Stăpânul umbrelor (II)
Capcana fusese săpată pentru animalele numite eliri, create de magia unui stat dispărut de mult de pe harta lumii. În urma războiului ce distrusese și fărâmițase țările de pe malul oceanului, animalele acestea greoaie scăpaseră, iar treptat habitatul li se lărgise până în sudul regatului Khale, unde clima era ceva mai blândă. Deși mari și periculoase, aveau carnea foarte gustoasă și de aceea, cei din zonă le vânau în special la sfârșitul toamnei, când migrau spre zone mai calde.
Pe Mikel îl atrăseseră strigătele celor strânși în jurul gropii, așa că-și oprise kannul, un animal mai mic decât un elir, cu picioare subțiri și cap alungit împodobit cu coarne scurte. Erau o comunitate veselă, autonomă, nesupusă regulilor din Khale. Bărbații hohoteau, iar cei mai tineri țineau în mâini crengi groase cu care își făceau de lucru în jurul capcanei, împungând ceva din interior. Printre ei, îl recunoscu pe Dall, tânărul venit din Parene, cel mai mare oraș-stat din sud. Bărbatul simți o strângere de inimă, pentru că nu-i plăcea când animalele erau chinuite. Una era să le bea sângele înainte de a le dezmembra, alta să își bată joc de ele! Își însușise această regulă când fusese mediator în nord și se hotărâse să o aplice, chiar dacă nu mai făcea parte dintre apărătorii legii regale.
– Ei, opriți-vă! le strigă mai aspru decât ar fi fost normal cu niște oameni pe care-i cunoștea.
Era deja în mijlocul lor, strângând puternic coada suliței, încrustată cu cristale tulburi de krem gri. O luase cu el din obișnuință, nu pentru că s-ar fi simțit amenințat sau i-ar fi trebuit arme ca să se impună. Se uită de jur-împrejur, așteptând o explicație.
Câteva fețe se întoarseră spre el, iar unul dintre localnici, un bărbat înalt, cam de vârsta lui, i se adresă pe ton de scuză, văzându-l cum se încruntase.
Capcana fusese săpată pentru animalele numite eliri, create de magia unui stat dispărut de mult de pe harta lumii. În urma războiului ce distrusese și fărâmițase țările de pe malul oceanului, animalele acestea greoaie scăpaseră, iar treptat habitatul li se lărgise până în sudul regatului Khale, unde clima era ceva mai blândă. Deși mari și periculoase, aveau carnea foarte gustoasă și de aceea, cei din zonă le vânau în special la sfârșitul toamnei, când migrau spre zone mai calde.
Pe Mikel îl atrăseseră strigătele celor strânși în jurul gropii, așa că-și oprise kannul, un animal mai mic decât un elir, cu picioare subțiri și cap alungit împodobit cu coarne scurte. Erau o comunitate veselă, autonomă, nesupusă regulilor din Khale. Bărbații hohoteau, iar cei mai tineri țineau în mâini crengi groase cu care își făceau de lucru în jurul capcanei, împungând ceva din interior. Printre ei, îl recunoscu pe Dall, tânărul venit din Parene, cel mai mare oraș-stat din sud. Bărbatul simți o strângere de inimă, pentru că nu-i plăcea când animalele erau chinuite. Una era să le bea sângele înainte de a le dezmembra, alta să își bată joc de ele! Își însușise această regulă când fusese mediator în nord și se hotărâse să o aplice, chiar dacă nu mai făcea parte dintre apărătorii legii regale.
– Ei, opriți-vă! le strigă mai aspru decât ar fi fost normal cu niște oameni pe care-i cunoștea.
Era deja în mijlocul lor, strângând puternic coada suliței, încrustată cu cristale tulburi de krem gri. O luase cu el din obișnuință, nu pentru că s-ar fi simțit amenințat sau i-ar fi trebuit arme ca să se impună. Se uită de jur-împrejur, așteptând o explicație.
