Ana-Maria Negrilă's Blog, page 5

Prima povestire din seria Stelarium

Prima povestire din universul Stelarium, avându-l ca personaj pe agentul Sten Darr, va apărea în revista Știință și Tehnică nr. 66 din 20 mai 2017.
Bonus - un interviu cu subsemnata despre cărți, scris, scriitori și alte lucruri.

seria Stelarium

Povestire Stelarium

Prima povestire din universul Stelarium, avându-l ca personaj pe agentul Sten Darr, va apărea în revista Știință și Tehnică nr. 66 din 20 mai 2017.„Nu ești și tu omul lui Minago?  întrebă Sten înainte ca sferele să se ciocnească violent, iar panglicile de energie să se înfășoare în jurul rădăcinilor suspendateale arborilor. Ținu sfera în echilibru, iar învelișul ei crescu, absorbind straturi din suprafața galbenă a mingii lui Adrenn. Sten își răsuci sensomemoria, forțând naniții să se deplaseze în interiorul lui. Se aplecă, întinzând mâna dreaptă până sfera deveni o prelungirii a degetelor sale. Energia galenică îi pulsă albastră în ochi, iar mingea se roti din ce în ce mai repede, forțându-l pe Adrenn să își schimbe poziția. Sten zâmbi.  Câștiga. Totuși, sfera crescu, apoi păli; energia ei pâlpâi, apoi se stinse.”

Antierou caut mântuire (III)

Lumea modernă tinde spre stabilitate, dar tocmai existența unor seturi de reguli îndeamnă la revoltă pe plan personal și la încercarea de a trece de limitele impuse de societate, chiar dacă aceasta înseamnă distrugerea unei siguranțe date de ordinea stabilită. Totuși, antieroul apare tocmai din ostilitatea față de stereotipul eroului atotputernic într-o societate în care informația circulă, iar atrocitățile comise în numele unei idei, sau alteia, nu pot rămâne ascunse. În cele din urmă, eroismul rămâne o iluzie romantică a perfecțiunii umane, o imagine creată în jurul unui personaj care nu se îndoiește niciodată de puterile sale, de moralitatea acțiunilor sale, de efectul asupra comunității, pentru că se consideră, și este, deasupra regulilor sociale (pulp fiction).          Societatea modernă este egalizatoare prin definiție. Oferă șanse tuturor cetățenilor, dar, în mod ironic, impune și etaloane pe care mulți nu le ating. Apar astfel modele de perfecțiune, eroi în domenii diverse, susținuți de marea masă, ce și-ar dori perfecțiunea lor, dar nu o pot avea. Din acest grup se ridică antieroii, cei care simt că le lipsește ceva, care duc vieți monotone, care nu s-au născut cu un talent sau norocul de a fi remarcați și a ieși din anonimat. Aceste personaje ajung să atragă simpatia sau interesul cititorului în aceeași măsură în care eroul o făcea, dar având la bază alte elemente ce îl aduc în centrul atenției.         Există antieroi, ce bântuie literatura de ceva timp, deveniți clasici prin critica socială și morală, dar și antieroi moderni, nu prin perioada în care au fost scrise cărțile în paginile cărora apar, ci prin lipsa elementelor de critică, păstrându-se doar ideea de personaj ce trăiește la marginea societății/lumii. Dacă în prima categorie intră antieroii ce se îndoiesc de ei înșiși, pentru că au fost umiliți și desconsiderați de societate, în a două, există caricaturi/augmentări umane, puternic clișeizate, ce nu mai vin la pachet cu ideea de revoltă socială sau morală (vampiri, demoni, mutanți, extratereștrii etc.).            Antieroii clasici se împart în câteva categorii ce ilustrează în general tragedia unor vieți irosite:                - victime ale circumstanțelor, țapi ispășitori.                - victime ale ratării în ciuda unor calități,                - victime ale propriilor vise/dorințe/aspirații,                - oameni mutilați din punct de vedere moral                - oameni care s-au înstrăinat de societate.            În majoritatea cazurilor, antieroii clasici nu sunt personaje lipsite de calități, iar principala lor problemă este că nu își găsesc locul în cadrul societății în care trăiesc. Victimele circumstanțelor, cei care sunt în general, țapi ispășitori,  sunt persoane modeste împotriva cărora se ridică forțe obscure. O astfel de poveste este cea a lui Akaki Akakievici Basmacikin (Gogol, Mantaua), un funcționar din Sankt Petersburg a cărui unică dorință este de a-și cumpăra o haină nouă, ce îl transformă brusc în eroul zilei, dar îl împinge ulterior spre dezastru. După pierderea hainei și moartea lui inutilă, Akaki se întoarce să bântuie străzile orașului, furând la rândul lui mantale și răzbunându-se astfel pe cel care, prin nepăsare, îi cauzase decesul.             Există, astfel, un filon destul de puternic de critică socială în lucrările cu  antieroi  din sec. al XIX-lea, iar personajele devin vehicule pentru demascarea acestor tare, în timp ce ironia subliniază deseori lacunele morale ale unei societăți în care oamenii mărunți nu au șanse.Continuare

