Timofte

se zgâi la pagina goală până i se aburiră ochelarii. Apoi tastă dintr-o dată, cursiv, "Timofte ar fi vrut". Și se opri. Ezită o clipă, cu degetele în aer. Le fâlfîi, le trosni și le așeză pe marginea biroului. Pe toate nouă. Unul îl pierduse în ușa Mercedesului, în tinerețe, când îl părăsise soția. Se ridică și se duse pe terasă. Își puse o țuică, mângâie pisica, aprinse o țigară, bău țuica, trase din țigară și privi gutuiul din grădină. Când ajunse la filtru, îl strivi în scrumieră, trase aer în piept, se ridică și se întoarse în camera destinată activităților intelectuale. Citi ceea ce scrisese, adică "Timofte ar fi vrut". Moțăi ce moțăi, apoi adăugă "să". Așadar, "Timofte ar fi vrut să". Ar fi vrut să, da, cum altfel? Urma, în mod firesc, un verb. Ce-ar fi vrut Timofte "să"?