Octavian Paler's Blog, page 3

Moda pragmatismului

Nu am nici un respect pentru modul american de a judeca, în care contează doar "joburile" şi "banii". Ştiu, fireşte, şi eu că, un idiot sărac este doar "un idiot", în vreme ce un idiot bogat este, în primul rând, "un om bogat", dar asta nu mă face să apreciez "pragmatismul", care e la modă, azi, în Romania, în special printre tineri, am impresia.

Nimeni nu se mai osteneşte să afle (dintr-un dicţionar, măcar) ce pretinde pragmatismul în filosofie (că nu e adevărat decât ceea ce este util şi avantajos din punct de vedere practic), în schimb moda a impus acest clişeu: dacă eşti "pragmatic", eşti ceea ce trebuie azi; dacă nu, eşti terminat (sau învechit ca mine).

Idealuri? Idealurile (în caz că mai există) au ceva vag şi vechi. Miros a mucegai şi nu oferă nimic sigur. Pe când pragmatismul te învaţă să poţi să mergi liniştit spre nicăieri, dacă o faci cu o viteză corespunzătoare şi cu mijloace din ce în ce mai moderne, pentru a avea randament.

Bineinţeles, nu e de conceput o lume fără "pragmatici". N-am mai avea ce mânca sau cu ce ne îmbrăca. N-ar mai exista nici politică, probabil. Ceea ce deplâng eu, în calitate de persoană învechită, este altceva. Mă tem că moda "pragmatismului" e ca gripa aviară pentru "nebunii" (câţi or fi?) pe care îi interesează nu numai ce este "avantajos", ci şi ceea ce le dă un sens în viaţă.

E "util" şi "avantajos", oare, patriotismul azi? N-as zice. Judecând după ceea ce se vede de cincisprezece ani în România, nu patriotismul umple buzunarele. El produce doar caraghioşi care vorbesc în pustiu.

Şi dacă argumentele mele nu conving, îmi rămâne o scuză. Pentru mine, e prea târziu ca să iau în serios avertismentul pe care l-am văzut pe uşa unui astronom la Boston: "O mâncare bună valorează mai mult decât un cer înstelat".

Moda "pragmatismului" ne-a cuprins într-atâta, încât a ucis şi ultimele rămăşiţe ale pragmatismului patriotic românesc.

Don Quijote nu face „rating"

Sunteţi, oare, chiar convins că personalitatea lui Don Quijote este „magnetică" pentru lumea de azi? Sunteţi sigur că „publicul"( şi nu mă refer doar la cel românesc) „urmăreşte cu răsuflarea tăiată pe cavalerul morilor de vânt"? Eu nu cred. Ba chiar înclin să presupun că nouăzeci şi nouă din o sută de persoane care pomenesc cu relativ aplomb de Don Quijote n-au citit cartea. Doar au auzit de ea. Au aflat din vreun film, nici acela văzut până la capăt, de isprăvile lui Don Quijote ori le-a trecut pe la ureche că e vorba de „o capodoperă".

Numai că, evident, nimeni nu e dispus (de ce ar fi prost?) să admită că nu-l interesează „chestia" cu morile de vânt ori că nu are nicio părere despre „bătrânul acela caraghios care a luat-o razna". Vă garantez că Gigi Becali ar avea ceva de zis despre Don Quijote dacă ar fi întrebat.

Ştiţi şi dumneavoastră, la fel de bine ca mine, ce autoritate drastică are celebritatea. Impune gusturi. Intimidează dubiile şi dă sentinţe care devin, ulterior, „mituri". Cine şi-ar îngădui, azi, să treacă neglijent prin faţa „Giocondei" la Luvru? Eu am stat, cândva, la pândă pe Acropole. Voiam să văd dacă se găseşte vreun turist care să spună cu voce tare că nu-i place Parthenonul, că-l dezamăgeşte. Ei bine, m-am lămurit că toţi cei care treceau de Propilee erau „pregătiţi" să se arate impresionaţi.

Am vorbit în una din cărţile mele, nu mai ştiu în care, despre „dictatura celebrităţii". Am şi văzut-o la lucru. În capela Medici din Florenţa, unde se află cele patru celebre sculpturi ale lui Michelangelo reprezentând Crepusculul, Ziua, Aurora şi Noaptea, m-am ţinut după un grup masiv de americani cărora ghidul le dădea explicaţii. Vă rog să mă credeţi, ofereau un spectacol care merita văzut. Când ghidul le-a lămurit turiştilor americani că Il Pensieroso e numit aşa deoarece „personajul stă pe gânduri", toţi au înţeles subit „sensul" operei şi au dat, aprobator, din cap.

