Răzvan T. Coloja's Blog, page 40

Chestii noi, de final de an

Nu prea am avut vreme de multe în ultima vreme dar tot am apucat să mai bag câteva articole. Acum câteva minute am terminat de tastat Noi descoperiri în diagnosticarea psihozei. Tot luna asta am scris şi un articol intitulat Iată de ce psihologii nu dau niciodată sfaturi şi alte două numite Depresia în preajma Crăciunului şi 3 mituri despre schizofrenie. Am citit nişte studii, m-am apucat să recitesc ”Crimă şi pedeapsă” şi aştept vacanţa de iarnă, să pot să mă relaxez şi eu.

Ieri am primit un mail de la o cititoare căruia i-a plăcut mult Pangeea, toamna şi care mă întreba când îmi apare următoarea carte. Doamna Anamaria Bancea a scris şi o recenzie pe care o redau mai jos:

Aseară am terminat ultimul roman al lui Răzvan Coloja, „Pangeea, toamna”. Citisem în vară romanul „Soldaţi ai terebentinei” şi tot pândeam momentul propice (pentru mine) să scriu câteva cuvinte despre această primă lectură. „Soldaţii” mi-au plăcut atât de mult încât „Pangeea” a fost prima carte dintre cele cumpărate la Gaudeamus pe care am pus-o pe noptieră, pentru lectura mea de fiecare seară.

Recunosc, m-am uitat în dicţionar să aflu ce înseamnă stilul „transgresiv” – şi este într-adevăr diferit faţă de tot ce am citit până acum.

Am decis să împărtăşesc cu voi părerea mea despre ambele cărţi. Dacă m-ar întreba cineva ‚ce se întâmplă, care este firul acţiunii?’ răspunsul sincer ar fi: nimic.

Nimic şi totul, asta m-a fascinat pur şi simplu în scrierea lui Răzvan. Pentru mine a fost un delir mental să pot parcurge aproape două sute de pagini de introspecţie, aşa cum mi s-a întâmplat cu „Soldaţi ai terebentinei”, sau să surprind momente de trăire interioară oglindite de ticăitul unei pendule de perete, ca în „Pangeea, toamna”. Răzvan Coloja nu este autorul acţiunii, al descrierilor detaliate, ci un autor care e maestru în crearea atmosferei mentale. Ambianţa fizică din cărţile lui se dezvoltă ca un halou, lumea materială este o extensie a gândurilor personajelor lui – aceasta este impresia pe care mi-au lăsat-o cărţile. „Pangeea, toamna” ar putea fi o piesă de teatru în care regizorul ar trebui să aibă multă grijă ca spectatorii să observe cum unul din actori calcă pe un tub de culoare acrilică pentru pictură – un fapt aparent banal dar care, asemeni unei bile de biliard trimise cu efect, loveşte în diferite colţuri din mintea acestuia. Pentru rockerii din „Soldaţi ai terebentinei”, malaxorul nu este un loc în care intră ei de bună voie, ci un spaţiu creat din şi în haosul căutărilor lor de adolescenţi apropiindu-se de o maturitate pe care n-o doresc.

Mi-au plăcut foarte mult relaţiile dezvoltate între personajele lui, în ambele romane. Nimic nu este în alb şi negru, între aceste personaje legăturile ce se creează sunt asemenea unor fire de păianjen: ele unesc, sunt puternice şi deosebit de fragile totodată, chiar şi între cei pe care se concentrează lumina reflectorului. Dinamica dintre cei care populează cărţile lui Răzvan este extrem de fluidă, nu există un echilibru clar, uneori mă întrebam dacă personajele chiar se plac unele pe celelalte, în ciuda aparenţelor. Analiza sentimentelor este extrem de fină şi locul în care autorul devine excepţional este exact această atragere a ambientului în discursul interior: pendula, tubul de culoare, o pungă, o urmă de pantof pe un perete. Pentru mine este fabulos!

Ca orice carte în care ‚nu se întâmplă nimic’, finalul nu e clar, nici în „Soldaţi ai terebentinei”, nici în „Pangeea, toamna” – dar asta nu înseamnă că vreunul din romane lasă cititorul tânjind după o încheiere. Răzvan Coloja lasă în urma lui atmosfera, lasă gândurile să meargă mai departe împinse de propria inerţie creată de-a lungul naraţiunii. Sunt convinsă că ar putea scrie o carte întreagă despre ceva care durează doar cinci secunde. Pentru mine a devenit un autor deosebit. Mi se pare fantastică această capacitate de a diseca mintea şi sufletul, nu numai depărtându-se de orice clişeu, ci folosind cuvintele într-un mod atât de proaspăt încât anumite comparaţii de-ale lui mi-au rămas în minte. Sper să nu am mult de aşteptat până la următoarea apariţie editorială.

Vreme de încă 4 zile cărţile Crux Publishing sunt cu reducere. Aşa că puteţi cumpăra Pangeea, toamna cu reducere de 15% iar Soldaţi ai terebentinei cu reducere de 10%.

Despre trista soartă a mediilor desktop din Linux

Ţin minte perioada câd m-am apucat de Linux. Cred că era prin 1999. La vremea respectivă nu prea aveai deunde alege în materie de distribuţii. Era RedHat Linux, era Slackware. Ulterior Mandrake şi SUSE. Aveai de ales între un KDE 2.x care – ciudat cum arăta şi pixelat – era funcţional şi logic structurat. GNOME era aproape inutilizabil la vremea aceea. Mulţi foloseau managere de ferestre. FWM şi IceWM şi ceva ce aducea a NextStep al cărui nume îmi scapă pe moment. Le încercam pe toate.

Apoi au apărut distribuţii ca ciupercile după ploaie. A fost un boom pe la începutul anilor 2000 şi au intervenit Lycos, Xandros, Lindows şi alte câteva distro-uri user-friendly. Ulterior, pe când lucram ca redactor-şef adjunct la MyCOMPUTER le-am făcut review la toate. Renunţasem deja de ani de zile la Windows pentru că nu mai avea nimic intresant de oferit. Acelaşi XP, aceleaşi interfeţe. Doar userland-ul era atrăgător la staţiile Windows în ceea ce mă privea.

Am folosit Fedora de la primele versiuni. Am rămas la Slackware timp de doi ani minunaţi. Până în ziua de azi a fost cea mai frumoasă experienţă Linux a mea. În Slack mergeau toate brici. Mergeau rapid, aşa cum trebuie. Aveai de lucru cu el dar odată pus în picioare aveai o staţie care rivaliza la viteză cu BeOS. Ulterior am dat de Slax şi VectorLinux şi-a fost şi mai bine.

Ţin minte că eram un KDE guy. Apăruse seria 3.x iar KDE 3.4 a fost o modificare superbă. Totul mergea bine, arăta beton. I-am făcut o recenzie glorioasă în revistă. Alterativ foloseam Fluxbox, aşa – de joacă. Apoi a apărut Ubuntu şi-am trecut pe el. Ubuntu se mişca excelent, toate mergeau din prima, avea comunitate, avea hype. Era bazat pe GNOME 2.x aşa că m-am obişnuit cu GNOME, chit că tot KDE îmi făcea cu ochiul.

Şi-apoi, acum câţiva ani, s-a stricat tot. A apărut Unity care e ceva monstruos de prost gândit. Apoi cei din KDE au declarat că fac modificări substanţiale la QT şi a apărut KDE 4.x care era ceva absolut tâmpit conceput. Niciun sens, nicio logică. Au lăsat intuitivitatea în favoarea a ceva nou cu care au forţat userii să se obişnuiască. A trecut exclusiv la GNOME 2.x. L-au stricat şi pe ăla cu GNOME 3.x care imita KDE-ul nou: widget-uri, ceasuri colorate, bitmap-uri suprapuse. Era ceva oribil.