Antierou caut mântuire (II)

Lumea unei cărți se află în mintea autorului înainte ca ea să ia formă scrisă. Personajele există într-o zonă nedefinită ca niște trecători ce ne captează atenția pe o stradă pe care-o cunoaștem prea bine. La început, nu sunt cu adevărat oameni, ci doar umbre – siluete, fețe, pachete de emoții și sentimente. Toate acestea sunt elemente ce ne fac să considerăm un personaj demn de a fi exploatat mai târziu. Unii scriitori lucrează la caracterizarea personajului, realizând însemnări despre tot ce consideră importat pentru acesta, alții își formează „bănci” de umbre, oameni pe jumătate definiți, dar gata să fie aleși la nevoie și folosiți într-o lucrare sau alta. Sunt personaje care poartă discuții, care acționează, dar cărora le lipsește de cele mai multe ori un corp, o motivație și un trecut. Din această zonă gri, aflată la limita dintre imaginație și realitate, scriitorul le extrage și le dă formă, potrivindu-le în tiparul cărții.Un personaj este o persoană, iar pentru asta are nevoie de un trup, de o istorie, de personalitate, de lucruri care îi plac sau nu, de motivație etc.  Modul în care arată un personaj este important, dar la fel de importante sunt și alte elemente: felul în care vorbește, clișeele, ticurile verbale, alegerea unor anumite cuvinte, comunicare nonverbală – gesturi, poziția corpului, expresia feței (mimica, contactul vizual, zâmbetul). Aceste amănunte spun multe despre personaje și-l ajută pe cititor să-și formeze o opinie clasificându-le într-o anumită categorie.  Un antierou dă mai mult de lucru scriitorului decât un personaj obișnuit. Are de obicei un trecut întunecat, un secret ce nu poate fi dezvăluit, deasupra lui planează nenorocirea, pentru că pericolul pândește atât din exterior, cât și din interior. Istoria unui astfel de personaj trebuie construită cu migală, pentru că motivația lui își află de obicei rădăcinile în traume. Sunt evenimente ce l-au marcat, dar pe care preferă să le uite, construindu-și de cele mai multe ori o personalitate de fațadă, care-l ajută să supraviețuiască tocmai pentru a-și ascunde natura duală. Această complexitate deschide căi interesante de abordare, iar personajul iese din tipare, fiind obligat să-și rezolve singur conflictul bine-rău. Din tensiunea astfel creată, personalitatea lui se dezvăluie treptat.  Antieroul este până la un punct ca orice alt personaj - are un trecut cunoscut (chiar dacă fals de cele mai multe ori), are prieteni, cunoștințe, care de obicei nu-i cunosc secretul, se încadrează aparent într-o normalitate acceptată de respectiva lume ficțională. Posedă gusturi și preferințe, talente, o reputație. Toate acestea nu însemnă decât că beneficiază de o acoperire ce se va spulbera curând, contribuind la tensiunea narativă.  Antieroul încalcă toate convențiile ce se aplică eroului, dar în egală măsură, poate fi urmărit cu același interes ca și personajul pozitiv din cauza incapacității lui de a acționa coerent, de a-și pune de acord cele două laturi ale personalității. Poate fi deci contradictoriu, dar la fel de interesant. Acest tip de personaj se consumă de multe ori în anonimat, în tăcere, nu are un sistem de valori clare cum sunt cele ale eroului, poate intra în conflict cu societatea, dar fără a fi glorificat pentru asta. Antieroul este interiorizat, lupta se poartă în mintea și-n sufletul lui, fiind un personaj alienat într-o societate opresivă și oferind un repertoriu psihologic mai variat decât al oricărui alt fel de personaj.  O ființă măcinată de dileme a căror finalitate nu este pozitivă, un om care nu dorește răul, dar care ajunge să i se supună, este în cele din urmă o umbră mult mai plină de substanță decât altele ce populează antecamera unei opere literare, permițând scriitorului să abordeze și alte zone ale imaginarului.

