Ana-Maria Negrilă's Blog, page 2
October 25, 2018
Ascensiunea stelară (Stelarium, #2), fragment de roman
Ecosfera începuse să se populeze la acea oră, așa că abandonară potecile și se afundară printre copaci. Îl urmară pe Sten, care părea să cunoască bine zona. Înaintau destul de ușor, pentru că tufișurile se trăgeau din drumul lor, iar crengile se ridicau și apoi se coborau în urma lor. Când ajunseră în apropierea iazului, Raha își aminti că acolo îl văzuse pe Karl pentru prima dată și tot acolo, ajunseseră să se întâlnească mai târziu. Doar că agentul se temea de Sten și încerca să ascundă că se vedeau. Pentru ea, asta fusese o enigmă. Ce rost avea să se ferească de cineva care nu avea niciun drept asupra lor? Karl încercase să îi explice, apoi renunțase. Așa urmau să facă și gata. Părea să fie treaba ei dacă pleca sau rămânea lângă el. Așa că plecase ca să se întoarcă mai târziu, zicându-și că poate ca străin, Karl vedea altfel relațiile.
Pe Um! îi zisese Remi. Se folosește de tine. Ce-ți închipui? O să-ți ceară ceva, nicio grijă!
Doar că nu îi ceruse și, târându-și picioarele în urma lui Sten, se întrebă de ce.
Ajunseseră aproape de una dintre ieșirile de urgență, mascate de tufișuri, când o voce îi făcu să se oprească.
− Sten Darr, ai fost descoperit!
Era Remi. Câțiva paznici îi încercuiră. Erau înarmați, iar ei nu aveau nimic cu ce să se apere. Sten făcu un pas în față. Remi se strâmbă, umflându-și pieptul în timp ce îl privea plin de satisfacție. Adra Rahven rămăsese ceva mai în spate, aproape de panoul ce ascundea ieșirea, și se uita drept în față. E desigur sub puterea lui Sten, își spuse Remi. De îndată ce avea să îl doboare pe agent, femeia avea să își revină. O observă pe Raha și se încruntă la ea.
O proastă care căscase gura la un agent. Nu știa ce căuta acolo, de vreme ce agentul nu era Karl. De altfel, nu era nici agentul Idoliei, dar și ea stătea acolo nemișcată ca o
statuie. Să le fi controlat pe toate? Se uită la Sten cu o urmă de invidie. Să vedem dacă ești în stare să-mi faci față și mie!
− Predă-te! îi spuse lui Sten de parcă ar fi scuipat.
Își ridică mâna dreaptă și globul îi reapăru odată cu mișcarea hotărâtă a degetelor. Sten nu păru impresionat, așa că Remi se încordă și făcu sfera să devină de două ori mai fierbinte și mai strălucitoare. De data asta avea să îl ardă de tot, orice ar fi avut Jonson de spus mai târziu. Și cu asta o să șteargă toate urmele mizeriilor de agenți de la bordul navei!
Ochii Adrei se îngustară și trupul i se încordă. Jonson pătrunse în semicercul format de paznici. Sten se întinse rapid și îl prinse pe Paznicul Karl tocmai când acesta încerca să se ascundă. Existența lui în sistemele lui Yoshida urma să ia sfârșit și asta îi dădea o senzație neplăcută. Se atașase de lumea plajei și nu ar fi vrut să o părăsească.
Am nevoie de ajutor! șopti Sten.
Paznicul Karl se înclină, știind că nu mai era altă cale.
Vreau o ieșire. Și rapid!
O vei avea! îi spuse trist și îndepărtat.
Mulțumesc. Și-mi pare rău…
Erau, desigur, numai vorbe. Sten se retrase, iar paznicul se cufundă în adâncurile sistemelor lui Yoshida. Înăuntru domnea o agitație pe care nu o mai întâlnise. Date de tot felul se mișcau pe traiectorii necunoscute, amestecându-se și apoi rearanjându-se. Încercă să se lipească de un astfel de grup, dar nu reuși. Yoshida făcea curățenie și nu avea să mai dureze mult până îl descoperea. Lumea plajei strălucea încă neatinsă, dar furtuna se pregătea și acolo, iar cerul se acoperea de nori. Marea se agita, iar mirosul de alge și sare pătrunse până la el, dincolo de zidul de foc. Și dacă ar fi vrut să ajungă acolo, tot nu ar fi reușit. Era înconjurat. Trebuia să îl ajute pe Sten și apoi să dispară. Se aplecă asupra sistemelor la care mai avea acces și deschise mai multe căi.
*
Nici nu se punea problema să se predea. De ce ar fi făcut-o? Sten își strânse sensomemoria recreând sfera și așteptă. Jonson era înconjurat de o lumină tulbure, dar lucea vag, la fel ca Idolia.
Când vorbi, comandantul nu i se adresă lui, ci Adrei.
− Să știi că orice ai simți este fals. E din cauza lui, spuse indicându-l pe Sten. Când va muri, te vei elibera.
Adra îl privi fixă de parcă nu l-ar fi auzit.
− Mi-am amintit, mărturisi calmă. Nu-mi dau seama cum, bănuiesc că unele lucruri n-ar fi trebuit să existe în mintea mea, dar erau acolo, așa c-au ieșit la lumină.
Jonson o privi în tăcere. Nimeni nu înțelegea despre ce vorbeau, dar nu avea importanță.
− Așa stau lucrurile?
− Da, așa. De aceea vreau să plec. Ai putea să mă lași. De data asta…
Jonson începu să râdă, iar Remi îl privi chiorâș, încercând să își păstreze concentrarea și să țină și sfera ca să nu se destrame. Indiferent despre ce discutau, Sten urma să o încaseze și asta avea să îi facă mare plăcere. În ultima vreme, agenții nu o mai încasaseră și se vedea. Se obrăzniciseră. Ridică mâna și sfera i se roti deasupra capului, mărindu-și volumul. Acum era periculoasă, nu numai pentru Sten, dar și pentru cele trei femei. De Raha, nicio pagubă, Idolia făcuse deja o alegere. Cât despre femeia Rahven, depindea de ce zicea Jonson. Era păcat de ea, o plăcea, dar asta era situația.