Detest la ce s-a ajuns cu trendul în piaţa asta liberă a interfeţelor grafice. GNOME-ul din ziua de azi îmi aduce aminte de cât de aiurit era Enlightment acum vreo 15 ani. Arăta bine şi futurist dar era atât de neproductiv şi de tâmpit conceput că nu-l folosea multă lume. Unity – la fel. KDE – la fel. Versiunile astea noi îmi aduc aminte de cât de entuziasmat eram de Looking Glass al celor de la Sun când apăruse şi-l compilam prin Debian, de m-am chinuit două zile să fac rost de toate dependinţele. Şi după ce m-am jucat cu ferestrele 3D vreo două ore şi-am pus filme să ruleze în real-time pe ele m-am plictisit şi m-am întors la Fluxbox. Cam aşa poate fi sumarizată experienţa mea cu GOME-ul ăsta nou: o curiozitate care se cere satisfăcută dar care dispare repede şi se transformă în dezamăgire.

Am un laptop cu GNOME 2.x pe el. Rulează un Ubuntu 11.04, vechi de patru ani şi jumătate. Nu renuţ la el pentru că MATE nu-mi place şi nu-mi oferă feeling-ul ăla de GNOME adevărat. Am şi un CentOS 7 cu GNOME mai acătării, dar îl folosesc rar. Nu mă pot obişnui cu el. După ce n-o să mai rezista cu Ubuntu ăsta vechi pe netbook cel mai probabil trec pe unul mai nou şi îi trântesc un Fluxbox configurat cum trebuie. GNOME şi KDE astea noi oricum ar rula sacadat pe placa mea grafică Intel.

Şi mi-e dor de anii 2000.

De ieri sunt psiholog cu acte în regulă

Mi-a sosit ieri prin poştă atestatul de psiholog clinician de la Colegiul Psihologilor. Aşa că de ieri sunt în mod oficial psiholog. După trei ani de examene şi seminarii şi cam un metru grosime de cărţi citite şi memorate intru sub supervizare ca psiholog clinician. Peste un an îmi iau şi atestatul de psiholog autonom iar peste încă un an, pe lângă asta, voi fi şi expert psiholog, consilier, şi voi fi intrat deja sub supervizare şi pe partea de psihoterapie, cu un picior în doctorat.

Rămâne ca zilele astea să pun în ordine site-ul cabinetului, de îndată ce e gata locaţia prin Ianuarie şi reuşesc să-i fac nişte poze.

Profil psihologic: Petey, Ralph, Jack; Împăratul muştelor – William Golding

Având în vedere vârsta fragedă a protagoniştilor din ”Împăratul muştelor” şi dat fiind faptul că nu multe detalii sunt oferite cu privire la trecutul lor, alcătuirea unui profil psihologic se poate realiza aproape exclusiv pe baza comportamentului şi temperamentului acestora pe insulă. Făcând abstracţie de faptul că cei trei eroi au vârsta de zece ani şi de rigorile legii, încercăm mai jos plasarea lor pe axa discernământului.

Petey

Este cel raţional, cel mai apropiat de mentalitatea de adult. La un moment dat în carte se specifică faptul că ”Piggy” – cum este numit de către ceilalţi – obişnuia să stea seara în pat şi să mediteze la natura umană. Este cel care intuieşte primul pericolul care zace în Jack şi, dată fiind poziţia lui de outsider, cel care se împotriveşte vehement în faţa preluării puterii de către acesta. Precaut şi cumpătat, Petey este poate cel mai apropiat de independenţa care defineşte adolescenţa de copilărie. Deşi cramponat în regulile impuse de adulţi (să nu alerge, să nu depună efort din cauza astmei, să îşi seteze ceasul intern după ora ceaiului) Petey este destul de matur încât să preia pe alocuri iniţiativa şi cuvântul, chiar şi atunci când sorţii sunt împotriva lui. Respectul lui pentru norme izvorăşte parţial din ceea ce a învăţat de la adulţi care îl văd ca pe un lucru firav şi ce necesită protecţie, parţial din nevoia de supravieţuire. Petey intuieşte că dacă reglementările impuse de comun acord se clatină, el va fi primul care va cădea. Ostracizat şi obişnuit să fie poziţionat la marginea societăţii tinerilor, ”Piggy” se cramponează de scoică – simbol al legilor şi ordinii – ca de singurul lucru concret ce-l poate apăra de răutatea celorlalţi.

Ce nu poate oferi prin forţă şi implicare fizică Piggy suplineşte prin intelect şi imaginaţie. Este puternic ancorat în concret şi mai prezent în actual decât ceilalţi care se refugiază des în trecut. Pare trecut de acea perioadă a copilăriei care-i face pe copii să se încreadă prea mult în fantastic şi nu lasă ca raţiuea să-i fie umbrită nici măcar de teamă. Conştient de statutul său social precar, Piggy se alipeşte de Ralph – cel care deţine puterea şi dă dovadă că îi respectă pe ceilalţi membri ai tribului său. Respectul lui Piggy faţă de reguli merge aproape până la fanatism şi transcede realitatea evenimentelor; băiatul îşi apără cu fervoare dreptul la replică, proprietatea şi poziţia de membru al tribului.

Petey este anxios, dar fără a cădea în disperare. Este pedant, atent, chibzuit şi mai puţin naiv decât ceilalţi copii. Moartea lui, simbolic spus, reprezintă abolirea vieţii de adult. Adulţii nu au ce căuta pe insula pe care domneşte copilăria iar Piggy este exterminat deoarece le aduce prea des aminte celorlalţi puşti că sunt la graniţa dintre responsabilitate şi trecutul călduţ al vieţii răsfăţate.

Petey face clar diferenţa dintre bine şi rău, chiar şi în lipsa unei reprezentări clare a celor două extreme. Are discernământ iar asta reiese din repetatele ocazii în care a încercat să-şi susţină punctul de vedere în faţa celorlalţi copii, cu accent pe nevoia de a fi salvaţi şi, indirect, pe pericolul de a fi conduşi de Jack.

Ralph

Este conducătorul fragil al tribului, cel ancorat doar parţial în realitate dar mereu cu un picior în apa copilăriei. În câteva rânduri se lasă scurt dus de mirajul jocului şi uită de propriile lui responsabilităţi. Are nevoie de Piggy pentru a-i fi reamintite poziţia şi necesitatea momentului dar se luptă mereu pentru independenţa gândirii şi a deciziei. Poetic, Ralph poate fi descris ca şi conducătorul fără un regat. Autoritatea lui se şubrezeşte treptat şi asta din cauză că Ralph pune accent pe respectarea regulilor pe care ceilalţi copii le văd ca fiind reminiscenţe ale vieţii cu adulţii, în timp ce Jack le promite respectarea unor reguli noi la care copiii se pot uşor raporta. Nesigur pe sine dar cu destulă tărie cât să reziste atacurilor lui Jack, Ralph se află în acea zonă a vieţii care-i formează caracterul şi-i ghidează acţiunile viitoare.

Respectul lui pentru norme izvorăşte nu atât din intelect cât din intuiţie şi nevoia de supravieţuire. Spre deosebire de Piggy care este profund raţional, Ralph mai mult regurgitează imperios reglementările menite să-i salveze şi se ţine orbeşte de ele, intuind vag şi prin susţinerea lui Piggy că acestea i-ar putea salva. Parţial naiv, Ralph încă u este desprins complet de etapa fantastică a dezvoltării lui, temându-se de monştri mai abitir decât de pericolul pe care-l reprezintă Jack şi acoliţii lui. Împăciuitor şi corect, Ralph este dispus să împartă responsabilităţile şi puterea cu Jack, văzând în asta o metodă de a menţine armonia pe insulă şi totodată de a evita tensiunile. Cu toate acestea nu îi este teamă să-şi spună punctul de vedere şi – cu ajutorul lui Piggy – reuşeşte să-şi înfrunte teama şi să-i ţină piept fizic lui Jack.

