Cele patru oglinzi ale adevărului - fragment
Într-o seară, pierzând vremea prin târg și urmărind cu ochi critic cum decurgea tocmeala pentru o pereche de boi, văzu un tânăr înalt, cu părul de culoarea mierii, acoperit de un fel de căciulă cu calota turtită, dar lățindu-se în lateral și împodobită cu pietre colorate. La început, nu-i desluși decât capul ițindu-se prin aglomerație. Nu părea să aibă vreo treabă, pentru că mergea încet, privea tarabele din piață, lua câte un obiect, apoi îl punea cu dispreț la loc ca pe un lucru de nimic. Avea un fel de a-și ține bărbia în sus, iar trăsăturile îi exprimau o mândrie pe care Ștefan o consideră princiară. Nu îl văzuse niciodată pe Domnitor decât de la distanță, dar i se povestise despre el, așa că tânărul arăta ca și când ar fi fost unul dintre fiii lui Vodă sau, oricum, odrasla vreunui mare boier sau dregător.
Se apropie de el, atras de aerul lui ciudat. Pe măsură ce distanța se micșora, alte amănunte ieșeau la lumină – gulerul brodat al unei cămăși ascunse de haina de un albastru închis, cu mâneci bogate, încheiată cu o serie de bumbi îmbrăcați în același material. Ștefan nu mai văzuse niciodată așa o îmbrăcăminte. Nu era neapărat bogată, cum văzuse la boierii ce mergeau în Cetate sau cei de pe lângă Curtea Domnească, ci deosebită, cu multe încrețituri și tăieturi realizate cu meșteșug. În partea de jos, purta niște pantaloni foarte strânși pe picior de aceeași culoare cu haina și pantofi de catifea. Nici nu se putea mai prost pentru glodul de acolo, dar Ștefan nu se gândi la asta.
Începu să-l urmărească pe tânăr, întrebându-se și el de ce o făcea. Își spuse că întâmplător aveau același drum, apoi că poate intra în vorbă cu el și-l convingea să comande vreo icoană, deși nu avea habar dacă străinul se închina la vreuna.
Casele din preajma Curții Domnești erau atât de apropiate unele de celelalte încât păreau să formeze un zid întrerupt de câteva treceri. Pivnițele erau înalte, din piatră, iar deasupra lor se ridicau caturi din lemn cu două încăperi dacă stăpânul era mai înlesnit. Ștefan păși cu grijă pe ulița noroioasă, atent să nu-l piardă din ochi pe tânăr, dar nici să nu se apropie prea mult, ca să nu fie descoperit înainte a știi ce să-i spună. Totuși, nu părea vreo primejdie. Tânărul nu se uita deloc în urmă, ci mai curând de jur-împrejur, ca și când ar fi căutat pe cineva.
La un moment dat, se opri și rămase cu ochii ațintiți drept în față. Ștefan îi urmări privirea și înțepeni – din sens opus veneau un bărbat și trei femei, cu poalele rochiilor ridicate pentru a nu se târî prin praful drumului. Una dintre fete era cea pe care o văzuse la Negrea, cea cu părul ca spicul de grâu, acoperit de un voal roz și cu lănțișor cu mărgele de metal și inele în formă de inimă. De la distanța aceea nu le auzea zornăind, dar era sigur că tânărul o făcea, pentru că rămase ca vrăjit cu ochii ațintiți asupra lor.
Ștefan se uită neliniștit în jur și se trase după ușa deschisă a atelierului unui olar. Dacă era văzut și recunoscut de fată sau de bărbatul care o însoțea și acum, nu știa cum avea să explice prezența lui în târg. Se gândi să fugă, profitând de faptul că nu-l observaseră încă, dar curiozitatea îi pusese greutăți în picioare și moliciune în trup. Dacă fugea, nu avea să o mai vadă nici pe fată, nici pe tânărul care-i atrăsese atenția, așa că rămase pe loc urmărind ce se întâmpla.
CONTINUARE
Se apropie de el, atras de aerul lui ciudat. Pe măsură ce distanța se micșora, alte amănunte ieșeau la lumină – gulerul brodat al unei cămăși ascunse de haina de un albastru închis, cu mâneci bogate, încheiată cu o serie de bumbi îmbrăcați în același material. Ștefan nu mai văzuse niciodată așa o îmbrăcăminte. Nu era neapărat bogată, cum văzuse la boierii ce mergeau în Cetate sau cei de pe lângă Curtea Domnească, ci deosebită, cu multe încrețituri și tăieturi realizate cu meșteșug. În partea de jos, purta niște pantaloni foarte strânși pe picior de aceeași culoare cu haina și pantofi de catifea. Nici nu se putea mai prost pentru glodul de acolo, dar Ștefan nu se gândi la asta.
Începu să-l urmărească pe tânăr, întrebându-se și el de ce o făcea. Își spuse că întâmplător aveau același drum, apoi că poate intra în vorbă cu el și-l convingea să comande vreo icoană, deși nu avea habar dacă străinul se închina la vreuna.
Casele din preajma Curții Domnești erau atât de apropiate unele de celelalte încât păreau să formeze un zid întrerupt de câteva treceri. Pivnițele erau înalte, din piatră, iar deasupra lor se ridicau caturi din lemn cu două încăperi dacă stăpânul era mai înlesnit. Ștefan păși cu grijă pe ulița noroioasă, atent să nu-l piardă din ochi pe tânăr, dar nici să nu se apropie prea mult, ca să nu fie descoperit înainte a știi ce să-i spună. Totuși, nu părea vreo primejdie. Tânărul nu se uita deloc în urmă, ci mai curând de jur-împrejur, ca și când ar fi căutat pe cineva.
La un moment dat, se opri și rămase cu ochii ațintiți drept în față. Ștefan îi urmări privirea și înțepeni – din sens opus veneau un bărbat și trei femei, cu poalele rochiilor ridicate pentru a nu se târî prin praful drumului. Una dintre fete era cea pe care o văzuse la Negrea, cea cu părul ca spicul de grâu, acoperit de un voal roz și cu lănțișor cu mărgele de metal și inele în formă de inimă. De la distanța aceea nu le auzea zornăind, dar era sigur că tânărul o făcea, pentru că rămase ca vrăjit cu ochii ațintiți asupra lor.
Ștefan se uită neliniștit în jur și se trase după ușa deschisă a atelierului unui olar. Dacă era văzut și recunoscut de fată sau de bărbatul care o însoțea și acum, nu știa cum avea să explice prezența lui în târg. Se gândi să fugă, profitând de faptul că nu-l observaseră încă, dar curiozitatea îi pusese greutăți în picioare și moliciune în trup. Dacă fugea, nu avea să o mai vadă nici pe fată, nici pe tânărul care-i atrăsese atenția, așa că rămase pe loc urmărind ce se întâmpla.
CONTINUARE
No comments have been added yet.
