Octavian Paler's Blog, page 10

La multi ani, ROMANIA !

[image error]

Exista din ce in ce mai multe semne de intrebare daca suntem sau nu, iubitori de neam. Iata cateva fragmente ale maestrului Octavian Paler privitor la Romania si, in special, felul in care era prezenta in sufletul lui:

"Sincer sa fiu, ma impresioneaza rau vorbele de ocara spuse despre Romania… Romania este o tara fara reguli… Primul lucru care a fost privatizat in Romania este interesul national… Romania a devenit tara matusilor, tara soacrelor, tara reporterilor, tara cumnatilor. Nu se poate, e o bataie de joc inadmisibila… Romania exista astazi, rezista datorita celor care spala closete in Italia si in Spania. Si care trimit aici, in Romania, ma rog, miliarde de dolari. Fara astia, care si-au luat lumea-n cap, gata! S-ar strica toata situatia asta… De Romania nu ma pot satura pentru ca Romania face parte din destinul meu, nu pot sa declar ca nu sunt roman…"

" Patriotismul nu  e numai iubirea pamantului in care te-ai nascut ci, mai ales, iubirea trecutului, fara de care nu exista iubire de tara." M. Eminescu

"România este patria mea, restul sunt doar ţări." spunea superb Octavian Paler.

La multi ani tuturor romanilor!

Icar şi Soarele

La prima vedere mitul lui Icar pare o poveste simplă, cu o morală pe cît de concisă pe atît de dojenitoare. Cunosc, pardon, am început a citi despre povestea Icarului din adolescenţă şi tot atunci a început a mă fascina. Ca şi alte personaje, iată Sisif, Quijote şi încă cîţiva, Faust… Dar despre ei, altă dată… Da, tot aici, sper, căci i-am regăsit în scrierile lui Octavian Paler pe aproape toţi iar Maestrul m-a ajutat să-i înţeleg mai bine… Ori altfel…

În cuvinte puţine dar ferme şi cu degetul arătător balansînd a luare aminte, iniţial întîmplarea lui Icar ne atrage atenţia în ce fel putem sfîrşi de avem aroganţa şi nebunia de a ne obstina să ne urmăm ideile, visele, pînă la capăt, cum ne putem arde la un moment dat şi iată că aripile lui Icar au chiar ars iar el s-a prăbuşit în marea Egee. Însă dacă nu cumva a ars şi el cu totul? Şi cu bună ştiinţă chiar? Ah, nu! Nu ca o sinucidere plănuită din timp ori doar în clipa în care se apropia din ce în ce mai mult spre soare, nu!

Trebuie să fii uşor, să-ţi pierzi greutatea dacă vrei să zbori. Sau să pluteşti. Limpede. Fără nici o amintire care să te împiedice. Nu poţi tîrî după tine memoria pe cer. De aceea trebuie să alegi. Sau îţi aduci aminte sau zbori. Mai bine renunţă dacă simţi că aripile nu sînt străvezii şi o singură amintire nu-ţi dă pace. Destinul celor stăpîniţi de memorie e pămîntul, nu cerul. Ca să ajungi la soare trebuie să fii ca un fulg. Cînd te vei prăbuşi, din corpul tău nu va mai curge sînge… (Mitologii subiective)

Pe măsură ce zborul lui Icar continua în ascensiunea-i el începu, poate, a-şi uita rînd pe rînd toate amintirile, toate gîndurile, cu excepţia unuia ce i se născu în minte, între timp plutind uşor deasupra tuturor lucrurilor, deasupra pamîntului şi a apelor, deasupra memoriei… Deveni într-atît de uşor, pentru că nici un alt vis nu îl mai putea ţine departe de soare, nici o frîntură a vreunui alt gînd nu mai persista în afara Soarelui ca scop final, încît în loc de a căuta un petic de pamînt pentru a coborî din înalt, sedus de lumină, Icar a ales să-şi continue zborul. În sus.

