un scriitor se luptă cu îndoielile sale (care pot fi la fel de agresive ca un taur!) în prezența nimănui. În această arenă sui-generis, unde nu se aud decât zgomotele de pe stradă, foșnetul ploii și țăcănitul mașinii de scris, există câteva avantaje deloc neglijabile.

Toreadorul nu riscă, înfruntându-și taurul, să fie ucis. El are posibilitatea să ezite, să facă un pas înapoi, apoi altul (fără să i se reproșeze asta), să revină, să corecteze o stângăcie, să repare o greșeală. Nimeni nu-l vede, nu-l urmărește cu sufletul la gură când se luptă, nu-l silește să braveze dacă se teme, nu-l face să simtă răsuflarea fierbinte a destinului în ceafă, iar un pas greșit nu se plătește pe loc.

El poate amâna confruntarea când e obosit, poate cumpăni, poate renunța de o mie de ori, fără ca nimeni să afle, și tot de atâtea ori să o ia de la capăt. Dincolo de fereastră, în acest timp, nu se modifică nimic; aceeași plopi înnegriți de ploi, aceleași ziduri cu iederă uscată.

În schimb, taurul poate veni aici din orice ungher. Și poate fi orice: o teamă, plictiseala, o amintire, o îndoială, o derută. E un taur care nu omoară, dar e, poate, mai greu de răpus fiindcă el atacă uneori însăși voința de a învinge.

Viața ca o coridă - Un joc serios(18-fragment)

Fiecare avem taurul nostru, altul intotdeauna, iar pe masura ce ni-i invingem, se ridica altii mereu, gata de lupta, gata sa ne stoarca de puteri, de sperante, dar mai ales de fantasme. Realitatea noastra ultima este ca insusi taurii ne-au dat puterea de a invinge, dar numai dupa ce ni i-am acceptat ca fiind ai nostri…ai tuturor. Paradoxal este ca nimeni nu invinge, nimeni nu castiga, aflam doar ca nu atacandu-ne taurii dobandim pacea, si ca libertatea cu privire la orice, se obtine doar acceptand libertatea celorlalti. Si taurii au rolul lor…

Sa facem numai ce se cuvine. Dar ce se cuvine?

E amiază, e vară, suntem la seceriș și ne odihnim pe răzor, în umbra unui măceș.  Alături, tata s-a lăsat pe spate, să ațipească puțin. Mama privește grâul în tăcere. Poartă o pălărie de pai, înnegrită de ploi, cu șnurul trecut pe sub bărbie, și are obișnuita ei expresie gravă, pe care nimic n-o tulbură și nimic n-o îndulcește. Își acoperă gura cu palma, simbolic parcă. Mama a tăcut mai mult decât a vorbit. De câte ori mă gândesc la ea, îi aud întâi tăcerea, abia apoi îi revăd chipul. Nu cred că mi-a dat mai mult de trei, patru sfaturi toata viața. Și toate aveau același înțeles: să fac numai ceea ce se cuvine.

Dar ce se cuvine? Sunt lucruri pe care altădată le-am dorit pentru ca după aceea să mă rușinez, dacă nu de dorințe, atunci de modul cum le-am împlinit. Uneori gesturile puerile aveau o scuză. Vârsta. […] Am intrat târziu într-o sală de concert și, lipsit de măsură, câțiva ani am ascultat până la saturație, șapte, opt ore zilnic, discuri cu muzică simfonică. Apoi, mi-am lăsat picupul să se prăfuiască. Nu se cuvenea. Am făcut-o, totuși. Cum am făcut atâtea altele care nu se cuveneau. Am tăcut uneori când trebuia să vorbesc. Mi-am găsit justificări când nu aveam nici una. M-am călăuzit o vreme după principiul foarte discutabil că orice fericire e bună, numai fiindcă e superioară plictiselii și golului. Uneori, am impresia că amestec în realitate reziduuri din vis, ceea ce ar explica în parte contradicțiile mele. Fiindcă nu mai am demult candoarea cu care m-am dus odinioară să-mi lipesc limba de un zăvor înghețat și totuși există moment în care sunt gata să spun, ca Emerson: "Fiecare zid e o ușă".

