Octavian Paler's Blog, page 5

din cele întîmplări…

Aş fi putut spune ca Unamuno: "Nu admit altă metodă decât aceea a pasiunii". Dar un demon romantic mă îndeamnă să merg şi mai departe, să susţin că nu există glorie fără o pasiune. Neoclasicii, care au avut ambiţia să regăsească Elada şi în forme, au fost primii care au compromis-o. Ei n-au regăsit "focul" antic. Au preluat doar "cenuşa". Pe când romanticii au clădit din ruine un paradis pierdut. Undeva, în obsesia lor că totul este provizoriu, nesigur, precar, ei au descoperit că, dacă nu pot spera într-un timp fericit, nimic nu-i împiedică să-l plaseze în urmă. Parthenonul a ajuns, astfel, un loc de pelerinaje romantice.

Acum, pot să spun că, după părerea mea, romantismul e părintele nelegitim al opticii noastre despre clasicism. Cele mai frumoase "rugăciuni pe Acropole" le-au murmurat romanticii. Şi, sincer să fiu, chiar mă mir că această revanşă a romantismului, care a reuşit să facă din Elada clasică aproape o colonie romantică, a trecut neobservată. Mai ales că romanticii şi-au schimbat, vizibil, strategia între ruinele clasice. Au renunţat la elegie şi au trecut la rugăciune. Locul suspinelor l-a luat pietatea. Acelaşi romantism care ne face sensibili la farmecul muribund al Veneţiei hrăneşte şi idealizarea antichităţii. Sau îi extinde limitele. Ulise nu acordă o importanţă prea mare faptului că îşi ciopleşte piciorul patului nupţial dintr-un măslin nedezrădăcinat. Dar un romantic nu se poate abţine să nu exclame: Aşadar, haimanaua ştia că dragostea şi fidelitatea trebuie să meargă împreună!

Aventuri solitare

Politicianul ideal

"Unora le place politica. Foarte bine, s-o facă. Ori să comenteze. Pe mine nu mă fascinează. Şi, deşi îmi dau cu părerea, în sinea mea o dispreţuiesc. Ştiu că nu se poate fără, că politica e o fatalitate. Dar mai ştiu ceva. Că modelul cel mai înalt de politician a fost şi a rămas cel descris de Machiavelli. Amintiţi-vă ce carieră a făcut "Principele". Carol Quintul ţinea cartea pe noptieră. Henric al III-lea o ducea mereu cu el. Richelieu o consulta în ajunul oricărei hotărâri importante. Wilhelm de Orania o prefera Bibliei.

Dar cum trebuia să fie politicianul ideal, conform exigenţelor lui Machiavelli? Un fel de combinaţie de canalie şi de porc. Desigur, cu condiţia să urmărească un scop nobil. Ceea ce politicienii cam uită, oprindu-se la "mijloace"."

Convorbiri cu Octavian Paler

„Deşertul" trecutului

Mă întreb, totuşi, de nu cumva amintirile ajung să fie o capcană. Mai devreme sau mai târziu, am sfârşi prin a obosi să descoperim me­reu că nu mai suntem ce-am fost. N-am mai fi nici măcar în situaţia unei hiene care se hrăneşte din resturi. În consecinţă, cred că voi renunţa la recapitulări. Nu pot găsi în ele decât cauze, explicaţii. Or, eu aş avea nevoie de altceva. Într-un deşert, probabil, nu te uiţi în urmă. Ce să vezi? Vântul ţi-a şters, deja, urmele. Privirea caută, stăruitor, orizontul, în faţă, unde, pe nisipul fierbinte, tremură o nălucire care te poate stimula să speri. Un pustiu nu e niciodată fals. El minte doar pentru a te încuraja să mergi mai departe, ceea ce face din amăgire ceva vital.

(Deşertul pentru totdeauna)

Cauzele sînt bune, doar explicaţiile nu mai ajută la nimic. Cauzele unui eşec sau ale unei reuşite ne pot învăţa, de ne stă în putere, a nu le mai repeta, ori dimpotrivă a le relua, a le provoca… Altminteri ele pot reveni singure şi nu e sigur de acest lucru e benefic întotdeauna. Şi din nou gîndesc la ciclicitate… Poate că Fata Morgana stă în faţa noastră tocmai pentru a ne atrage atenţia şi a ne ajuta, pentru a ne încuraja să privim înapoi. Înlăuntrul nostru.

de mirella

Întrebări fără răspuns…

"Eu, Galileo, în al 70-lea an al vieţii mele, în genunchi în faţa eminenţelor voastre, având dinaintea ochilor Evangheliile pe care le pipăi cu propriile mele mâini, abjur, blestem şi detest eroarea şi erezia mişcării pământului".

