Dănuț Ivănescu's Blog: fără copertă, page 8

Costârț

stătea în balansoar, pe terasă, și se legăna. Înainte-înapoi, înainte-înapoi, înainte-înapoi. Așa cum se leagănă orice om în balansoar. Pe la 4 se opri și-și aprinse pipa. Apoi o luă de la capăt. Înainte-înapoi, înainte-înapoi, înainte-înapoi. La fiecare tură pufăia din pipă. Adică: înainte-înapoi, puf, înainte-înapoi, puf, înainte-înapoi, puf și tot așa. În rest, parcă s-ar fi gândit la ceva, dar parcă nu. Șovăia. De undeva din spate se ivi pisica Florentina. Tărcată, chioară, cu un ciot de coadă obsen, rezultat în urma unui accident din tinerețe, legat de o ușă metalică. Se strecură printre picioarele scaunelor și se postă în fața balansoarului. Lui Costârț îi plăcea pisica Florentina, pentru că-i mai alina singurătatea. Ar fi vrut chiar să stea de vorbă cu ea, dar ce să-i spui unei pisici fără să pari deplasat? 

Duamna Cicilica de la chioșc

își iubește soțul cu disperare. Asta când nu-l urăște cu o pasiune disciplinată. Iar când nici nu-l iubește, nici nu-l urăște, de obicei seara, când i se risipesc ambițiile, se teme de el. Toate sentimentele astea i se amestecă otova în suflet, de nu mai știe nici ea ce să creadă. Tocmai se gândea la lucrul ăsta, că nu mai știe ce să creadă, când sosi acasă, soțul. O înșfăcă nitam-nisam de păr și o izbi cu fruntea de masă de trei ori. Se afla în bucătărie, Duamna Cicilica, firește, unde-și făcea veacul. Copiii erau la bunici, în vacanță. Bunicii muriseră de mult, dar Duamna Cicilica uita mereu și tot îi trimitea vara la țară. După o scurtă pauză de refacere, bărbatul încercă să o dea cu capul de frigider, dar capul se desprinse din umeri și se rostogoli sub dulap. Soțul rămase o clipă cu gura căscată, apoi făcu un semn din mână a lehamite și plecă înapoi, la "Doi netoți". 

Ambâț ghiorlan

În câțul ce ciolac îngâtiza
Pe mur de ciucă și cu cioc turcan,
Nicolicea pe clampă și chiar marșrutiza
Pe bode-arar cu fenechiu orban.

Hait rareșpan, hait bogdâlsan,
Grindean de sfârc, vîlcean rasol,
Din fleandură blegiți un muc neisan
Prin răgălii pârțind nasol.

Aceleași secături

îi ieșeau în drum de-o viață, zi de zi. Nu scăpa, orice-ar fi făcut. Cu nici un chip. Sub nici o formă. Se încrucișa cu ele pe stradă, le vedea la televizor, le întâlnea în magazine și restaurante, le auzea la radio, se împiedica de ele în instituții, le asculta la telefon. Chiar avea de-a face cu ele direct, Lătruș Boașă, prin natura meseriei. Cum-necum, în cele din urmă se obișnui cu omniprezența lor, dar nu renunță la speranța că lumea ar putea fi mai bună. Așa credea el, că lumea ar putea fi mai bună. Nu le dorea moartea, secăturilor, chiar dacă știa că de schimbat n-ai cum să le schimbi. Doamne ferește! Ar fi vrut doar să dispară toate, la un semn, la un pocnet de degete, la un clipit. Sau să se ducă să trăiască undeva, departe, în țara secăturilor. 

Cu gândurile aiurea

și cu privirea măturând pavajul, Nea Panagache se lovi cu fruntea de stâlpul de iluminat și se prăbuși pe spate, fără cunoștință. Șapca îi sări cât colo, până în dreptul porții Uzinei de Scoabe Nedespicate, acum sudată. Porumbeii se risipiră, speriați. Îngrijorat de telefonul primit de la "ăia de la gaze", Pilică Spânț nu văzu trupul întins pe asfalt, nici măcar când îl călcă pe mână. Sidonel Zgronț în schimb îl remarcă de pe celălalt trotuar. Traversă în fugă, privind în toate părțile, îl întoarse cu fața în jos, îi luă portofelul și ceasul și se făcu nevăzut în parcul din spatele Institutului de Cercetări Insidioase. Pe Fleicuț nu-l interesa decât ultima postare a vlogerr-ului orb Nădici Brubac, iar pentru Corduș Semețeală nu existau pe lume decât mesajele puștoaicelor cunoscute cu o seară înainte, așa că amândoi trecură pe lângă trupul nemișcat fără să-l bage în seamă. 