În cele din urmă, după eforturi penibile, am izbutit să nu mai fiu, decât involuntar, ipocrit cu mine. S-ar cuveni să fac și pasul următor. Să nu mai fiu ipocrit în nici o împrejurare. Dar îmi lipsește tăria, dacă de tărie e vorba, de a mă folosi în relațiile cu ceilalți de o sinceritate care să meargă până la prostie și grosolănie. Nu reușesc să fiu sincer până la capăt, fără să mă intereseze cât îmi va dăuna mie sau cât i-ar jigni pe alții sinceritatea mea. Îmi place, nu-mi place, nu spun tot ce gândesc și nu gândesc tot ce spun, fac diplomație zilnic, mă folosesc de fraze ceremonioase în situații când n-aș vrea decât să-mi văd de drum, debitez complimente de rutină, în care nu cred, dau explicații de circumstanță, despre care sunt sigur că nu sunt crezute, pun în cumpănă oportunitatea unor mărturisiri și adesea renunț.

Sunt onest în sensul că sunt cât mai onest cu putință, dar am rămas un om de răspântie, care n-are forța să-și înăbușe slăbiciunile; reușește doar să și le vadă și să nu le considere altceva decât sunt. Sau, mai știi? Adevărurile cele mai clare s-ar putea să fie cele mai greu de însușit. Să continui? Se cuvenea să am mulți prieteni. Nu m-am priceput, se pare, decât să-i pierd. Am de la ardeleni un anumit respect pentru rigoare, pentru lucrul făcut serios, dar sunt mai subiectiv  decât alțși ardeleni și mai puțin chibzuit. S-ar cuveni să am un program precis de lucru, să mă așez la masă la o anumită ora și să mă ridic, de asemenea, la o anumită oră, mulțumit că mi-am sporit, ca păianjenii, pânza. Nu am un asemenea program, iar cât privește mulțumirea…utilizez tot mai multe cuvinte pentru a constata câte lucruri rămân în afara lor.

Am terminat prin a mă resemna cu faptul că în calitatea mea de om rațional nu mă pot înțelege cu mine în calitatea mea de om afectiv. Ceea ce omul rațional pricepe fragmentar, între anumite limite, viața să zicem, omul afectiv e gata să iubească fără rezerve. Cei doi sunt legați unul de altul ca doi frați siamezi. Nu se pot despărți, în aceeași măsură în care nu se pot înțelege. Cel mult se pot tolera. Omul rațional îi tolerează omului afectiv inexpiabila lui lăcomie. Omul afectiv îi tolerează omului rațional grimasa lui sceptică. Poate că existența "celuilalt" este pentru fiecare un preț ce trebuie plătit echilibrului. Îmi răscumpăr tristețile cu o mare nevoie de a iubi, și îmi plătesc faptul că sunt deschis spre orice bucurie posibilă cu amărăciunea că nu mă pot opri la atât. […] Doresc mai mult decât fărâmiturile pe care mi le poate oferi clipa. Doresc chiar pâinea din care s-au desprins fărâmiturile.

Poate că mă aflu mereu în altă parte decât s-ar cuveni. Mă plasez prost, inoportun și pierd astfel șansa plenitudinii, a mulțumirilor fără fisură. Un exemplu e chiar felul cum văd munca mea de scriitor. Se poate spune, fără teama de a exagera, că această meserie pe care ești liber s-o alegi sau nu, dar după ce ai ales-o îți impune legile ei, e plină de riscuri.

