Dănuț Ivănescu's Blog: fără copertă, page 5

Ciumpel Fleoarță

privea în adâncul castronului de supă de mai bine de două ore. O vântură din nou cu lingura. Cine n-a vânturat supa cu lingura, n-a trăit. Firele de fidea se prelinseră înapoi în castron. Ca niște viermi. Parcă și avea fiecare propria voință. Roșul zemii nu era cel al sângelui, dar asta-i sugera lui Ciumpel Fleoarță. Nu contează ce vezi, contează ce impresie îți lasă ceea ce vezi. Cineva ciocăni în calorifer. "Hai sictir! Hai sictir!", cârăi coțofana Niculina. Liftul urcă, se opri la etajul de deasupra, apoi coborî imediat. După câteva minute, o auzi pe Goguța Străhaeț alergând prin casă. Duduia tavanul. Se făcu liniște. O prinsese Gâlmuț în cele din urmă. N-ai unde să scapi în apartamentele astea.   

În stația de tramvai

de pe Strada Izbăvirii era mai frig decât în oricare altă stație de tramvai. Mituluță Spîrțariu își trăgea nasul într-una. Laurentin Cranț strângea atât de tare geanta la piept, de te mirai că mai respiră. Ciumpel Fleoarță tropăia pe loc, cu mâinile adâng înfipte în buzunare. Nea Pițu răbdă cât răbdă tropăitul, dar în cele din urmă se repezi la Ciumpel Fleoarță și îi dădu un pumn în cap, de i-l îndesă între umeri până la urechi. Mituluță Spîrțariu pufni în râs și mucii aterizară pe cizmele lui Laurentin Cranț. Frusinel se trase într-o parte, în spatele unuia dintre panourile refugiului. Acolo dădu peste Utopilă Poticnici, care tot scotocea prin șliț. 

Ifosel Sfîrșilă-Rapan

se scărpină după ureche și se hotărî să se ducă la magazin să cumpere salam, brânză și pâine. Numai că sertarul pentru chiloți, primul de sus, al treilea de jos, era gol. Îndesă rufele murdare în mașina de spălat, alese programul și o porni. Mașina de spălat scoase mai întâi un ghiorțăit, apoi un zdrăngănit, în cele din urmă un fâsâit și se opri. Ifosel Sfîrșilă-Rapan îi dădu un șut și plecă în dormitor. Deschise sertarul pentru economii, al doilea de sus, tot al doilea și de jos, luă banii de acolo și începu să-i numere. Își aminti că pusese la fiert o pereche de crenvurști. Îi scoase pe o farfurie, se întoarse în dormitor și începu iarăși să numere. "Azi e marți", gândi el și pierdu din nou șirul. Scrâșni din dinți, dădu ochii peste cap și o luă de la capăt. "Mâine e miercuri". Trânti banii de podea, deschise al treilea sertar de sus, primul de jos, luă treningul verde și se îmbrăcă. Liniștit întrucâtva, adună bancnotele și începu încă o dată să numere. "Joi am programare la dentist." Ifosel Sfîrșilă-Rapan scuipă cu obidă mutra din oglindă, azvârli din nou banii pe podea și sări de câteva ori cu picioarele pe ei. Papucii îi alunecară pe bancnote, se dezechilibră și se lovi cu capul de al treilea sertar de sus, primul de jos, care rămăsese deschis. Se văită o vreme, înjură sertarul, virusul, autoritățile și pe Dumnezeu, apoi se încălță, înșfăcă paltonul din cuier, luă banii din dormitor și ieși trântind ușa.     

Fumatul

e singurul viciu al lui Corduș Semețeală. O mai fi având el și altele, dar asta numai el o știe. Ceilalți nu. Una-două Corduș Semețeală își aprinde o țigară. Dependent, zic unii. Fără voință, zic alții. Un obicei scârbos, zic și unii și alții. Ani întregi lui Corduș Semețeală nu i-a păsat deloc. Nici cât negrul sub unghie. Să zică, dacă așa vor. Și nu i-a mers rău. Până-ntr-o luni, când îl năpădi dorința de a renunța la acest obicei. Așa, dintr-odată. Ca un sughiț. Stătea pe balcon, fuma o țigară și privea cinci ciori înșirate pe-o cornișă. Nu-i bine să te lași dintr-o dată, se știe. Nu-i sănătos. Își stabili o normă, care să scadă cu timpul. O țigară pe oră, pentru început. Își putea nota orele în agendă, urmând să le taie cu pixul pe măsură ce fuma. Avea o agendă frumoasă, cu coperte de piele. Mulțumit de decizie, își mai aprinse o țigară. A treia, după socoteala lui. A șasea, după mucurile din scrumieră. Întinse mâna și, cum-necum, scăpă bricheta peste balustradă. Se repezi să coboare ca s-o recupereze. Jos dădu peste Polițistul Ambrozel Bulache, care tinea bricheta într-o mână, iar cu cealaltă se scărpina în creștetul capului. Brichetă de birou, deh.