… Icar, prin moartea sa, salvează zborul de la o sărbătoare superficială şi face din el un lucru profund grav în care nu există alternativă; Icar va zbura „cu orice risc". (Mitologii subiective)

Aici văd eu forţa lui Icar. Un dram de inconştienţă poate? Da, pentru conservatori şi sceptici, aceştia pot oricînd comenta şi gîndindu-mă acum la acel da, dar al lor, Maestrului îi este foarte clar… Lumina e destinul său şi se va încrede în ea chiar dacă îl va omorî. Icar iubeşte viaţa, dar nu înţelege s-o trăiască oricum. Iubeşte zborul într-atît, încît şi-a uitat limitele, iar precauţia i se pare un ideal mediocru. (Mitologii subiective)

Lumina atrage orice fiinţă umană în final, fiind ea, creatura, conştientă ori nu, iar Soarele trăind şi explodînd aceasta, Icar i-a cedat. Visul său era desprins deja de mediocritate iar el îi aparţinea de-acum.

Cei care văd în orice fel de moarte un eşec, vor evita să se declare în favoarea lui Icar. Dintre el şi Dedal, Icar a fost totuşi singurul care a iubit zborul (chiar pînă la sacrificiu)… (Mitologii subiective)

Cred că aş greşi fundamental de l-aş considera pe Icar un perdant, dacă i-aş înţelege gestul şi căderea ca pe un eşec. Icar nu a căzut, el s-a doar apropiat mult, mult de Soare şi s-a contopit cu el, i s-a dăruit. Şi chiar de ar fi aşa, pînă la urmă… există înfrîngeri care valorează mai mult decît o victorie fără urmări…

Aripile le-a primit Icar pentru a se salva de furia regelui Minos, pentru a scăpa din Labirint, aceasta era intenţia tatălui său, de a ajunge la adăpost, în Sicilia. Dedal a inventat o… invenţie… zborul ca ultimă şansă, un mijloc de a Fugi. Simplu. Doar că… Icar zbura din patimă de puritate…. Visul său e să zboare liber. Teama l-ar face sclav.

Se spune, nu-i aşa, că anume lucruri cum ar fi teama, iubirea, dorinţa şi aşa mai departe, ne dau aripi… Uneori le primim, alteori ni le construim singuri.

Fireşte, nu e totul a căpăta aripi. Depinde ce facem cu ele. (Mitologii subiective)

de Mirella

"Trebuie ca fericirea să fi trecut pentru a avea dreptul să spunem că a existat."

ni-l citează Octavian Paler pe Kierkegaard în, bineînţeles, " Eul detestabil".

"Ce să alegi mai întâi din acest destin? Succesul? Fanfarele celebrităţii care cântă? Timpul când Rembrandt se recomanda "negustor" nu pictor? Sau prăbuşirea? Ruina? Ceasul când negustorii din Amsterdam i-au dat de înţeles că un artist, oricât de privilegiat de muze, nu mai înseamnă nimic dacă ei îi retrag favoarea lor? Anii când Rembrandt a descoperit că prietenii se schimbă, că popularitatea e efemeră, că hainele scumpe se învechesc, că admiratorii de ieri au devenit indiferenţii de azi, că, într-un oraş în care au dreptate numai cei care reuşesc, un pictor înglodat în datorii e un om sfârşit, şi ca pe un om sfârşit nu-l mai caută decât alţi oameni sfârşiţi? Nimic nu lipseşte din această viaţă: râsetele şi umilinţele, prosperitatea şi mizeria, dragostea şi singurătatea, gloria şi ingratitudinea. Lipseşte, poate, doar ura. …

Bătrânii lui (Rembrandt) stau dincolo de clasificări. Ei există, acesta e principalul. Sunt singuri, uneori gârboviţi, prost îmbrăcaţi, dar nu ne lasă să înţelegem că lumea este o mascaradă. În faţa morţii, a nopţii, a vidului, viaţa îşi păstrează intactă taina. Poate de aceea aceşti bătrâni obişnuiţi par nişte filozofi. În jurul lor e mereu noapte, noaptea lui Rembrandt, care e mai puţin întuneric şi mai mult o altă formă de lumină. …

Bătrânilor lui Rembrandt nimic din ce s-a întâmplat până azi nu le este, se pare, străin. Undeva, dincolo de noaptea care îi învăluie, secolul nostru aleargă în toate părţile cu cele mai diferite mijloace, maşini, trenuri, autobuze, avioane, vapoare, spre ce? nu cumva spre ceea ce aceşti bătrâni au aflat demult, fără să se mişte din încăperea lor? …

Acum stă la fereastră. Ce priveşte? Poate, strada. Poate, viitorul. Sau, dimpotrivă, amintirile. Căci omul începe, nu-i aşa? prin a fi un sistem anarhic de speranţe şi sfârşeşte prin a deveni un sistem organizat de amintiri."

