Ana-Maria Negrilă's Blog

Cele patru oglinzi ale adevărului - fragment

– Așa să faci. Jupân Borș era îngrijorat de soarta ta, de încăpățânarea ta de a urma un om
nevrednic și se temea de ce s-a întâmplat acum. Mi-a spus că odată i-ai zugrăvit chipul și că nu văzuse niciodată pe cineva desenând în acest fel. Te-aș fi pus și eu să desenezi ceva, dar nu am avut timp pentru că ai dispărut. Mi-ai dat destulă bătaie de cap ca să te găsesc și am cheltuit și parale bune pentru asta. Așa că ai mult de muncă.

– Voi munci, îl asigură Ștefan.

– Așa să faci, repetă Ruggiero, întinzându-se și luând un pergament de pe saltea. I-l dădu lui Ștefan împreună cu o bucată de cărbune și îi ceru: Desenează ceva dacă te simți în stare!

Băiatul rămase în cumpănă.

– Ce să desenez?

– Orice vrei.

Ștefan căzu pe gânduri, luă cărbunele și îl învârti pe degete ca și când inspirația i-ar fi venit din suprafața neagră, unsuroasă, a acestuia, apoi se puse pe treabă. Făcu o schiță sumară, câteva linii sugerând contururile unei fețe ce se continua cu un gât și doi umeri puternici. Adăugă linii peste linii, ștergând uneori cu latul palmei zonele ce trebuiau să pară mai blânde, mai ascunse, dar fără să șovăie niciun moment, lucrând cu atâta concentrare de parcă soarta celui pe care îl
întruchipa ar fi depins de desenul lui.

Ruggiero rămase tăcut, prefăcându-se absolvit de cartea lui, dar, de fapt, aruncându-i din
când în când priviri furișe. Mișcările navei și geamătul blănilor din care fusese făcută ar fi trebuit să-l deranjeze pe Ștefan, dar nu mai auzea nimic decât vocea ce-l chema din depărtare. Își întruchipă personajul pe jumătate întors spre privitor, sprijinindu-și obrazul în palma stângă. Puse în desen lumini și umbre, haloul gălbui al lămpii de deasupra lui, ca și când omul acela s-ar fi aflat acolo. Puse tristețe în ochii lui. Puse mândrie. Puse urme de regret, pentru ce, nici el nu știa. Puse, la final, propria mână peste chipul atât de viu și îl mângâie ușor.

Ruggiero se apropie în tăcere și luă desenul, pe care-l studie cu atenție. Sprâncenele i se
adunară în mijlocul frunții în timp ce se cufundă în descifrarea liniilor. La final, oftă ușor, plie foaia și o ascunse în cartea lui.

– Cuvintele ne pot înșela, imaginile ne pot înșela, dar mai mult ne vor asurzi și ne vor orbi
dorințele noastre nebunești.

Ștefan îl ascultă cu ochii umezi de lacrimi fără să-l înțeleagă pe deplin.

– Ce-a fost a fost, băiete, nu are rost să privești în urmă, ci înainte, îl sfătui el prefăcându-se
că nu-i observa suferința. De-a lungul vieții pierdem atât de mult lucruri încât, dacă le-am jeli pe toate, am muri de sute de ori. Asta e menirea omului să sufere și să meargă mai departe.

Ștefan se frecă la ochi, apoi încuviință. Ruggiero avea dreptate – orice s-ar fi întâmplat cu el și cu Miro, trebuia să meargă mai departe.

Cele patru oglinzi ale adevărului

Cele patru oglinzi ale adevărului - fragment

Într-o seară, pierzând vremea prin târg și urmărind cu ochi critic cum decurgea tocmeala pentru o pereche de boi, văzu un tânăr înalt, cu părul de culoarea mierii, acoperit de un fel de căciulă cu calota turtită, dar lățindu-se în lateral și împodobită cu pietre colorate. La început, nu-i desluși decât capul ițindu-se prin aglomerație. Nu părea să aibă vreo treabă, pentru că mergea încet, privea tarabele din piață, lua câte un obiect, apoi îl punea cu dispreț la loc ca pe un lucru de nimic. Avea un fel de a-și ține bărbia în sus, iar trăsăturile îi exprimau o mândrie pe care Ștefan o consideră princiară. Nu îl văzuse niciodată pe Domnitor decât de la distanță, dar i se povestise despre el, așa că tânărul arăta ca și când ar fi fost unul dintre fiii lui Vodă sau, oricum, odrasla vreunui mare boier sau dregător.




Se apropie de el, atras de aerul lui ciudat. Pe măsură ce distanța se micșora, alte amănunte ieșeau la lumină – gulerul brodat al unei cămăși ascunse de haina de un albastru închis, cu mâneci bogate, încheiată cu o serie de bumbi îmbrăcați în același material. Ștefan nu mai văzuse niciodată așa o îmbrăcăminte. Nu era neapărat bogată, cum văzuse la boierii ce mergeau în Cetate sau cei de pe lângă Curtea Domnească, ci deosebită, cu multe încrețituri și tăieturi realizate cu meșteșug. În partea de jos, purta niște pantaloni foarte strânși pe picior de aceeași culoare cu haina și pantofi de catifea. Nici nu se putea mai prost pentru glodul de acolo, dar Ștefan nu se gândi la asta.