Era firesc să-l înţeleg mai bine pe Galilei decât pe Giordano Bruno. Dacă m-ar întreba cineva: "Sunteţi în stare să vă daţi viaţa pentru o idee, pentru un adevăr?", n-aş ezita să zic: "Nu, n-aş fi în stare". Dar, dacă aş avea de ales între a muri şi a mă târî la picioarele cuiva pe care-l dispreţuiesc profund, cred că aş prefera să mor. Sinucidere din orgoliu? Nu. Sunt lucruri pe care nu le pot accepta. Încolo, încep să înţeleg că modestia este inevitabilă, ca moartea.

Adevărurile în care am crezut mi se par tot mai relative, tot mai precare. Timpul mi le şubrezeşte, mi le surpă şi nu mai ştiu cât valorează… Problema e că nu prea văd ce pot face cu această umilinţă. Cea mai mare modestie ar fi să nu mai am nici o ambiţie. Iar cea mai mare vanitate, să-mi doresc "fericirea pietrelor" de care vorbea Epicur. Şi nu le am. Nici pe una, nici pe alta.

Nu mai sunt convins nici că slăbiciunea asumată devine putere. Încât mă bucur că trupul triumfa asupra psihologiei de câte ori mă prăbuşesc pe nisipul cald, după ce am ieşit din mare. E o stare care, aşa cum e, elementară, confuză, mă ajută să uit că, în genere, trăiesc mai mult la condiţional: aş vrea… aş dori… Pe plajă "vreau", "doresc". Sau, poate, nu mai trebuie "să vreau", "să doresc". Mă bucur de ceea ce "este", fără să-mi mai bat capul cu altceva.

De ce am respecta furia "flagelanţilor" care îşi biciuiau trupul pentru a-şi reprima dorinţele? Ea ridică, aş zice, mai degrabă, o problemă de psihiatrie decât una religioasă. Căci trupul nostru face parte şi el din Creaţie. Dumnezeu n-ar mai fi lăsat să existe dorinţă în carnea noastră, dacă această carne trebuia biciuită.

Înseamnă că nu sunt un "om religios"? Am, totuşi, un puternic sentiment al sacrului care mă face să fiu convins că o lume profană ar fi o lume profanată. Iar prin "păgân" nu înţeleg "ne-creştin". (Mă şi sperie ideea de a renega credinţa în care m-am născut). E vorba de altceva. Dilema "Atena sau Ierusalim" mie mi se pare falsă. De ce ar trebui să alegem între Acropole şi Golgota? Ele nu se exclud. Dimpotrivă, se completează. Grecii ne-au dezvăluit frumuseţea trupului şi "posibilul". Creştinismul, rănile sufletului şi împărăţia de apoi.

Patetismul unui trup de martir nu anulează armonia unui efeb grec, cu muşchii admirabil sculptaţi. Viaţa însăşi e sacră şi nu cred că poate fi un păcat recunoştinţa unui trup întins la soare. Cum nu cred că e o insolenţă să spun: e omeneşte să ne agravăm păcatul originar.

Mi se poate reproşa că plăcerea de "a fi" (pur şi simplu, de "a fi") îşi ajunge sieşi. Da, aşa e. O plajă fierbinte nu-i un loc potrivit pentru gânduri mari. Nici pentru sfinţi. Vorbele lor n-ar avea nici un ecou în urechile unor oameni corupţi de luxul orbitor al amiezii şi toropiţi într-o fiziologie egoistă. Ar stârni doar nedumeriri jenate. Ce caută aici cu problemele lor? Noi trăim, acum, la nivelul senzaţiilor. O mănăstire pe ţărmul unei mări n-am văzut nicăieri. Vara, călugării ar fugi de la slujbă ca să facă baie. Şi dacă diavolul m-ar îndemna să spun că nici suferinţa n-are cum să se bucure aici de respectul pe care-l merită, ar trebui să admit că nu se înşeală. Aş putea vorbi de un misticism al luminii care ia forme senzuale, dar mă tem să nu mă complic.