Răspund printr-o umilă presupunere: se priveşte pe el, în el însuşi. Noi când vom  începe să ne privim? atunci când vom fi îmbătrânit în dorinţe de popularitate, de glorie, de a reuşi în această lume? spre ce ne îndreptăm, dacă direcţia de mers nu trece mai întâi prin noi înşine? ca acolo să găsească sensul – adevăratul sens – şi scopul – adevăratul scop?

Alegem soarele

"- Intr-o zi, Galilei, pamantul se va invarti nu numai cu mormintele noastre si cu cenusa pe care au raspandit-o inchizitorii in lume, ci si cu mormintele lor. Si atunci, ceea ce conteaza este ce vor tine minte oamenii.

- Si ce crezi ca vor tine minte despre mine ?

- Ca ai abjurat. Si ca ai soptit dupa aceea eppur, si muove.

- Trebuia sa strig ? Acest strigat ar fi aprins rugul.

- Ai dreptate. Dar trebuie sa alegem totdeauna ceea ce e adevarat.

- Eu am ales viata. Exista ceva mai adevarat ? Greselile mele nu m-au dezgustat de viata. Si mi-ar place ca lumea sa tine minte adevaratul motiv pentru care am fost judecat de inchizitori. Ei au stiut ca nu fac parte din randul calailor. Si ca, sustinand ca pamantul se invarte, am spus in acelasi timp ca el nu apartine calailor, ci acelora care-l facsa infloreasca. As vrea ca lumea sa tina minte ca Inchizitia m-a suspectat de prea multa dragoste. Am devenit suspect din clipa cand am inceput sa cred ca oricine nu e in stare de iubire constituie o primejdie pentru ceilalti. Cand si-au dat seama ca acesta iubire e religia mea. Si ca lumina care imi dogoreste obrajii este pentru mine Dumnezeu. In fond, soarele apune la fel de frumos pe un camp plin de cadavre intr-un razboi. N-as puea alege numei soarele care apune pe o campie, uitand cat sange imbiba pamantul ?

- Nu vei putea alege, Galilei, niciodata numai soarele, desprins de ceea ce lumineaza. Si daca nu esti de partea celui ucis, vei fi de partea celui care ucide." ~ Apararea lui Galilei

Noi ce alegem ?! Ceea ce e adevarat sau acel crez al acestui veac numit minciuna ? Suntem condamnabili pentru ca multi dintre noi ne multumim cu statulul de calau ? Calau al deceniilor viitoare precum si a celui prezent. Alegem gogosile ca la urma sa zicem eppur, si muove.

Indiferent de ceea ce alegem suntem supusi opinie publice, ceea ce tin minte oamenii. Singura problema este ca deseori adevarul e contrafacut, iar noi suntem nevoiti sa-l cautam, daca dorim.

"Adevarul este pretutindeni, dar nu-l recunoaste decat cel care-l cauta."Nicolae Iorga

Narcis, oglinda din noi

Am limpede tendinţa, ori intenţia chiar, de a compara anume zei, semizei ori personaje mitologice cu oamenii ce sîntem, a  găsi caracteristici, izbînzi ori vini şi prin aceasta a îi coborî şi integra pe Ei în noi sau a ne ridica pe noi acolo, a ne transforma în Ei. Însă Olimpul nu ne este accesibil decît în cunoştinţă de cauză! Sigur că ne putem oricînd crede zei dar nu putem fi unii decît, poate, după ce îi vom fi înţeles cu adevărat.

Dar cum am putea face aşa ceva, veţi, poate, întreba, sîntem în stare noi de o asemenea grozăvie? Poate nici măcar nu vrem asta! Iar pînă la urmă nici nu avem nevoie, ne iubim îndeajuns aşa cum sîntem şi mult prea îndrăgostiţi de noi ca să ne mai pese de zei, semizei ori personaje prăfuite, pfff! noi sîntem acum, sîntem perfecţi şi ne iubim pe noi.