Atmosfera se încălzi în jurul lor, iar copacii din apropiere începură să se agite. Exista o voce care îi făcea să murmure. Vaal începea să își revină.
Sten se dădu un pas înapoi, iar în spatele lui panourile ce blocau tunelul de urgență se desfăcură.
− Lovește-i! strigă Jonson.
Sfera părăsi mâna lui Remi apropiindu-se de cei patru.
Ceva zbură spre ea și în același timp Adra se întoarse și se repezi spre ieșire, urmată de Raha. Două sfere inegale se desprinseseră de Sten și Idolia și intraseră într-un joc rotitor cu mingea lui Remi. Se răsuceau, se mișcau, atrăgându-se și respingându-se. Nu se apropiau prea mult, dar nici nu se îndepărtau, de parcă s-ar fi studiat. Remi urlă cuprins de furie și întinse mâna încercând să facă sfera să îl asculte. În zadar, însă. Cele trei blocau tunelul, iar paznicii nu puteau să îi urmeze pe fugari.
Întreaga Ecosferă vibra, zumzăia, copacii se agitau ca bătuți de vânt, iar frunzele se așterneau pe cărări. Jonson simți neliniștea și le făcu semn paznicilor să se îndepărteze. Yoshida apăru lângă sfere și le înconjură cu un scut protector. Nu voia să le lase să își facă de cap în singurul loc care producea energia galenică.
− Yoshida? Urmărește-i!
IA-ul se înclină și dispăru.
(Ascensiunea stelară, Stelarium 2, Crux Publishing, 2016)
September 12, 2018
Sci+Fi Fest și Stelarium
Este deja al treilea an când particip cu plăcere la evenimentul organizat de revista Știință și Tehnică, iar familia Stelarium a crescut cu timpul, ajungând să număre și ea tot trei membri.
Ne vedem, deci, în zona Bibliotecii Naționale, sâmbătă, 15 august, și duminică, 16 august, la o vânătoare de comori, la discuții și autografe. Cu ce ocazie? Cu ocazia Sci+Fi Fest, desigur!
Ne vedem, deci, în zona Bibliotecii Naționale, sâmbătă, 15 august, și duminică, 16 august, la o vânătoare de comori, la discuții și autografe. Cu ce ocazie? Cu ocazia Sci+Fi Fest, desigur!
August 18, 2018
Împăratul ghețurilor (fragment)
Am auzit un foșnet lângă fereastra camerei de zi, acolo unde se afla scara de incendiu. De data asta nu mai era reclama Kod-Konsol, cineva umbla la fereastră, încercând să-o deschidă din exterior. Am stins lanterna și m-am ghemuit pe covorul moale. Mi-am căutat arma și am reglat discurile în așa fel încât să am precizie maximă. Cel de afară nu era un ospitalier. Îl simțeam ca pe o prezență cunoscută și, totuși, îndepărtată, de parcă ar fi făcut cândva parte din viața mea, apoi s-ar fi rătăcit, iar eu l-aș f i uitat. Nu era nici un angajat al Consiliului, altfel ar fi știut codul de la intrare și l-aș fi găsit deja pândindu-mă în apartament.
Apoi liniște. M-am ridicat. Fiecare răsuflare și fiecare mișcare pe care o făceam când mă deplasam prin încăpere răsuna, parcă, prea tare. Afară era mai multă lumină. Prin fereastră, K-ul reclamei vopsite în roșu contura silueta unei ființe distorsionate cu cap alungit. Își lipise fața de fereastră încercând să privească înăuntru, iar brațele subțiri, cu degete lungi, ce se mișcau haotic pipăind rama, îmi dădeau impresia că auzeam crengile unui copac bătând în geam. Mai văzusem așa ceva și înainte. Creatura era unul din psihicii pe care ospitalierii îi capturaseră în oraș și-i trimiseseră pe Gemeni pentru a fi retransformați. Când se întorceau după ani de absență, nu mai erau umani. Totuși, niciodată nu întâlnisem un caz atât de grav. Ce făcea acolo, ce dorea de la mine, nu voiam să aflu. Mă temeam ca ospitalierii să nu vină din clipă în clipă.
Mi-am luat din nou bagajul și m-am îndreptat spre hol. Poate că ar fi trebuit totuși să îmi dau seama că era imposibil ca ospitalierii să nu fi fost deja înăuntru, chiar dacă nu îi puteam percepe. Tocmai mă pregăteam să deschid ușa, când am văzut umbra unuia dintre ei alungindu-se pe perete. Se mișca atât de încet, încât nu auzeam nimic. Un disc zbârnâi prin aer și scrijeli peretele acolo unde mă aflasem cu o secundă mai devreme. Erau mai mulți. Cotrobăiseră probabil în cealaltă cameră și poate că la început nu-și dăduseră seama că intrasem, pentru că nici măcar nu aprinsesem lumina, dar apoi, căutându-mi lucrurile, i-am alertat. Am făcut un pas înapoi și am aruncat lanterna lângă perete astfel încât raza ei să lumineze ușa unuia dintre dormitoare. M-am retras în întuneric, în spatele unui fotoliu. Mi-am pregătit arma. Eram obișnuită să acționez fără să-mi mai calculez mișcările. Anii de antrenament cu Reh și mai târziu cu Tod se dovedeau folositori.
Mi-am dat seama că ospitalierii erau dezorientați. Nu erau obișnuiți să aștepte și răbdarea lor era pe sfârșite. Totuși, nu știau sigur unde mă aflam, iar eu simțeam asta. Nu erau într-o poziție favorabilă. Până să iasă din cameră aveam tot timpul să-i ochesc. Așteptam în întuneric, fiecare încercând să afle ce avea celălalt de gând. Reclama Konsol se tot aprindea și se stingea, iar mie mi se părea că stăteam acolo ghemuită de minute în șir. Bănuiam că ospitalierii vor ataca, folosindu-se de momentul în care reclama avea să se aprindă din nou, sperând ca luminile colorate și sunetele să le mascheze intrarea.
