Dănuț Ivănescu's Blog: fără copertă, page 4

Giulica

primi de dimineață doi lei. Un leu de la mamă și un leu de la tată. Nici unul dintre ei nu știa ce făcuse celălalt. Când ajunse la chioșc, Giulica deschise pumnul și privi bancnotele cu drag. Ar putea cumpăra doi covrigi, suficienți ca să se sature, sau doar unul, cât să nu-i mai fie foame, păstrând un leu pentru a doua zi. Până să se hotărască, Duamna Cicilica de la Chioșc adună etichetele cu prețurile și puse altele. Doi lei un covrig. Giulica răsuflă ușurată, îi întinse cei doi lei și primi covrigul. Tocmai atunci trecea pe acolo Fleicuț, care îi smulse covrigul din mână și îi dădu în schimb o scatoalcă după ceafă. Giulicăi începură să-i curgă lacrimile și mucii. Curgeau și nu se mai opreau, de se făcu o baltă uriașă pe trotuar și nu se mai apropia nimeni de chioșc. Duamna Cicilica de la Chioșc dădu din umeri, acoperi deschizătura din geam cu cartonul pe care scria "Deschid când mă întorc" și plecă acasă. 

Pozițiile

celor prezenți la summit erau substanțial diferite. Domnul Ponci se așezase pe scaunul aflat în capul mesei și se uita în telefon, la fotografiile făcute cu puțin timp înainte. Formel Țușcă stătea în picioare și se zgâia pe fereastră la doi câini îmbârligați. Sprijinit cu dosul de pervaz, Trușcu Zgîșcă se scobea în nas și făcea biluțe, pe care le lipea de peretele opus cu câte un bobârnac. Frusinel asculta în căști primul album Cannibal Corpse și bâțâia din cap. Hoituț Stârvașcu moțăia pe scaunul de lângă Domnul Ponci, cu bărbia proptită în piept. Întins pe podea, Joaquin Phoenix se întreba fără încetare cum de ajunsese acolo de pe patul de masaj al lui Jade. Chiar în mijlocul încăperii, Limpezița se trăgea de lobul urechii stângi, încercând să-i atragă atenția lui Joaquin. Bromuț Mulțumeacă își dăduse masca jos și își sufla nasul în ea. Așezat în genunchi, cu fața la peretele pe care Trușcu Zgîșcă încropea, muc cu muc, imaginea unei galaxii spiralate, Ifosel Sfîrșilă-Rapan mormăia o rugăciune. Sintagma "dă Doamne!" se repeta în exces. 

Trușcu Zgâșcă

se îndopă atât de mult la prânz, încât trupul lui umplu toată sufrageria. Până și colțurile. "Hait!", zise el când se trezi cu nasul strivit de fereastră. Nu se simțea deloc bine. Masa îi apăsa pieptul și-l împiedica să respire, ficusul îl gâdila la subsoară, televizorul îi intrase-n cur, iar canapeaua i se proptise-n ceafă. Simți în rinichiul stâng vibrația soneriei de la ușă. Se răsuci cât putu de repede până ajunse cu fața la intrarea în apartament. "Intră, e descuiat!", zise el.  Ciumpel Fleoarță deschise ușa, privi distrat în jur, apoi își șterse pantofii pe limba lui Trușcu Zgâșcă și pătrunse în faringe. Până să se dezmeticească, alunecă pe esofag și căzu în stomac. Se auzi un pleoscăit, urmat de un sfârâit, și gata, Ciumpel Fleoarță se dizolvase în sucul gastric fără să știe ce i se întâmplase. Te pui cu stomacul? Păi nu te pui. 

Imediat

ce-l auzi pe Domnul Șuie pronunțând cuvântul "moștenire", care încheia prima parte a expunerii sale despre fondul de rulment, Răgălean sări peste scaunul din față, îl înșfăcă de guler cu stânga și-i trase un cap în gură. Ochelarii Domnului Șuie săriră cât colo și aterizară în carafa cu apă aflată în fața lui Bionuț, ales prim-vicepreședinte puțin mai devreme. "Tu să nu-mi vii mie cu de-alde de-astea!", urlă Răgălean la Domnul Șuie și-l pocni zdravăn cu dreapta în obraz. Fără nicio șovăială, Bionuț sparse carafa cu apă în capul lui Răgălean, care se prăvăli numaidecât la pământ, trăgându-l după el și pe Domnul Șuie, deja inconștient. Apa împroșcă toți locatarii aflați în uscătorie, unde se ținea ședința, iar ochelarii Domnului Șuie o izbiră în frunte pe Ana Stârvașcu, fostă Ghizdoc, care făcu un icter galopant și muri pe loc. 

Limpezița

are un bărbat bețiv, un motan bătrân și niscaiva boarfe. Boarfele sunt uzate moral. Motanul e veșnic îmbufnat și mofturos. Bărbatul a chelit de tânăr. În fiecare dimineață, după ce spală vasele, Limpezița își bea în bucătărie cafeaua făcută la ibric. De această dată luă ceașca în căușul palmelor și se așeză la fereastră. Privi o vreme oamenii mișunând pe trotuare și mașinile circulând pe carosabil. Nu se oprea nicio clipă, foșgăiala. Fără veste, Limpezița așeză ceașca pe pervaz, se duse în dormitor, îndesă boarfele în valiză, încuie ușa de la intrare și plecă. Se opri la cofetăria din colț, unde comandă o savarină. Nu-i plăcu așa cum îi plăcea altădată, dar o mâncă pe toată, până la ultima firimitură. 