Începu să-l urmărească pe tânăr, întrebându-se și el de ce o făcea. Își spuse că întâmplător aveau același drum, apoi că poate intra în vorbă cu el și-l convingea să comande vreo icoană, deși nu avea habar dacă străinul se închina la vreuna.

Casele din preajma Curții Domnești erau atât de apropiate unele de celelalte încât păreau să formeze un zid întrerupt de câteva treceri. Pivnițele erau înalte, din piatră, iar deasupra lor se ridicau caturi din lemn cu două încăperi dacă stăpânul era mai înlesnit. Ștefan păși cu grijă pe ulița noroioasă, atent să nu-l piardă din ochi pe tânăr, dar nici să nu se apropie prea mult, ca să nu fie descoperit înainte a știi ce să-i spună. Totuși, nu părea vreo primejdie. Tânărul nu se uita deloc în urmă, ci mai curând de jur-împrejur, ca și când ar fi căutat pe cineva.

La un moment dat, se opri și rămase cu ochii ațintiți drept în față. Ștefan îi urmări privirea și înțepeni – din sens opus veneau un bărbat și trei femei, cu poalele rochiilor ridicate pentru a nu se târî prin praful drumului. Una dintre fete era cea pe care o văzuse la Negrea, cea cu părul ca spicul de grâu, acoperit de un voal roz și cu lănțișor cu mărgele de metal și inele în formă de inimă. De la distanța aceea nu le auzea zornăind, dar era sigur că tânărul o făcea, pentru că rămase ca vrăjit cu ochii ațintiți asupra lor.
Ștefan se uită neliniștit în jur și se trase după ușa deschisă a atelierului unui olar. Dacă era văzut și recunoscut de fată sau de bărbatul care o însoțea și acum, nu știa cum avea să explice prezența lui în târg. Se gândi să fugă, profitând de faptul că nu-l observaseră încă, dar curiozitatea îi pusese greutăți în picioare și moliciune în trup. Dacă fugea, nu avea să o mai vadă nici pe fată, nici pe tânărul care-i atrăsese atenția, așa că rămase pe loc urmărind ce se întâmpla.

CONTINUARE

Cele patru oglinzi ale adevărului

Din 6 septembrie, editura Hyperliteratura demarează împreună cu cei de la Cărturești campania de precomenzi pentru cea mai recentă carte semnată de scriitoarea Ana-Maria Negrilă, romanul istoric „Cele patru oglinzi ale adevărului”, povestea fascinantă a devenirii lui Stefano Moro, de la copilul salvat din sălbăticiile codrilor Moldovei de un vânător, până la medicul și filosoful din Florența.

Încă de foarte mic, cel numit inițial Ștefan ajunge la o mânăstire pentru a-și perfecționa talentul de desenator. Implicat fără voie într-un complot misterios, unde Necuratul pare să-și facă apariția, va afla atât tainele poțiunilor vindecătoare, dar mai ales puterile nebănuite ale alchimiștilor. Destinul îl poartă însă spre Cetatea Sucevei, în vremea lui Alexandru cel Bun, iar aici îl întâlnește pe Miro, un personaj misterios, căruia un bătrân îi spusese că va deveni nemuritor. Acesta îi insuflă iluzia de a pleca și a vedea minunățiile lumii. Planul călătoriei spre Genova nu iese așa cum speră, și aventura sa de la Cetatea Albă la Constantinopol, plină de trădări și întorsături neașteptate, îl duce la pierderea lucrului cel mai de preț, al libertății lui.

Ana-Maria Negrilă readuce în scenă un univers din trecut unic și îl face atât de palpabil, încât lectura celor patru oglinzi se transformă într-o veritabilă călătorie în timp. Drama lui Ștefan, presărată admirabil și cu elemente fantastice și ezoterism, ne arată visul naiv al unui om simplu, într-un secol al violenței și nedreptății, unde nimic nu e ceea ce pare.

Precomandă AICI

Stăpânul umbrelor (II)

Capcana fusese săpată pentru animalele numite eliri, create de magia unui stat dispărut de mult de pe harta lumii. În urma războiului ce distrusese și fărâmițase țările de pe malul oceanului, animalele acestea greoaie scăpaseră, iar treptat habitatul li se lărgise până în sudul regatului Khale, unde clima era ceva mai blândă. Deși mari și periculoase, aveau carnea foarte gustoasă și de aceea, cei din zonă le vânau în special la sfârșitul toamnei, când migrau spre zone mai calde.

Pe Mikel îl atrăseseră strigătele celor strânși în jurul gropii, așa că-și oprise kannul, un animal mai mic decât un elir, cu picioare subțiri și cap alungit împodobit cu coarne scurte. Erau o comunitate veselă, autonomă, nesupusă regulilor din Khale. Bărbații hohoteau, iar cei mai tineri țineau în mâini crengi groase cu care își făceau de lucru în jurul capcanei, împungând ceva din interior. Printre ei, îl recunoscu pe Dall, tânărul venit din Parene, cel mai mare oraș-stat din sud. Bărbatul simți o strângere de inimă, pentru că nu-i plăcea când animalele erau chinuite. Una era să le bea sângele înainte de a le dezmembra, alta să își bată joc de ele! Își însușise această regulă când fusese mediator în nord și se hotărâse să o aplice, chiar dacă nu mai făcea parte dintre apărătorii legii regale.