Citim, citim, citim şi rareori înţelegem ceea ce se găseşte în cuvinte, nu în spatele lor căci, aidoma altor universuri paralele ce coexistă cu al nostru, acestea nu trăiesc geometric ori temporal altundeva ci tot aici şi acum, pe acelaşi manuscris, doar vibraţia este alta…

Narcis există. Că vrem a îl găsi în noi, ori ne visăm pe noi ca fiind un El sau pur şi simplu ignorat conştient ori fără să bănuim (mai ales), ne adorăm satisfăcuţi şi nu ne mai interesează nimic în afară de noi, El există.

Aplecat deasupra fîntînii unde îşi contempla chipul, Narcis n-a mai văzut decît singurătatea lui şi nimic din frumuseţea pe care ar fi descoperit-o ridicînd pur şi simplu privirea. Eroarea aceasta l-a pierdut. (Mitologii Subiective)

Şi unde anume există Narcis şi de ce? Ar putea afirma cineva, Narcis sînt eu, şi atunci ar fi simplu, foarte simplu şi poate că aşa şi este, cine ştie, dar ce om ar recunoaşte aşa ceva, cine ar avea curajul acesta şi cine ar renunţa la căutare, la încercarea de a şi-l încorpora pe Narcis în el însuşi ori la ispita de a deveni unul, de ar avea-o, cîţiva l-ar renega ori nega de-a dreptul dar aceştia nu cred în zei, nu cred în nimic, nici măcar în ei.

Oamenii îl acuză pe Narcis de prea multă auto iubire, de un exacerbat ego, rîd de el, îl scuipă şi îl dispreţuiesc, Ah ce prost! Să fii atît de frumos încît să te iubeşti singur iar apoi să te şi omori, aşaa de nebun!… Piatra e uşor de aruncat … De Quijote au mai rîs şi vor mai rîde… Un nebun! Narcis e doar stupid… Şi singuri rîd şi nu îşi înţeleg nici solitudinea căci de-ar vedea-o s-ar cufunda în apă şi ar rezolva cu asta totul, dar nefiind Narcişi, ar avea şansa de a vedea măcar frumuseţea lumii care există şi pe care Narcisul autentic a ratat-o…

Ei cred doar că, iubind prea mult pe sora lui, pe el, legenda are variaţiuni, Narcis a făcut saltul neputînd ajunge la chipul din cea apă, de fiecare dată încercînd a îl atinge, acesta spărgîndu-se în mii de cercuri ale oglinzii fluide…

Cineva mai atent ar observa că nici un îndrăgostit de sine însuşi nu s-a sinucis cum a făcut-o Narcis, ci, din contră, a omorît pe alţii. (Mitologii Subiective)

Condiţia suficientă în multe mitologii şi religii, plus necesară în matematică, pentru a supravieţui măcar, dacă nu a fi chiar fericiţi, este de ne iubi pe noi înşine. Narcis s-a iubit. Şi s-a iubit mult din cîte cunoaştem, aşadar nu avea nici un motiv de a-şi opri viaţa din această perspectivă. Altul a fost motivul, alta a fost îndoiala…

Cel singur nu îşi recunoaşte niciodată singurătatea. Îi e ruşine cu ea, îi e ruşine de ea ca de un copil bastard, ca de o crimă ce cu siguranţă îi aparţine, rar cineva are curajul de-a o privi în faţă, Voi care vă întoarceţi acasă şi după ce-aţi închis uşa spuneţi "bună seara" voi nu ştiţi ce-nseamnă să intri pe o uşă tăcînd. (Scrisori imaginare)

Frumuseţea lui Narcis joacă un rol secundar. Stînd deasupra fîntînii, el a încetat, de fapt, demult să se mai iubească. Nu e decît un Sisif suindu-şi muntele în sine însuşi; ironia care îl persiflează n-a înţeles drama lui şi o vulgarizează suspectînd-o de egolatrie şi perversiune. (Mitologii Subiective)

Narcis s-a aruncat în apă şi s-a înecat, aşa zice legenda.

Privindu-se, a văzut frumuseţea lumii care era el pentru o clipă dar clipa trecu, frumuseţea era deja altundeva, acolo era doar el, singur, dar lumea aceea sublimă exista undeva anume şi el nu a mai ştiut a o găsi, a rămas în propria-i oglindă şi singur… Şi atunci nu a mai întins doar mîna, a păşit înainte…

Aparent, prin Narcis omul era pe punctul să devină propriul său zeu. El se cufundă în sine. se încordează să-şi atingă adevărul propriu, dar întinde mîinile în gol. … Singurătatea în care se afundă ca într-un labirint. (Mitologii Subiective)

Dar Ariadna nu mai e acolo… e ocupata cu alţii acum iar el nu are altă şansă decît a-şi da drumul încet, încet în valuri iar în ochii săi trişti străluceşte din nou, obosit, un licăr de dragoste. (Mitologii Subiective)

de Mirella

Mă reîntorc la "Eul detestabil"…

Şi o voi face de fiecare dată, bineînţeles, cu permisiunea administratorului blogului. Este o chestiune care mă  preocupă de ceva timp, şi care, bănuiesc doar, că îi interesează pe toţi.