Din vagile spicuiri despre trecutul său aflăm că Ralph fusese părăsit de mamă, ceea ce înseamnă că a fost crescut aproape exclusiv de tată de la care a preluat caracterul puternic şi – poate – respectul pentru autoritate. Lipsa protecţiei materne l-a învăţat să se descurce singur, să faţă faţă situaţiilor de criză şi să-i apere pe cei lipsiţi de apărare. Ralph are un simţ al dreptăţii aproape la fel de bine dezvoltat ca şi al lui Piggy, motiv pentru care cei doi fac echipă bună încă de la început. N-am putea spune că este pe deplin altruist dar este evident preocupat de bunăstarea celorlalţi copii. Raţional şi determinat, Ralph încearcă să menţină ordinea şi să-i adune pe ceilalţi copii în jurul lui nu de dragul puterii (aşa cum face Jack) ci pentru că intuieşte că doar împreună vor putea supravieţui.

Din punctul de vedere al discernământului se poate spune că Ralph are doar parţial discernământ. Încă ancorat în copilărie şi dominat parţial de fantasme şi temeri, Ralph se luptă să facă trecerea spre preadolescenţă ajutat de normele învăţate anterior. Preocupat doar la răstimpuri de moartea lui Simon şi dispariţia celuialt copil, Ralph cunoaşte diferenţa dintre un act bun şi unul rău, căutând însă scuze celorlalţi copii şi încercând să se liniştească cu gândul că lipsa de discernământ a celorlalţi, cumva, îl scapă parţial de responsabilităţi.

Jack

Dintre toţi protagoniştii romanului, Jack este cel mai apropiat de psihopatie. Avid de putere şi dezinteresat de soarta celor pe care doreşte să-i conducă, Jack dă dovadă de un sadism care transcede limitele permisibilului copilăriei. Abuzează de poziţia lui şi se lasă condus de unicul său scop – acela de a fi lider glorificat. Bunăstarea celorlalţi nu primează în faţa acestui vis al lui Jack. Atâta vreme cât ego-ul său poate fi mângâiat de adulaţie şi sentimentul de putere, Jack este dispus să facă orice concesii ar fi nevoie. Competitiv şi arogant, Jack este aproape complet lipsit de discernământ, până şi în graniţele stipulate de vârsta lui precară.

Jack Merridew dă dovadă de o lipsă totală de interes atunci când vine vorba de membri mai slabi ai haitei lui. Nu îl interesează soarta celor mai mici, nu îl interesează faptul că unul dintre ei este dat dispărut. Se lasă pradă rapid emoţiei şi propriilor dorinţe. Salvarea de pe insulă trece pentru el în plan secund, devansată de nevoia de a conduce şi a-i fi recunoscută poziţia. Cu o toleranţă scăzută la frustrare, Jack devine uşor violent. Machiavelic, centrat pe propriile nevoi şi prins în propriile lui fantasme.

Încă din primul capitol este evidentă lupta dintre Jack şi Ralph, cu primul subliniind adânc poziţia lui anterioară ca şef al corului şi ecesitatea upgradării ei în şef al copiilor de pe insulă. Intrarea lui se face în forţă, cu Jack având un fler pentru dramatic şi teatral.

Ulterior aflăm că Jack nu respectă normele impuse de comun acord, că îi manevrează pe ceilalţi pentru a-şi atinge scopul şi nu se dă în lături nici de la crimă pentru a-şi păstra poziţia. Nu este dispus să împartă puterea cu Ralph, îl dispreţuieşte din start pe Piggy iar nevoia lui de a fi lider îl face să-şi formeze şi ulterior cimenteze proprul grup. Jack este rupt de realitate şi este conştient că este departe de normele impuse de adulţi, dezlănţuindu-se treptat. Este genul de copil obişnuit să obţină ceea ce doreşte, prin orice mijloace are la îndemână. Dispreţul pentru reglementări, faptul că este avid de putere şi vag narcisist, faptul că este lipsit de remuşcări şi indiferent faţă de suferinţa altora îl poziţionează clar pe Jack pe scala psihopatiei.

Din punctul de vedere al discernământului putem spune că Jack are discernământ. Este conştient de greşelile lui dar alege să le treacă cu vederea, să minimizeze importanţa lor în încercarea de a-şi atinge scopurile. Conştient că mediul izolat este supus exclusiv normelor stabilite de el, alege să le modeleze şi remodeleze în funcţie de ceea ce consideră necesar. Trece cu vederea uciderea lui Simon, ba chiar îi îndeamnă pe ceilalţi să nu o ia în considerare. În final ajunge să-i agreseze chiar pe membrii tribului său, legându-l pe unul de un copac din motive necunoscute, cel mai probabil pradă frustării ori din dorinţa de a-şi cimenta mai bine poziţia. În repetate rânduri, pus faţă în faţă cu greşeşile lui, Jack se ruşinează; o face însă doar din cauza umilinţei publice şi nu a conştiinţei. Odată ce pune mâna pe putere acest lucru devine evident iar Jack stoarce tot ce poate din poziţia lui de lider.

Reduceri la cărţile mele

Cei de la Crux Publishing au o ofertă până în 20 decembrie: 15% reducere la Pangeea, toamna şi 10% reducere la Soldaţi ai terebentinei. Ambele cu transport gratuit. Click pe titluri ca să ajungeţi la paginile romanelor.

Detest lansările mele de carte

Detest lansările de carte. Dar aşa – cu patimă. Mai ales pe ale mele. Când vine vremea să fac o nouă lansare de carte încep să mă crispez. Vreau să se termine odată, să treacă rapid data respectivă. O văd ca pe un chin necesar, un fel de obligaţie faţă de editor izvorât din nevoia de a vinde exemparele pe care editorul s-a înduplecat să le publice.

Urăsc lansările mele de carte din mai multe motive. În primul rând nu-mi place să fiu în centrul atenţiei. Să fie toată lumea cu ochii pe mine, să zâmbească înţelegător aşteptând să spun lucruri definitorii, ceva, orice. E o presiune socială acolo pe care mereu încerc să o evit. Apoi toţi cei prezenţi vor să-mi zică ceva. Orice. Un gând. Cât de fericiţi sunt că eu. Cât de bine le pare că. Ce mişto că. Vor să-ţi strângă mâna şi ajungi să dai lăbuţele cu vreo 20 de inşi despre care habar n-ai cine sunt dar care îţi vorbesc ca şi cum aţi fi verişori. Când lumea mi se prezintă am tendinţa să uit din prima numele persoanei şi mă concentrez mai mult pe ce zice după ce-şi bâguie numele. E petru că efectiv nu mă interesează cu cine discut şi pentru că nu îmi propun să deschid de unul singur o nouă conversaţie cu omul respectiv. Da – sunt atât de asocial.

Faptul că trebuie să vorbesc cu zeci de oameni în ziua lansării mă istoveşte. Trebuie să le zâmbeşti tuturor fără excepţie, ca să nu creadă că ai ceva cu ei. Trebuie să mergi de la unul la altul, de cum îţi surprinde cineva privirea, să zâmbeşti, să întinzi mâna şi să porţi o scurtă conversaţie – aceeaşi – despre cum e ziua lansării şi ce înseamnă asta pentru tine.

Mai e apoi cazul procentului populaţiei care vine la lansare. În mare parte sunt rude, prieteni şi colegi care au venit să te susţină. Şi mi se pare mereu ciudat să fiu încojurat de oameni care-mi vor cumpăra cartea necondiţionat, fie ei sau nu amatori de lectură. E presiunea socială la mijloc care spune că, acum că ai ajuns aici, trebuie să cumperi cartea ce se vrea lansată că altfel de faci de ruşine. Am ajuns deja să-i preţuiesc pe prietenii care vin la lansările mele şi pleacă fără să cumpere ceva, pentru că-s rari şi-i văd ca fiind mai sinceri şi mai lumeşti.