Dar nici măcar „dictatura celebrităţii" nu poate bloca stupiditatea şi confuziile în care se complace lumea de azi. Vă mărturisesc că mă aştept la orice după ce am urmărit inepţia televizată, importată la noi de TVR, sub denumirea, locală, de „Mari români". Acum, nu mai susţin că România e o ţară „atipică". De ce ne-am considera aşa? În Anglia, „publicul larg" a decis că „marii englezi din toate timpurile" sunt, în primul rând, prinţesa Diana şi fotbalistul Beckham. Bietul Shakespeare a ocupat (cu greu, probabil) unul din ultimele locuri în top.

În Olanda „marele olandez" Cruyff  (o vedetă din fotbal) i-a surclasat, pur şi simplu, pe Rembrandt şi pe Van Gogh. Topul „marilor spanioli" nu-l cunosc, dar mă îndoiesc că Don Cervantes a avut o soartă mai bună decât Shakespeare, în Anglia, şi decât Rembrandt în Olanda.

Criza valorilor nu bântuie doar la porţile Orientului unde există, cel puţin, scuza că totul e luat à la légère. Ea e, azi, „globalizată". Doar că la noi, criza ia forme groteşti. Să recunoaştem că între prinţesa Diana şi Gigi Becali sunt unele diferenţe.

Fiindcă vorbim de iluzii, eu, unul, nu mai am iluzii în privinţa locului pe care îl are (îl mai are?) idealismul în lumea de azi. De altfel, nici mori de vânt nu mai există decât ca relicve exotice arătate turiştilor.  Pe vremea lui Cervantes, cavalerii interesau, măcar, ca personaje ridicole, care îi amuzau pe privitori. Azi, „timpul înseamnă bani" şi sunt alte gusturi. De ce l-ar urmări „cu răsuflarea tăiată" contemporanii noştri pe Don Quijote? Zice el ceva, picant, despre „sex"? Vorbeşte despre o Dulcinee cu care nu s-a culcat niciodată. Nici nu s-a apropiat de ea, măcar. E un „fraier", ar zice băieţii „de gaşcă". Sau spune ceva despre gloria de a avea putere şi bani? Rivalizează Don Quijote, prin aventurile lui, cu Codul lui Da Vinci? Vă asigur că „gloria de tip Don Quijote" n-ar satisface nici „vedetele" care se fandosesc prin televiziunile noastre.

Încât vă înşelaţi, cred eu, dacă vă închipuiţi că dragostea cavalerească mai e un subiect interesant într-o vreme ahtiată de pornografie. Lumea vrea să audă bârfe deocheate, secrete de alcov, nu tiradele unui bătrân nu prea zdravăn la minte care umblă după năluci. Ca sa folosesc o expresie la modă, Don Quijote nu face „rating". E doar celebru. Romanul lui Cervantes e „citat", nu „citit".

Convorbiri cu Octavian Paler – 5 iunie

Imbold

Mi se poate reproşa, bineînţeles, că sunt un monstru de subiectivitate; că sunt un caz monstruos de egoism. Şi nu ţin să evit acest reproş. Aşa este. Nu m-a interesat niciodată cu adevărat sensul universului şi, ca să fiu sincer până la capăt, îmi vine greu să cred că eu repre­zint singura greşeală din acest univers. Dacă ar fi aşa, ar fi destul să mă sinucid oricum pentru a deveni un erou, redând lumii armonia pe care eu am tulburat-o, o clipă, prin apariţia mea.

Cum bănuiesc însă că şi după moartea mea vor mai exista erori, o sinucidere stupidă n-ar rezolva nimic; trebuie să dau puţină ordine dez­ordinei din viaţa mea. Măcar în felul acesta să contribui la armonia universală.

Dacă fiecare ar face ceva pentru sine, micşorând absurdul şi zăpăceala din destinul propriu, s-ar micşora probabil şi absurdul şi zăpăceala din univers. Dar e caraghios să mă erijez eu în reformator; aşa că nu mai vorbesc decât despre mine.

Un om norocos (cap.14)

Si totusi…

"- Si totusi esti plin de singuratate, Galilei.

- Sunt plin de fantome si de dorinte ca o pasare care tipa cand rasare soarele si o orbeste. Si visez o fericire pe care s-o ating cu degetele. Cum ating tulpina unui copac. Sau iarba calda.

- E morala unui om care evita ceva, stii prea bine.

- Nu, e morala unui om care vrea sa-si suporte amintirile si noptile. Dar si tu faci acelasi lucru ca zeita.

- Adica ?

- Ma intorci cu fata spre rug.