Iar opera maestrului Octavian Paler, acest mare suflet cu gust spre sinceritatea absolută, trebuie mai mult decât asimilat, trebuie să-i aplicăm trăirea în vieţile noastre. Căci, ce folos am avea că Octavian Paler a trăit printre noi, contemporani cu noi, dacă nu învăţăm de la el tot ce se poate învăţa de la un mare gânditor, de la un mare trăitor, dar trebuie să luăm în consideraţie mai ales faptul că, nimic nu va creşte în noi înşine, până ce nu ajungem să declarăm ca domnia sa: "Am învăţat că…", prin propria noastră experienţă de viaţă.

Mă preocupă de câţiva ani, ideea de prejudecată, de a pre-judeca totul şi pe toţi, neiertându-ne nici chiar pe noi înşine. De unde vine ea, dacă nu dintr-un Eu crescut cu grijă, la umbra comparării detestabile cu ceilalţi, cu care ne-au "educat" şi şcoala, dar şi părinţii noştri?

Ce poate fi mai grav pentru evoluţia esenţei unui om, decât să înceapă să se compare cu alţii? Este o acţiune perpetuă, fiindcă întotdeauna va exista cineva mai bun decât noi, mai inteligent, mai frumos, ori cu venituri mai consistente decât ale noastre!

Şi cine ne poate spune ce este rău şi ce este bun, până nu aflăm aceste lucruri mai întâi în noi înşine?

Cine îndrăzneşte a condamna decadenţa unei fiinţe umane, ori a unui popor, înainte de  a vedea în el însuşi germeni ai acestei decadenţe, cultivată de însăşi societatea în care trăim? Şi cum putem să ajungem să înţelegem mecanismul fiinţei umane, dacă nu îl studiem mai întâi, cu răbdare, în noi înşine, în gândurile noastre cele mai ascunse, în dorinţele noastre cele mai perfide, ori cele mai perverse, în propria noastra viaţă, şi nu în cea a altora?

Cum am putea găsi puterea să ne sporim esenţa spirituală, dacă nu identificând şi apoi, acceptându-ne propriile slăbiciuni? ca văzându-le în noi, şi recunoscându-ni-le cu sinceritate măcar faţă de noi înşine, să nu le mai condamnăm cu vehemenţă la alţii!

Pentru că însăşi slăbiciunea şi căderea fiecăruia, este forţa de care are fiecare nevoie în urcuşul scării ce ne va duce la Calea spre noi înşine, spre Universul din noi! Căci Eul detestabil, nu este decât o iluzie, frumoasă ce-i drept, dar tot o iluzie rămâne, şi că tot ceea ce este iluzoriu, va dispare ca un fum, la o introspecţie făcută pe-ndelete.

"O altă prejudecată, mai plină de urmări, priveşte ideea de decadenţă. Puternici cu adevărat nu sunt cei care îşi ascund slăbiciunile, ci aceia, din spiţa lui Michelangelo, care sunt în stare să le trâmbiţeze. Puternic e cel care are un călcâi al lui Ahile şi, ştiind asta, are totuşi curaj. Ahile, fără călcâiul lui, n-ar mai fi decât un lăudăros, un fanfaron care se pricepe să lupte. El ni se impune abia prin riscul pe care şi-l asumă. Încât, urmărindu-l cum se avântă în luptă, am putea spune că slăbiciunile noastre apar în miezul forţei noastre. Şi, invers.