De ce mai detest eu lasările mele de carte? Pentru că trebuie să vorbesc la ele. Când nu mă pot eschiva şi alege să doar citesc un paragraf sau două, lăsând munca grea în mâinile criticului literar, sunt nevoit să spun pe scurt despre ce e cartea. Şi e dificil în cazul meu pentru că firul epic al romanelor mele e ca fumul de ţigară – o ia în toate direcţiile şi doar prin ansamblu oferă ceva concret. Aşa că e dificil să spun ”romanul e despre cutare chestie”. În plus, când iei cuvântul, lumea se aşteaptă să spui ceva cu tâlc, ceva important şi definitoriu. Cei prezenţi la lansarea ta nu se mulţumesc cu o conversaţie pe care ar fi putut-o avea cu tine într-un bar. Se aşteaptă să vorbeşti elevat, să-i încurci, să îi uimeşti. E greu să te ridici la aşteptările atâtor oameni simultan, iar dacă o faci totuşi, iese ceva fad şi forţat. Şi nu-mi place să forţez nota când port un discurs. Dar eşti cu 30 de perechi de ochi pe tine şi toţi stau cu urechile ciulite şi cumva-cumva trebuie să zici ceva şi despre ”sistemul de valori al societăţii” ori ”lupta împotriva consumerismului”. Ceva, acolo, să simtă că n-au venit degeaba.

O altă chestie care mă face să mă tem de lansările de carte este faptul că trebuie să dau autografe. Nu atât autograful în sine (că a da autografe presupune o oarecare mecanicitate) ci mai mult faptul că oameii speră că le vei scrie ceva personal. Ceva profund, cu sens, ceva ce să fie doar al lor. Încerc să-i înşel pe toţi cu un ”Enjoy this book”, aşa că fiecare pleacă semi-mulţumit, neştiind că şi celui de dinaintea lui i-am scris exact aceeaşi chestie. În plus, să dai o dedicaţie îşi pierde din sens atunci când vine în faţa ta un străin care ţi-a cumpărat romanul. Ce poţi să-i scrii unui străin aparte de un generalist ”Enjoy this book”? Nu-l cunoşti, nu-i poţi ura lucruri aparte, nu ştii ce l-ar mişca din tot ce-ai putea tu scrie. Am văzut autori care scriau câte o frază întreagă pe pagina a doua a cărţii lor, atenţi, cu pixul. Şi mă tot întreb cum de pot bate câmpii cale de atâtea cuvinte pentru un străin. Eu nu ştiu ce să-i scriu unui străin şi nu mă simt dator să-l mişc cu ceva. E doar un străin. Dedicaţiile mele sunt trase la indigo, asta atunci când nu pot să scap cu o simplă semnătură.

De ce nu-mi plac mie lansările mele de carte? Pentru că după ce stai şi semnezi vreo 25-30 de cărţi şi faci small-talk cu cumpărătorii, trebuie să te ridici de la masă şi să te plimbi printre ei. Eşti autorul, eşti motivul pentru care au venit acolo. La lansarea ”Recoltei roşii” m-am furişat afară şi-am fumat vreo trei ţigări, asta până când a început lumea să se întrebe pe unde am dispărut. Şi-am tras de timpul ăla cât am putut, ascuns comod după motivul plauzibil al dependenţei de nicotină. Dar în cele din urmă tot a trebuit să intru din nou în sală, anxios, şi să port scurte conversaţii cu cei prezenţi, mulţumindu-le că au venit şi făcând cunoştinţă cu alţii.

Şi dacă tot am adus în discuţie conversaţiile, nici în aceste cazuri nu ştiu ce să spun. Strâng mâna omului şi-l las pe el să se desfăşoare. La ”Gaudeamus” stăteam pasiv şi ascultam oamenii spunându-mi cât de mult le-a plăcut cutare roman al meu şi efectiv mă uitam direct prin ei. O fată era atât de emoţionată că-şi uitase numele (true story) şi dădea mâna cu mine cam cum aş da eu mâna cu Craig Clevenger – se bâlbâia, îi tremura vocea. Şi mă uitam incredul la ea şi tot căutam în cap formule prin care să-i explic că-s om şi nu zeu şi că mă face să mă simt ciudat.

Lansările de carte mă consumă. Pe când trebuie să plec acasă sunt deja obosit, sictirit. De fiecare dată îmi jur că nu mai fac în veci lansare de carte şi de fiecare dată cedez la insistenţele editorului. Am de ales între a rezista vreo două ore printre oameni şi jena de a fi refuzat o lansare de carte casei de editură.

Acum câteva luni cineva m-a întrebat dacă vreau să ajung faimos şi i-am spus scurt că nu. Şi doamna se mirase foarte tare, pentru că presupunea că fiecare scriitor (folosesc cuvântul cu reticenţă) vrea să ajungă cumva cât mai sus. Şi da – e un vis frumos; dar gândul de a purta aceleaşi şi aceleaşi conversaţii pe baza unei cărţi de care eu am şi uitat după ce-am pus ultimul punct mă termină. Sunt genul ăla de om care, dacă intră în sală şi-s mai mult de 50 de oameni, se întoarce pe călcâie şi pleacă acasă. Şi nu mă poţi ţine acolo nici cu forţa. Cu groază m-am dus la ”Gaudeamus”, cu groază am să merg probabil şi când voi avea lansare de carte pentru ”Pangeea, toamna” în Oradea.

Ideal ar fi să fiu lăsat doar să scriu. Să-mi corectez manuscrisul, să am un cuvânt de spus în ceea ce priveşte coperta şi apoi totul să se încheie. Din punctul ăla să las editura să facă ce vrea, cum vrea, iar eu să nu trebuiască să am contact cu cineva. Dar din păcate – după cum am învăţat – nu aşa merg lucrurile.

Profil psihologic: Lennie; ”Oameni şi şoareci”, John Steinbeck

Lennie Small este gigantul blând al romanului, un spirit de copil plasat într-o lume a adulţilor. Discrepanţa dintre fizicul lui şi retardul mental al lui Lennie este evidentă pe tot parcursul romanului. Personajul are nevoi palpabile, cu gratificare imediată: mâncare, nevoia de a mângâia animale, nevoia de atenţie. Asemeni unui copil Lennie este curios şi în permanentă nevoie de instruire. Este limitat în ceea ce priveşte direcţia şi puterea de a se îngriji pe sine şi nu poate avea grijă de sine, cu atât mai puţin de alte fiinţe.

Imersiunea în imaginar este ceea ce ţine loc pentru Lennie de gratificare pe termen lung. George îl momeşte constant cu promisiunea unei vieţi mai bune din care Lennie extrage elementele de interes imediat: animalele de la ferma lor imaginară de care Lennie ar fi urmat să aibă grijă dacă îşi îndeplineşte atribuţiile cerute de la el de societate. Personajul funcţionează după principiile recompensei şi ale pedepsei, aflându-se în stadiul preconvenţional, acţiunile lui fiind o consecinţă directă fie a intenţiei de a-l mulţumi pe adult (George), fie de a primi recompensa dorită (ferma de iepuri).

Din punctul de vedere al stagiilor de dezvoltare ale lui Erickson, Lennie se află în prima fază. Nu este în stare să îndeplinească o parte din lucruri fără ajutor exterior, fiind lipsit de autonomie. Sentimentul de vină şi cel de ruşine sunt pregnante, Lennie întrebând constant dacă George îl va părăsi şi emiţând teorii cu privire la viitorul lui dacă asta se va întâmpla (dorinţa de a se ascunde într-o peşteră, simbol totodată al izolării sociale şi a nevoii de protecţie).

Lennie este incapabil să înveţe lucruri noi, fiind nevoit să apeleze la repetiţie pentru a împământa cunoştinţe de bază. Se lasă purtat de nevoi primare şi acestea înving în faţa raţiunii ori a pericolului pedepsei. Din punct de vedere mental, Lennie se află undeva pe la vârsta mentală a unui copil de 4-5 ani.

Dacă grupul social al lui George este alcătuit din ceilalţi muncitori ai fermei, grupul social al lui Lennie este alcătuit doar din George. Învăţarea socială a gigantului este limitată deci la o singură sursă. Acest lucru este cu atât mai grav cu cât Lennie pare incapabil să înveţe din proprie experienţă. Lennie îi priveşte cu suspiciozitate pe ceilalţi şi necesită uneori acordul lui George pentru a se implica în discuţii ori activităţi cu restul. George ţine loc de părinte, prieten, frate, adult, chiar şi conştiinţă. E nevoie de George de cele mai multe ori pentru ca Lennie să-şi reamintească greşelile trecutului. Lennie vede în adult o sursă a fericirii dar şi a pedepsei.

Interesant de observat este cum imaginarul joacă un rol important în mintea personajului din roman, în paginile finale acesta concretizându-se sub forma conştiinţei în mătuşa decedată a lui Lennie şi un iepure imens, apoi trecerea făcându-se treptat spre real sub forma lui George care ţine loc atât de conştiinţă cât şi de călău.

Din punctul de vedere al discernământului, se poate spune că Lennie are discernământ limitat. Asemeni copiilor, Lennie are nevoie de îndrumare permanentă, asigurări, este sugestibil şi nu poate fi făcut răspunzător pentru acţiunile sale. Gravitatea faptelor lui o conştientizează doar parţial şi doar prin prisma pedepsei aplicate de George, după modelul cunoscut în trecut. Lennie nu este însă lipsit de morală ori conştiinţă, fiind capabil să priceapă diferenţa dintre bine şi rău. Nu se pune problema absenţei discernământului ci mai degrabă a limitării grave a acestuia.

Lennie este conştient de propriile lui limitări dar le percepe aproape exclusiv prin prisma reacţiilor lui George şi ale celorlalţi.

Un alt indiciu al capacităţii mentale reduse este modul în care Lennie percepe moartea: nu atât ca pe o trecere în nefiinţă cât ca pe o imobilitate, o dispariţie a sursei lui de plăcere. Însă prin învăţarea anterioară Lennie ştie că atunci când ucide un şoarece sau un pui de câine urmează pedeapsa şi mustrarea, şi de aceea încearcă să facă dispărută sursa problemei ascunzând şoarecele în buzunar ori câinele sub o grămăjoară de paie. Acest mod de a face faţă problemelor este în concordanţă cu cel al copiilor de 3-4 ani care încearcă zadarnic să ascundă greşelile pe care le-au făcut ca adulţii să nu-i mustre sau pedepsească. Când Lennie acoperă cu paie cadavrul fetei ne dăm seama că nu conştientizează pe deplin diferenţa dintre o viaţă umană şi una animală. Lennie percepe greşeala lui comparând datele cu trecutul şi – poate -comparând dimensiunea cadavrului cu cea a animalelor ucise în trecut. Nu atât ştie cât intuieşte că, de data aceasta, greşeala este prea mare pentru a putea fi iertată şi urmează mecanic protocolul de alertă învăţat de la George. Se detaşează uşor de faptă în faţa promisiunilor visului unei ferme şi apelează din nou la imersiunea în imaginar pentru a ”acoperi cu paie” greşeala, fie şi temporar.

Dependenţa de figura adultului apare deseori în carte, de la teama de a nu fi părăsit de către George şi până la urmarea cu stricteţe a instrucţiunilor lui. Lennie încearcă să-l recompenseze pe George aşa cum ştie mai bine, apelând la elementele cărora le-a conferit valoare: supa de roşii, promisiunea de a fi ascultător, promisiunea de a munci abitir în viitor la ferma lor.

Având o lipsă gravă de autonomie şi neputând funcţiona în societate după regulile impuse adulţilor de vârsta lui, Lennie nu poate fi făcut responsabil de actele sale. Are o gândire parţial dihotomică, diferenţa dintre bine şi rău nefiind totuşi clară în mintea lui şi fiind mai mult percepută mecanic, supusă rigorilor sistemului de recompensă şi pedeapsă. Binele şi răul îi sunt predefinite de către George şi – parţial- de către ceilalţi muncitori ai fermei, subtilităţile diferenţelor zonelor gri fiindu-i străine.

Agitaţie mare

E agitaţie mare în viaţa mea în ultima vreme. Mă culc devreme şi mă scol şi mai devreme. Acum, de exemplu, e 4:23 dimineaţa şi sunt treaz ca un cuc. Dar mi s-au întâmplat o sumedenie de lucruri bune în ultima vreme.

Am fost la Bucureşti la Colegiul Psihologilor şi în vreo două-trei săptămâni ar trebui să primesc actele de psiholog. Odată primite intru sub supervizare clinică iar din Ianuarie lucrez la o clinică pivată aici în Oradea. Tot în paralel am început un curs de doi ani de expertiză psihologică. E interesant dar obositor. Cursurile se ţin în weekenduri iar weekedul care vine am curs de la 8 dimineaţa până la 17.00, sâmbăta şi duminica. Dar odată terminat cursul voi putea lucra în domeniu expertizei psihologice, ceea ce înseamnă că mă va putea chema instanţa ca expert psiholog în cauze civile şi penale.

Tot la Bucureşti am avut şi lansare de carte pentru ”Pangeea, toamna”. Am fost la târgul de carte de la Romexpo unde l-am văzut pe Cărtărescu live. Tot acolo m-am întâlnit şi cu orădeni – poetul Miki Vieru şi criticul literar Marius Miheţ. Au venit să mă viziteze autoarea Lavinia Călina, Yuki Black, Ştefan Bolea şi doi oameni pe care-i ştiu de mai multă vreme din online – Gabi Udrescu şi Ovidiu D. Niţan. Ultimului îi sunt îndatorat că a stat cu mine în ultima zi şi mi-a ţinut companie în ultimele mele ore prin Bucureşti. Mulţumiri şi lui Andrei Mazilu şi editoarei mele Andreea Sterea care m-au cazat şi au avut grjă de mine. Mi-a luat Andrei o cafea de am zis că mă mut în capitală fie şi numai pentru ea.

Am dat vreo 30-40 de autografe, atât cât m-a prins lumea la stand, că aveam tendinţa să o iau hai-hui prin Gaudeamus şi să mă zgâiesc la cărţi ori să merg să fumez. Bucureştiul e mult prea mare pentru mine şi nu cred că aş putea trăi vreodată acolo. Şi toţi şoferii sunt cazuri patologice care izbesc cu pumnii în volane şi claxonează şi îşi apropie maşina ameninţător de capota ta.

Pe tren am mers la cuşetă şi am nimerit cu un norvegian căruia îi puţeau picioarele îngrozitor. Era conductor de tren în Oslo şi îmi arăta obsesiv toate locomotivele pe care le vedea. La venire am mers cu un tip tânăr, fumător şi el, şi făceam cu rândul la geam în cuşetă pe la 2 dimineaţa să fumăm pe ascuns, cât să nu ne prindă controlorul. Trenurile din România miros a urină şi la clasa I iar perna era pătată de zici că s-a scus rugina din capul cuiva în somn.

La facultate ritmul se înteţeşte. Alaltăieri am avut de susţinut o prezentare acompaniată de lucrare (textul îl găsiţi aici). Am publicat două texte în nişte reviste ale universităţii şi pe baza lor şi a cărţilor publicate în 2015 aplic pentru o bursă pentru merite deosebite în domeniul ştiinţific şi artistic. Alaltăieri am aflat că am luat şi bursă de studiu din care numai bine îmi plătesc încă o rată din cursul de expertiză psihologică. Mai am o prezentare de făcut şi vreo două lucrări de şlefuit şi am cam terminat cu temele de casă. Se apropie sesiunea şi nu mi-e dor deloc de haosul ce urmează.

În săptămânile care urmează încep să fac voluntariat la Penitenciarul Oradea. Cel mai probabil voi avea grupa mea de deţinuţi de la regim semi-deschis şi voi lucra cu ei pe probleme de agresivitate. Mă fascinează sistemul penitenciar şi tot ceea ce ţine de încarcerare. Îmi place ideea de microcosmos cu propriile lui reguli şi de-abia aştept să lucrez acolo.

M-am implicat şi într-un proiect cu fonduri europene, într-altul cu fonduri comunitare. Îmi iese şi al cincilea roman peste vreo două-trei luni aşa că trebuie să iau manuscrisul la periat. Sunt şanse mari să îl văd în tiraj de peste 700 de exemplare la Crux Publishing şi să organizez aici nişte concursuri.

Am citit nişte Deadpool zilele astea, am recitit ”Străinul” lui Camus şi uitasem de stilul lui minimalist. O analiză psihologică a eroului principal o găsiţi aici. Mai am de terminat ”The Bell Jar” de Sylvia Plath şi o carte de sociologie. Mă apuc şi de Salinger zilele astea, trec prin William Golding şi sper să poposesc prin ”Crimă şi pedeapsă” din nou pe undeva pe la Crăciun.

Am scris nişte articole pe Psihoradea în ultima vreme şi urmează altele în zilele care stau să vină. Tot în curând voi avea propria mea rubrică înt-un săptămânal din Oradea, un fel de rubrică a psihologului în care voi scrie texte despre tulburări şi afecţiuni mentale.

Mi s-a stricat uşa de la intrare, s-a rupt cheia în broască de a trebuit scoasă cu totul din ţâţâni şi am stat vreo trei ore fără uşă la casă, cu frigul de noiembrie zburdând liber prin casă, până ce lăcătuşul şi ajutorul lui mi-au adus uşa înapoi cu yală nouă şi un nou set de chei. Mi-a murit o vecină care îmi era tare simpatică şi a cărei înmormântare m-a întristat oarecum.

Şi m-am logodit. Am ezitat să scriu asta aici pentru că nu obişnuiesc să dau detalii legate de viaţa mea personală pe blog. Dar m-am logodit acum vreo trei săptămâni şi facem nunta cândva anul viitor. So yeah – I have been really busy lately.

Urmează să susţin câteva prezentări. Sper să pot face rost de nişte fonduri să suplimentez cu RAM staţiile PC din laboratorul de experimentală al Facultăţii de Ştiinţe Socio-Umane din Oradea; văd cum rezolv zilele astea. În plus, le-am promis doamnelor de la secretariat că merg şi le reinstalez câteva PC-uri; să văd cum am vreme şi de chestia asta, că au fost foarte drăguţe cu mine în aceşti trei ani şi ceva. Deea vorbeşte despre o ediţie nouă ”Recolta roşie”, eu bat mai mult spre o reeditare a ”Fabricii de furnici”. În curând trebuie să fac lansare pentru ”Pangeea, toamna” şi în Oradea. Aştept recenzii la ea şi la ”Soldaţi ai terebentinei” de la nişte oameni faini care m-au vizitat la târgul de carte. Apropos de asta – nu credeam să am deja fani de-ăia die-hard care-şi pierd suflul când dau mâna cu mine, dar am văzut-o şi pe asta. Mulţi oameni au venit acolo special ca să mă cunoască ori să caute cărţile mele, ceea ce a fost uimitor pentru mine.

Şi am doi clienţi care numai nu dau semne de viaţă şi despre care cred că nu mai aud până după Crăciun. Am făcut pe translatorul pentru o psiholoagă din SUA pe nume Ann Vernon, vreme de trei zile. Am citit nişte studii interesante de psihologie, am discutat pe mail cu un psiholog australian, am ratat la sprânceană o conferinţă naţională de psihologie dar merg la o alta în iunie, la Bucureşti. Mă voi ocupa pe viitor de site-ul Institutului de Psihologie Judiciară din România şi plănuiesc să devin şi eu membru. Mă gândesc să mă înscriu în Uniunea Scriitorilor din România dar nu-s încă 100% convins. Şi în prezent lucrez la un nou manuscris, adunând materiale şi tot trăgând de timp. Poate prin preajma sărbătorilor de iarnă mai am vreme să scriu vreo două capitole.

Şi am dat drumul pe Facebook la oameni noi. Dacă până acum nu acceptam nici un friend request, acum accept cam pe oricine. Drept urmare wall-ul meu arată ca un pom de Crăciun, cu pisici şi citate şi Arsenie Boca şi mă întreb dacă să continui aşa. Dar am cunoscut astfel şi oameni interesanţi, aşa că mai stau o vreme până ce încep să filtrez lumea.

Am fost la Gala Premiilor Bihoreanul zilele trecute, că primisesem o invitaţie, şi nişte jurnalişti cu care am lucrat m-au întrebat de opencube şi de ce nu mai scrie Manowar pe-acolo. Şi pe la Gaudeamus – parcă – m-a abordat cineva cu acelaşi subiect.

Am o şedinţă cu cei de la clinica privată miercuri şi un server OpenVPN/GNU Health de făcut cândva săptămâna viitoare. Am nişte texte de scris, cărţi de citit, studii de parcurs şi scris. Mi s-a făcut poftă de un experiment aşa că s-ar putea să mă apuc de un studiu nou, poate reuşesc să-l public şi pe acesta. Am discutat face-to-face cu o autoare din Oradea care voia să-mi ceară nişte sfaturi legate de unde să publice un manuscris, am cunoscut psihologi, scriitori, am stat la o cafea cu Miki Vieru care mi-a depănat amintiri, am stat la o bere cu Florin Pîtea care-şi lansase o carte la Crux Publishing.

Şi toate cele de mai sus s-au întâmplat cam în ultimele 4-5 săptămâni. So yeah – agitaţie mare în ultima vreme. Oboseala îşi spune cuvântul deja şi de-abia aştept momentul de respiro de la revelion.

Scurtă istorie a psihofiziologiei

Articolul de mai jos e parte dintr-o lucrare pe care am scris-o pentru masterat. Cum textul e gata m-am gândit să-l postez şi aici, poate sunteţi curioşi cui se datorează începutul psihologiei experimentale şi a cercetărilor bazate pe curentul electric. 

 

1. Începuturile cercetării electrodermale

 

Apariţia psihofiziologiei ca proto-ştiinţă coincide cu incursiunea făcută de oameni în misterele electricităţii. Pe la mijlocul anilor 1800 electricitatea începea să fie cunoscută nu doar ca o alternativă la iluminarea cu flacără a oraşelor dar şi drept o posibilă modalitate de a trata oamenii de diferite afecţiuni. Dar nici măcar acest considerent nu a fost cel care a dat imboldul necesar cercetării psihofiziologice, după cum relatam mai sus; aplicaţiile militare au fost de o mai mare importanţă, alături de cele din industria divertismentului.

Romain Vigoroux

Primele cercetări corelate cu observaţii pertinente în domeniul electrodermal îi sunt atribuite lui Romain Vigouroux care la rândul lui s-a inspirat din conceptul de magetism animal al secolului XVIII (Neuman, 1970). Observaţiile lui J. M. Charcot n-ar fi fost nici ele posibile fără o bază preexistentă pe care să le clădească. Mai important, începuturile acestei istorii sunt strâns legate de revoluţia industrială în forma ei incipientă precum şi de descoperirile ştiinţifice ale epocii. Fără descoperirea curentului electric şi modalităţile de manevrare şi invocare ale acestuia, cercetările în domeniul psihofiziologiei electrodermale nu ar fi putut avea loc.

Cercetările lui Galvani în ceea ce priveşte factorii electrici din ţesutul muscular şi nervi au reprezentat nu doar un imbold dat unei noi ştiinţe ci şi prilejul ca numeroşi şarlatani şi amatori de câştig uşor să prelucreze ideile respective şi să le utilizeze în scopuri strict financiare. De aceea, studiul electrodermal al conductivităţii curentului electric a fost parţial eclipsat de neîncredere şi acuze uneori justificate. Mai mult, invidiile se propagau cu repeziciune prin cercul restrâns al oamenilor de ştiinţă ai vremii, ceea ce a dus la combaterea unor teorii şi naşterea altora. Cu toate acestea, piedicile de acest gen au reprezentat totodată şi un catalizator al ştiinţei, deoarece fără acel dubiu şi efortul de a combate experimentele altora psihofiziologia nu ar fi putut evolua atât de rapid şi obţine forma în care a preluat-o ulterior Jung.

