Octavian Paler's Blog, page 6

Răspîntiile ca alegeri

Mi-a trecut prin cap că viaţa însăşi e ca un drum şi că răspântiile seamănă cumva între ele. Toate ne pun în încurcătură şi ne constrîng să alegem. Când dispare un drumeţ, ceilalţi tresar o clipă: a murit cineva. De fapt, se gîndesc la ei. Îşi aduc aminte că nu vor merge nici ei la nesfârşit. Într-o zi… Dar alungă imediat acest gând. Ce rost are? Toţi ştim că drumul este infinit şi că nu ne e dat să mergem pe el decât un timp limitat. Măcar să nu ne mai gândim tot timpul la asta. Şi să ne ierte cei care rămân în urmă, în pământ, pe marginea drumului. N-avem altă soluţie decât ingratitudinea. Aşa au fost rânduite toate. Nu noi am descoperit moartea.

(Rugaţi-vă să nu vă crească aripi)

Întoarcem privirea şi alungăm gîndul imediat în faţa gropii proaspăt săpată… Nu noi… Nu acum… Compasiunea există şi lacrimile la fel pentru cel dus, însă ne îndreptăm cu paşi grăbiţi spre poarta cimitirului sperînd că nu vom mai ajunge degrabă acolo… nu ca plecaţi…

Puţini sînt cei ce nu se tem a muri… Ce înţeleg că nu se întîmplă de fapt doar un lucru tot atît de firesc ca şi ivirea soarelui ori ridicarea lunii… Că orice ieşire e de fapt o intrare, iar uşi închise nu există.

Nu-nţeleg

de ce te temi să

mori.

De ce frică.

Ia-o inginereşte te rog:

moartea e o ieşire,

deci

o intrare…

Şi atunci?

Sau, mă rog,

invers…

E adevărat, Nu noi am descoperit moartea. Nu aveam cum, pentru simplul motiv că este doar o iluzie…

De Mirella

Acele zile…

Anumite popoare din antichitate nu socoteau decât zilele fericite. Şi se citează cazul unui înţelept care în pragul morţii şi-a făcut acest epitaf: « Am străbătut cincizeci şi şase de ani şi am trăit patru ». Eu nu ştiu ce cifră ar trebui să invoc, dar ştiu destul de bine că n-am trăit cu adevărat decât în zilele când m-am simţit păcătos. Zilele când m-am simţit inocent le-am uitat. Tot ce mai ţin minte sunt păcatele mele.

(Rugati-vă sa nu vă crească aripi)

Rostul singurătăţii

Căci a nu fi singur înseamnă, poate, a şti să te dăruieşti. A şti să renunţi la trufia de a te considera cel mai important adevăr al lumii.

Rostul singurătăţii e să ne pregătească pentru această iubire, s-o visăm şi să ajungem la ea prin puterile noastre şi în cunoştinţă de cauză, cunoscând ce vrem să negăm. Turnul de fildeş e o invenţie a culturii, dar tot cultura are datoria să-l surpe după ce a privit lumea prin el.

Altfel, cultura, în loc să unească oamenii, i-ar separa. Şi nu asta e misiunea ei. Dimpotrivă, datoria ei este să schimbe chiar singuratatea în valoare. Să ne dea încredere că putem lupta împotriva singurătăţii fără să pălăvrăgim despre slăbiciunile ei şi fără să trecem de partea celor care confundă adevărul cu zgomotul.

Scrisori Imaginare

Rostul singurătăţii este acela de a afla ce înseamnă iubirea necondiţionată. În lipsa culturii, este foarte greu de a afla singurătatea, fiindcă adevărata cultură este creată, şi apoi se admiră şi înţelege în deplina singurătate din noi înşine, cu măştile scoase de pe faţă, aruncate pe jos, şi călcate în picioare.

Dar după ce am săpat în singurătate după iubirea necondiţionată din noi înşine, iar ea ne-a găsit, şi ne-a umplut, începem să o dăruim, fiindcă singurătatea ne arată simplu, că nu existăm decât în relaţie cu cei de lângă noi, nu existăm decât dăruind iubirea noastră celor ca şi noi…necondiţionat, pentru că numai trufia condiţionează. Numai trufia are aşteptări, şi alegeri. O floare nu alege cui să îi dăruiască din parfumul ei. O floare împrăştie parfum fără să aleagă.  Aşa cum maestrul ne dăruieşte şi acum, până la sfârşitul veacurilor, din parfumul iubirii sale, găsită în singurătatea sa plină de creativitate, plină de înţelepciune.  El este floarea iubirii însăşi.

Arta şi minciuna

Fra Angelico ne dă impresia că oamenii pe care i-a cunoscut el nu trebuiau să plângă decât din cauza fericirii. A minţit? Nu, pictorii Renaşterii n-au minţit. Numai că ei îmi amintesc întrucâtva ce zice undeva Gaëtan Picon, că arta şi minciuna împărtăşesc şi una şi alta sentimentul unui gol iniţial, cu deosebirea fundamentală că în timp ce mincinosul nu vrea decât să umple în grabă golul, artistul se apucă să trăiască în acest gol.