Fasolea cu ciolan

e preferata lui Crică Lingoare. Cu castraveți în saramură, dacă are. Dacă nu, merge și fără. Orice merge și fără, dacă n-ai, se știe. Se trezi de la șase, ca s-o gătească pe-ndelete. Altceva nici nu gătea. Îi lipsea răbdarea. Sări peste micul dejun, ca să aibă loc suficient în stomac. Termină numai bine, pe la două. Își umplu un castron mare și-l înfulecă numaidecât. De foame. Pe-al doilea îl mâncă mai pe-ndelete, cu cei doi castraveți în saramură pe care-i păstrase. Pe-al treilea îl savură îndelung, lingură cu lingură. De când divorțase, Crică Lingoare mânca fasolea cu lingura. Mînca aproape orice cu lingura, de fapt. Nu prea mai știa cum ar trebui să se poarte, așa că se abandonase total laturii practice. Puse castronul și lingura în chiuvetă, peste celelalte, și se așeză pe canapea. La televizor nimic interesant. Steaguri fluturând și pocnind ca niște bice, vorbe care se doreau înălțătoare, dar zdrăngăneau ca o găleată goală. De-astea. 

Hoituț Ștârvașcu

se repezi cu capul în perete. Simți ceva cedând moale și căzu în cur. Nu-l durea nimic. Se ridică, își luă avânt și se repezi pentru a doua oară cu capul în perete. Căzu din nou în cur. În peretele de rigips apăruseră două spărturi noi, sensibil egale cu celelalte. Nevastă-sa se așezase pe un scaun și-l privea. Căpătase obiceiul ăsta, să se așeze pe scaun când avea el ceva de spus. Hoituț Ștârvașcu o înjură de mamă, de morții mamei și de Dumnezei. De parcă ar fi mai mulți, Doamne! Căpătase obiceiul ăsta, s-o înjure când o vedea stând pe scaun și privindu-l fără să spună nimic. Își luă din nou avânt și se repezi cu capul în fereastră. Geamul termopan se crăpă, dar nu cedă. 

Cei doi

care sunaseră la ușa lui Ifosel Sfîrșilă-Rapan purtau măști chirurgicale și erau îmbrăcați și tunși la fel. Identic, cum s-ar spune. Femeia avea cerceii mai mari, rotunzi, ca niște belciuge. - Bună ziua! șopti Ifosel Sfîrșilă-Rapan, apoi făcu o pauză. Când să deschidă din nou gura, cu intenția vădită de a-i întreba cu ce-i putea ajuta, bărbatul îndreptă acuzator arătătorul mâinii drepte spre el, apoi răsfiră degetele, i le propti în piept și îl împinse ferm, dar cumva protector, într-o parte. Ifosel Sfîrșilă-Rapan înlemni. Înlemnea des, Ifosel Sfîrșilă-Rapan.  Cei doi trecură pe lângă el, intrară în apartament și nu se opriră decât când ajunseră în bucătărie. Ifosel Sfîrșilă-Rapan închise ușa și îi urmă. Bărbatul privea insistent chiuveta plină de vase murdare. Femeia îi spuse ceva și ciocăni cu degetul în registrul pe care-l ținea în cealaltă mână. Vorbise românește, fără îndoială, așa sunase fraza, dar Ifosel Sfîrșilă-Rapan nu înțelese decât trei cuvinte: marți, cetățean și ultimativ. Cel de-al treilea îi provocă un spasm în stomac, dar nu îndrăzni să zică nimic. Se va lămuri el, pe parcurs, despre ce era vorba.

Utopilă Poticnici

trăia cu moartea-n casă de mai bine de două săptămâni. Se trezise cu ea pe nepusă-masă, într-o dimineață de sâmbătă, când își tundea mustața. Se zgâia la el din oglindă, fără să zică nimic. N-arăta rău, nu-i vorbă, dar Utopilă Poticnici știu din prima clipă cine e. Închise ochii și moartea dispăru. Are obiceiul ăsta, moartea, să dispară când n-o privești în ochi, dar Utopilă Poticnici n-o aflase. Ridică pleoapele după câteva secunde și moartea apăru din nou în oglindă. "Ete, na!", zise Utopilă Poticnici. Se gândi o vreme ce să facă, dar nu găsi nici o soluție, așa că strânse salivă în gură și o trimise pe toată drept în fruntea morții. Ptiuuuuu! Simți impactul chiar între ochi și saliva caldă prelingându-se pe nas. Se șterse cu prosopul. "Acolo să rămâi, morții și Dumnezeii... Altfel, vezi tu...", zise el apăsând cu arătătorul în oglindă. Apoi se duse la culcare, pentru că se simți dintr-odată foarte obosit. 

Garaplecuț

nu-l salută pe Bileață atunci când îl întâlni la lift. Ba chiar se strecură înaintea lui în cabină când se deschiseră ușile. Îl și înghionti, discret. Fostele lor neveste nu se agreaseră. Deloc. Bileață nu zise nimic, dar ținu minte. Garaplecuț avea mai multe lucruri decât Bileață și credea că Bileață ar fi trebuit să-l salute. Bileață știa mai multe lucruri decât Garaplecuț și credea că Garaplecuț ar fi trebuit să-l salute. Despre cine cui ar fi trebuit să-i dea întâietate nici nu mai vorbim. Când cabina liftului ajunse la parter, Bileață plecă în treaba lui. Garaplecuț nu. Urcă din nou în lift, se întoarse în apartament și luă de lângă ușă levierul pus acolo pentru musafirii nepoftiți. Ajuns iarăși la parter, forță cu levierul cutia de scrisori a lui Bileață și scuipă în mod repetat înăuntru. Flegme verzui. Melcii de dimineață. Garaplecuț era fumător.