- Te temi de tot ceea ce iti aminteste focul.

- Da. Ma tem.

- Si cu toate acestea nu-i opui decat dorinta de a te risipi in lumina.

- Si ce altceva as mai putea sa-i opun acum ?

- Acelasi lucru ca si atunci, Galilei. Pamantul se invarteste in continuare." ~ Apararea lui Galilei

Pentru ce facem ochi?

Dragostea e singura care nu (şi nu ne) îmbătrâneşte. Dar cine a deschis ochii numai pentru a iubi?

Aventuri solitare

La ce bun să mai vedem cu ochii noştri, dacă îi deschidem pentru tot ce i se pare minţii noastre că e frumos, că e demn de a fi privit şi admirat, iar numai pentru Iubire nu?

In memoriam

Ce bine ar fi fost să fiu un rac autentic,[image error]

să merg constant înapoi.

Te-aş întîlni printre amintiri

şi după ce te-aş găsi nu ţi-aş mai da drumul,

te-aş tîrî cu mine înapoi,

să ne iubim tineri şi nevinova ţ i,

după care, mereu înapoi, te-aş tîrî mai departe,

spre copil ă rie,

ne-am juca inocen ţ i

pîn ă ce, obosi ţ i de joc şi de inocen ţ ă,

am dispărea într-un mit.

Dar nu sunt un rac autentic,

în zadar mă tot laud cu zodia mea,

sunt condamnat să merg înainte

şi tot ce pot e să tîrăsc între cleştii mei de rac

toată memoria mea, fără să cedez nimic, nimic, nimic,

cu riscul ca povara ei uriaşă să mă ucidă într-o zi.

Zodia Racului – Octavian Paler

Octavian Paler este aici!

Astazi am citit un articol despre Maestru, scris de Roxana Ioana Ancuta, reporter la Jurnalul.ro care m-a surprins intr-un mod extrem de placut. Categoric, Octavian Paler ne-a transformat vietile, ale acelora dintre noi la care sistemul personal de valori s-a mulat perfect pe tiparul sistemului de valori al Maestrului.

Iubirea transcede trupul, fiindca este o caracteristica a sufletului imaterial, iar iubirea noastra pentru Octavian Paler –  acest suflet care a ascuns in el atata frumusete –  il insoteste in oricare dintre universurile paralele in care s-ar putea afla. Iubirea practicata are o componenta de crestere continua a calitatii ei, pana devine incredere, acea forma subtila de iubire care ne inalta din ghearele indiferentei, care ne motiveaza actiunile din viata noastra.

In gandurile lui Octavian Paler, este ascunsa o energie imensa, energie din care eu insami mi-am alimentat bateriile sufletului, si inca mai continui sa o fac, fiindca Octavian Paler continua sa fie o sursa de energie inepuizabila.

Roxana spune "Se împlinesc 85 de ani de la naşterea lui Octavian Paler şi patru ani şi aproape două luni de la moartea sa.  Patru ani şi-o veşnicie…" dar eu vin si spun:

Maestrul nu a plecat nici macar o clipa dintre noi,  este mereu aici, iar eu ii simt puterea spiritului in insasi cuvintele lui, acum doar scrise, dar care ne dau energie atunci cand se unesc cu gandurile noastre!

"Sufletul este o esenta creata, vie, poetica" spune Sfantul Grigorie de Nyssa, iar daca sufletul ar muri,  zadarnica ar fi credinta noastra,  zadarnic si Cuvantul Maestrului,  zadarnica si viata noastra.

Atingerea scopului.II

"- Ma tem ca te voi dezamagi, Galilei, si-ti voi spune ceva foarte neplacut. Sufletul tau de copil nu-mi va ierta, poate, cruzimea, dar nu gasesc alte vorbe decat cele pe care le-am gandit ascultandu-te. Rugul si-a indeplinit rolul, Galilei, iar Inchizitia si-a atins scopul, daca singuratatea ta seamana intr-adevar cu a plantelor.

- Nu inteleg.

- Scopul Inchizitiei nu era neaparat acela de a te omora, ci de a aprinde in tine un rug. Un rug care, arzand in inima ta, sa te inconjoare de singuratate si sa te faca sa doresti o fericire care nu cere decat ceea ce cer si plantele. Scopul Inchizitiei era sa te prefaca in planta, Galilei. Cenusa lasa urme si compromite, in vreme ce o planta trece neobservata. Si nu esti prea departe de acest destin. Deocamdata ceea ce te impiedica e memoria ta. Roaga-te sa nu uiti ce s-a intamplat si sa nu dai fericirii alte nume decat cele firesti." ~ Apararea lui Galilei

Scrise…

Probabil, multe din problemele mele actuale n-ar fi existat dacă eram, ca mama, un om re­ligios. Pe ea, moartea n-a speriat-o niciodată. Era convinsă că, dincolo de moarte, curg apele limpezi ale Raiului, cu pietre strălucitoare în ele şi cu ierburi parfumate de-a lungul malurilor, ca la noi pe Seaca. Pentru mine, moartea este doar hotarul unde încetează să mai existe „mâine". Numai până acolo poţi să iubeşti, să visezi, să regreţi. Brusc, tot ce n-ai făcut va rămâne pentru totdeauna nefăcut.