(Rugaţi-vă să nu vă crească aripi)

Sau să-l trăiască în întreaga sa imponderabilitate ca o stare de dinainte, momente premergătoare eliberării prin creaţie, ori chiar golul ajunge uneori să îl trăiască pe artist ştiind că nu mai are mult pînă va fi înlocuit… Temporar pentru că întotdeauna revine iar mişcarea e perpetuă şi supusă unui mecanism de feed-back…

Minciuna nu se poate întoarce căci nu ar mai fi aceeaşi, iar golul ar rămîne… Singură creaţia se dezvăluie şi se redezvăluie, umplînd şi reumplînd golul la infinit…

De Mirella

Utopia bibliotecii

În adolescenţă, a fost o vreme când am trăit, într-o cameră sărăcăcioasă, ca o pasăre în colivie. Şi ce poate face o pasăre în colivie? De obicei, păsările se adaptează sau mor. Van Gogh vorbeşte chiar de o pasăre care a înnebunit. Eu nici nu m-am adaptat, nici n-am murit, nici nu mi-am pierdut minţile. M-am apucat de citit. Mi-am umplut colivia cu cărţi.

Deveneam astfel victima unei prejudecăţi. Deoarece cărţile înseamnă mult, dar nu pot însemna mai mult decât viaţa şi, mai ales, n-o pot înlocui.

Într-o bună zi, descoperim că nu ne ajung povestea lui Tristan şi cea a lui Romeo. Vrem să iubim noi înşine.

(Rugaţi-vă să nu vă crească aripi)

Aici se poate cădea într-una din extreme; petrecînd cea mai mare parte din timp citind şi preluînd, asumînd cuvintele şi istoriile acelea pe de-antregul, pericolul, pentru unii, poate veni de acolo că nu mai sînt capabili a face nici o diferenţă între viaţă şi literatură, uitînd cum să trăiască în momentul în care păşesc în lumea reală. Aici nu mai funcţionează reacţiile şi comportamentele din cărţi ori de pe scenă, oricît de realiste şi fireşti ar părea personajele, viaţa nu are nici o legătură cu ficţiunea cea mai „adevărată"… De continuăm, ca o extensie firească pentru noi, manifestările aflate printre pagini, bune ori rele, vom avea surpriza de a fi consideraţi cel puţin ciudaţi, priviţi cu suspiciune şi milă, putem răni fără să înţelegem de ce şi la rîndul nostru suferi ca urmare a consecinţelor ce sîntem obligaţi a ni le asuma.

Tristan există doar acolo… Acolo moare Romeo pentru iubirea lui iar Orfeu înfruntă infernul din acelaşi motiv. Ajunşi aici ar fi închişi, de ar fi prinşi, la balamuc, ori doar stigmatizaţi şi luaţi în rîs, ah! don quijotisme, ha, ha, iată, în viaţă oamenii normali sînt doar normali, ceilalţi fiind nebuni, foarte nebuni şi nebuni de legat… Aici iubim simplu şi fără dureri de cap ori gesturi extraordinare, sau ni se pare doar că iubirea există şi la cel mai mic val nisipul se sterge iar cuvintele mor… Rămîne singură, viaţa.

Ieşim din colivia cu file? Ne adaptăm. Dacă nu reuşim a o face, mai bine rămînem acolo şi continuăm bine merci în universul paralel dintre „gratiile paginilor".

de mirella

Despre frică

Lipsa de libertate pune în primejdie arta, dar sunt opere care s-au născut între gratii. Ceea ce înăbuşă, ceea ce sugrumă arta este, de fapt, un produs al lipsei de libertate: frica. Asta şi explică, de altfel, de ce tiraniile s-au servit totdeauna de frică pentru a obţine, dacă nu complicitatea artei, măcar tăcerea ei.

(Octavian Paler – Rugaţi-vă să nu vă crească aripi)

Frica… Jiddu Krishnamurti repeta şi iar repeta în discursurile de sub stejar, „Nu vă fie frică"…

Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar — şi nu e neapărat nevoie să fie un lagăr, o temniţă ori o altă formă de încarcerare; teoria se aplică oricărui tip de produs al totalitarismului — există soluţia (mistică) a credinţei. Despre aceasta nu va fi vorba în cele ce urmează, ea fiind consecinţa harului prin esenţă selectiv.

Cele trei soluţii la care ne referim sunt strict lumeşti, au caracter practic şi se înfăţişează ca accesibile orişicui.

Soluţia întâi: a lui Soljeniţîn

În Primul cerc, Alexandru Isaievici o menţionează pe scurt, revenind asupră-i în volumul I al Arhipelagului Gulag.