Stai aproape o noapte să rotunjești o frază și după aceea un cititor grăbit sare peste pagina respectivă. Dacă întâmplător îl vezi, suferi. Nici măcar n-a observat strădania ta! Dar ce să-i reproșezi? El are dreptul să-ți arunce cartea la coș. Nu te-a silit el să stai noaptea, nedormit. Tu ai vrut-o. Și important în această meserie nu e efortul, ci rezultatul. Trebuie să te obișnuiești să-ți suporți dezamăgirile la fel cum îți suporți îndoielile. În plus, nimeni în lumea aceasta nu te poate asigura că eforturile tale nu sunt zadarnice, nu te poate consola: nu-i nimic, după atâtea obstacole peste care trebuie să treci, vei avea cel puțin satisfacția să constați că ai obținut ceva. Ceva? Un morman de scamă? Chiar cărțile cele mai bune sunt în primejdie în fața timpului. El trece noaptea prin biblioteci și încearcă, ironic, hârtia cărților. Se sfărâmă? Nu încă. Va reveni, va reveni. Cum să te lupți cu un monstru atât de răbdător? Și, apoi, nu ești grăbit, ridicol, cu asemenea griji? Poate că, inițial, pe hârtia intactă, cartea ta n-are nici o valoare. "Nu există decât o soluție radicală" ziceai, râzând și aprinzând chibritul.

Ies din impas, spunându-mi: e important, totuși, să poți vorbi despre îndoielile tale cu același limbaj cu care vorbești despre certitudini, să înțelegi că temerile nu te împuținează, ci te sporesc, te ajută să desparți ceea ce dorești de ceea ce refuzi! În fond, logica după care Goebbels simțea nevoia să scoată pistolul de câte ori auzea cuvântul "cultură" nu e deloc complicată. Ceea ce vroia să împuște ministrul propagandei în Reichul nazist era, probabil, reflexul culturii de a pune mereu întrebări, smerenia și orgoliul de a întreba, suspecte tuturor dictaturilor și inchizțiilor. În Grecia antică, inchizitorii ar fi vânat metodic, fără milă, sfincșii ca să scape de o neliniște interogativă care, însă, unui artist îi e indispensabilă, deoarece numai după ce ai aflat că gloria vieții stă în infinita ei diversitate, în multipla ei frumusețe, deci în inevitabila ei curgere, înțelegi că iubirea nu e facultativă. Trebuie să crezi în ceva adânc pentru a consimți, cât de cât calm, că totul e relativ, împăcând astfel ceea ce pare de neîmpăcat. Un scriitor care n-ar ezita niciodată, care n-ar simți nici o strângere de inimă când începe o carte sau o sfârșește, s-ar găsi într-un grav pericol. Unul care n-ar suferi pentru nimic, fiindcă nu iubește nimic, ar însemna, așa gândesc eu, că nici măcar nu s-a născut ca artist. […]

Viața ca o coridă – Dincolo de Rubicon (21-fragment)

Cea mai perfida capcana a mintii

Cicero mi-a vorbit despre un joc cu care se distrau locuitorii unei vechi cetăţi bizantine de pe coasta Asiei Mici.

O groapă uriaşă în adâncul căreia a fost construit un labirint. Pe marginea ei, jur-împrejur, stau numeroşi spectatori. Urmăresc cu sufletul la gură spectacolul de jos în care "joacă" un singur actor, un condamnat la moarte.  El îşi joacă chiar viaţa, fiindcă din labirintul în care a fost împins nu există decât două ieşiri. Una, unde se găseşte o fată frumoasă, la care dacă ajunge e salvat, şi alta unde aşteaptă un leu flămând. Spectatorii de pe marginea gropii n-ar îndrăzni să intervină în joc, dar trăiesc emoţia aşteptării deznodământului. Unii îl încurajează pe condamnat: "Poate ai noroc şi nu nimereşti în ghearele leului!" Alţii sunt nerăbdători: "Hai, grăbeşte-te! Vine seara şi nu mai vedem bine".

-   Nu mai ţin minte, a adăugat Cicero, dacă era vorba de un condamnat la moarte căruia i se acorda o şansă de a scăpa, dar uneori mi se pare că lumea însăşi e prinsă, fără să ştie, în acest joc. Chiar spectatorii care stau pe marginea gropii şi se uita. Îşi închipuie că numai soarta celui de jos e în cumpănă. Ei pot să ronţăie seminţe, liniştiţi, socotindu-se la adăpost. Se înşală.

