Dănuț Ivănescu's Blog: fără copertă, page 6

Sbîrcică Grămădici

cultivă în grădina de lângă casă papuci de plastic, șosete flaușate și brelocuri de la Audi. Ar fi cultivat și brelocuri de la Tesla, dar era prea scumpă sămânța. Prea pretențioasă planta. Araci cu violete ultra, sârme de plastic să le legi... Complicat. Și-apoi nu voia s-o concureze pe cumnată-sa, care numai asta făcea, după ce-și vânduse apartamentul și cumpărase răsaduri de la turci. Roșii, castraveți, salată și alte alea nu mai cumpără mai nimeni de la piață. Se duc alături, la market. Supermarket. Găsești acolo și fasole viernameză, de pildă, sau usturoi miamarez. De toate, se știe. Ce-ți vrea inimioara.

Jurnalul idiotului de mine (7)

Ușa a fost cea mai mare invenție a omenirii. Până să stabilească unii că există uși de intrare și uși de ieșire. Un atentat la libertate, firește. La liberul arbitru. 'tu-vă muma-n cur cu regulile voastre. 

Când își potrivi fesele

pe scaun, Năucel Buimácea se simți mai bine. Atât de bine cât se poate simți un bărbat cu ochii vineți și mândria căpăcită. În apartamentul de alături, soțul Duamnei Cicilica spărgea farfurii. Sau castroane, nu se auzea prea bine. "Asta-i viața", repetă Năucel Buimácea pipăindu-și unul dintre cucuie. Era răspunsul lui la orice problemă, necaz sau suferință. Fusese răspunsul lui când îi reproșase nevasta că nu plătise factura la gaze și caloriferele erau reci. După ce-l snopise în bătaie, își aruncase câteva haine în valiză și plecase. "Să ai o zi bună", îi urase el femeii înainte să audă ușa de la intrare trântindu-se. Apoi se așezase pe scaun.

Ursul Aurică

nu și-a mai tăiat unghiile din copilărie. Nu s-a mai spălat pe cap din adolescență. La subsoare nu mai zic. La coaie nici atât. Între degetele de la picioare are douăzeci și patru de specii de ciuperci. Avusese douăzeci și șase, dar două le mâncase când nu putuse coborî în sat. Când coboară în sat, Ursul Aurică se așează pe laița lui Tanti Glafira, sparge semințe de floare soarelui între dinți și scuipă cojile pe podeaua de lemn a prispei. Un nesimțit, Ursul Aurică.

Formel Țușcă

își puse laptopul într-o sacoșă de plastic, îndesă în geanta pentru laptop două dosare aflate în lucru, jumătatea de sandviș rămasă de la prânz, țigările, telefonul și becurile primite de la electricianul de întreținere, și se ridică de pe scaun.
- La revedere și da-v-aș clanță! zise Formel Țușcă, zâmbind.
- Clanță! răspunseră colegii de redacție, aproape în cor.
Când ajunse la ușă o deschise cu piciorul, ieși și începu să urce scările. La etajul trei își aduse aminte că uitase pe birou mouse-ul. Va trebui să ceară altul. Dădu din umeri și continuă să urce. La doi se întâlni cu șeful.
- 'trăiți, da-v-aș clanță! îl salută el. Șeful venea întotdeauna la sfârșitul programului și-i băga într-o ședință de două-trei ore pe cei pe care-i mai prindea la serviciu.
- Clanță! răspunse șeful, fără să-l privească.

Tanti Cornelia

este sora mai tânără a tatălui meu. Cu mult mai tânără. Cincisprezece ani înseamnă mult, cred. Tata, rămas singur, a părăsit lumea asta în 2000, într-un accident nu atât stupid, cât mai degrabă previzibil. Cel puțin așa pare, post factum. Firește, judecățile post factum sunt greșite. Tanti Cornelia a avut un fiu, cu câteva luni mai mic decât mine, care și-a sfârșit viața la 27 de ani, înaintea tatii. Ambele morți au fost legate de foc. Am încă în fața ochilor figura vărului meu. În schimb pe tanti Cornelia mi-o amintesc doar vag. Am văzut-o pentru ultima oară la înmormântarea tatălui meu. Pe care l-a ajutat într-o situație dificilă, prin optzeci și, din poziția destul de importantă ocupată în partid la nivel local. Soțul ei, dus și el cu ani în urmă, a fost un om pâinea lui Dumnezeu, cum ar fi spus bunica. Bun și cald, fără ambițiile mătușii. După '90, când au început retrocedările, Tanti Cornelia a pierdut clădirea primită (cumpărată?) și s-a întors în casa modestă în care s-a născut. Acolo trăiește și acum. 