Câteva fețe se întoarseră spre el, iar unul dintre localnici, un bărbat înalt, cam de vârsta lui, i se adresă pe ton de scuză, văzându-l cum se încruntase.
continuarea
Stăpânul umbrelor: Trezirea
Pe Mikel îl atrăseseră strigătele celor strânși în jurul gropii, așa că-și oprise kannul, un animal mai mic decât un elir, cu picioare subțiri și cap alungit împodobit cu coarne scurte. Erau o comunitate veselă, autonomă, nesupusă regulilor din Khale. Bărbații hohoteau, iar cei mai tineri țineau în mâini crengi groase cu care își făceau de lucru în jurul capcanei, împungând ceva din interior. Printre ei, îl recunoscu pe Dall, tânărul venit din Parene, cel mai mare oraș-stat din sud. Bărbatul simți o strângere de inimă, pentru că nu-i plăcea când animalele erau chinuite. Una era să le bea sângele înainte de a le dezmembra, alta să își bată joc de ele! Își însușise această regulă când fusese mediator în nord și se hotărâse să o aplice, chiar dacă nu mai făcea parte dintre apărătorii legii regale.
– Ei, opriți-vă! le strigă mai aspru decât ar fi fost normal cu niște oameni pe care-i cunoștea.
Era deja în mijlocul lor, strângând puternic coada suliței, încrustată cu cristale tulburi de krem gri. O luase cu el din obișnuință, nu pentru că s-ar fi simțit amenințat sau i-ar fi trebuit arme ca să se impună. Se uită de jur-împrejur, așteptând o explicație.
Câteva fețe se întoarseră spre el, iar unul dintre localnici, un bărbat înalt, cam de vârsta lui, i se adresă pe ton de scuză, văzându-l cum se încruntase.
Capcana fusese săpată pentru animalele numite eliri, create de magia unui stat dispărut de mult de pe harta lumii. În urma războiului ce distrusese și fărâmițase țările de pe malul oceanului, animalele acestea greoaie scăpaseră, iar treptat habitatul li se lărgise până în sudul regatului Khale, unde clima era ceva mai blândă. Deși mari și periculoase, aveau carnea foarte gustoasă și de aceea, cei din zonă le vânau în special la sfârșitul toamnei, când migrau spre zone mai calde.
Pe Mikel îl atrăseseră strigătele celor strânși în jurul gropii, așa că-și oprise kannul, un animal mai mic decât un elir, cu picioare subțiri și cap alungit împodobit cu coarne scurte. Erau o comunitate veselă, autonomă, nesupusă regulilor din Khale. Bărbații hohoteau, iar cei mai tineri țineau în mâini crengi groase cu care își făceau de lucru în jurul capcanei, împungând ceva din interior. Printre ei, îl recunoscu pe Dall, tânărul venit din Parene, cel mai mare oraș-stat din sud. Bărbatul simți o strângere de inimă, pentru că nu-i plăcea când animalele erau chinuite. Una era să le bea sângele înainte de a le dezmembra, alta să își bată joc de ele! Își însușise această regulă când fusese mediator în nord și se hotărâse să o aplice, chiar dacă nu mai făcea parte dintre apărătorii legii regale.
– Ei, opriți-vă! le strigă mai aspru decât ar fi fost normal cu niște oameni pe care-i cunoștea.
Era deja în mijlocul lor, strângând puternic coada suliței, încrustată cu cristale tulburi de krem gri. O luase cu el din obișnuință, nu pentru că s-ar fi simțit amenințat sau i-ar fi trebuit arme ca să se impună. Se uită de jur-împrejur, așteptând o explicație.
Câteva fețe se întoarseră spre el, iar unul dintre localnici, un bărbat înalt, cam de vârsta lui, i se adresă pe ton de scuză, văzându-l cum se încruntase.
continuarea
Stăpânul umbrelor: Trezirea
No comments have been added yet.