Cele patruzeci de legi ale iubirii

Pentru cititorul occidental, cărțile lui Elif Shafak pot pune numeroase probleme legate de înțelegerea unei civilizații care a fost de cele mai mult ori prezentată eronat și care, în ciuda legăturilor de secole cu Occidentul, a rămas puțin cunoscută, fiind întruchiparea dușmanului, a cotropitorului.

Iubire, dragoste platonică, erotism – aceste sunt câteva elemente abordate în cartea lui Elif Shafak, „Cele patruzeci de legi ale iubirii”. Dacă pentru credincioșii secolului al XIII-lea, dragostea îmbrăca mai multe forme, de la cea de divinitate, la cea platonică, și, doar în cele din urmă, la cea carnală, în lumea modernă, ideea de romantism și de dragoste a căpătat o anumită conotație, pierzându-se aproape în totalitate partea mistică, și anume adorația divinului. Pentru a citi cartea lui Elif Shafak trebuie avută tocmai această modificare operată de epoca modernă.

Într-o perioadă în care religia era parte a vieții de zi cu zi, în care activitățile curente, dar și marile evenimente ale vieții, nașterea, căsătoria și moartea, erau marcate de ceremonii religioase, o perioadă în care religia oferea singura mângâiere, omul a dezvoltat o legătură specială cu divinitatea, singura care avea puterea de a-l pedepsi, așa cum o avea și pe cea de a-i oferi salvarea. Termenul de iubit/iubită denumește astfel pe acea persoană care dezvoltă o asemenea legătură cu divinitatea, încât își dedică întreaga viață apropierii de acesta. Despre o astfel de stare de misticism se vorbește în Evul Mediu, dar și mai târziu, iar aceste persoane devin frați sau surori întru divinitate, punându-și întreaga energie în slujba acesteia și încercând să înțeleagă/să se apropie cât mai mult de ideea de sacru. Căutarea căi și călătoria în sine presupune ani de studiu și contemplare a ideii de dumnezeire. Această stare este considerată o formă de iubire și, în anumite culturi, CEA mai pură formă a acesteia.

continuare

Viața unui rege al timpului

Copilul se opri o clipă să-și lovească una de alta mâinile amorțite, apoi o porni repede după tatăl lui. Pământul era înghețat, iar copacii de pe margine gârboviți de promoroacă. Fusese îmbrăcat gros de dimineață, înfășurat în șaluri, și de abia se mișca, o mogâldeață în peisajul alb. Ninsese cu săptămâni în urmă, câmpia mai păstra petece de zăpadă, drumul era însă bolovănos.

Ridică fruntea spre cerul gri, se împiedică și căzu, apoi se ridică fără un scâncet, tot cu ochii la silueta bărbatului. Acesta se opri și se întoarse, ținând calul de dârlogi. Nu spuse nimic, cu privirile liniștite pe sub căciula de blană, doar dădu din cap spre el și zâmbi. Dintre toți rămăseseră doar ei doi și asta însemna că trebuiau să aibă grijă unul de celălalt.