O dată, de două ori, acum era întuneric. Mi-am sprijinit mai bine brațul pe marginea fotoliului. Enormul K înroși camera din nou și atunci unul dintre ospitalieri țâșni pe ușă și încercă să mă lovească. I-am trimis un disc exact între ochi. Nici nu cred că se așteptase să reacționez. Rana nu era mare, dar discul îi ajunsese acum în creier unde se rotea și iar se rotea, distrugându-i materia cerebrală. Un timp rămase în picioare, apoi se prăbuși cu ochii plini de sânge și cu gura larg deschisă. I-am văzut însemnele de pe mânecă – două cerculețe de culoare albă. Aparțineau Băncii Fas.
Continuare
Apoi liniște. M-am ridicat. Fiecare răsuflare și fiecare mișcare pe care o făceam când mă deplasam prin încăpere răsuna, parcă, prea tare. Afară era mai multă lumină. Prin fereastră, K-ul reclamei vopsite în roșu contura silueta unei ființe distorsionate cu cap alungit. Își lipise fața de fereastră încercând să privească înăuntru, iar brațele subțiri, cu degete lungi, ce se mișcau haotic pipăind rama, îmi dădeau impresia că auzeam crengile unui copac bătând în geam. Mai văzusem așa ceva și înainte. Creatura era unul din psihicii pe care ospitalierii îi capturaseră în oraș și-i trimiseseră pe Gemeni pentru a fi retransformați. Când se întorceau după ani de absență, nu mai erau umani. Totuși, niciodată nu întâlnisem un caz atât de grav. Ce făcea acolo, ce dorea de la mine, nu voiam să aflu. Mă temeam ca ospitalierii să nu vină din clipă în clipă.
Mi-am luat din nou bagajul și m-am îndreptat spre hol. Poate că ar fi trebuit totuși să îmi dau seama că era imposibil ca ospitalierii să nu fi fost deja înăuntru, chiar dacă nu îi puteam percepe. Tocmai mă pregăteam să deschid ușa, când am văzut umbra unuia dintre ei alungindu-se pe perete. Se mișca atât de încet, încât nu auzeam nimic. Un disc zbârnâi prin aer și scrijeli peretele acolo unde mă aflasem cu o secundă mai devreme. Erau mai mulți. Cotrobăiseră probabil în cealaltă cameră și poate că la început nu-și dăduseră seama că intrasem, pentru că nici măcar nu aprinsesem lumina, dar apoi, căutându-mi lucrurile, i-am alertat. Am făcut un pas înapoi și am aruncat lanterna lângă perete astfel încât raza ei să lumineze ușa unuia dintre dormitoare. M-am retras în întuneric, în spatele unui fotoliu. Mi-am pregătit arma. Eram obișnuită să acționez fără să-mi mai calculez mișcările. Anii de antrenament cu Reh și mai târziu cu Tod se dovedeau folositori.
Mi-am dat seama că ospitalierii erau dezorientați. Nu erau obișnuiți să aștepte și răbdarea lor era pe sfârșite. Totuși, nu știau sigur unde mă aflam, iar eu simțeam asta. Nu erau într-o poziție favorabilă. Până să iasă din cameră aveam tot timpul să-i ochesc. Așteptam în întuneric, fiecare încercând să afle ce avea celălalt de gând. Reclama Konsol se tot aprindea și se stingea, iar mie mi se părea că stăteam acolo ghemuită de minute în șir. Bănuiam că ospitalierii vor ataca, folosindu-se de momentul în care reclama avea să se aprindă din nou, sperând ca luminile colorate și sunetele să le mascheze intrarea.
O dată, de două ori, acum era întuneric. Mi-am sprijinit mai bine brațul pe marginea fotoliului. Enormul K înroși camera din nou și atunci unul dintre ospitalieri țâșni pe ușă și încercă să mă lovească. I-am trimis un disc exact între ochi. Nici nu cred că se așteptase să reacționez. Rana nu era mare, dar discul îi ajunsese acum în creier unde se rotea și iar se rotea, distrugându-i materia cerebrală. Un timp rămase în picioare, apoi se prăbuși cu ochii plini de sânge și cu gura larg deschisă. I-am văzut însemnele de pe mânecă – două cerculețe de culoare albă. Aparțineau Băncii Fas.
Continuare
June 15, 2018
Stelarium 3
Cerul ardea albastru deasupra orașului, iar stâlpii porții se înălțau întunecați în mijlocul câmpului fractalic, dincolo de care răsărea roșie luna. Tânărul răsuflă ușurat când simți furnicături de-a lungul brațelor, iar energia se revărsă palidă în mijlocul sensomemoriei. Avea o cale de scăpare, una la care nu se gândise. Se întoarse către interior și vizualiză sufletul pe care îl eliberase din închisoarea cu pereți galenici. Era imens, arzând întunecat și ocupând tot spațiul interior, gata să îl anihileze – un vortex de energie, rotindu-se și vibrând, o amprentă cunoscută Marelui Mentor și care îl făcuse ținta formațiunilor aberante. Orașul îi părea real, deși nu era. Ceva se târa la marginea câmpului vizual. Trupul îi ardea de energia spiritului, așa că închise ochii, lăsând forța să îl acopere.
Liniște! Concentrare! Putere!
Furtuna se mai liniști în interiorul său, undele cuantice se împletiră, iar coerența minții Marelui Mentor se cutremură, decăzând. Cu câteva bătăi ale Ceasului Universal în urmă, asta nu ar fi fost posibil, dar acum se simțea plin de forță, chiar dacă sufletul eliberat îl distrugea pe dinăuntru. Începu să tremure, dar nu se opri. Pas după pas, poarta era mai aproape. Dacă trecea de ea, se întorcea în Biblioteca sufletelor și de acolo, dacă avea noroc, ajungea în orașul real. Dacă avea noroc, dacă trecea de paznicii Marelui Mentor. Erau atâtea variabile, dar acum nu le putea calcula pe toate, creierul Mentorului, cel care controla aproape întreaga lume, călărea toate meandrele timpului. El știa dacă va supraviețui, dar îl lăsa să se târască mai departe. Spiritul era singura lui șansă. Acum, nu mai era arzător, ci un vârtej întunecat consumându-i din materia sensomemoriei.