Ceea ce ne duce spre o concluzie numai în aparenţă ciudată. Că o criză spirituală, cum e cea vizibilă în opera de bătrâneţe a lui Michelangelo care a pregătit manierismul, nu înseamnă regres. Dimpotrivă, ea era poate singurul progres posibil. Ca întotdeauna când reîncepe să-şi pună întrebări, arta se apropie de punctele noastre vulnerabile cu speranţa secretă că va găsi tocmai în călcâiul lui Ahile forţa pe care o caută." – "Eul detestabil"

Geniul lui Paler şi fericirea de fiecare zi

"După atâtea speranţe şi atâtea amânări, nu mai trebuie

să căutăm fericirea decât lângă mâinile noastre" Venus din Milo

Fericirea nu poate veni decât din scurgerea neîncetată a clipelor senine, fiindca ce altceva este suferinţa decât o oprire a fiinţei noastre, o uriaşă inerţie care face să apese asupra ei tot ceea ce există.

Trăieşti momentul prezent ? Recunoşti lucrurile aşa cum sunt acum ? Sau continui să le vezi cu vechii tăi ochi ? Nu ai clişee ? Noi clasăm imediat lucrurile în "fişiere" gata făcute. De exemplu eşti hindus şi cunoşti un om pe care îl simpatizezi foarte mult. Omul arată bine, este foarte drăguţ şi te simţi bine în prezenţa lui. Apoi îi pui anumite întrebări şi el  îţi spune: "sunt mahomedan". S-a terminat. Vibraţia aceea plăcută dispare; ai bătut în retragere fiindcă ai un fişier si in el scrie că mahomedanii nu sunt buni.Tu eşti hindus, mahomedanii sunt răi. Îl categoriseşti imediat pe individ şi-l clasezi. Nu te mai intereseaza omul real.

Realitatea spunea altceva, dar contrazicea teoriilor tale. Păcat !

" O,  ştiu că nu trebuie să-i invidiem pe cei rămaşi în insulele descoperite. Ei au murit ori s-au consolat. Nu mai simt păsările care le ating obrazul şi pleoapele. Au renunţat să mai viseze vreun ţărm. Şi nici ţărmul pe care stau nu le mai aparţine"

Ce înseamnă asta ?

Când cineva spune:  "Descotoroseşte-te de aceasta viata nefericită, renunţă la suferinţele pe care le cari inutil dupa tine" intervine o problemă semnificativă:  "Asta e tot ce am! Dacă mă descotorosesc de ea o sa fiu un nimeni, îmi voi pierde identitatea. Cel puţin acum sunt cineva – cineva nefericit, cineva trist, cineva în suferinţă. Dacă renunţ la toate astea o să mă întreb: care va fi identitatea mea ? cine sunt eu ? Nu mai ştiu drumul înapoi acasa şi tu mi-ai luat ipocrizia, falsul cămin care mi-a fost creat de societate.

Nimeni nu vrea să stea gol în mijlocul străzii. E mai bine să fii nefericit – cel putin ai ce să porti, chiar dacă e vorba de nefericire, se pare că mulţi poartă acest gen de haine.

DAR preţuirea frumuseţii şi a tuturor acelor lucruri care fac viaţa mai plăcută şi mai dragă devenind mai sensibili, n-a înnebunit pe nimeni. Doar a transformat recunostinţa faţă de existenţă iar asta a indus sentimentul de fericire în mod spontan. Şi nu e vorba de teorie.

" Şi iarăşi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,

şi mă întreb, poate, pentru ultima oară.

De ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot răscumpăra

decât iubind şi mai mult ţărmul

pe care stau şi visez că voi ajunge într-o zi ?" Cei care am fost la Troia

by Gabi

Dar noi? Oamenii timpului prezent? Ai erei Kali…

… Kali Yuga, cum zic scripturile indiene şi descrisă de către majoritatea interpreţilor acestor scrieri ca o epocă întunecată a omenirii, caracterizată de ignoranţă, dorinţă, discordanţă, războaie, avariţie, păcat, prostie, îndepărtarea de spiritualitate şi de Dumnezeu iar lista este nesfîrşită. Această eră apare ca ultima din cele patru Yuga prin care trece lumea, ca şi parte a ciclului erelor definite de hinduism. După care, ca după trecerea printr-o Judecată de Apoi, pacea şi fericirea se vor instala pe Pamînt.

Sigur că variante ale comportamentului, reacţiilor şi ale manifestării caracterului uman în această epocă sînt nu puţine, modele la fel, gîndesc acum însă la două exemple, posibilităţi, două, poate, feţe ale aceluiaşi ban…

Sisif şi Christos. Două mituri, două istorii, două caractere ce la prima vedere au ceva în comun.