Câinele Spoială

hoinărește prin cartier cu covrigi în coadă. Ca întotdeauna în preajma alegerilor. Se știe. Doar Costârț n-o știe. Probabil că nici Brebuț n-a aflat-o cât a trăit. Să mai fie încă vreo doi-trei, în cartier, care să n-o știe. Nu mai mulți. Bărbați, cu toții. Nici o femeie. Câinele Spoială hoinărește pe trotuare, pe alei, pe cărări, chiar și prin pasaje. Cândva traversa și visele oamenilor, dar acum a renunțat. Până seara, covrigii se fac nevăzuți, dar dimineața se trezește cu alții noi. Nu-i alegerea lui, așa cum nu-i nici a lui Guiță să zboare. Și totuși planează printre blocuri, Guiță. Zepelinul cu șorici. Copiii trag în el cu praștiile, îl nimeresc din când în când, dar de doborât nu-l doboară.  

Palmele

încasate de Bionuț de la Lipa Țușcă îl lăsară cu gura căscată. Nu i se mai întâmplase. Când făcea cu ochiul, cădeau femeile pe spate pe o rază de zece metri. Cârcotașii susțin că doar pe cinci, dar nu-i deloc adevărat. Nici cifra de douăzeci, vehiculată de simpatizanți, nu-i câtuși de puțin adevărată. Zece metri e distanța corectă, stabilită de măsuratnicii de la Institutul Encomiastic Român în urma unui număr rezonabil de măsurători. Doar ei reușiseră să pună capăt disputei. Nu se îndoia nimeni de profesionalismul lor. Tot ei stabiliseră, de pildă, și "coșul zilnic minim pentru un trai decent, având în vedere schimbările climatice și impactul geopolitic asupra sticletelui european". Puținii care întrebaseră de ce în coș nu încăpeau decât două mere și un covrig cu susan fuseseră linșați de membrii Asociației Celor Care Trec Strada Fără Voie, aflați întâmplător prin preajmă. Țara avea nevoie de liniște, vezi bine.   

Pânza-n dringă

Țâmpea bromfaierul o langa pânză,
Din fâțăndreală și zbiereală-n doț,
Căci ea-i șorșoacă și cu snagă-n rânză,
Ciumpind cu sârg și grămpănind grezoț.

Din bot în bot, cu bot și făr de bot,
Răbuzăind pe sub lavric în tină,
Ghelea o flandră de la cap la prot,
Și mozgârdea chișav de secretină.

Cei 13 ai lui Barletta

sunt nedespărțiți. La joacă, la cumpărături, la treburile casei. La toate, ce s-o mai lungim. Fuseseră mai întâi patru, apoi cinci, apoi șapte, apoi zece, apoi doisprezece, și, în cele din urmă, treisprezece. Așa voise Dumnezeu. Așa-i născuse nevasta lui Barletta, o femeie scundă și slabă, căreia, din spate, nu-i dai mai multe de șaisprezece ani. Nici reziliența nu i-o bănui, din spate. În schimb Barletta e un uriaș de un metru nouăzeci și o sută patruzeci de kilograme, în viu, de loc de undeva din Teleorman. Două filme văzuse tac-su în scurta lui viață de mecanic de locomotivă, amândouă cu Bud Spencer, și-și botezase copiii după ele: pe unul Piedone și pe celălalt Barletta. Piedone plecase în Italia prin 2007 și nu mai auzise nimeni de el. Barletta se mutase în București la douăzeci de ani, o cunoscuse pe Thelma și Louise, botezată și ea după un criteriu asemănător, și împreună dăruiseră lumii treisprezece copii în opt ani.