În câmpia Atticei, pământul se socoteşte şi azi, din câte am auzit, nu după suprafaţă, ci după numărul arborilor. Uscăciunea lui explică nu numai cum au reuşit perşii să bea toată apa râurilor din Grecia, ci şi de ce artistul clasic a preferat materia cea mai fermă, piatra.

"M-aş lăsa, fără să cârtesc, să mi se taie un deget, m-aş facepreot al Cybelei, numai să pot vedea această ţară", zicea, cu ardoare, un specialist, trecând, probabil, peste faptul că preoţii Cybelei erau eunuci. Dar, chiar când nu s-au lăsat înşelaţi de misoginismul care l-a împins pe Schopenhauer să afirme că grecii nu admiteau prezenţa femeilor la teatru deoarece, astfel, puteau să înţeleagă ceva din spectacol, specialiştii au continuat să vorbească despre dispreţul omului clasic pentru pasiune. Ei au preferat să nu remarce neliniştea din liniştea clasică şi să nu vadă că înclinaţia grecilor spre frumuseţe era strâns legată de înclinaţia lor spre suferinţă. Ascultându-i, ai zice că "seninătatea clasică" ne poate ajuta să facem economie de calmante. Şi te trezeşti dinaintea unor întrebări fără răspuns.

Erau, oare, cei vechi mai sănătoşi sufleteşte decât noi? Erau alcătuiţi din alt aluat? Cunoşteau lucruri care, între timp, au fost uitate? Se pricepeau mai bine decât noi să se bucure de ceea ce e posibil?

Aventuri solitare

Un act sincer

Seneca are dreptate. Viaţa „nu reţine pe nimeni cu sila". Dar nici măcar în sinucidere nu scăpăm de noi înşine. Am găsit remarca în jurnalul lui Jiinger şi, dacă n-aş fi în starea în care sunt, m-ar atrage să-i dezvolt sugestiile. Sinuciderea e, poate, singurul act uman care e totdeauna sincer, nu e niciodată mimat. Se poate mima orice, pentru a părea ce vrei sau ai interesul să pari, dar nu-mi pot imagina că există cineva care se aruncă în gol de la etaj, îşi pune ştreangul de gât sau înghite un pumn de somnifere pentru a mima disperarea ori neputinţa de a mai trăi.

Probabil, şi sinuciderile impulsive au deliberări chinuitoare în urma lor. În clipa în care cineva începe să nu mai fie sigur că viaţa are un sens, el a făcut, deja, un pas periculos. Problema e după a cui imagine alergi. A ta, cum n-ai reuşit să fii?

(Deşertul pentru totdeauna)

de mirella

…

La fel cum mă îndoiesc de corectitudinea afirmaţiei că totul în memorie e infern, mă în­doiesc că destinul acţionează, în genere, spectaculos. Când o face, aranjează o întâlnire teatrală, ca aceea a lui Oedip cu Sfinxul, sau se foloseşte de un Rubicon, ca în cazul lui Cezar. De obicei, însă, se ascunde în cea mai cenuşie banalitate. Mergi pe o stradă oarecare, fără să-ţi treacă prin minte că, pe o altă stradă, la o altă oră, într-o altă zi, ai fi intrat pe alt făgaş al destinului pentru ca, mai târziu, privind înapoi, să descoperi că totul a atârnat de un „fleac", de un amănunt banal. Probabil, în viaţa oricui se poate găsi un mic Rubicon, numai că l-am trecut fără să ne dăm seama şi, deci, fără să avem nici un merit.

(Deşertul pentru totdeauna)

Sau poate se foloseşte destinul de mai multe, mai mici ori mai mari, treceri ale Rubiconului iar după fiecare traversare rămîn doar trei puncte în aşteptare…

de mirella

Grija de "a fi"

Acum, magia oglinzii e aproape total înlocuită cu magia calculatorului. Substituire care începe să se vadă şi pe la noi şi pe care, cu riscul de a fi socotit retrograd (într-un fel, sunt!), o cred plină de capcane.