Viaţa ca o coridă – Per aspera ad astra (11)

Moartea este ceva ce li se întâmplă numai altora…nu aveţi şi voi mereu aceeaşi senzaţie? Aceasta e cea mai perfidă dintre capcanele minţii. Reuşeşte careva să conştientizeze faptul că în secunda următoare, ori în noaptea ce vine, va muri? Poate cineva trăi acest sentiment în mod real, aşa precum trăieşte o banală senzaţie de foame, ori de sete? Eu una nu reuşesc. Căci în această senzaţie, în această trăire a ultimelor clipe, ore, zile, stă întreaga spiritualitate a omului, întreaga religie, şi de nimic mai mult nu este nevoie ca să ne reaşezăm valorile în care credem. Poate cineva? Aş fi recunoscătoare aceluia care, putând cu adevărat să simtă că aceasta este ultima zi din viaţa lui, să ne-o împărtăşească şi nouă, celor care trăim în capcana iluzorie a minţii. Matrix! Mă tem că ieşirea din Matrix nu o vom face decât la final, chiar trăind moartea…a noastră…

Nu are valoare decat ceea ce ne costa

[…] Memoria era partea mea forte. Ma ajuta sa inmagazinez ca intr-un calculator datele necesare pentru examene. Acum, am trecut insa pe celalalt versant . Memoria ma face mai vulnerabil. A devenit, s-ar zice, partea mea slaba. Ma sensibilizeaza, imi insira pe taraba ei regretele. Vorba Sfantului Augustin, memoria isi aminteste chiar si de uitare. Incat, daca nu m-a convins altadata, cand te dezaprobam din instinct si din motive sentimentale, ar trebui poate sa ma convinga acum argumentul ca o memorie fidela devine primejdioasa si, uneori, insuportabila.

De ce sa intorc capul? Doar pentru a constata ca tineretea a trecut? Ca multi dintre fostii prieteni nu mai exista? Am priceput, e adevarat, cu timpul ca exista moment cand a arunca lest, cum spun marinarii, e absolute necesar pentru a continua sa traiesti. Altminteri, amintirea iti confisca sau iti strica prezentul. Dar am priceput ca o primejdie inca si mai mare ne pandeste la polul opus si ca trebuie sa vad un simbol in intamplarea ca pe ulita pe care m-am nascut soarele rasare parca anume deasupra unui cimitir pentru a lumina intai memoria.

Nu ma laud cu fidelitatea mea, te rog sa retii. Sunt profund interest in aceasta fidelitate. Am mai vorbit despre rolul binecuvantat al gravitatiei terestre fara de care ne-am trezi azvarliti in neant. Poate ca ma repet, dar o fac fiindca ating aici un adevar essential al finite mele, sunt recunoscator soartei ca mi-a dat o gravitatie subiectiva din care nu pot sa ma desprind.

Pe de alta parte, iar acest aspect este cel putin tot atat de important, cred ca adevarata drama a celor goi (sau goliti) de trecut nu e aceea ca nu mai vad bine in urma lor. Ei nu mai vad clar nici in fatal or. Nu mai stiu pe ce se pot sprijini. Isi intuneca singuri tintele, fiindca au uitat de ce se indreapta spree le. In ce ma priveste, mi-am administrat prost rezervele de candoare cu care am plecat la drum, dar, spre norocul meu, mi-am pastrat intact regretele, garantia cea mai sigura ca n-am incetat sa pretend mai mult de la mine sis a-mi inchipui ca sunt capabil de mai mult.

Datorita lor, am o imagine mai exacta a ceea ce sunt si stiu mai bine de ce defecte trebuie sa ma tem. Depind de amintirea vechilor mele superficialitati cum depinde toreadorul de taur (daca nimic nu exista decat prin opozitie cu contrariul sau, taurii sunt necesari, fara ei toreadorul n-ar putea sa-si arate curajul), caci raportandu-ma la ea vad mail impede ce doresc, iar aceasta ma ajuta, in ultima instant, sa ma support. Povara mea este centura mea de siguranta. Si, in acest sens, pot sac red, intr-adevar, ca nu are valoare decat ceea ce ne costa.

