Dănuț Ivănescu's Blog: fără copertă, page 7

Polițistul Ambrozel Bulache

se scobea în nas la intersecția dintre Strada Izbăvirii și Calea Succesului. Se așezase pe o bancă în fața blocului fără ferestre construit de primărie pentru migranți și privea statuia de peste drum, care nu-i spunea nimic. Ea vorbea, sărmana, din toate faldurile ei de bronz, dar Polițistul Ambrozel Bulache nu auzea nimic. "Un căcat", concluzionă el și se ridică anevoie. Miușcă Tâmplarul îl evită în ultima clipă, cu o fentă din gleznă, dar se dezechilibră și didușul pentru colecția de măști a lui Nea Pițu se făcu țăndări. Grobete mătură țăndările, le vărsă într-un sac de gunoi pe care scria "The best fader in turkey" și dispăru pe ușa Direcției de Generare a Suprafețelor prin Înfășurare. Polițistul Ambrozel Bulache își întinse oasele și-și încheie șlițul.   

Urâții

n-au voie să râdă în public. Cine le suportă rânjetul? Să plângă, nici atâta, Doamne ferește. N-au voie nici să cânte, nici să gesticuleze, nici să vorbească, până la urmă. Cum să-i asculți? Ține de igiena socială. Ce mai încolo și-ncoace, nici pe stradă n-au ce căuta. Să stea acolo, acasă, între ei. Iar cum asta nu se întâmpla, Hoituț Stârvașcu îi rupea în bătaie ori de câte ori avea prilejul. Ca să nu scape vreo ocazie, strângea întotdeauna în pumn un box ascuns în buzunar. Îl șterpelise de pe-o tarabă la o conferință susținută de Noul Apostol al Neamului. Neață fusese primul căruia îi stâlcise mutra. Într-o joi. Numai la față dădea, Hoituț Stârvașcu. Zbang-zbang. Din două lovituri îi spărsese dinții și-i umflase ochii. Na! Să-i mai sfideze pe oamenii normali cu prezența lui scârboasă. Urmaseră Viță, patronul cîrciumii "La varice", și Trinel Hopulete, zis Cap de Bombă. Apoi venise pandemia.

Jurnalul idiotului de mine (6)

Oare cum ai trăi dacă ai ști că nu vei muri niciodată?

Cinci ciori

se zgâiau la el de pe cablul pozat pe stâlpii din stradă. Scorioban Jerpelaciu luă o piatră de jos și o azvârli spre ele. Patru zburară, una rămase. "Aha!", apucă el să zică, înainte de a auzi un zgomot de tablă lovită. Pe trotuare erau parcate multe mașini. Se refugie vioi pe terasa din spatele casei. De pe gardul din plasă bordurată îl priveau lung douăzeci și una de vrăbii. Le mai numără încă o dată. Tot atâtea fuseseră și luni. Scorioban Jerpelaciu știa că nu există coincidențe în astfel de situații, când statul paralel e permanent pe urmele tale.   

Rețeta

era cu vin alb. Bileață cotrobăi prin dulapul din bucătărie, dar nu găsi decât o sticlă de vodcă pe jumătate goală. Punga de mălai se spărsese și pulberea galbenă se întinsese pe tot raftul. Alese de pe Internet o altă rețetă, fără vin alb. Era exact ca rețeta cu vin alb, dar fără vin alb. Tăie, răzui, curăță, perpeli, fierse, adăugă boabe de piper și băgă la cuptor. O jumătate de oră. Se așeză în fotoliu și deschise televizorul. Pe spătarul canapelei se plimba Ariciul Nelu și nu se făcea să-l deranjeze. Îl cumpărase când se scoseseră la vânzare animalele de la grădina zoologică. Doar pe el și-l permisese Bileață, cu tot discountul pentru angajați. Girafa Sile, pe care o dorea, se dovedise prea scumpă. În plus, n-ar fi încăput în apartament. În lift nici atâta.