– Ei, opriți-vă! le strigă mai aspru decât ar fi fost normal cu niște oameni pe care-i cunoștea.

Era deja în mijlocul lor, strângând puternic coada suliței, încrustată cu cristale tulburi de krem gri. O luase cu el din obișnuință, nu pentru că s-ar fi simțit amenințat sau i-ar fi trebuit arme ca să se impună. Se uită de jur-împrejur, așteptând o explicație.

Câteva fețe se întoarseră spre el, iar unul dintre localnici, un bărbat înalt, cam de vârsta lui, i se adresă pe ton de scuză, văzându-l cum se încruntase.
Capcana fusese săpată pentru animalele numite eliri, create de magia unui stat dispărut de mult de pe harta lumii. În urma războiului ce distrusese și fărâmițase țările de pe malul oceanului, animalele acestea greoaie scăpaseră, iar treptat habitatul li se lărgise până în sudul regatului Khale, unde clima era ceva mai blândă. Deși mari și periculoase, aveau carnea foarte gustoasă și de aceea, cei din zonă le vânau în special la sfârșitul toamnei, când migrau spre zone mai calde.

Pe Mikel îl atrăseseră strigătele celor strânși în jurul gropii, așa că-și oprise kannul, un animal mai mic decât un elir, cu picioare subțiri și cap alungit împodobit cu coarne scurte. Erau o comunitate veselă, autonomă, nesupusă regulilor din Khale. Bărbații hohoteau, iar cei mai tineri țineau în mâini crengi groase cu care își făceau de lucru în jurul capcanei, împungând ceva din interior. Printre ei, îl recunoscu pe Dall, tânărul venit din Parene, cel mai mare oraș-stat din sud. Bărbatul simți o strângere de inimă, pentru că nu-i plăcea când animalele erau chinuite. Una era să le bea sângele înainte de a le dezmembra, alta să își bată joc de ele! Își însușise această regulă când fusese mediator în nord și se hotărâse să o aplice, chiar dacă nu mai făcea parte dintre apărătorii legii regale.

– Ei, opriți-vă! le strigă mai aspru decât ar fi fost normal cu niște oameni pe care-i cunoștea.

Era deja în mijlocul lor, strângând puternic coada suliței, încrustată cu cristale tulburi de krem gri. O luase cu el din obișnuință, nu pentru că s-ar fi simțit amenințat sau i-ar fi trebuit arme ca să se impună. Se uită de jur-împrejur, așteptând o explicație.

Câteva fețe se întoarseră spre el, iar unul dintre localnici, un bărbat înalt, cam de vârsta lui, i se adresă pe ton de scuză, văzându-l cum se încruntase.
continuarea

Stăpânul umbrelor: Trezirea

Stăpânul umbrelor (fragment)

Stăpânul umbrelor: Trezirea

Tânărul rămase în așteptare, privind obosit podul coborând încet. Fusese de pază pe zidurile castelului și își petrecuse noaptea încercând să stea nemișcat și să moțăie în cămașa de zale, sprijinit în coada lungă a hatonului și suspinând după o baie și ceva răcoare. În Ravenes, aerul nu era respirabil nici măcar noaptea. Urma să se ducă acasă și până pe seară era liber să facă ce poftea, nu că ar mai fi poftit mare lucru. Să doarmă, apoi să mănânce ceva. Nu avea pe nimeni în căsuța de la marginea orașului, așa că nu se aștepta să aibă ce pune pe masă. Mai devreme își scosese echipamentul și se schimbase cu hainele de oraș, păstrând doar o sabie scurtă la brâu și hatonul pentru situații neașteptate, deși încăierările de stradă erau interzise și pedepsite de obicei cu moartea.

Un camarad se opri lângă el, apoi altul și altul – toți așteptând același lucru.

Cele două canaturi ale porții se puseră în mișcare, dezvăluind podul lung, confecționat din metalul extras din Khale. Porniră toți odată, nu chiar în cadență, dar păstrând totuși o formație. Niciunul nu vorbi până nu depășiră zona castelului, și atunci se despărțiră cu fluturări de mâini. Erau extenuați, dar unii se îndreptară spre ceainăria din apropiere. El se pierdu printre casele joase, încercând să nu-și gârbovească umerii și să-și târșâiască picioarele. Soarele de abia se ridicase deasupra mării, era încă răcoare, iar briza îi intra plăcut pe sub haine. Și-ar fi dat drumul la brâu ca să se bucure și mai mult de senzație, dar nu se făcea. Totuși, dacă nu ar fi fost roba cu însemnele familiei, scutul roșu cu albastru și cele două arme întretăiate, hatonul și sabia sartis, ambele moștenite de la tatăl lui adoptiv împreună de titlul de abede – prim născut –, s-ar fi coborât chiar și la a-și dezgoli pieptul pe stradă. Probabil toți ar fi fost șocați, iar el ar fi fost dat afară pentru indecență. Nici nu se punea problema să încerce ceva atât de stupid, mai ales că fusese un act de mărinimie că-l primiseră înapoi după ce se făcuse bine de fierbințeală. Poate de aceea îi era și atât de cald, deși felcerul îl asigurase că-și revenise și nu aveau să existe urmări ale bolii, altele decât slăbiciunea trecătoare.