Ambii au fost condamnaţi, unul de către mitologia greacă, cel de-al doilea, se zice, de chiar Dumnezeu. Ori de o altă mitologie.

Veţi zice că şi grecii au făcut acelaşi lucru prin Sisif, cu singura deosebire că Sisif îşi urca stînca, nu crucea. Dar între Sisif şi Christos eu văd o deosebire mult mai mare decît aceasta. Sisif speră că stînca lui se va opri, totuşi, într-o zi în vîrf, în vreme ce Christos nu mai speră nimic pe Golgota. El vrea să se urce pe cruce şi e pregătit pentru asta. Christos ştie că nu suie Golgota decît o singura dată. Că la capătul acestui drum nu există pentru el decît răstignirea. Şi că deci el n-are altă speranţă decît să-şi accepte osînda. Sisif vrea să iasă din osîndă. El se revoltă împotriva osîndei sale tocmai împlinind-o. Deoarece la fiecare urcare a muntelui el crede că poate aceasta va fi ultima. Dacă ar fi resemnat, ar rămîne în vale, nu s-ar mai chinui să-şi urce stînca. A urca e pentru el o formă de speranţă, în vreme ce pentru Christos este o formă de a ne arăta calea mîntuirii. …între speranţă şi mîntuire este o mare diferenţă. (Octavian Paler, Viaţa pe un peron)

Un deziderat cred că ar fi de a pune capăt definitiv chinului printr-o modalitate ori alta, de a anihila infernul; zicea Sartre, Va să zică ăsta e infernul. […] … infernul sînt Ceilalţi. Celălalt, celălalt eu, eu pentru celălalt, locul acela ori acesta…

Eu cred că infernul există. Dar cred că există aici pe pămînt. Aşa cum aici pe pămînt e singurul loc unde s-ar putea crea paradisul. (Octavian Paler, Viaţa pe un peron)

Care din cei doi aştepta izbăvirea ce urma a veni după toate chinurile? Veţi zice, Christos desigur! Ah! Pentru că el a luat calea resemnată şi sigură… nemaisperînd la nimic. Voia a ieşi din infern şi a făcut-o.

Sisif  a rămas cu degetele încleştate de gîtul speranţei şi a insistat în transformarea infernului în paradis.

Noi? Cei din Kali Yuga. Ne punem problema aceasta? Sîntem interesaţi de situaţia în care ne găsim, de starea noastră şi facem concret ceva pentru a provoca şi împlini o schimbare?

Vrem a ieşi din infern ori sperăm a-l transforma în paradis?

Eul detestabil

La fel ca toţi oamenii de valoare ai umanităţii, Octavian Paler a fost preocupat de drumul către el însuşi. Dincolo de faptul că, a fost rodul creativitaţii sale de excepţie, întreaga sa operă  este o adevărată călătorie fantastică, prin labirintul psihologic al fiinţei umane;  o adevarată operă de artă, iniţiatoare în arta de a fi tu însuţi.

Trebuie să recunosc – şi nu fără ruşine  - că, abia după ce am început să citesc opera lui Octavian Paler, am devenit preocupată la rându-mi, de drumul spre centrul fiinţei, aşa cum l-am găsit denumit la Mircea Eliade. Întreaga operă a lui Octavian Paler, este o adevărată căutare în el însuşi.

"Eul detestabil", aşa cum şi-a reintitulat cartea "Un muzeu în labirint"- după nouăsprezece ani de la prima sa apariţie este "obişnuirea cu provocările oglinzii" nedorind dintru început "să atragă atenţia asupra sa; înaintează încet spre protagonişti. Abia când a ajuns foarte aproape de ei se decide să vadă în chipul său unul din subiectele posibile ale picturii [...] Arta, s-a zis, este cel mai scurt drum de la un om la altul. Probabil, tot ea este şi cel mai scurt drum de la om la el însuşi. Poate că întrebarea care ar trebui pusă e dacă harul de a preface totul în autoportret nu seamănă uneori cu al lui Midas, devenind o pedeapsă; să te ciocneşti mereu de tine, fără nici o şansă de scăpare, nu e tocmai confortabil…dar acest preţ nu se poate negocia."

