Zgâitul la bec

îi provoca Domnului Ponci extazul de care avea nevoie. La becul aprins, se-nțelege. Se zgâia la el cât era noaptea de lungă și ziua de scurtă și saliva. Nu-l mai stinsese de șase luni. Era un bec de 500 de wați, cu incandescență. Cu dulie E40. Amanetase tot ce-avea ca să-l țină aprins, așa că stătea pe podea, doar în chiloți, în garsoniera complet goală, și se zgâia. Nimeni nu știa ce gândea domnul Ponci în acele momente. Nici măcar Câinele Caragață, care se tot învârtea în jurul lui pe o orbită eliptică, având apoapsisul la ușă și periapsisul la fereastră. Vezi bine, poziția Domnului Ponci nu era în centrul camerei, ca să nu-l doară gâtul când se zgâia. La fereastră se strânseseră doi guguștiuci, trei vrăbii și un pițigoi. O vreme li se alăturase și coțofana Veronica, dar plecase repede, pentru că o așteptau în cuib puii, să aducă de-ale ciocului.