Cercetarea în studiul electrodermal era prin 1840 la începuturile sale, dar comunitatea medicală a vremurilor căzuse deja de acord că implicaţiile curentului electric în ceea ce priveşte corpul uman aveau valenţe terapeutice şi de formulare a teoriilor bolii. Bolile care afectau ţesutul muscular, cele care afectau psihicul şi deicienţele senoziro-motorii se credeau a putea fi videcate cu ajutorul curentului electric. Sau cel puţin se intuia că acesta ar putea fi folosit într-un asemenea scop.

În 1870 principalele metode de tratament electrodermal veneau pe filiera curentului static, galvanic şi faradic. Curentul faradic în special era folosit pentru a stimular corpul uman cu ajutorul unei baterii de patru până la 14 celule. Designul inductorului era adaptat după modelul Du Bois-Reymond (Neuman, 1970).

Emil Du Bois-Reymond

Cu două decenii înainte, o contribuţie semnificativă în avansul psihofiziologiei l-a constituit lucrarea lui Waller cu privire la degradarea nervilor – un salt considerabil în neuroanatomie şi patologie. Munca lui Claude Bernard în ceea ce priveşte tonusul vascular precum şi măsurarea rezistenţei pielii de către Tschiriew au reprezentat de asemenea paşi în solidificarea şi continuarea cercetărilor.

Charcot este considerat ca fiind cel mai mare neurolog clinician al vremurilor respective (Neuman, 1970). Observând într-un caz de criză alăturarea pacienţilor isterici celor cu epilepsie, Charcot şi-a dat seama că primii au prezentat modificări comportamentale şi a decis că situaţia acestora merită studiată. Studiul său asupra acestor pacienţi implica hipnoza, dar cum explicaţiile neurologului nu reuşeau să-i convingă pe colegii săi, Charcot a apelat la mai-vechiul concept al magnetismului animal. Astfel s-a ajuns în timp record la încercări de tratare a istericilor cu ajutorul magneţilor şi a curentului electric, parţial pentru a studia efectele acestora asupra pacţienţilor şi parţial pentru a-i oferit un dram de legitimitate afirmaţiilor lui Charcot care căuta să dovedească faptul că unii pacienţi doar simulează simptomele isterice (Neuman, 1970).

Jean Martin Charcot

Revenind la Vigouroux, acesta şi-a motivat cercetările invocând scrieri mai vechi de-ale lui Burq, lucrări cu un puternic iz pseudoştiinţific şi care tratau modul în care obiectele metalice ataşate corpului uman afectau distribuţia curentului electric în corp. Vigouroux a încercat să ofere explicaţii raţionale teoriilor lui Burq argumentând că terapia cu metal, alături de cea electrodermală, funcţionează datorită unei modificări în tensiune a unei anumite părţi a corpului şi parţial datorită modificărilor în gradul de conductibilitate a nervilor. Această ultimă observaţie solidifică ideea că Vigouroux a fost unul dintre instauratorii psihofiziologiei ca ştiinţă şi totodată leagă practicile pseudoştiinţifice ale anilor 1840-1870 de ceea ce a reprezentat psihofiziologia la mijlocul secolului XX.

Nici Charcot n-a fost departe de acel iz pseudoştiinţific, argumentând în anii 1870 că simptomele unui pacient se pot transfera în altă parte a corpului acestuia prin simpla repoziţionare a unor magneţi pe piele. Moritz Benedikt, un neurolog vienez, a susţinut această teorie (Neuman, 1970) şi, deşi comunitatea ştiinţifică era împotriva ei, a făcut apel la înţelegere în Viena şi a insistat că modificări electrofiziologice au loc atunci când sunt manevraţi magneţi pe derma pacienţilor. Toate aceste evenimente au dus la Vigouroux şi Charcot studiind în premieră împreună modul în care pielea umană conduce curentul electric. Denumită ”fenomeul transfert”, reacţia electrodermală a fost studiată de Vigouroux în spitale în care se foloseau băi din metal conectate la curent electric. Interesul lui pentru reacţia electrodermală care implica senzaţii de amorţire şi o reacţie vizibilă a porilor pielii a dus ulterior la suţinerea ideii de aplicaţie anestezică. Mai mult, deoarece Vigouroux a observat modificări bruşte şi măsurabile ochiometric în starea pacienţilor imediat după ce aceştia erau scoşi din aria curentului electric, tehnica a reprezentat un precursor al terapiei cu electroşocuri utilizată extensiv ulterior.

Tot Vigouroux a fost cel care a alternat curentul electric din părţile ”suferinde” ale bolnavilor în cele sănătoase şi înapoi spre cele bolnave până ce ambele zone erau amorţite. Observarea acestui fenomen l-a împins pe experimentator să creadă că răspândirea efectului are legătură cu un proces central (Neuman, 1970).

Alfred Binet a fost şi el un susţinător al lui Charcot, publicând împreună cu Charles Fere (student al ultimului şi ulterior reputat neurolog al perioadei). Interesul lui Fere în studiul electrodermal s-a legat în principal de mişcările involuntare ale corpului şi a analizat în ce măsură muşchii corpului se contractă şi se relaxează imediat după stimularea senzorilor şi arousalul emoţional. Cu ajutorul unui dinamometru a măsurat presiunea exercitată de mâna subiecţilor în urma expunerii la o varietate de stimului: vizuali, auditivi (de intesitate şi amplitudine variată), culoare, formă, durere, factori olfactivi şi gustativi.

Charles Fere

Fere a dezvoltat o teorie conform căreia senzaţiile dezvoltă ceea ce el a numit ”energie psihică” şi a afirmat că toate excitaţiile periferice sunt legate cumva de ea – o nouă încercare de unificare a conceptului într-o cauză singulară. Tot el a dat prima teorie a arousal-ului: ”funcţiile psihofiziologice pot fi reduse la lucrul mecanic” (Neuman, 1970). În aceeaşi perioadă Fere a avut ocazia să discute cu un pacient nevrotic care suferea cel mai probabil de anorexie isterică şi care s-a plâns de ”acumulare de tensiune electrică în tot corpul” şi furnicături în mâini şi picioare. Discutând cu d’Arsonval, directorul laboratorului de biologie din universitate, a ajuns la concluzia că încărcătura electrică se datorează cel mai probabil efectului de fricţiune a dermei uscate de hainele încărcate static.

Acreditat cu descoperirea răspunsului galvanic al pielii în 1889 este rusul Ivan Romanovich Tarchanoff. În 1880 publică două lucrări în care discută despre utilitatea telefonului în studii neurofiziologice. Hermann îl acuză de furt intelectual deoarece publicase de curând lucrări pe aceeaşi temă, uitând să menţioneze că un alt om de ştiinţă pe nume Cyon publicase la rândul lui texte pe acelaşi subiect. După cum vedem, invidia şi goana după faimă au ajutat la propagarea acestui sector al psihofiziologiei. Oamenii de ştiinţă au publicat articole în care se acuzau unii pe alţii de lipsă de profesionalism, ceea ce a stârnit interesul pentru psihofiziologie pe măsură ce alţi oameni de ştiinţă din domenii conexe şi-au abătut atenţia spre sursele scandalurilor.

Ivan Romanovich Tarchanoff

Membru al Societe de Biologie, Tarchanoff a studiat reacţiile dermale şi-a dezvoltat o teorie care afirma că acestea variază în funcţie de gradul de secreţie din piele. În 1889 trece din nou la folosirea galvanometrului şi-şi abate atenţia de la conductivitatea pielii la gradul ei de rezistenţă. În utilizarea stimulilor s-a folosit de aceeaşi listă folosită de Fere, dar a adăugat acesteia încă o componentă esenţială în trecerea spre psihofiziologie ca ştiinţă: memoria. Tarchanoff s-a folosit nu doar de lumini, sunete, gust şi simţul tactil, dar a luat în calcul şi memoria aplicării stimulului şi – mai important – memoria răspunsului emoţional în faţa stimulului. Concluzia a corelat-o cu interesul său pentru gradul de secreţie din piele: aparent, curentul curge dintr-o zonă bogată în glande sudoripale spre zone mai puţin bogate.