Nu se cunoaște

momentul în care Nae Preș începu să susțină că e Căpăcel Țop. Nu se știe nici dacă Nae Preș chiar credea asta sau doar o afirma. Se știe în schimb că Domnul Dârjală îl crezu din prima clipă. Doamna Dârjală însă, cândva amanta lui Căpăcel Țop, negă fără să ezite. Văzând una ca asta, Nae Preș afirmă deschis că Doamna Dârjală e de fapt Goguța Străhaeț, dar nu vrea să recunoască. Căpăcel Țop, care urmărise din umbră desfășurarea evenimentelor, confirmă că Doamna Dârjală e Goguța Străhaeț, dar nu și că Nae Preș e el. Încropi chiar un articol în acest sens. Nu-l putu publica, pentru că Nae Preș îi luase între timp locul la ziar.   

Steriluș Culeafă

găsi în apartament o scândură și o mână de cuie. Se plictisise de televizor, așa că se duse la magazin și cumpără un ciocan de tâmplărie. Alese unul heavy duty, cu mâner din fibră de sticlă. Să-l aibă toată viața, până la sfârșitul zilelor, dacă nu chiar și după. Așa e Steriluș Culeafă, îi place gândul că va rămâne ceva după el. Dacă tot ajunsese la magazin, mai cumpără o ruletă, un creion de tâmplărie, o nivelă cu două bule, și niște baterii. Niciodată n-ai destule baterii, se știe. Se întoarse acasă, prăji două felii de pâine, scoase din borcan doi castraveți murați și fierse două ouă. Cleioase, așa-i plac lui ouăle. Nici moi, nici tari. După ce termină de mâncat, fumă o țigară și-și tăie unghiile, să nu-l incomodeze în timpul lucrului. Se și bărbieri, din același motiv.

Zgâitul la bec

îi provoca Domnului Ponci extazul de care avea nevoie. La becul aprins, se-nțelege. Se zgâia la el cât era noaptea de lungă și ziua de scurtă și saliva. Nu-l mai stinsese de șase luni. Era un bec de 500 de wați, cu incandescență. Cu dulie E40. Amanetase tot ce-avea ca să-l țină aprins, așa că stătea pe podea, doar în chiloți, în garsoniera complet goală, și se zgâia. Nimeni nu știa ce gândea domnul Ponci în acele momente. Nici măcar Câinele Caragață, care se tot învârtea în jurul lui pe o orbită eliptică, având apoapsisul la ușă și periapsisul la fereastră. Vezi bine, poziția Domnului Ponci nu era în centrul camerei, ca să nu-l doară gâtul când se zgâia. La fereastră se strânseseră doi guguștiuci, trei vrăbii și un pițigoi. O vreme li se alăturase și coțofana Veronica, dar plecase repede, pentru că o așteptau în cuib puii, să aducă de-ale ciocului.

Știc Agherțoaiei

visă în sâmbăta de după Bobotează că Fiță Custui nu-l lăsa să citească proza scrisă cu o seară înainte. Îl tot întrerupea cu întrebări fără noimă. Dacă ar fi fost numai ei doi, treacă-meargă, dar erau de față o mulțime de oameni. Pe câțiva îi știa. Pe Márquez, pe Bellow, pe Canetti, pe Saramago, poate încă vreo doi-trei. Ceilalți însă îi erau necunoscuți. Parcă-parcă îl mai zărise undeva în spate și pe Beckett, împărțind același scaun cu Gârlan Budăneț, care molfăia o caramea, nesimțitul. Se vedea pe fețele lor că ar fi vrut să plece, gata cu așteptarea, dar parcă nu îndrăzneau să se ridice.

Pustulică Smârc

comandă online un tirbușon. Electric. Era un tirbușon ca toate tirbușoanele, numai că avea ecran și butoane. Îl fixezi de gâtul sticlei, faci cinci-șase setări, apeși pe butonul roșu și gata, accesul la vin e liber. Acumulatorul are mufă USB, cum altfel? Firește că Pustulică Smârc putea scoate dopul și cu un tirbușon clasic, dar îi plăcuse tare mult ideea. Mă rog, cât de cât. În plus, era la reducere. Ce om sănătos la cap refuză o ofertă? După ce făcu plata, realiză că nu avea nici o sticlă de vin în casă. Nu dusese nici gunoiul. Nu spălase vasele. Nu strânsese bradul de Crăciun. Nu plătise întreținerea. Nu desfundase chiuveta de la baie. N-o sunase pe maică-sa de ziua ei. Nu văzuse "Don't look up". Nu-și tăiase unghiile. Se hotărî să plece să cumpere o sticlă de vin. Musai cabernet sauvignon. Pustulică Smârc se dă în vânt după cabernet sauvignon. Nu pentru că se îmbată după două pahare, ci pentru că-i plac culoarea și mirosul. 

Febleață

obișnuiește să se scarpine la ceafă când este obligat să ia o decizie. Se scarpină des, așadar. Acasă, în tramvai, la piață, la serviciu, până și în baie. Uneori și în somn. O știu toți cunoscuții, dar nu-i pasă nimănui. Doar Febleață n-o știe. E un gest involuntar, de care nu e conștient. Dar și dacă ar fi conștient, nu i-ar păsa. Așa se spune, deși nu știe nimeni cu adevărat dacă i-ar păsa sau nu. De obicei dimineața se scarpină cu mâna stângă, iar seara cu mâna dreapta. Ca să se decidă cu care mână să se scarpine la ceafă, se scarpină.