Să ajung acasă până nu se ridică soarele de tot! gândi. Nu suporta să vadă mulți oameni, în special pe cei săraci, ce mișunau pe străzi ca niște insecte de foc și transformau totul într-o harababură de negustori ambulanți și mici meșteșugari, umblând cu măsuțe pliante, atârnate de mijloc, soldați, vânzători de pește de la navele din port, femei purtând coșuri cu legume, prostituate, cusătorese cu straiele meseriei aninate pe umeri – o lume pestriță și urât mirositoare ce îi repugna. De aceea și prefera să stea noaptea la castel, iar ziua să doarmă. Așa părea mai puțin ciudat că nu socializa cu ceilalți și putea oricând să dea vina pe muncă și boală.

Traversă cu pași mari strada principală și se afundă într-un labirint de căsuțe cu fațade viu colorate. Majoritatea aveau balconașe ce i se bolteau deasupra capului și vase sculptate cu dragoni, pline de flori azurii. Albastrul era culoarea mării și a familiei domnitoare. Când ieși dintre case, se trezi pe malul râului și o porni de-a lungul lui, pe promenada mărginită de copaci tunși ca niște lumânări. Podul nu era departe, deja se vedea printre tufișurile roșii de pe mal, o construcție destul de grațioasă de krem și metal. Râul era liniștit vara, când ploua rar, așa că arăta turcoaz și aproape nemișcat. Se opri și se sprijini de balustrada din două bucăți torsionate, negre, urmărind cu atenție o creangă ce se chinuia să înainteze pe luciul apei. Da, tulburele Vereonn nu era așa năbădăios când vremea era caldă. Cineva îi spusese că mai sus, în orașul Parene, Vereonn-ul era un râuleț liniștit. Înainte de Ravenes, acesta se unea însă cu râul Zons, se lărgea, apoi se zbătea în strânsoarea orașului până scăpa în brațele mării.

Păși pe pod și se opri în mijlocul lui, așa cum făcea în fiecare dimineață, admirând orașul din aval. Dacă râul ar fi fost mai drept, ar fi văzut portul și marea, dar așa nu avea decât o imagine limitată, deși tot pitorească, a lui Ravenes. Câmpia de Glod se întindea dincolo de marginile orașului până la Dealurile Fulgerate, distruse de un cataclism străvechi, și la deșert. Singurele oaze de civilizație erau orașele Ravenes și Parene, aflate în conflict mai mult sau mai puțin deschis, și satele îngrămădite pe fâșia de pământ mănos dintre Vereonn și mare.

Dincolo de Dealurile Fulgerate era o lume pe care de abia și-o amintea – grupuri de nomazi, seminții ce trăiau în locuințe săpate în stâncile deșertului, folosind apa din marile bazine scufundate. Franso Hattenden, ducele de Ravenes, poreclit cel Palid, încercase să-și extindă teritoriul și acolo, urmând tradiția casei Hattenden, dar pierderile fuseseră mari, iar rezultatele modeste. Oamenii deșertului se ascundeau ca niște șobolani în găurile lor din stâncă, iar o armată ordonată nu era bună de nimic acolo. Compania lui Neelen înregistrase pierderi importante în urma atacurilor nocturne, iar armele de metal, superioare topoarelor și sulițelor cu cap de os, nu foloseau la nimic dacă dușmanii erau doar niște fantome printre umbrele dunelor. De aceea, mulți camarazi muriseră degeaba, de aceea, ducele ajunsese să plece urechea la vorbele unor parveniți de teapa consilierului Berevo. Tot în Dealurile Fulgerate făcuse și ducele rost de porecla cel Palid, când le arătase dușmanilor partea din spate a elirului de luptă, în graba lui de a se pune la adăpost.

– Poți să mă ajuți, te rog, abede Neelen? se auzi o voce subțire, ca de copil. 

Neelen tresări și privi surprins spre râu, pentru că glasul se auzise de acolo. Se aștepta să fie o barcă, dar nu văzu nimic. Se aplecă peste balustradă și scrută întunericul de sub copacii crescuți pe margini. Parcă era ceva la marginea apei, dar mai mult un balot sau o altă creangă pe jumătate scufundată în unde. În niciun caz un om. Totuși, era prea târziu pentru spirite răuvoitoare, poate dacă ar fi trecut pe acolo după miezul nopții, ar fi putut să se teamă de vreun demon Ellore, despre care se spunea că se nășteau din sufletele înecaților.

– Unde ești? Arată-te!