Călăreții apărură de după un cot al drumului, iar copilul se opri din nou și se trase lângă un tufiș. Câteva crenguțe îi atinseră fața, se feri speriat, iar când le îndepărtă, o pulbere se cernu pe pământ. Tatăl îl trase lângă el, lipindu-l de pulpanele lungi ale hainei din postav gros, cenușiu. Calul fornăi, dar rămase liniștit. Nările întunecate adulmecară curioase aerul și urechile i se mișcară. Era frig, vântul bătea tăios iarba înghețată, răsuflările li se vedeau clare, dispărând între ramurile tufișului. Copilul avea fața albă, ochii deschiși la culoare și un fel neliniștit de a privi în jur. Se lipise de trupul tatălui său, dar de acolo fixa grupul de oameni călări.

Erau patru bărbați acoperiți de blănuri pe cai ce păreau și ei la fel de blănoși. Mergeau la pas, doi în frunte, doi ceva mai în spate. Unul dintre îi privi cu atenție, apoi se întoarse și strigă ceva către ceilalți. Tatăl se aplecă și-i spuse încet.

– Rămâi aici.

Îi dădu dârlogii și mângâie încet gâtul calului.

– Iar tu stai cu el, îi spuse animalului, care încuviință încet din cap.

Copilul și calul îl priviră cum se îndepărtează spre conducătorul grupului. Acesta descălecă și în curând discutau aprins, privind din când în când în spatele lor, spre direcția din care veniseră. Încercă să prindă cuvintele, dar și acesta erau purtate de vântul câmpiei. Oamenii nu erau amenințători, altfel tatăl lui nu s-ar fi purtat așa, dar el nu-i cunoștea. Erau atât de izolați, încât era posibil să fie din orașul de la poalele dealului, dincolo de pădure. Acolo existau multe lucruri despre care doar i se vorbise, dar pe care nu le văzuse niciodată – case înalte, puse unele peste celelalte, lumini atârnate în pomi ca niște luni răsărite pe timp de noapte, muzică cu instrumente necunoscute, oameni care nu făceau nimic toată ziua, dar și alte lucruri de care nu trebuia să vorbească. Lui însă îi era bine în adâncul pădurii, cu tatăl lui și cu calul.

Omul care descălecase nu părea însă din partea locului, pentru că se înfofolise mai mult decât ceilalți, din vârful degetelor, până la obrazul, pe care și-l dezvelise doar ca să vorbească. Nu ar fi fost politicos să-l abordeze pe bărbatul înalt cu fața în șalul gros de parcă iarna l-ar fi învins. Vântul îi mișca blana din spinare, transformându-l într-un animal enorm. Dintr-o dată se făcuse mai frig.

Calul fornăi, mișcându-și nările, iar copilul își lipi fruntea de gâtul lui și gândi: Stai liniștit, o să fie bine. Tata o să se descurce. Calul îl simți și se liniști, îndreptându-și botul sensibil spre drum. Totuși, exista ceva neobișnuit dincolo de grupul înconjurat de frig. Copilul privi întra-acolo, mirat de ce se afla în spatele călăreților. Era ceva căzut sau așezat pe pământul rece, o mogâldeață de înălțimea lui. Își îndreptă gândul spre ea, încercând s-o facă să prindă formă. Era prinsă cu sfoară groasă de una dintre șei, ca un balot mai mare. Doar că nu era balot – nu l-ar fi târât așa ca să nu-l strice, oricine știa asta. Copilul ridică nedumerit din umeri, iar calul dădu din cap. Băiatul avea dreptate, l-ar fi pus sus ca să nu se rupă în bolovanii drumului. Acolo era altceva. Copilul făcu pași mărunți spre grupul bătut de vânt, iar calul îl urmă.

Continuare

Bomarzo, Despre nemurire și alți demoni!

În provincia Viterbo (Lazio, Italia) există un parc al monștrilor conceput de arhitectul Pirro Ligorio pentru principele Pierfrancesco Orsini (1523-1585). O seamă de statui și construcții se ridică pe domeniul vilei – o curte a minunilor care a luat naștere în 1552, după ce Francesco Orsini a pierdut-o pe soția lui, Giulia Farnese. Departe de solemnitatea Taj Mahalului, dar mult mai misterioase, statuile, bisericuța, casa aplecată, se înalță printre copaci, un tribut adus unei femei, dar și unei vieți renascentiste în care splendoarea nu ascunde decât umbra morții.