Oglinda l-a ajutat pe om să se întrebe cine e, ce rost are pe lume, ce vrea, ce aşteaptă de la alţii. Ecranul calculatorului îl stimulează, din contră, să fugă de sine: în joc sau în depozite interminabile de informaţii.

Pe acest drum, civilizaţia e capabilă să producă un rău cu urmări greu evaluat. Ea poate face atât de tiranică grija de ,,a avea" încât să înăbuşe grija de "a fi". Îl poate transforma pe om în maniac al tehnologiei, punându-i la dispoziţie mijloace din ce în ce mai sofisticate pentru a alerga mai repede — şi mai comod — spre nicăieri.

Am văzut coperţi splendide de cărţi, între care nu se afla nimic, puse ca atare într-o bibliotecă elegantă, cu geamuri care alunecau pe şine din aluminiu. Şi am întâlnit, în mai multe familii, copii care, la trei, patru ani, se deprind să se joace cu ajutorul calculatorului, fără să mai cunoască bucuria de a bate mingea sau de a hoinări. Asta îi educă să fie singuri.

Mai târziu, nu se vor mira de o realitate care îl frapează acum pe un european ce a trecut Oceanul: nicăieri nu poţi vedea atâţia oameni care mănâncă singuri în public sau care aleargă (fac "jogging") cu ochii absenţi, fără nici o ţintă, pentru a se goli de o energie nefolositoare, ascultând muzică, aproape toţi, cu ajutorul unor difuzoare minuscule, înfipte ca nişte dopuri în urechi.

Incontestabil, America avansează cu o viteză pe care Europa n-are cum s-o egaleze. Dovadă că laboratoarele americane pregătesc premii Nobel în serie. Ea e, în acelaşi timp, plină de contradicţii.

A creat o industrie alimentară parcă anume pentru încurajarea obezităţii şi o altă industrie pentru combaterea obezităţii, în care moda "fără", adică "fără colesterol", "fără grăsimi", "fără multe calorii", a ajuns o adevărată obsesie.

Aparent, totul e bine reglat. Sinuciderile, aberaţiile sexuale, nefericirea, plictiseala dispun de ultimele cuceriri ale electronicii. Dacă eşti singur, poţi conversa, folosindu-te de calculator, cu toată lumea. La televiziune, se zâmbeşte chiar şi atunci când e prezentat buletinul meteorologic, de parcă "starea vremii" ar fi o marfă căreia i se face reclamă şi trebuie vândută.

De altfel, nu e de mirare că happy-end-ul a cunoscut o carieră atât de înfloritoare la Hollywood. Americanul simte nevoia să fie asigurat că viaţa e frumoasă şi că binele triumfa, până la urmă, asupra răului.

După gustul american, Hamlet, Anna Karenina sau Romeo şi Julieta ar fi trebuit să aibă alt final. Dar strigătul lui Brennus, "vai de cei învinşi", intră perfect în aceeaşi mentalitate. Învingătorii au, în America, totdeauna dreptate, oricine ar fi şi indiferent cum şi-au obţinut victoriile. Iar "învinşii", faliţii, nu mai interesează pe nimeni.

Poate că forţa Americii stă într-o sinteză ciudată, Americanul, am notat undeva, e un barbar supercivilizat. Are vitalitatea barbarului neobosit de istorie şi priceperea de a nu se pierde în subtilităţi. El rezolvă simplu încurcăturile filosofiei în care se complace Europa. Ceea ce e util e bun!

Ceea ce e profitabil e şi mai bun! "

"Aventuri Solitare"

Constat cu nedisimulată tristeţe că acum, nu mai există nici o diferenţă între noi europenii, şi americani. Substituirea magiei oglinzii cu cea a calculatorului, despre care Maestrul spunea că "începe să se vadă şi la noi", este acum totală, sau aproape totală.

Iar grija de "a fi" dispare încet-încet, şi este înlocuită cu grija de "a avea". Şi măcar dacă ne-ar umple, şi ne-am sătura odată, dar golul se adânceşte tot mai tare, făcându-ne să devenim tot mai găunoşi, pe măsură ce ajungem să "fim" tot mai "avuţi".