Obedient simţului măsurii, la fel ca noi toţi, dar neezitând să şi-l reproşeze ori de câte ori are ocazia, Octavian Paler este "un bun prilej de a deosebi aroganţa de conştiinţa valorii. Şi apoi, vorbind atât de mult despre măsură, am pierdut, se pare, din vedere că a fi, într-adevăr "ceva", înseamnă mai mult din ceva; a lăsa, adică, să cadă în balanţă, fără s-o drămuieşti, fără s-o limitezi, acea calitate care cântăreşte mai mult decât celelalte; a exista prin ce ai mai important, mai lipsit de măsură."

Pe drumul către noi înşine – drum ce "este mult mai pretenţios" decât expediţia lui Columb care, după ce a descoperit America, la al doilea drum "busola a înlocuit rugăciunea" – eul fiecăruia dintre noi, ne ridică mari piedici în a ne cunoaşte pe noi înşine, de aici detestabilitatea ce urmează înţelegerii vicleniei acestuia. Ne învăluie fiinţa într-un nor de ceaţă rozalie, pe care cu greu reuşim să o percepem, să-i percepem izvorul de iluzii. E nevoie chiar de întreaga viaţă, uneori, să realizăm percepţia a ceea ce este , de fapt, eul nostru:  o iluzie detestabilă!

Eul, de fapt personalitatea fiecăruia dintre noi, cultivată cu grijă odată cu trecerea anilor, nu ne dă voie să vedem ce se ascunde dincolo de ea: o complexitate de obiceiuri, un sistem inflaţionist de dorinţe, care ne conduc negreşit, şi de fiecare dată, la un singur rezultat: tristeţea învingătorului, aşa cum a surprins-o Michelangelo în sculptura sa, şi sentimentul subtil de neîmplinire.

Mergând prin labirintul psihologic al fiinţei umane, Octavian Paler, a surprins acele manifestări ale caracterului şi personalităţii fiecăruia dintre artiştii ce au creat numai şi numai într-un mod subiectiv, ca urmare a întâmplărilor din viaţa lor, acea artă subiectivă, a artistului care se lasă dominat de iluzia mentală a suferinţei şi creează , refugiindu-se în artă,  şi nu din dorinţa obiectivă, aşa cum întâlnim la Paler înflăcărarea de a-şi explica misterele psihologice ale fiinţei.

Ar putea spune cineva, că fără subiectivism arta nu ar fi putut exista, dar eu afirm că, fără subiectivism, arta ar fi cultivat în noi nu melancolia, nu suferinţa, ci acceptarea propriei realităţi şi asumarea creşterii interioare. Am fi avut o lume, şi în particular , români  cu spirit treaz, şi cu o creativitate ce ar fi depăşit cele mai pretenţioase aşteptări.

Fapt care s-a şi petrecut cu opera maestrului, fiindcă nu poţi să-i citeşti opera şi să nu creşti spiritual, pur şi simplu eşti propulsat pe propria ta scară, şi odată ce ai urcat o treaptă, înţelegi că nu poţi regresa, că scara pe care te aşează Octavian Paler are doar o direcţie: vertical ascendentă.

Ce m-a încântat la această minunată descriere a pictorilor, dincolo de ceea ce se vedea cu ochiul liber, este decizia lui Octavian Paler de a-şi reintitula cartea, după ce a revăzut-o, peste nouăsprezece ani.

Şi-a dat seama că, ceea ce în urmă cu nouăsprezece ani i s-a părut a fi un labirint, nu era decât o nefericită învârtire în cerc, de fapt mai exact în spirală, pe drumul strâmt, şi cu obstacole, care duce către noi înşine. A realizat tragi-comedia fiinţei umane, şi i-a spus pe nume: "Eul detestabil"!

A reintitulat-o, după ce, păstrând tradiţia oamenilor de artă, şi-a făcut autoportretul în oglindă, dar – spre deosebire de artiştii pe care i-a observat cu meticulozitatea în mecanisme fine a unui ceasornicar –  a reuşit s-o spargă, înainte cu puţin timp de a părăsi tărâmul iluziilor, eliberându-se de robia propriului său Eu detestabil!

Noua echipa octavianpaler.ro

Astazi este o zi speciala pentru siteul octavianpaler.ro!

Echipa noastra s-a marit! Din drag de Octavian Paler s-au alaturat echipei Gabriela, Mirella, FloriPloiesteanu si a revenit printre noi Gabi.

Asteptam cu nerabdare sa ne incante cu articolele lor.

[image error]