Bonarzo, cartea lui Manuel Mujica Láinez, publicată în 1962, este o istorie romanțată a principelui Orsini, o remodelare a unei vieți folosind canoanele epocii, o imersiune într-o epocă de redescoperire a modelelor antice, de efervescență culturală. Este epoca lui Michelangelo, a lui Benvenuto Cellini, Sansovino, Ariosto și Cervantes. Acum se scriu marile opere, se pictează marile tablouri, se ridică marile edificii, după secole de relativă obscuritate. Este și o perioadă de conflict, de rupere a alianțelor clasice și de reconfigurare teritorială.

Italia secolului al XVI-lea este un creuzet în care influențele diverse se manifestă, iar marile familii de negustori încep să capete importanță pe scena politică și caută să-și creeze legitimitate prin descendențe romane și emularea operelor antice. Efortul lui Francesco Orsini nu este singular în epocă, fiind născut tot din conștiința efemerității și fragilității ființei umane. Carpe diem, trăiește clipa, Fortuna labilis, norocu-i ca vremea, sunt dincolo de retorică, fiind realități ale vremii, într-o lume în care prietenii devin repede dușmani, în care moartea pândește pe străzile înguste ale orașelor, iar săraci sau bogați intră în hora scheletelor din Triumful morții.
Continuare

Ascensiunea stelară (Stelarium, #2), fragment de roman

"Tay se ghemui lângă o stâncă, atent să nu-și prindă opritoarele în vreo crăpătură. Era frig, era liniște, iar puțina lumină venea de undeva de sus, dinspre pasarela gardienilor. Tremura. Piatra era umedă și undeva, susura un pârâiaș. Doar atât, și din când în când o tuse înăbușită reverberând pe pereții înalți. Sus, pierdută în întuneric, era zona de exploatare carierei și tot acolo, utilajele pe care le foloseau în timpul zilei. Zilei? Acolo era mereu crepuscul și nu mai văzuse lumina lui Meri de mai mult timp. Cât trecuse? Nu știa și nu avea pe cine să întrebe. Nu aveau voie să vorbească, încercările de apropiere erau pedepsite și erau atât de mulți care să povestească gardienilor ce făceau ceilalți pentru o fiertură de angee în plus, pentru mai multe ore de odihnă, pentru medicamente.

Avea și el implantul Arhipelagului, doar că reușise să-l facă să nu funcționeze, folosindu-se de rădăcină și de notele-cod pentru a-l anihila. Era obedient, dar numai pentru a se proteja. Încerca să nu se mai gândească la ziua în care Hubb-ul se dizolvase, iar supraviețuitorii fuseseră vânați de căutătorii Arhipelagului. Nu se apărase când fusese prins, urmând sfatul tatălui său dispărut. Nu reacționase când îi puseseră implantul. Se ferise să iasă în evidență și rămăsese în viață când alții pieriseră. Era sclav, dar își păstrase controlul asupra minții. Un timp, sperase că Hauer supraviețuise și avea să-l caute, dar cu timpul, totul devenise un vis îndepărtat. Totuși, nu se trădase și nu spusese că făcea parte din familia Uve."

continuarea aici

Dialog despre Sci-Fi & Fantasy

Vă invităm la CruXmas Fair & Party, la o discuție interactivă despre ce înseamnă literatura Sci-Fi și fantasy, ce ne inspiră să o scriem și metodele pe care le folosim. Moderatori: scriitorii Ana-Maria Negrilă și Șerban Andrei Mazilu.
17 decembrie, Epic Bar, str. Colței 50, București, ora 16.00.



link eveniment

Regatul sufletelor pierdute - giveaway

Goodreads Book Giveaway

Regatul Sufletelor Pierdute


by Ana-Maria Negrilă

Giveaway ends November 15, 2016.

Ultima zi în care vă puteți înscrie pentru un exemplar din Regatul sufletelor pierdute, Stelarium, #1.

See the giveaway details
at Goodreads.

Enter Giveaway