"Asybaris"

În măsura în care copilăria e partea noastră de paradis, „Asybaris" e un nume posibil al reversului ei, al părţii noastre de infern. Acolo, toate destinele sunt terminate. Nu mai e nimic de sperat decât un deşert (fiindcă într-un deşert amăgirile n-au capăt) şi o mare care păstrează amintirea zeilor dispăruţi. Un „Asybaris" e ascuns, probabil, ca o fatalitate, ca o pedeapsă, în subconştientul tuturor celor care nu se mulţumesc cu lumea obişnuită sau nu ştiu să se bucure de ea, dar îl descoperim abia când nu mai e nimic de îndreptat. Probabil, de aceea cerul prăfos din Asybaris mi se pare mai real, uneori, decât ce-mi amintesc. Mi se potriveşte mai bine azi, deşi înţeleg că există în mine şi ceva arhaic, care n-a putut fi educat în ciuda dorinţei de a fi în pas cu alţii.

(Deşertul pentru totdeauna)

de mirella

Raţional şi/sau afectiv

Am terminat prin a mă resemna cu faptul că în calitatea mea de om raţional nu mă pot înţelege cu mine în calitatea mea de om afectiv. Ceea ce omul raţional pricepe fragmentar, între anumite limite, viaţa să zicem, omul afectiv e gata să iubească fără rezerve. Cei doi sunt legaţi unul de altul ca doi fraţi siamezi. Nu se pot despărţi în aceeaşi măsură în care nu se pot înţelege. Cel mult se pot tolera. Omul raţional îi tolerează omului afectiv inexplicabila lui lăcomie. Omul afectiv îi tolerează omului raţional grimasa sceptică. Poate că existenţa „celuilalt" este pentru fiecare un preţ ce trebuie plătit echilibrului. Îmi răscumpăr tristeţile cu o mare nevoie de a iubi, şi îmi plătesc faptul că sunt deschis spre orice bucurie posibilă cu amărăciunea că nu mă pot opri la atât.

(Rugaţi-vă să nu vă crească aripi)

Am bănuiala aproape de certitudine că de ar fi oamenii întrebaţi cum se consideră, cum se văd ei pe ei, raţionali sau afectivi, majoritatea va răspunde foarte repede şi plină de mîndrie, Raţional! Uneori, dacă se insită, la o a doua introspecţie ar răspunde şoptit, Afectiv…. şi afectiv… Nici unul nu şi-ar asuma sentimentele pe deplin ca trăsătură definitorie şi exhaustivă, nimeni nu ar avea îndrăzneala de a renunţa la „aspectul" său raţional, aidoma unei monezi ce implicit are două feţe şi o suprafaţă circumferenţială, mai mult ori mai puţin lată, ce induce grosimea.

… existenţa „celuilalt" este pentru fiecare un preţ ce trebuie plătit echilibrului.

Dar echilibrul nu înseamnă neapărat jumate-jumate, cincizeci-cincizeci la sută… Atîta vreme cît balanţa nu moare, nu ajunge jos cu nici un taler, afectivul poate deţine cea mai mare parte, ori invers, cele două feţe coexistă aidoma unghiurilor reflexe din geometrie.

Echilibru?

Rostul balanţei stă în a se înclina.

Adic-a balansa.

Încolo

şi încoace,

apoi din nou încolo,

fără s-ajungă drept.

Să vrea,

să fugă,

să plîngă şi să spere,

să-ncline

şi să nu mai vrea.

Să se întrebe.

Pentru că altfel,

nu s-ar mai numi

balanţă,

ci echilibru.

Să moară.

Am pus simbolul în titlul poemului ca interogaţie, las mecanica să studieze echilibrul stabil, cel instabil şi neechilibrul. Totul este în care parte ne aflăm, niciodată doar într-una şi nici nu cred că alegem noi unde anume, într-un anume moment, ori viaţa întreagă, totul ni se întîmplă pur şi simplu.

Poate că mă aflu mereu în altă parte decât s-ar cuveni.

(Rugaţi-vă să nu vă crească aripi)

de mirella

Iubirea nu poate fi decât dumnezeiască

Iubeşti pe cineva atunci când ai ajuns să vrei să îi dai ceea ce ai mai bun şi hotărăşti să i te dai pe tine însuţi.

În Vinerea patimilor lui Hristos, nu pot să nu constat că esenţa iubirii este una singură, şi este deopotrivă laitmotivul morţii, şi al vieţii însăşi:

"Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unicul-Născut Fiu al Său L-a dat, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică."