Aceleași secături

îi ieșeau în drum de-o viață, zi de zi. Nu scăpa, orice-ar fi făcut. Cu nici un chip. Sub nici o formă. Se încrucișa cu ele pe stradă, le vedea la televizor, le întâlnea în magazine și restaurante, le auzea la radio, se împiedica de ele în instituții, le asculta la telefon. Chiar avea de-a face cu ele direct, Lătruș Boașă, prin natura meseriei. Cum-necum, în cele din urmă se obișnui cu omniprezența lor, dar nu renunță la speranța că lumea ar putea fi mai bună. Așa credea el, că lumea ar putea fi mai bună. Nu le dorea moartea, secăturilor, chiar dacă știa că de schimbat n-ai cum să le schimbi. Doamne ferește! Ar fi vrut doar să dispară toate, la un semn, la un pocnet de degete, la un clipit. Sau să se ducă să trăiască undeva, departe, în țara secăturilor.