De ce nu te oprești?
Ochii se deschiseră în fața lui – mari, negri și inumani.
Te folosește să scape, dar ce se va alege de tine? Vei rămâne o carcasă goală pe care o va folosi cum va dori. Asta vrei să se întâmple?
Vocea Marelui Mentor era caldă, aproape incredibil de plăcută. Se opri o clipă, deși vârtejul întunecat îl îndemna să meargă mai departe și să nu răspundă. Dacă vorbea acum, avea să cadă victimă vrăjii pe care acesta o țesea în mijlocul lumii.
Îmi pare rău, spuse Marele Mentor, nu ești primul agent care ajunge aici. Ce am închis nu trebuie eliberat. De ce nu înțelegeți asta? De ce vă sacrificați?
continuare
Liniște! Concentrare! Putere!
Furtuna se mai liniști în interiorul său, undele cuantice se împletiră, iar coerența minții Marelui Mentor se cutremură, decăzând. Cu câteva bătăi ale Ceasului Universal în urmă, asta nu ar fi fost posibil, dar acum se simțea plin de forță, chiar dacă sufletul eliberat îl distrugea pe dinăuntru. Începu să tremure, dar nu se opri. Pas după pas, poarta era mai aproape. Dacă trecea de ea, se întorcea în Biblioteca sufletelor și de acolo, dacă avea noroc, ajungea în orașul real. Dacă avea noroc, dacă trecea de paznicii Marelui Mentor. Erau atâtea variabile, dar acum nu le putea calcula pe toate, creierul Mentorului, cel care controla aproape întreaga lume, călărea toate meandrele timpului. El știa dacă va supraviețui, dar îl lăsa să se târască mai departe. Spiritul era singura lui șansă. Acum, nu mai era arzător, ci un vârtej întunecat consumându-i din materia sensomemoriei.
De ce nu te oprești?
Ochii se deschiseră în fața lui – mari, negri și inumani.
Te folosește să scape, dar ce se va alege de tine? Vei rămâne o carcasă goală pe care o va folosi cum va dori. Asta vrei să se întâmple?
Vocea Marelui Mentor era caldă, aproape incredibil de plăcută. Se opri o clipă, deși vârtejul întunecat îl îndemna să meargă mai departe și să nu răspundă. Dacă vorbea acum, avea să cadă victimă vrăjii pe care acesta o țesea în mijlocul lumii.
Îmi pare rău, spuse Marele Mentor, nu ești primul agent care ajunge aici. Ce am închis nu trebuie eliberat. De ce nu înțelegeți asta? De ce vă sacrificați?
continuare
March 15, 2018
Lansare Împăratul ghețurilor
Împăratul ghețurilor va fi lansat sâmbătă, 24 martie, ora 15.30, în cadrul târgului SF &F, Final Frontier. Vă așteptăm cu autografe și alte surprize. :-)
February 4, 2018
November 20, 2017
Gaudeamus 2017
Anul acesta voi ajunge la Gaudeamus sâmbătă, 25 noiembrie, iar începând cu ora 15.00 voi fi la Crux Publishing, standul 102, unde voi vorbi despre o nuvelă din universul romanului lui Mircea Țara, Inima Dragonului. După ce va liniști febra lansărilor, iar autorii își vor fi terminat de scris autografele, voi mai rămâne pentru discuții și pentru propriile autografe, care și ele așteaptă cu nerăbdare șansa de a ieși la lumină.
La stand vă vor aștepta numeroase surprize și, desigur, reducerile tradiționale de Gaudeamus la seria Stelarium. Să ne vedem cu bine!
La stand vă vor aștepta numeroase surprize și, desigur, reducerile tradiționale de Gaudeamus la seria Stelarium. Să ne vedem cu bine!
November 17, 2017
Blade Runner 1982-2017
Blade Runner (Vânătorul de recompense) 1982-2017Există deja o tendință a Hollywood-ului de a refolosi teme, care au avut succes în trecut și beneficiază deja de public, și de a le lansa acoperindu-le cu o glazură de efecte speciale. Nu voi discuta dacă Războiul Stelelor din 1977 a fost mai bun decât ultimul din serie, sau dacă percepția noastră ne permite să-l mai vedem pe cel din 2015 cu aceiași ochi cu care l-am văzut pe primul, dar un lucru este cert și anume că anii '70-'80 au fost o pepinieră de filme SF (Alien, Star Wars etc.), suficient de inovatoare ca să marcheze o epocă și să se dezvolte în lumi ce se îmbogățesc cu fiecare nouă franciză. Dintre acestea, Blade Runner, lansat în 1982, părea să fi rămas neatins, trecând doar prin mai multe versiuni, cea finală a regizorului Ridley Scott apărând abia în 2007. Inspirat de cartea scriitorului Philip K. Dick, Vizează androizii oi electronice?, Blade Runner din 1982 i-a avut în rolurile principale pe Harrison Ford și Rutger Hauer. Deși nu a beneficiat de o continuare, diferitele lui versiuni au adus modificări subtile, astfel încât s-a realizat trecerea de la un film unic la o lume complexă. Construcția extrem de detaliată a filmului și intertextualitatea sa l-au făcut deschis interpretărilor, fanii acestuia pornind într-o misiune euristică pentru a afla și alte sensuri în spatele imaginilor – un exemplu de detaliu semnificativ fiind cel în care Deckard descoperă un unicorn de origami, gest care schimbă întreaga percepție asupra filmului, ridicând semne de întrebare asupra originii vânătorului de recompense. Blade Runner este astfel un fenomen unic în istoria filmelor SF, pentru că aici nu multitudinea sequel-urilor contribuie la realizarea unei lumi complexe, oferind o nouă perspectivă, ci concentrarea de detalii în cadrul aceleași producții.
Am văzut filmul la mai mult de zece ani de la lansare, la o vârstă la care mă încadram în audiența țintă, și, cu toate că până atunci nu pierdusem multe dintre filmele-cult ale perioadei, Blade Runner a devenit un etalon, care, în ceea ce mă privește, nu a fost atins de nicio altă producție. Aș putea vorbi despre multe lucruri în legătură cu acesta, de exemplu, despre efectele speciale, deși în Blade Runner acestea iau forma unei festin vizual în care doar mesajul este cel care iese la lumină, nu și tehnologia folosită. Este probabil unul dintre filmele din care îmi amintesc cele mai multe fragmente, care m-au urmărit și în textele pe care le scriu – momentul în care Rick Deckard se apropie de sediul Corporației Tyrell (o piramidă în stil mayaș, împodobită cu statuile enorme ale zeilor industriei), cel în care se întâlnește cu Rachael, interiorul retro-futurist al apartamentului său, cel în care replicantul Roy Batty moare eliberând porumbelul (Tears in Rain) etc.Personajele sunt, de asemenea, memorabile, chiar dacă uneori previzibile în stilul filmului noire, cum este cazul lui Rachael, o femme fatale, amestec de atracție și fragilitate. Rick Deckard este un personaj asemănător detectivilor lui Raymond Chandler și Dashiel Hammett, băutor de Johnny Walker dintr-un pahar de cristal cu un design deosebit (realizat special pentru film de către firma italienească Arnolfo di Cambio - Cibitumblers, 1974). Deckard privește lumea cu oarecare umor și detașare, dar și cu o lipsă de empatie care poate fi un semn că vânătorul de recompense era de asemenea replicant. Pe de altă parte, Roy Batty, liderul replicanților Nexus 6, este un antierou inteligent, care dorește să-și întâlnească creatorul pentru a afla un răspuns la întrebarea: Ce înseamnă să fii uman? Încercarea sa de a prelungi viața membrilor grupului pe care-l conduce dincolo de limita de patru ani impusă de producător îl face un personaj memorabil, care posedă capacitatea de a se schimba, evoluând de la condiția de replicant la cea de ființă umană.Există și alte elemente, dincolo de detalii, care fac din acest film mai mult decât un SF comercial. În primul rând, este amestecul de vechi și nou, atât de bine realizat încât îți creează o imagine veridică a unui univers posibil, chiar dacă nu unul pe care îl vom vedea în 2019, anul când are loc acțiunea. În al doilea rând, impresia de cyberpunk în sensul de critică la adresa folosirii tehnologiei fără nicio bază etică, dar și prin introducerea ideii de inteligență artificială și de societate multiculturală în care Japonia devine o putere economică ce acaparează piața mondială, reclamele cu gheișele fiind una dintre aluziile la această stare de fapt. În al treilea rând, există replicile metaforice, ce adaugă o încărcătură specială, și care, la fel ca secvențele memorabile, rămân în amintirea privitorului, contribuind la complexitatea ansamblului: All those moments will be lost in time… like tears in rain (Roy Batty).Blade Runner 2049 (2017), în regia lui Denis Villeneuve, este o continuare destul de bine ancorată în universul primului film pentru a nu distona, beneficiind de prezența lui Harrison Ford, într-un rol ce creează o punte, dar care nu are nimic de-a face cu prestația din prima parte. Alături de el, apar Ryan Gosling și Jared Leto, în roluri bune, dar care nu le egalează pe cele făcute de Rutger Hauer sau de Joe Turkel în 1982. Acțiunea are loc la 30 de ani după ce Rick Deckard o ajută pe replicanta Rachael să fugă, lumea este la fel de apăsătoare, doar că schimbarea de viziune marchează clar cele trei decenii scurse. Viitorul din Blade Runner 2049 este o consecință logică a prezentului nostru, așa cum cel din primul film reda speranțele anilor '80 legate de 2019, în care umanitatea avea să dezvolte într-un ritm care nu a fost, de altfel, atins. Prin urmare, lumea din Blade Runner 2049 este mult mai realistă, mai murdară și mai violentă, iar disprețul față de ființa umană este mult mai bine redat. Nu pot spune că îl consider la fel de bun ca primul, nici pe departe, dar este suficient de bine realizat pentru a nu-și face de rușine predecesorul. Este însă un film pe care pot să-l pun alături de altele care mi-au plăcut, dar din care vizual nu-mi amintesc mare lucru. Rămâne ca viitorul să așeze și această continuare la locul ei.
Am văzut filmul la mai mult de zece ani de la lansare, la o vârstă la care mă încadram în audiența țintă, și, cu toate că până atunci nu pierdusem multe dintre filmele-cult ale perioadei, Blade Runner a devenit un etalon, care, în ceea ce mă privește, nu a fost atins de nicio altă producție. Aș putea vorbi despre multe lucruri în legătură cu acesta, de exemplu, despre efectele speciale, deși în Blade Runner acestea iau forma unei festin vizual în care doar mesajul este cel care iese la lumină, nu și tehnologia folosită. Este probabil unul dintre filmele din care îmi amintesc cele mai multe fragmente, care m-au urmărit și în textele pe care le scriu – momentul în care Rick Deckard se apropie de sediul Corporației Tyrell (o piramidă în stil mayaș, împodobită cu statuile enorme ale zeilor industriei), cel în care se întâlnește cu Rachael, interiorul retro-futurist al apartamentului său, cel în care replicantul Roy Batty moare eliberând porumbelul (Tears in Rain) etc.Personajele sunt, de asemenea, memorabile, chiar dacă uneori previzibile în stilul filmului noire, cum este cazul lui Rachael, o femme fatale, amestec de atracție și fragilitate. Rick Deckard este un personaj asemănător detectivilor lui Raymond Chandler și Dashiel Hammett, băutor de Johnny Walker dintr-un pahar de cristal cu un design deosebit (realizat special pentru film de către firma italienească Arnolfo di Cambio - Cibitumblers, 1974). Deckard privește lumea cu oarecare umor și detașare, dar și cu o lipsă de empatie care poate fi un semn că vânătorul de recompense era de asemenea replicant. Pe de altă parte, Roy Batty, liderul replicanților Nexus 6, este un antierou inteligent, care dorește să-și întâlnească creatorul pentru a afla un răspuns la întrebarea: Ce înseamnă să fii uman? Încercarea sa de a prelungi viața membrilor grupului pe care-l conduce dincolo de limita de patru ani impusă de producător îl face un personaj memorabil, care posedă capacitatea de a se schimba, evoluând de la condiția de replicant la cea de ființă umană.Există și alte elemente, dincolo de detalii, care fac din acest film mai mult decât un SF comercial. În primul rând, este amestecul de vechi și nou, atât de bine realizat încât îți creează o imagine veridică a unui univers posibil, chiar dacă nu unul pe care îl vom vedea în 2019, anul când are loc acțiunea. În al doilea rând, impresia de cyberpunk în sensul de critică la adresa folosirii tehnologiei fără nicio bază etică, dar și prin introducerea ideii de inteligență artificială și de societate multiculturală în care Japonia devine o putere economică ce acaparează piața mondială, reclamele cu gheișele fiind una dintre aluziile la această stare de fapt. În al treilea rând, există replicile metaforice, ce adaugă o încărcătură specială, și care, la fel ca secvențele memorabile, rămân în amintirea privitorului, contribuind la complexitatea ansamblului: All those moments will be lost in time… like tears in rain (Roy Batty).Blade Runner 2049 (2017), în regia lui Denis Villeneuve, este o continuare destul de bine ancorată în universul primului film pentru a nu distona, beneficiind de prezența lui Harrison Ford, într-un rol ce creează o punte, dar care nu are nimic de-a face cu prestația din prima parte. Alături de el, apar Ryan Gosling și Jared Leto, în roluri bune, dar care nu le egalează pe cele făcute de Rutger Hauer sau de Joe Turkel în 1982. Acțiunea are loc la 30 de ani după ce Rick Deckard o ajută pe replicanta Rachael să fugă, lumea este la fel de apăsătoare, doar că schimbarea de viziune marchează clar cele trei decenii scurse. Viitorul din Blade Runner 2049 este o consecință logică a prezentului nostru, așa cum cel din primul film reda speranțele anilor '80 legate de 2019, în care umanitatea avea să dezvolte într-un ritm care nu a fost, de altfel, atins. Prin urmare, lumea din Blade Runner 2049 este mult mai realistă, mai murdară și mai violentă, iar disprețul față de ființa umană este mult mai bine redat. Nu pot spune că îl consider la fel de bun ca primul, nici pe departe, dar este suficient de bine realizat pentru a nu-și face de rușine predecesorul. Este însă un film pe care pot să-l pun alături de altele care mi-au plăcut, dar din care vizual nu-mi amintesc mare lucru. Rămâne ca viitorul să așeze și această continuare la locul ei.
November 11, 2017
Sete de iubire – povestea unei obsesii
Publicată în 1950, deci una dintre cărțile din tinerețe ale lui Yukio Mishima, Sete de iubire conține deja germenii narativi ai unor lucrări ulterioare.Povestea este simplă, la fel ca în multe dintre scrierile sale, iar personajele își trăiesc dramele în mijlocul naturii, neinfluențate de problemele politice din jurul lor. Etsuko, o tânără văduvă, se hotărăște să se retragă la casa socrului ei, Yakichi Sugimoto, un director pensionat, care s-a dedicat agriculturii într-un orășel de lângă Osaka. În casă se află și alți membri ai familiei, cumnata Asako și unul dintre fiii lui Yakichi cu soția lui. Viețile lor se scurg liniștit, împărțite între muncile casnice, cele agricole și ocazionalele incursiuni la festivalurile locale.
Există o dramă în trecutul lui Etsuko care se dezvăluie în momentul în care aceasta încearcă să se regăsească în mijlocul păcii rurale. Căsătoria cu fiul lui Yakichi nu i-a adus bucurie, ci numai neliniște și gelozie, iar momentul în care acesta se stinge de febră tifoidă este cel în care femeia se simte eliberată. Etsuko este senzuală, dar și interiorizată, având în același timp capacitatea de a modifica realitatea în funcție de trăirile și speranțele ei. Nu este o femeie rea, ci una care greșește din dragoste. La început, acceptă atenția socrului ei și începe o relație cu acesta în ciuda faptului că este atrasă de tânărul grădinar Saburō. Acesta o impresionează de la început prin lipsa lui de sofisticare și prin modul în care ia viața așa cum este. Curând dragostea ei este cunoscută de toți cei din casă, inclusiv de Yakichi, care se ferește să ia atitudine pentru a nu-și îndepărta iubita mult prea tânără.Tragedia izbucnește când se află că servitoarea casei, Miyo, are o legătură cu Saburō. Cei doi tineri sunt mult mai potriviți, iar Yakichi se hotărăște, la îndemnurile lui Etsuko, să îi căsătorească. Există o latură întunecată în Etsuko, care o îndeamnă să se pedepsească și să sufere, pentru că dragostea nu îi este împărtășită. Dincolo de acest lucru, Saburō, ca alți tineri din scrierile lui Mishima, este nepătat, trăindu-și liniștit viața și bucurându-se de munca câmpului. Cea care generează tragedia este Etsuko, a cărei natură întunecată o îndeamnă să nu accepte dragostea tânărului nici măcar după ce și-a îndepărtat rivala. Dorește o iubire sublimă, construiește scenarii care să se potrivească imaginii pe care o are despre Saburō, dar realitatea o dezamăgește și o înfurie.Etsuko este o ființă care trăiește după reguli, chiar dacă sunt strâmbe, iar tot ce nu se potrivește acestora trebuie să dispară. Ca să revină la inocență trebuie să se elibereze de dragoste. În cazul soțului ei, care îi fusese necredincios, febra tifoidă este cea care îl omoară și o eliberează. Stând la căpătâiul lui și îngrijindu-l plină de falsă devoțiune, Etsuko savurează fiecare moment, știind că bărbatul este complet dependent de ea. Știe că moartea acestuia o va elibera de obsesie, așa că o salută cu bucurie. Și Saburō este un personaj care îi declanșează gelozia prin relația lui cu Miyo. De data acesta, tânărul nu are nicio obligație față de femeia mai în vârstă și pe care o consideră superioară din punct de vedere social. De aceea, nici nu înțelege toată agitația stârnită în jurul aventurii cu Miyo, cu care refuză în cele din urmă să se însoare. La fel ca în cazul soțului ei, și în cel al lui Saburō, Etsuko nu poate lua o decizie și speră ca lucrurile să iasă așa cum a plănuit, lucru care nu se întâmplă, pentru că tânărul nu înțelege dragostea ei.Etsuko nu este singura femeie distructivă din scrierile lui Mishima, iar Saburō nu este singurul tânăr sacrificat pe altarul dragostei. Romanele lui Mishima abundă de tineri neînțeleși, puri, care suferă sau se sinucid pentru idealuri romantice. În Sete de iubire, există o simetrie a întâmplărilor, iar povestea dintre Etsuko și soțul ei se oglindește în cea dintre femeie și Saburō, doar că de această dată, ea nu mai lasă soarta să o răzbune, ci acționează singură.Sete de iubire este un roman cutremurător despre dragoste și nepăsare, despre puterea necruțătoare a geloziei, despre dorință și respingere, pe scurt despre o femeie care dorește totul și nu poate ierta nici când i se oferă o parte din lucrul la care râvnește, pentru că simte minciuna ce se ascunde în spate lui. Etsuko este o figură tragică, prinsă între minte și trup, dar care nu își folosește puterea decât pentru a frânge destine, iar povestea ei este impresionantă tocmai prin simplitatea cu care sunt prezentate evenimentele în mijlocul peisajului idilic al unei Japonii marcate de război.
Există o dramă în trecutul lui Etsuko care se dezvăluie în momentul în care aceasta încearcă să se regăsească în mijlocul păcii rurale. Căsătoria cu fiul lui Yakichi nu i-a adus bucurie, ci numai neliniște și gelozie, iar momentul în care acesta se stinge de febră tifoidă este cel în care femeia se simte eliberată. Etsuko este senzuală, dar și interiorizată, având în același timp capacitatea de a modifica realitatea în funcție de trăirile și speranțele ei. Nu este o femeie rea, ci una care greșește din dragoste. La început, acceptă atenția socrului ei și începe o relație cu acesta în ciuda faptului că este atrasă de tânărul grădinar Saburō. Acesta o impresionează de la început prin lipsa lui de sofisticare și prin modul în care ia viața așa cum este. Curând dragostea ei este cunoscută de toți cei din casă, inclusiv de Yakichi, care se ferește să ia atitudine pentru a nu-și îndepărta iubita mult prea tânără.Tragedia izbucnește când se află că servitoarea casei, Miyo, are o legătură cu Saburō. Cei doi tineri sunt mult mai potriviți, iar Yakichi se hotărăște, la îndemnurile lui Etsuko, să îi căsătorească. Există o latură întunecată în Etsuko, care o îndeamnă să se pedepsească și să sufere, pentru că dragostea nu îi este împărtășită. Dincolo de acest lucru, Saburō, ca alți tineri din scrierile lui Mishima, este nepătat, trăindu-și liniștit viața și bucurându-se de munca câmpului. Cea care generează tragedia este Etsuko, a cărei natură întunecată o îndeamnă să nu accepte dragostea tânărului nici măcar după ce și-a îndepărtat rivala. Dorește o iubire sublimă, construiește scenarii care să se potrivească imaginii pe care o are despre Saburō, dar realitatea o dezamăgește și o înfurie.Etsuko este o ființă care trăiește după reguli, chiar dacă sunt strâmbe, iar tot ce nu se potrivește acestora trebuie să dispară. Ca să revină la inocență trebuie să se elibereze de dragoste. În cazul soțului ei, care îi fusese necredincios, febra tifoidă este cea care îl omoară și o eliberează. Stând la căpătâiul lui și îngrijindu-l plină de falsă devoțiune, Etsuko savurează fiecare moment, știind că bărbatul este complet dependent de ea. Știe că moartea acestuia o va elibera de obsesie, așa că o salută cu bucurie. Și Saburō este un personaj care îi declanșează gelozia prin relația lui cu Miyo. De data acesta, tânărul nu are nicio obligație față de femeia mai în vârstă și pe care o consideră superioară din punct de vedere social. De aceea, nici nu înțelege toată agitația stârnită în jurul aventurii cu Miyo, cu care refuză în cele din urmă să se însoare. La fel ca în cazul soțului ei, și în cel al lui Saburō, Etsuko nu poate lua o decizie și speră ca lucrurile să iasă așa cum a plănuit, lucru care nu se întâmplă, pentru că tânărul nu înțelege dragostea ei.Etsuko nu este singura femeie distructivă din scrierile lui Mishima, iar Saburō nu este singurul tânăr sacrificat pe altarul dragostei. Romanele lui Mishima abundă de tineri neînțeleși, puri, care suferă sau se sinucid pentru idealuri romantice. În Sete de iubire, există o simetrie a întâmplărilor, iar povestea dintre Etsuko și soțul ei se oglindește în cea dintre femeie și Saburō, doar că de această dată, ea nu mai lasă soarta să o răzbune, ci acționează singură.Sete de iubire este un roman cutremurător despre dragoste și nepăsare, despre puterea necruțătoare a geloziei, despre dorință și respingere, pe scurt despre o femeie care dorește totul și nu poate ierta nici când i se oferă o parte din lucrul la care râvnește, pentru că simte minciuna ce se ascunde în spate lui. Etsuko este o figură tragică, prinsă între minte și trup, dar care nu își folosește puterea decât pentru a frânge destine, iar povestea ei este impresionantă tocmai prin simplitatea cu care sunt prezentate evenimentele în mijlocul peisajului idilic al unei Japonii marcate de război.
November 3, 2017
Povestea asasinilor mei - Tarun J. Tejpal
Povestea asasinilor mei, Tarun J. Tejpal, Editura All, 2016 Unul dintre scriitorii importanți ai literaturii indiene, Tarun J. Tejpal, fondator al ziarului de investigații Tehelka, prezintă în romanele sale o imagine a Indiei diferită de cea prezentată în operele altor autori indieni contemporani. Considerat de BusinessWeek printre elitele noii generații și printre cei mai puternici oameni ai Indiei, editor a câtorva publicații de prestigiu, Tarun J. Tejpal a debutat în 2005 cu romanul Alchimia dorinței (The Alchemy of Desire), urmat de Povestea asasinilor mei (The Story of My Assassins, 2009) și de Valea măștilor (The Valley of Masks, 2011).Povestea asasinilor mei are la bază evenimente ce au avut loc ca urmare a implicării sale în proiectul Tehelka. După cum mărturisește autorul într-un interviu acordat site-ului Bookbrowse, acest roman nu face nicio concesie gustului societății occidentale și dorește să prezinte realitatea așa cum este, fără cosmetizări umaniste, experiența sa ca ziarist oferindu-i o bază de informații extraordinară despre corupția din poliție, justiție, sau despre inegalitățile sociale.
În prima parte, romanul urmărește povestea unui ziarist care este anunțat de către poliție că urma să fie victima unui asasinat. Din fericire, cei cinci presupuși asasini au fost deja arestați, dar, pentru a fi în siguranță, i se asigură protecție. De la început, toată această situație este învăluită într-un mister pe care niciun ofițer de poliție nu dorește să îl lămurească. Personajul principal trăiește o viață comodă, are o soție frumoasă, aleasă de familie, pentru care este invidiat, dar de care nu se simte apropiat. Astfel, ajunge să își caute consolarea în brațele unei activiste feministe, pe care, de asemenea, nu pare s-o iubească și de care doar se folosește. Este o lume cu mici necazuri, situată foarte departe de adevărata Indie. Nici chiar dificultățile financiare cu care se confruntă ziarul, pe care îl conduce împreună cu un prieten, nu par să îl scoată din monotonie, iar viața sa este marcată de o imensă plictiseală. A doua parte a romanului este cea în care se realizează incursiunea în spatele cortinei ce desparte India modernă, civilizată, prosperă, de cea aflată parcă într-un obscurantism de Ev Mediu, plin de sărăcie și violență. Poveștile celor cinci presupuși asasini deschid o cutie a Pandorei, în care oamenii săraci nu au drepturi, în care cei din castele inferioare se tem de cei din castele superioare, în care dreptatea se împarte numai pentru cei bogați, iar cei care trebuie să vegheze la respectarea legii nu pot, sau nu doresc, să facă acest lucru. Este o lume halucinantă, care se supune altor legi decât celor moderne. Astfel, orice devine posibil, de la povestea unui copil al străzii, abandonat de unchiul său într-o gară, la cea a unui tânăr ce devine asasin profesionist după ce își răzbună surorile agresate sau a altui tânăr care este distrus fizic și psihic după o perioadă petrecută în beciurile poliției. Față de această latură a Indiei moderne, episoadele în care ziaristul oftează pe genunchii amantei sale activiste, sau chiar și încercările acesteia de a forța autoritățile să își facă datoria, nu par niște acțiuni adevărate, ci mai mult niște umbre de gesturi în marea de întuneric a unei lumi aflate în alt secol.Povestea asasinilor mei este o lectură pe alocuri brutală, descriind oameni care au fost născuți să frângă destinele altora, pe alocuri idealistă, vorbind despre cei care cred că pot influența în bine mersul lucrurilor, pe alocuri, găunoasă, atrăgând atenția asupra superficialității lumii moderne. Dincolo de toate acestea, este o lectură extrem de interesantă prin contrastul pe care îl realizează, nu atât între două lumi, ci între două sisteme de gândire și, în final, între două perioade istorice diferite, India modernă și cea de Ev Mediu, ajunse printr-un capriciu al sorții să ocupe aceeași linie temporală.
În prima parte, romanul urmărește povestea unui ziarist care este anunțat de către poliție că urma să fie victima unui asasinat. Din fericire, cei cinci presupuși asasini au fost deja arestați, dar, pentru a fi în siguranță, i se asigură protecție. De la început, toată această situație este învăluită într-un mister pe care niciun ofițer de poliție nu dorește să îl lămurească. Personajul principal trăiește o viață comodă, are o soție frumoasă, aleasă de familie, pentru care este invidiat, dar de care nu se simte apropiat. Astfel, ajunge să își caute consolarea în brațele unei activiste feministe, pe care, de asemenea, nu pare s-o iubească și de care doar se folosește. Este o lume cu mici necazuri, situată foarte departe de adevărata Indie. Nici chiar dificultățile financiare cu care se confruntă ziarul, pe care îl conduce împreună cu un prieten, nu par să îl scoată din monotonie, iar viața sa este marcată de o imensă plictiseală. A doua parte a romanului este cea în care se realizează incursiunea în spatele cortinei ce desparte India modernă, civilizată, prosperă, de cea aflată parcă într-un obscurantism de Ev Mediu, plin de sărăcie și violență. Poveștile celor cinci presupuși asasini deschid o cutie a Pandorei, în care oamenii săraci nu au drepturi, în care cei din castele inferioare se tem de cei din castele superioare, în care dreptatea se împarte numai pentru cei bogați, iar cei care trebuie să vegheze la respectarea legii nu pot, sau nu doresc, să facă acest lucru. Este o lume halucinantă, care se supune altor legi decât celor moderne. Astfel, orice devine posibil, de la povestea unui copil al străzii, abandonat de unchiul său într-o gară, la cea a unui tânăr ce devine asasin profesionist după ce își răzbună surorile agresate sau a altui tânăr care este distrus fizic și psihic după o perioadă petrecută în beciurile poliției. Față de această latură a Indiei moderne, episoadele în care ziaristul oftează pe genunchii amantei sale activiste, sau chiar și încercările acesteia de a forța autoritățile să își facă datoria, nu par niște acțiuni adevărate, ci mai mult niște umbre de gesturi în marea de întuneric a unei lumi aflate în alt secol.Povestea asasinilor mei este o lectură pe alocuri brutală, descriind oameni care au fost născuți să frângă destinele altora, pe alocuri idealistă, vorbind despre cei care cred că pot influența în bine mersul lucrurilor, pe alocuri, găunoasă, atrăgând atenția asupra superficialității lumii moderne. Dincolo de toate acestea, este o lectură extrem de interesantă prin contrastul pe care îl realizează, nu atât între două lumi, ci între două sisteme de gândire și, în final, între două perioade istorice diferite, India modernă și cea de Ev Mediu, ajunse printr-un capriciu al sorții să ocupe aceeași linie temporală.