Hotărât

să rezolve problema, Laurentin Cranț ciocăni în ușa de sticlă a Institutului de Studii în Desfășurare. Nu se bărbierise, dar n-avea nici o importanță. Își pusese masca aia șmecheră, de fițe, primită cadou. Ciocăni încă o dată, ceva mai tare. Se gândi că dacă ar fi existat vreo sonerie, ar fi sunat, n-ar fi trebuit să ciocăne. Ciocăni pentru a treia oară, mai energic. Se gândi că dacă ușa n-ar fi fost încuiată, n-ar fi trebuit nici să sune, nici să ciocăne. În spatele geamului apăru mai întâi capul paznicului, dintr-o parte, apoi și corpul. Îi făcu semn cu mâna să plece. De două ori. Dacă văzu că Laurentin Cranț n-avea de gând să facă una ca asta, îi spuse pe mutește că n-are voie nimeni să intre. "De ce?", întrebă Laurentin Cranț prin semne. Paznicul se bătu peste umărul stâng cu două degete de la mâna dreaptă, mai precis cu arătătorul și cu mijlociul.  

Domnul Șuie

visă că murise. Îl îmbrăcaseră cu costumul ăla bun, de la nuntă, și-l așezaseră, cu sicriu cu tot, firește, pe masa din sufragerie. Ehehei, cât se mâncase și se băuse la masa aia... Cantități, nu glumă. Într-un fel, era o masă ca toate mesele, cu picioare și tăblie, dar în alt fel, nu era. Firește, sacoul nu-l mai cuprindea, dar nevastă-sa îl despicase cu foarfeca la spate, de la poale până la guler, și acum arăta de nu se poate. Îl bărbieriseră, îl tunseseră, îi tăiaseră unghiile. Îl spălaseră. Nu mai avusese parte de un asemenea tratament din copilărie. Se simțea bine, Domnul Șuie. Parcă nu-i așa rea moartea, dacă ești viu și te dumirești cum stă treaba. 

Groapa din trotuar

în care plonjă fără voie Limbache Clănțan-Pitești se dovedi neașteptat de adâncă. Stratele geologice se perindară cu asemenea repeziciune, încât nu reuși să le identifice. Când se trezi, avea în fața ochilor cochilia unui gasteropod, inserată într-o argilă negricioasă, din oligocen, firește. Habar n-avea cum de știa toate astea, pentru că studiile sale se încheiaseră la 16 ani, cu un curs de insolență exhaustivă, sponzorizat de consiliul local. Adică da. Încercă să se ridice într-o rână, dar cotul se strecură printre peturile și ambalajele de carton pe care aterizase. După nesfârșite minute de zbateri, adormi. 

Pulime flit

Zgăboarță flit pe cîrțu bre,
Oricum ciolac muiește mândru
Tataie șlemuiește fără usere
Și suge fleac de măcăleandru.

Pulimea-n șbilț der klausen nain
Lingurăind cu zarvă plicticoasă
E-n croaznă pentru smârcul fain
Căci vrei puroi, ai bășinoasă.

Prânzul

a fost cu bucluc, trebuie spus de la bun început. Bulime Uimeală s-a fript atât de tare cu ciorba, încât limba i s-a chircit ca un limax pe care ai presărat sare și i-a căzut în castron. La "Patru buze" se mănâncă bine, se știe, dar clienții aveau altă părere în acea zi, așa că nu era nici țipenie în preajmă. Bulime Uimeală duse mâna stângă la gură și o luă la fugă, răsturnând mesele goale. Martorii spun că ar fi dus amândouă mâinile la gură, dar nu-i deloc adevărat. Nici nu putea s-o facă, de altfel, pentru că în mâna dreaptă strângea lingura. O strângea cu putere, de parcă ar fi bănuit că vrea cineva să i-o ia. Nu voia nimeni așa ceva, desigur. De această dată.