Poate ca orice frivolitate incepe cu o carenta de memorie. Ma aflam in gradinile de citrice si podgoriile de la poalele Vezuviului. Cenusa care a acoperit Pompeiul si Herculanum, intr-o ora de infern, a stimulat acolo, fiind un foarte bun ingrasamant, aparitia unor gradini aproape paradisiace. Erau in floare cand le-am vazut si am fost gata sa plec fara sa fac nici o legatura intre nenorocirea de odinioara si vegetatia rasfatata de acum. In ultimul moment mi-am adus aminte ca nu ma gaseam intr-un loc oarecare. Atunci, m-am uitat cu alti ochi in jur.

Viata ca o corida – fragment – Dincolo de Rubicon (19)

Tot ce pierdem, pierdem pentru totdeauna

Am văzut azi filmul "Contesa Walewska" într-o sală plină până la refuz, în mijlocul unor spectatori care râdeau şi când trebuia şi când nu trebuia. Filmul a fost turnat în 1937, adică exact în anul în care am venit la Bucureşti la liceu. Aş fi putut, teoretic, să-l văd în acei ani. Dar l-am văzut abia acum, cu o mare întârziere, şi am constatat că tot ce pierdem, pierdem pentru totdeauna. E o iluzie că putem recupera ceva din ceea ce lăsăm să ne scape. Acum filmul mi s-a părut vetust, dulceag şi, pe alocuri, de-a dreptul jenant cu patetismul său siropos.

Minunata Greta Garbo, în rolul contesei Walewska, ne-a permis să-i vedem lacrimile de glicerină. Cât îl priveşte pe Charles Boyer, mă întreb cum a putut să stârnească atâtea pasiuni, adunând în sălile de cinema cohorte de admiratoare. A făcut din Napoleon un cabotin. Pasiunea care i-a legat (presupun că istoria e autentică) pe împăratul francez şi pe frumoasa contesă poloneză, în care calculele s-au amestecat, probabil, cu temperamentul şi cu hazardul, a devenit o ieftină poveste de alcov, tributară reţetelor şi clişeelor, uzate şi arhiuzate, dar eficiente în stoarcerea lacrimilor.

O, dacă aş fi văzut filmul la vremea lui! Aş fi plâns, aş fi trepidat de emoţie. Pe când aşa? În loc să mă emoţionez, mă gândeam că englezii care l-au trimis pe Bonaparte în surghiun nu-l citiseră bine pe Shakespeare. Dându-i în schimbul coroanei imperiale o coroană de spini, ei i-au oferit pe tavă o biruinţă pe care Napoleon n-ar fi putut-o deţine niciodată, aceea de a purta un nimb tragic, de martir, l-au purificat, într-o singură înfrângere, de toate păcatele.

Hotărât lucru, ceea ce nu trăim la timp nu mai trăim niciodată.

Viaţa ca o coridă – Om de răspântie (18)

Adevărata admiraţie nu exclude spiritul critic. Din contră.

În "Reabilitarea Evului mediu" voiam să mă razboiesc cu prejudecata că Evul mediu este o noapte de o mie de ani pe care au întrerupt-o zorii Renaşterii. Polemizam, mai întâi, cu imaginea sărbătorească, idilică, a Renaşterii; o imagine care lasă impresia că în acea vreme adevărul era emis prin trâmbiţele de aur ale îngerilor lui Fra Angelico.

Aminteam că Renaşterea umanistă, tocmai ea, nu Evul mediu, a descoperit faptul deloc măgulitor că, omul nu se află în centrul sistemului solar, cum se crezuse până la Copernic! Că perioada cea mai neagră şi mai odioasă a Inchiziţiei a început din clipa când a intrat în mâinile iezuiţilor, ceea ce s-a întâmplat în secolul al XVI-lea; că Giordano Bruno n-a fost ars pe rug în Evul mediu, ci în luminoasa Renaştere; că Galilei a fost silit să abjure tot atunci; că tot în Renaştere şi-a aşternut pe hârtie ideile Machiavelli; că nu ştim ce crime au comis alchimiştii, în schimb ştim câte au săvârşit căutătorii de aur; că populaţiile din Lumea Nouă au fost decimate în Renaştere, care, e drept, a spart orizonturile, dar n-a făcut-o totdeauna ca să le aşeze pe flori.