Îmi dau seama că a contempla continuu „nimicul" care va ridiculiza, necruţător, toate ambiţiile şi vanităţile nu e deloc o probă de inteligenţă. Ar însemna să prelungim în absurd gestul acelui papă care dădea foc, seara, unor câlţi pentru a privi cum se duce viaţa. Important e să nu iroseşti „posibilul" înainte ca misterul hidos al morţii să te înghită şi pe tine. Ce rost are să-ţi aminteşti în faţa unui cer senin ce spune Eclesiastul, că totul e deşertăciune? Dar trebuie să consimt că liniştea cu care vorbeşte Marc Aureliu despre moarte mi se pare de neînţeles. Aproape inumană. De altfel, stoicii mi-au stârnit, mai degrabă, nedumeriri. De ce să ţii, oare, să dormi ca tânărul Marc Aureliu, plăpând şi bolnăvicios, pe pământul gol? Pentru mine, asceza nu e o virtute. Dumnezeu ne-a lăsat darurile vieţii ca să ne bucurăm de ele, nu ca să le dispreţuim. Asceza neagă viaţa. Şi poate nu greşesc văzând în disperare şi chiar în sinucidere, de fapt, dovezi de vitalitate. Eşti disperat că pierzi ceva ce iubeşti sau nu mai suporţi viaţa deoarece nu vrei s-o accepţi sub formă de terci insipid. O fi moartea muza filosofiei, dar „servilismul faţă de trup" nu-l pot socoti o ruşine. Am fost un hedonist, în felul meu. Orele în care mă trânteam pe nisipul fierbinte, la mare, ameţit de o indolenţă luminoasă, cumva „păgână", căci avea la bază un soi de misticism senzual, mă făceau fericit. Lipsa de sociabilitate nu m-a împiedicat să iubesc viaţa atât de mult încât nu-i pot înţelege pe cei care zic că nu le pasă de moarte. La mama am respectat capacitatea de a nu se văicări ― pe care eu n-o am ― şi credinţa profundă că tot ce i se întâmpla intra în ordinea divină. Ce altceva reprezenta, oare, pentru greci convingerea că Nemesis ţinea, în univers, balanţa dintre bine şi rău? Dacă aş reuşi şi eu să cred, ca mama, că totul e decis de o forţă care nu lasă nimic la întâmplare, mi-ar fi acum mult mai simplu. Aşa, sunt o jucărie a dificultăţilor mele interioare. Seara, mă culc, de obicei, cu idei negre. Când am norocul să dorm până ce o dungă cenuşie se vede la marginea perdelelor, semn că afară noaptea se subţiază, mă scol, însă, cu gândul că viaţa e singurul lucru cu adevărat important.

Ceea ce nu mă scuteşte să mă văd mai târziu aruncat din nou în impas. N-am cochetat nicio­dată cu ateismul. Fără Dumnezeu, prea multe ar trebui puse în cauză. O lume profană mi se pare o lume profanată. Dar asta nu mă ajută prea mult.

Deşertul pentru totdeauna

Ne-multumirea

Numai o mare nenorocire ne poate arata

cat de marunte sunt nemultumirile "insuportabile".

Suntem invatati sa fim nemultumiti, iara si iar, la nesfarsit…chiar am fi nemultumiti la nesfarsit, daca universul, sa-i zicem totusi pe numele Mic – Dumnezeu – in iubirea sa nemasurata pentru noi, si neconditionata, nu i s-ar face mila, si ne-ar zgaltai, trezindu-ne la Viata, cu cate o mica ne-norocire – si pare nenoroc numai in ochii sufletului, acoperiti de efervescenta mintii noastre obsolite, caci ceea ce credem ca este rau, ne face un mare serviciu: ne deschide ochii sa simtim; sa simtim si adoram Adevarul, umbland sub acoperire, deghizat in Octavian Paler, par example…dar, sa fim nemultumiti!  aceasta-i calea spre starea de multumire. Face parte din "proba de foc" a scurtei noastre incursiuni pe pamant.