Ea constă, pentru oricine păşeşte peste pragul Securităţii sau altui organ analog de anchetă, în a-şi spune cu hotărâre: în clipa aceasta chiar mor. Îi este permis a-şi vorbi consolându-se: păcat de tinereţele ori vai de bătrâneţele mele, de nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul ori de bunurile ori puterea mea, de iubita mea, de vinurile pe care n-am să le mai beau, de cărţile pe care n-am să le mai citesc, de plimbările pe care

n-am să le mai fac, de muzica pe care n-am să o mai ascult etc. etc. etc.

Dar ceva e sigur şi ireparabil: de-acum încolo sunt un om mort.

Dacă aşa gândeşte, neşovăitor, insul e salvat. Nu i se mai poate face nimic. Nu mai are cu ce fi ameninţat, şantajat, amăgit, îmbrobodit. De vreme ce se consideră mort nimic nu-l mai sperie, îmbrobodi, atrage, aţâţa. Nu mai poate fi amorsat. Nu mai are — fiindcă nu mai speră, fiindcă a ieşit din lume — după ce jindui, ce păstra sau redobândi, pe ce îşi vinde sufletul, liniştea, onoarea. Nu mai există moneda în care să-i poată fi

achitat preţul trădării.

Se cere însă, fireşte, ca hotărârea să fie fermă, definitivă. Te declari decedat, primeşti a te învoi morţii, desfiinţezi orice speranţă. Te poţi regreta, ca doamna d'Houdetot, poţi regreta, însă această sinucidere morală şi prin anticipaţie nu dă greş. Riscul unei cedări, al consimţirii la denunţ, al unei recunoaşteri fanteziste a pierit cu desăvârşire.

(Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii)

Frica nu mai există, a murit, s-a dizolvat…

Bolnav, Torquato Tasso trăia cu spaima că va fi denunţat. În cele din urmă, deşi nu fusese chemat de Inchiziţie, s-a prezentat singur în faţa ei, acuzându-se de păcate pe care nu le săvârşise.

(Octavian Paler – Rugaţi-vă să nu vă crească aripi)

Nu a putut rezista fricii… Ori i s-a supus de bună voie, i s-a dăruit tocmai pentru a scăpa de ea… Pentru a o răzbi. A reuşit?

Orfeu a păşit de bună voie în Infern… Frica rămase doar un cuvînt în urmă… Mult în urmă, ignorat, dispreţuit… Învins.

Şi doar Dante mai ştie…

De Mirella

Macar sa incercam

[image error]

" Nu toată lumea e capabilă să stea în mlaştină până la gât şi să surâdă. Unii nu se pot abţine să nu dea din mâini, încercând să iasă, chiar dacă astfel se scufundă cu totul. " Rugati-va sa nu va creasca aripi

Sura foto: revistatango.ro

Umbra timpului

[image error]

" Împărţind timpul, omul a descoperit că el curge ireparabil. A observat că "azi" devine "ieri" şi că umbra copacilor se alungeşte spre asfinţit. În clipa aceea a devenit melancolic şi a descoperit regretul. Dar era prea târziu. " ~ Caminante

Asemenea păsărilor

Şi nu ne mai separă de zei decât moartea.

Am văzut cum se goleşte clepsidra

şi cineva dintre noi spunea că şi mormintele mor,

nu numai cei ce-au coborât să le umple, şi poate aşa trebuie,

altfel mormintele ar cuceri toată lumea.

Suntem obosiţi, dar acum ştim ceea ce ştiu şi zeii.

Şi poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înşine

Lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ştie un om

Această dragoste,

această lumină şi vântul care nu ne cruţă,

Care ne obligă să ne aducem totul aminte…

Fragment din „Cei care am fost la Troia" (Calomnii mitologice)

Între timp distanţa s-a subţiat… din ce în ce mai aproape ei de noi şi noi de ei căci, iată, şi zeii mor şi o fac datorită nouă iar noi ne bucurăm din cauza asta, ah! ce victorie, ce mare izbînda, tropăim şi batem din palme, am reuşit a-i ucide iar Gott ist tot… fără a înţelege nimic din fericirea asta tîmpă şi fără rost.

Diminuarea aceasta a distanţei nu a avut nimic de-a face, din contră, cu aflarea acelei iubiri care face ca mormintele să nu dăinuiască decît în noi, acolo unde le e locul, pentru ca nici un vînt să nu le şteargă, nici o uitare să nu persiste în întuneric ori în trecerea imaginată a clipelor.

Nu puteam altfel, eram doar oameni…

Când noi n-am vrut să fim decât asemenea păsărilor

Cărora nu le pasă nici de zei, nici de timp.

Fragment din „Cei care am fost la Troia" (Calomnii mitologice)

De Mirella

O zi speciala

Octavian Paler zicea : "Nu iubesti o femeie pentru ca este frumoasa, ci este frumoasa pentru ca o iubesti tu", iar Baudelaire: " Fericirea o face pe femeie frumoasă şi dragostea o face fericită.

Iubirea este adevăratul fard al femeii."

"LA MULTI ANI!"

Sursa foto: www.valentinedayflowers.org