Separarea ştiinţei de înţelepciune a fost, de asemenea, opera Renaşterii. Fără îndoială, ziceam, Renaşterea este un mare moment spiritual şi o reabilitare a Evului mediu nu s-ar putea baza pe o denigrare a Renaşterii. Însă abuzul de virtuţi puse pe seama ei s-a transformat într-un abuz de păcate puse pe seama Evului mediu, care a trebuit, şi trebuie încă, să poarte ponoasele înclinaţiei noastre de a vedea lucrurile în alb şi negru.

Evul mediu n-a cunoscut nici pe departe crimele care au însângerat, câteva veacuri, istoria imperiului roman, nici asasinatul ca armă politică, aşa cum a fost practicat în Renaştere, şi cu toate acestea el e socotit un soi de mormânt al antichităţii, un somn, o eroare de o mie de ani, o lungă glaciaţie a ştiinţelor, a artelor şi a zeilor, un lung, istovitor, coşmar al istoriei europene, în care omul a stat chircit în spaimele lui.

Această imagine simplificatoare, această proastă părere despre Evul mediu, văzut ca un depozitar al tuturor superstiţiilor, al tuturor ignoranţelor, al tuturor tenebrelor, au devenit un clişeu, învăţat la şcoala şi luat mai târziu ca atare, ca un fapt de la sine înţeles. Pe străzile Evului mediu n-au trecut, s-ar zice, decât astrologi, alchimişti şi magi. Descoperirile lui ştiinţifice sunt în general ignorate sau cunoscute rău. Sunt ridiculizate superficial căutarea pietrei filosofale şi utopia de a scoate aur din orice.

Se uită că dacă Renaşterea i-a avut pe Leonardo şi pe Galilei, Evul mediu i-a dat pe Dante şi pe Avicenna. Atunci a apărut goticul, probabil singura cucerire din arhitectură în stare să rivalizeze cu templul grec (exageram, încă nu fusesem la Florenţa). Sunt preţuite insuficient tensiunea iubirii gotice şi liniştea veneraţiei bizantine şi se uită că atâta cavalerism cât există în spiritul European, el datează din Evul mediu, tenebrosul, ceţosul Ev mediu, cum îl etichetează prejudecăţile curente.

Iar absolutul a fost un vis mai mult al Evului mediu decât al Renaşterii. Optica dispreţuitoare asupra iluziilor unui mileniu întreg de istorie e în bună măsură răspunzatoare că încercările de a reconcilia raţiunea şi inima nu au fost pe deplin înţelese. Şi n-ar strica, ziceam, puţină sensibilitate medievală azi. Nu mi-ar fi stricat nici mie.

Când, spre sfârşitul anilor '50, m-a bătut gândul să reiau, într-o formă uşor atenuată, expunerea acestor idei, fostul meu profesor, Tudor Vianu, m-a convins că exageram păcatele Renaşterii. Alţii m-au convins (mai puţin) că exageram meritele Evului mediu şi că, oricum, nu era momentul potrivit pentru a face elogiul unui mileniu despre care în şcoală se vorbea exact invers. Evul mediu devenise inoportun! Eu însumi, când am ajuns la Florenţa, am socotit o erezie vechile mele păreri.

Palatele Renaşterii, cupola lui Brunelleschi de la Santa Maria del Fiore, "David" al lui Michelangelo, cu eroismul lui viril, şi chiar simpla privelişte a acoperişurilor roşii, văzute de la San Miniato, stâlpii din gară placaţi cu marmură, chiparoşii funebri şi nobili, aşteptând parcă fecioarele melancolice ale lui Botticelli, m-au readus, ca pe o oaie rătăcită, la o admiraţie evlavioasă pentru tot ce aparţine Renaşterii. Azi, dacă m-aş hotărî să duc la capăt proiectul părăsit acum patru decenii, aş ţine seama de obiecţia profesorului Vianu, fiind însă circumspect cu amintirile mele de la Florenţa. Adevărata admiraţie nu exclude spiritul critic. Din contră.

Viata ca o corida – fragment din "Dincolo de Rubicon"

E posibilă oare sinceritatea totală, absolută?