Jurnalul idiotului de mine (5)

Nu te ține de bara aia din dreapta, că e pe peron, iar tu ești în vagon.

Pe vremea când

trebuia să răspundă la telefon ca să afle cine-l suna, Pustulică Smârc era atât de sărac, încât îi aduceau păsările de mâncare: ciorile nuci, vrăbiile semințe de floarea soarelui, iar pescărușii hamsii proaspete furate de pe tarabe. Le lăsau pe pervaz și ciocăneau în geam cu ciocurile. Pustulică Smârc deschidea fereastra și le mulțumea de fiecare dată, cu zâmbetul pe buze. Ca bunică-sa, care se spune că ceruse iertare trotuarului, înainte de a se zdrobi de el, pe 21 decembrie 1989. Se aplecase pe fereastră, stârnită de vânzoleala din stradă. Rămas singur, Pustulică Smârc se lăsase de școală și se angajase la o cooperativă. Punea cozi la cazmale într-o magazie înghesuită între două mari întreprinderi socialiste, firește fruntașe. Și după treizeci de ani făcea același lucru. Devenise un profesionist. Întreprinderile dispăruseră complet, dar magazia se încăpățâna să reziste, ascunsă după grămezi de gunoi.      

Fără vreun motiv

anume, lui Slinel Bouatu îi e teamă de Maiorul Gică Crăpan. Și lui Sileață Curecheală îi e, dar măcar el știe de ce. Nu că ar conta în vreun fel. Lui Pilică Spânț nu-i e deloc, dar chiar deloc, teamă, în schimb îi e milă de Slinel Bouatu. Se observă cu ochiul liber. Motiv pentru care Pierduș Liorpăescu nu poate să-l sufere pe Pilică Spânț. L-ar bate peste gură în fiecare zi, cu dosul palmei. Jap-jap. Cum i-ar bate și pe Haleaș Miondeseanu, pe Răgălean și pe Cultime. Pe Lipăică Moșcovel l-ar altoi mai rău, cu scândura. Așa-i el, nu-i suferă pe cei pe care-i cunoaște. Pe necunoscuți însă, îi simpatizează în bloc. Doar Salveta Dudău face excepție de la regulă, pentru că-i trezește oarecum interesul. Și pe bună dreptate, ar fi fost de părere Domnul Șuie, dacă ar fi știut acest lucru. Dar nu știe. Se dumirise în schimb într-o seară că-l disprețuiește profund pe Măcănoaie. Sentimentul e reciproc, adică și Măcănoaie îl disprețuiește pe Domnul Șuie, de multă vreme, deși nu lasă să se vadă asta. Face el ce face și reușește să-și disimuleze disprețul. Răstopescu se străduiește să-l imite, dar dă greș mai mereu. Exact ca Firimițoiu, Dumnezeu să-l ierte.

Să salvăm planeta!

se trezi vorbind Scorioban Jerpelaciu. Așa, dintr-o dată, fără s-o fi gândit-o înainte. Câinele Spoială tresări în somn, stolul de vrăbii se risipi zburătăcind, pisica Mia rămase cu piciorul în aer, scaunul scârțâi din spătar, cerul se mohorî, iar vecinul Mituluță, care tăia via, căzu grămadă de pe scară și își fisură noada. Era primăvară, iar primăvara nu-i om să nu vrea să salveze planeta. Pământul. Cel care te-nghite în cele din urmă. Țărâna. Glodul. Puțin deasupra ta, mult de jur împrejur și destul dedesubt. Cum să nu vrei s-o salvezi, planeta, când într-un sfârșit te faci una cu ea?

Timofte

se zgâi la pagina goală până i se aburiră ochelarii. Apoi tastă dintr-o dată, cursiv, "Timofte ar fi vrut". Și se opri. Ezită o clipă, cu degetele în aer. Le fâlfîi, le trosni și le așeză pe marginea biroului. Pe toate nouă. Unul îl pierduse în ușa Mercedesului, în tinerețe, când îl părăsise soția. Se ridică și se duse pe terasă. Își puse o țuică, mângâie pisica, aprinse o țigară, bău țuica, trase din țigară și privi gutuiul din grădină. Când ajunse la filtru, îl strivi în scrumieră, trase aer în piept, se ridică și se întoarse în camera destinată activităților intelectuale. Citi ceea ce scrisese, adică "Timofte ar fi vrut". Moțăi ce moțăi, apoi adăugă "să". Așadar, "Timofte ar fi vrut să". Ar fi vrut să, da, cum altfel? Urma, în mod firesc, un verb. Ce-ar fi vrut Timofte "să"?