Neelen Severdin își încordă auzul, dar nicio voce nu acoperi foșnetele vegetației și murmurul apei. În spatele lui răsunară însă pași grăbiți, mult mai neliniștitori decât vocea subțire. Abandonă căutarea și se îndepărtă de balustradă, privind în lungul drumului. Îi văzu venind, patru oameni în haine elegante, dar la început nu le distinse fețele. De când cu fierbințeala, vederea îi scăzuse, dar încercase să ascundă asta. Așteptă liniștit, gândindu-se că poate cei patru nu aveau legătură cu el. Își dădu seama că se înșela când bărbații se apropiară mai mult. Era un alt abede, fiul mai mare al lui Berevo, consilierul ducelui. Din câte știa Neel, nu aveau nimic de împărțit, diferența de avere dintre ei era prea mare ca să fi frecventat aceleași cercuri, totuși tânărul susținea că îl jignise și îi tot căuta pricină de când se reîntorsese la castel. Când și cum îl supărase, Neel nu-și amintea, iar martori erau doar cei trei derbedei cu care umbla. Și ei fii de nobili! Cu cât se apropiau, culorile hainelor deveneau orbitoare. Tânărul Antoinne Berevo purta o coamă roșie, cu șuvițe împletite cu pietre colorate și panglici, strânsă într-o coadă ce-i ajungea până la mijlocul spatelui, peste haina elegantă de mătase albastră cu broderii multicolore. În roba lui gri și cu părul tuns scurt, Neel părea un servitor dintr-o casă oropsită.

Antoinne se opri în fața lui mișcând nervos dintr-un sartis, pus într-o teacă împodobită cu motive vegetale. Toate bunurile lui Neelen și el însuși nu valorau cât teaca aceea. Cei care-l însoțeau erau fiii unor nobili de rang mai mic. Erau la fel de împodobiți, doar că materialele perucilor și hainelor erau copii mai ieftine ale celor purtate de tânărul Berevo.

– Neelen! Ia te uită! exclamă acesta, măsurându-l cu o privire disprețuitoare.

Neel își împinse piciorul drept în față și se propti bine în el. Nu voia să se lupte cu ei, dar nici nu avea să fugă dacă se punea problema. În ciuda manierelor și a modului în care se îmbrăca Berevo, nu era un luptător slab. Din cauza legii date de Franso cel Palid, riscau foarte mult dacă se încăierau acolo și erau văzuți, dar probabil că Antoinne se baza pe influența tatălui său.

– Te miri să mă vezi? Dacă mă urmăreai, nu te așteptai să mă găsești? îl întrebă Neel. Avea o origine cel puțin la fel de bună ca a lui Berevo, așa că nu avea de ce să se arate politicos, chiar dacă familia lui scăpătase. Un sartis în măruntaie ar fi șters oricum orice diferență.

Dacă Antoinne se înroși, stratul alb de pe față îi mască frustrarea.

– Ești insolent! exclamă furios. Ce făceai aici?

Neel dădu încet din cap.

– Aș putea te întreb același lucru. Ai vreun plan sau doar umbli așa, la întâmplare?

Antoinne aruncă o privire scurtă tovarășilor săi ca și când ar fi vrut să se asigure că aveau să-l susțină. Strada era liniștită, pomii stăteau încremeniți pe mal, nici măcar vântul heres nu mai bătea. Acum era destulă lumină, deși nimeni nu se zărea încă. Era până la urmă un loc blestemat, așa că mulți se fereau de el chiar și în miezul zilei. Cadavrele aruncate în Vereonn se blocau în grilajul stăvilarului sau se opreau lângă piloni. Când se uitase mai devreme, nu era nimic în apă, dar, probabil, dacă mai stăteau pe mal, aveau să vadă cu siguranță unul trecând, iar, dacă nu era atent, Antoinne urma să-l transforme cu siguranță în vreunul.

– Ar trebui să fim mai în amonte dacă ai de gând să-ți pui servitorii să mă atace. Dacă o faci, o să te oblig să-ți murdărești hainele alea scumpe. N-am de gând să te las să stai pe margine, îl luă în zeflemea.

Nu dorea de fapt să se lupte, dar vorbele îi ieșeau singure. Era obosit, sătul să se tot ascundă, nemulțumit de sine însuși pentru că amâna răzbunarea, iar în timpul acesta, cel care-i omorâse tatăl adoptiv umbla liniștit prin castel. De aici și privirile strâmbe ale celorlalți. Orice om de onoare ar fi încercat să facă dreptate chiar dacă ar fi murit încercând. Într-un fel, avusese noroc cu boala. Bârfele se liniștiseră pentru moment și toți îl așteptau să se întremeze. Cu Antoinne era însă altă treabă. Berevo voia să-l distrugă, la fel cum făcuse cu tatăl lui, dar nu îl ataca el însuși, nu ar fi fost de demnitatea lui, în schimb își trimitea fiul să îi facă neplăceri, iar acesta se achita de sarcină cu mult entuziasm.