Aş putea să mint lăudându-mă cu defectele mele. E şi aceasta o formă de orgoliu. Şi, încă, una deghizată, ipocrită, care arborează umilinţa. […] Dar n-am fost prea departe uneori de uşurinţa de a pretinde că defectele au fost şansa mea, că tot ce am făcut mai bun, dacă am făcut, se datorează nu neapărat calităţilor, ci defectelor mele.

Bravând, dintr-un impuls naiv de a-mi bagateliza regretele, am cochetat cu idea că adevărata experienţă se bazează pe greşeli şi că experienţa este cu atât mai preţioasă cu cât greşelile sunt mai multe şi mai grave. Ignorăm, poate cu bună ştiintă, un fapt totuşi bătător la ochi, că nenorocirile cele mai multe vin de la ideile false pe care ni le formăm despre noi şi despre viaţă.

Dacă n-am ajuns totuşi până la a fi mândru de defecte, o datorez nu unei virtuţi, ci, printr-o ironie a soartei, unui defect: am simţit mereu mai mult decât am înţeles, sensibilitatea mea o ia inaintea logicii. Şi am simţit pericolul înainte de a înţelege că acest mijloc, excelent pentru a te feri de regrete, e şi extrem de primejdios. Faci o piruetă şi ai rezolvat problema! Aidoma celor care se defulează luând orice peste picior. Ce m-ar fi despărţit de ei? Procedeul. Mijlocul. Scopul ar fi fost acelaşi. Obţinerea unui somnifer gratuit, bun pentru orice insomnie.

Dar aş putea să mint, evident, şi minimalizându-mi defectele. Există o vinovăţie care-ţi dă puterea să mergi mai departe, să distingi între bine şi rău, între drept şi nedrept, dar cât de corect sunt când spun "mă acuz şi în acest fel mă apăr?" Se poate minţi nu numai ascunzând adevărul sau spunându-l incomplet, ci şi spunând adevăruri mărunte, care nu costă nimic, pentru a le trece sub tăcere pe cele cu adevărat importante. În acest caz faci cam acelaşi lucru ca toreadorii, dispretuiţi de Goya, care n-au curajul să stea în faţa taurului, nu indrăznesc decât să sară peste el cu prăjina când se apropie.

Chiar dorită, sinceritatea absolută nu e uşor de atins şi poate că nici nu e posibilă. Te izbeşti în tine însuţi de o tristeţe care te demoralizează. Ce rost are? te întreabă ea. Unele greşeli tot nu mai poţi să le îndrepţi. Nu poţi să răsuceşti clepsidra. Şi, apoi, chiar dacă te hotărăşti să spui totul nu vei reuşi să exprimi totul. O confesiune presupune răbdare, curaj, voinţă, pricepere de a spune, dar, în ultimă instanţă, ea e şi o chestiune de şansă. Cât izbutesc cuvintele să exprime din ceea ce e ascuns în tăcere?

Şi poate că însuşi faptul că-mi place să-mi împart greşelile în greşeli frumoase, salutare, şi greşeli jenante, regretabile, e un subterfugiu abil. În felul acesta scap dintr-o singură mişcare de o parte din regrete. Îmi rămâne să mă descurc cu celelalte, în faţa cărora nu servesc la nimic eschivele din tauromahie.

De un lucru sunt totuşi sigur. Că renunţarea e şi mai dificilă decât perseverenţa. Că pierd mai puţin vorbind. Nu mi-am explicat niciodată de ce ar trebui să cred că am venit pe lume vinovat, şi nu-mi pot însuşi principiul iertării absolute, dar mi-am lămurit şi am acceptat ceva important. Că n-are rost să zic despre întâmplările din viaţa mea: asta am vrut să fac, asta nu, asta îmi aparţine, asta nu. Tot ce am făcut îmi aparţine. Sunt responsabil de tot. Oricum, n-aş mai putea deosebi între ceea ce a ales destinul pentru mine şi ceea ce am ales eu. A spune: n-am fost eu de vină, destinul a fost de vină, nu ne face mai putin vinovaţi, ci mai puţin liberi.

Viata ca o coridă – Per Aspera Ad Astra (4)