Tânărul Berevo își scoase teaca sartisului cu un gest nervos și-i îndreptă vârful spre pieptul lui. Neelen privi la steaua aurie, cu șapte colțuri. Era în relief, iar în locul unde se întâlneau razele avea un rubin mărișor. Dacă Antoinne ar fi îndrăznit să îl lovească, rubinul s-ar fi acoperit de sânge. Venise să îl amenințe, să îl facă să se simtă neînsemnat, crezuse că avea să se teamă de el, dar, tocmai pentru că-l întâmpinase astfel, acum risca să fie omorât. Probabil că celălalt se gândise doar să-l bată ajutat de amici, apoi să se laude prin taverne cu ce făcuse. Era îmbrăcat ca și când s-ar dus spre Cartierul plăcerilor, doar că era prea târziu pentru asta, așa că probabil se întorcea de acolo. Neelen se gândi mai bine. Antoinne nu fusese de serviciu în noaptea aceea, așa că probabil se ducea acasă după ceasuri întregi de nesomn. La fel ca și el. Deci nu îl urmărise, ci doar se intersectaseră din întâmplare. Restul nu era decât ceva plăsmuit printre aburii alcoolului. Dacă nu ar fi fost grima albă, ar fi văzut cât de palid era.

– Nu ești obosit? îl întrebă amabil, fixând vârful tremurător al sartisului.

Antoinne scoase un sunet gutural, azvârli teaca cât acolo și se repezi spre el.

– Mâncător de gareci!

E, vezi cum te bagi singur în bucluc! gândi Neelen, răsucindu-și hatonul ca să pareze lovitura. Se pregăti pentru impact, dar acesta nu mai veni, pentru că tânărul fu ridicat de la pământ de un vârtej de frunze și praf și azvârlit în râu.

O clipă, cei patru însoțitori rămaseră împietriți fixându-l stupid, cu gurile căscate, apoi priviră dincolo de el, ochii li se măriră de groază și o luară la fugă scoțând strigăte ascuțite. Neelen simți cum părul i se ridică pe ceafă, apucă mai bine coala lungă a hatonului și se răsuci, gata să facă față amenințării. În spatele lui nu era însă decât o fată cu păr negru și lung, îmbrăcată într-o rochie elegantă, dar murdară de noroi. Deschise gura să o avertizeze asupra pericolului necunoscut, apoi atenția i se îndreptă spre Antoinne, care striga din mijlocul râului. Când se uită înapoi spre fată, aceasta dispăruse. Doar un vârtej de frunze se mai rotea în mijlocul străzii pustii.

Interviu Jurnalul Național

„Scriitorii sunt și cititori, sau în primul rând cititori, apoi descoperă că doresc și ei să pună într-o formă lucrurile pe care le au în minte. Nu e un talent care se descoperă prea devreme, doar trebuie întâi să învățăm să scriem și să citim, nu ca la pictori care probabil că își uimesc rudele încă din copilărie cu ce pot ei să deseneze când colegii de grădiniță de abia țin creionul în mână sau cu cântăreții, care iar uimesc prin vocea lor de la o vârstă fragedă. Scriitorii sunt mai timizi, se descoperă ceva mai târziu, prin școală, când profesorii le spun: Interesant ce-ai scris tu acolo, dar nu trebuia să faci o compunere despre mamă, sau toamnă, sau vacanță? Ce e cu personajele astea care suferă, care au gânduri nepotrivite pentru vârsta ta și, apropo, nu ai experiență să descrii un accident sau ce îi trece prin minte unui om de știință arestat de comuniști! Glumesc, eu nu am scris despre oameni de știință și comuniști, nici nu aș fi putut, dar ideea rămâne că a fi scriitor începător înseamnă să ai în minte o întreagă lume, sau chiar mai multe lumi, trecute sau viitoare, pe care nu reușești să le lași să se strecoare afară și să ajungă pe hârtie, pentru că încă nu ai crescut și nu ai experiență suficientă. Nu este însă o nenorocire, toate acestea vin cu timpul. Un scriitor trebuie să scrie, simte nevoia s-o facă, nu poate altfel, are în cap o voce firavă, dar încăpățânată, care îi poruncește asta!”

Continuare aici

Împăratul ghețurilor peste hotare

Poate un pas mic pentru alții, dar mare pentru mine, pentru că „Împăratul ghețurilor” pășește dincolo de granițele României în prima lui ediție în maghiară. Este prima dată când văd un text scris de mine, pe care nu reușesc să-l simt din cauza barierei lingvistice, dar nu pot să spun că-mi pare rău. Ediția aceasta are la bază o variantă care a apărut în română în 2018 la editura Crux Publishing. Să-i urăm, deci, „Împăratului ghețurilor” drum bun prin lume! :-)



Și prezentarea în limba maghiară pour les fins connaisseurs:

„ A távoli jövőben, egy újabb jégkorszak küszöbén egy ultramodern, totalitárius elnyomás alatt élő metropoliszban a hétköznapi emberek a túlélésért, a nagyvállalatok pedig a hatalomért harcolnak az egyre szélsőségesebb éghajlati körülmények között. A fiatal látnok, Sich könyvek közé menekülve próbálja mindettől távol tartania magát. Egy hirtelen támadó különös forgószél azonban pusztulással fenyegeti a várost, és a megoldás kulcsa, úgy tűnik, Sich kezében van. Ehhez azonban kénytelen összefogni az elnyomó hatalommal, ám a végkifejlet egyelőre még előtte is titok.”

Final Frontier și Stelarium

Explorăm ultima frontieră alături de personajele seriei SF Stelarium alături de invitata specială a acestei ediții Final Frontier - Ana-Maria Negrila!

În cel de-al treilea și ultimul volum al seriei Stelarium, Agenții haosului – agenții anh – Sten, Ralle, Adrew și Karl revin pe Galene după extraordinarele întâmplări pe care le-au pus la cale și în care au fost implicați pe planeta Cardeea. Dar ce vor găsi acasă după o călătorie de o mie de ani? Cum se va fi schimbat climatul politic și ce lupte pentru putere se desfășoară acum?

Cititorii vor avea plăcuta surpriză de a se reîntâlni cu personaje dragi din volumele Regatul sufletelor pierdute și Ascensiunea stelară, dar pentru agenți, trecutul tulburător împletit cu viitorul incert nu duc decât la și mai multe pericole și capcane pe care trebuie să le înfrunte și să le învingă.

Ultimul volum din seria Stelarium de Ana-Maria Negrilă - Agenții haosului - va fi lansat sâmbătă, 13 aprilie, începând cu ora 15.00.

Invitatul special al evenimentului este scriitorul Oliviu Craznic.



După lansare, aveți ocazia să participați la o scurtă sesiune de întrebări, răspunsuri și autografe cu scriitoarea Ana-Maria Negrilă!

Vă așteptăm!

llink eveniment

Fragment „Agenții haosului (Stelarium 3)”

Agenții haosului, Stelarium 3, Crux Publishing, va fi publicat în sfârșit în luna aprilie. Volumul va fi lansat pe 13 aprilie, la târgul Final Frontier.

Precomenzi aici

”Naveta se înclină survolând construcția, apoi micșoră viteza și se așeză lin pe terasa superioară. Sten respiră adânc. Nu mai era posibilitate de întoarcere, nici dacă ar fi vrut. Își stăpâni nerăbdarea și părăsi cabina fără să se grăbească. Se aștepta să întâmpine rezistență, dar nu știa de ce natură va fi, deci trebuia să fie vigilent. Nu luase haine foarte groase ca să nu atragă atenția asupra lui, dar își roti sensomemoria înconjurându-se de o sferă anh-um.

Părăsi naveta, ieșind în mijlocul frigului. Deși era adaptat la temperaturi joase, vântul înghețat îl lovi nemilos. Se afla pe o terasă mare, dreptunghiulară, mărginită de coloane negre și joase, ce susțineau o balustradă ca de gheață. În mijlocul ei se află o construcție scundă, părând să ascundă o intrare. Lângă ea, se afla un grup de agenți în haine albe, groase, cu glugile ridicate. Aparatele care îl însoțiseră în timpul zborului zumzăiau la o oarecare distanță. Fuseseră anunțați de venirea lui și se pregătiseră să-l întâmpine. Pe față îi apăru un zâmbet strâmb. Nu credea să-i fi descoperit atât de repede dispariția, dar probabil că agentul de la transportoare se dezmeticise mai repede decât crezuse. Respiră aerul înghețat și, pentru prima dată de când venise, se simți acasă. Cuprinse toată terasa cu o privire cercetătoare, apoi se conectă la interfața navetei. Avea nevoie de ajutor, iar aceasta era singura care îl putea sprijini. Apoi se îndreptă spre grupul de întâmpinare.



Numără zece agenți însoțiți de un prim-agent. Acesta stătea ceva mai în față și părea înarmat cu un dispozitiv cu țeavă lungă, aducând cu armele cu puls din vremea lui. Ceilalți nu aveau decât acele bastoane din lemn galenic, așa cum văzuse și în palat, potențial periculoase și ele dacă nu era atent.

Își mișcă din nou planul sensomemoriei, extinzându-l și încercând să îi cuprindă pe toți. Nu reuși, pentru că nu avea destulă putere, în schimb sfera anh-um se subție și se simți cuprins de vânt și frig. Trebuia să procedeze altfel. Se concentră asupra prim-agentului. Avea o sensomemorie mai luminoasă decât a celorlalți, dar nu cu mult. Deasupra lui se întrevedea palid firul rețelei galenice. Păși spre el fără să se grăbească. Nu știa câți agenți mai erau în mausoleu, dar bănuia că nu prea mulți, pentru că nu era un obiectiv prea important și în plus, unul greu de cucerit prin poziție. Nu se gândise nimeni că trebuiau să facă față unui atac.

Se opri în fața prim-agentului. Acesta își îndepărtă apărătoarea de pe față și i se adresă rece, dar încă politicos.

– Prim-agent Sten Darr nu aveți permisiunea să vizitați acest lăcaș! Avem ordin să vă reținem până va veni cineva din capitală.

Sten ridică din umeri. Nu părea neliniștit.

– Știu, spuse, rotindu-și din nou sensomemoria, dar nu am nevoie de permisiune!

Prima lovitură îl aruncă pe prim-agent în mijlocul oamenilor săi. A doua reuși să îl dezarmeze pe unul dintre paznici. Avea nevoie de o armă, pentru că știa că-i puteau secătui puterile. Trebuia să se poată apăra. A treia mișcare îl aduse la ceva distanță de grup. Mecanismele zburătoare se regrupară, iar Sten simți urme de comunicare anh între ele, semn că în interior exista și un creier organic. Asta putea să îl ajute. Comandă navetei să tragă spre grupul de pe terasă și se răsuci din nou ca să iasă din raza de acțiune a armelor. Nu putea să se folosească de toată puterea navetei, pentru că nu voia să spulbere toată terasa și intrarea împreună cu ea. Totuși, avea să fie un ajutor cu dronele. Era sigur că le putea manipula, dar nu voia să piardă timp prețios ca să încerce.

Energia armelor lovi un grup de drone și le spulberă. Suflul fierbinte al exploziei îl atinse și pe Sten, care culese energia și o transformă într-o panglică um, îndreptând-o spre agenți. Îi lovi pe cei care se îndreptau spre el, împingându-i spre coloanele balustradei. Șeful lor reuși să scape, pentru că făcu un salt impresionant și ateriză în fața lui.

– Nu e rău deloc, spuse Sten sincer, nu am mai văzut așa ceva.

Celălalt îi aruncă o privire ascuțită. Gluga îi alunecase de pe cap, iar părul negru i se agita în vânt.

– Și nici n-o să mai vezi, trădătorule!

– Trădător? Pe cine am trădat? pufni Sten. Nici măcar nu știți ce caut aici.

Sigur că nu conta, orice ar fi zis.

– Îmi pare rău! spuse sincer și îl lovi pe prim-agent cu o explozie de um.”

Agenții haosului

Agenții haosului (Stelarium 3)

Timpul era ca o călătorie printr-o pădure plină de șoapte, iar oamenii doar umbre sub copaci. O lume plină, totuși atât de goală. Oriunde s-ar fi uitat, nu era nimic, doar ce putea prinde cu coada ochiului.

Rassemun gemu, pentru că mâinile ce-i strângeau gâtul îl împiedicau să răspundă. Sfera se mări, atingând fruntea uriașului. Zâmbetul lui Apoc se adânci.

– Când sunt singur, tu mă alini, când sunt speriat, mă protejezi; pentru tine exist, stăpâne, și tu ești în toate gândurile mele. Fără tine, sunt pierdut, fără tine nu exist. Dragostea înseamnă sacrificiu, iar, dacă vrei să fii om adevărat, trebuie să-ți trăiești viața și să înveți din greșeli. Jertfa este piatra de temelie a credinței, dar și iubire. Unde ești? De ce nu te întorci la mine? Nu știu ce să fac. Sunt copleșit de umbră, dar și ard de viu. Nu sunt nimic, nu trăiesc, dar nici nu mor, stau între două lumi. Lumea a ajuns la un sfârșit? Este vidul care apare când cuvintele s-au pierdut? Am un gol în suflet pe care nu-l pot umple orice aș face! Lumea este o închisoare.

Sfera se desfăcu în fâșii de întuneric și lumină înconjurând capul lui Apoc. Acesta nu se mișcă și continuă să recite netulburat.

– Când lumea ia sfârșit nu mai există nicio tulburare decât cea a materiei. De aceea doresc să fiu și eu ca materia fără formă, tinzând către un nou început!

Lacrimi întunecate i se scurseră pe obraji, apoi respiră adânc și absorbi toată energia sferei. Fluxul îi înconjură trupul, iar mâinile începură să-i dogorească. Rassemun se zbătea, agățat de el, iar pielea albă i se acoperea de pete roșii.

– Dacă Lumni a aranjat totul, și tu mă vei trăda, mormăi Apoc cu întunericul pulsându-i în ochi. Da…


Un gând neplăcut i se rotea în minte, energia îi făcea sângele să-i bubuie în tâmple, iar ceva îi bâzâia enervant la ureche. Ochii agentului priviră dincolo de el, iar gemetele porniră din nou. Prea mult zgomot!

– Ce s-a întâmplat? Nu am dreptate?

Ceva se întâmpla în spatele lui, iar asta îl deranja. Fusese întrerupt și nu de statuile de sticlonit. Acestea erau tăcute, acestea nu trădau, dar acolo se mișca ceva. Își descleștă degete, iar Rassemun se prăbuși apărându-și gâtul cu brațele. Apoc întoarse capul și văzu galtrozi înarmați, lumina fluxului galenic lucind stins la capătul țevilor. Prima lovitură atinse sarcofagul lui Astrud, acolo unde mai devreme fusese trupul lui Rassemun. Dacă nu i-ar fi dat drumul mai devreme, tânărul ar fi murit.

– Fugi! îi spuse.

Nebunia de mai devreme dispăruse. Se răsuci și atinse cel mai apropiat galtrod, lovindu-l de perete cu o explozie de lumină. Ceilalți traseră asupra lui, dar ignoră durerea. Nu era mare lucru, o gâdilitură enervantă. El nu putea fi rănit. Lui energia îi făcea bine. Începu să râdă, iar furia îi izbucni din nou în cap, acoperindu-l de întuneric. Galtrozii erau mecanisme destul de simple, meșterite de inginerii Republicii refugiați în orașele ce supraviețuiseră războiului. Nu erau arme care să-i facă față și se întrebă cine fusese atât de naiv să creadă că-l puteau omorî astfel. Cine știa că era acolo? Rassemun fusese tot timpul cu el. Erau galtrozii folosiți de monopozii lui, sau de alții? Era greu să-și dea seama. continuare