 

2. Răspunsul galvanic al pielii intră în atenţia publicului internaţional

 

Nimeni nu a avut un aport mai mare în popularizarea psihofiziologiei în lume precum Jung. Acesta a răspândit interesul pentru experimentele galvanice dincolo de graniţele Europei. Dacă Veraguth a dat un nume coceptului de ”răspuns galvanic al pielii”, Jung a contribuit prin imprimarea acestuia în conştiinţa comună a oamenilor de ştiinţă.

Dacă în ziua de azi folosim tehnici fMRI în analizarea memoriei de lucru (Fabiani, 2012) şi măsurăm în ce mod singurătatea afectează răspunsul cardiovascular (Ong, 2012), în 1904 preocuparea principală a psihofiziologiei era tot răspunsul dermal şi legătura acestuia cu curentul electric. În 1904, E. K. Mueller descoperă o legătură între procesele psihologice şi rezistenţa corpului uman la curentul galvanic. Se consultă cu Veraguth în 1907 şi face îl invită pe acesta la o demonstraţie. Fascinat, Veraguth îşi supune şi soţia experimentului şi ulterior începe să studieze legătura dintre fizic şi psihic folosind diferite soluţii saline şi electrozi pentru a putea măsura prin piele un eventual răspuns psihologic. Mueller scrie despre aplicaţiile în medicină ale descoperirii iar Veraguth este oarecum dezamăgit de faptul că efectul fusese deja descoperit înaintea lui de către Tarchanoff şi Sommer.

Carl Jung

În lucrul cu măsurarea răspunsului prin acul galvanometrului Veraguth numeşte efectul ”fenomenul reflexului galvanic psihofizic” şi se consultă cu Carl Jung în ceea ce priveşte lucrul cu stimuli vizuali şi asocieri de cuvinte (Neuman, 1970). Este chiar confruntat de către Sticker care afirmă la o conferinţă din 1907 că el şi Veraguth efectuaseră acelaşi experiment şi ajunseseră la aceleaşi concluzii, Veraguth dând doar un alt nume fenomenului.

Putem observa deci cum – din nou – tot mai mulţi oameni de ştiinţă se apropiau din ce în ce mai mult de partea psihologică a lucrurilor şi găseau corelaţii cu stimulii exteriori asupra fizicului. Parţial acest lucru a fost posibil datorită interesului crescând în domeniul experimentelor cu acul galvanic şi parţial datorită uşurinţei cu care măsurătorile puteau fi făcute şi rezultatele observate.

Începând cu 1904, Carl Jung lucrează la realizarea unor experimente în care măsoară timpul de reacţie şi modificări în răspuns în timpul unor asocieri de cuvinte. Încercarea lui era de a găsi o corelaţie între complexe ascunse şi sentimente înălţătoare. Auzind de experimentele lui Veraguth este imediat interesat de acestea şi a încercat să îmbunătăţească procesul de măsurare prin proiectarea oglinzii galvanometrice pe suprafaţa gradată a unei mese, amplificând imaginea (Neuman, 1970).

Experimentele lui în ceea ce priveşte asocierea de cuvinte şi încercările lui de incursiune în psihopatologie au atras atenţia colegilor de peste ocean. Aşa se face că în momentul publicării rezultatelor lui, America era deja interesată de răspunsul la stimuli externi şi măsurarea acestora prin aparate considerate moderne la vremea respectivă. Peterson a fost primul american care şi-a manifestat admiraţia faţă de experimentele lui Jung cu acul galvanic şi totodată primul care l-a vizitat la Zurich pentru a participa la şi observa asemenea experimente. Au urmat Rikster, Scripture, Morton Prince, iar în 1908 psihofiziologia axată pe lucrul cu răspunsul electrodermal era deja un subiect discutat şi în afara cercurilor ştiinţifice.

Peterson nota în 1907 că ”Fiecare stimul acompaniat de o emoţie a produs o deviaţie a galvanometrului într-o măsură direct proporţională cu vivacitatea şi actualitatea emoţiei stârnite”.

Observăm deci cum Vigoroux a iniţiat o serie de experimente şi cum, trecând prin ego-ul experimentatorilor, interesul pentru reacţiile dermei a fost preluat de Carl Jung şi apoi de restul lumii dezvoltate din punct de vedere ştiinţific.

În ziua de azi, psihofiziologia atinge extrem de multe arii de studiu. De la modul în care expunerea la feromoni reduce performanţa task-urilor efectuate spaţial de către tineri (Pietschnig, 2012) şi până la rolul emoţiilor muzicale în psihofiziologie (Krumhansl, 1997), interesul strict al anilor 1940-1910 pentru efectul eletrodermal a scăzut. Cu toate acestea, în zilele noastre încă mai găsim studii în psihologie care încă cercetează reacţia dermei la stimuli, cum ar fi – de exemplu – răspunsul fizic al transpiraţiei la stimuli emoţionali (van Doreen, 2012); semn că cercetările lui Charcot, Tschiriew şi Vigoroux sunt duse mai departe la peste o sută de ani de la momentul actualităţii lor.

Însă, după cum spuneam anterior, domeniul psihofiziologiei nu era prea variat în secolele trecute şi se limita la ceea ce putea fi observabil şi deductibil direct. Se limita la tangibil, iar experimentele bazate pe gradul de conductivitate al dermei au fost numeroase şi fiecare a avut un rol anume în alcătuirea acestei nişte ştiinţifice.

 

3. De la Helmholtz la Du Bois-Reymond

 

Când vorbeşti de psihofiziologie e imposibil să nu-ţi sară gândul la Hermann von Helmholtz şi ale lui experimente pe broaşte. Dar adevărul e că începuturile psihofiziologiei îşi găsesc rădăcinile adânc împlântate în domenii nici măcar vag tangenţiale cu psihologia.

Werner Siemens

Înainte ca Emil Du Bois-Reymond să fi vorbit despre viteza activităţii muşchilor şi nervilor în a sa ”Investigaţii asupra electricităţii animale”, armata americană a fost cea care a arătat un interes sporit în aplicaţiile practice ale electricităţii şi – mai ales – ale calculului vitezei obuzelor în caz de război. Werner Siemens, cel care a înfiinţat conglomeratul ce este astăzi Siemens, pe atunci un tânăr locotenent în armata prusacă, a publicat o lucrare intitulată ”Despre măsurarea vitezelor” în care discuta despre ”viteza corpurilor” şi oferea în 1847 aplicaţii practice ale electromagetismului, noua modă în lumea ştiinţei de atunci. De menţionat faptul că lucrarea sa oferea o descriere a cronoscopului lui Charles Wheatstone şi a unui alt aparat inventat de Siemens însuşi (Schmidgen, 2002). Ultimul credea că este necesar ca armata să cunoască exact viteza de propagare a proiectilelor în diferitele puncte ale traiectoriei lor.

Aceste consideraţii fizice i-au permis ulterior lui Helmholtz să folosească galvanometrul, bazându-se parţial şi pe munca lui Claude Pouillet care afirma că pentru ca acul aparatului să înregistreze corect datele e nevoie să fie luate în considerare nu doar intensitatea curentului electric ci şi durata de timp a scurgerii acestuia.

Pe 15 ianuarie 1850 Helmholtz trimite un raport scurt Academiei de Ştiinţe din Berlin în care spunea următoarele:

”Am găsit că un timp măsurabil trece atunci când stimulul exercitat de un curent electric temporar aplicat şoldului unei broaşte se propagă spre nervii coapsei şi intră [în muşchi]. În cazul broaştelor mari ale căror nervi erau între 50 şi 60 de milimetri şi pe care le-am ţinut la 2-6 grade Celsius (în timp ce camera de observaţie era între 11 şi 15 grade) această durată de timp a totalizat 0,0014 şi 0,0020 dintr-o secundă.”

Revenind la Claude Pouillet, experimentele acestuia au fost la rândul lor influenţate de tehnica lui Benjamin Robbins în ceea ce priveşte pendulul balistic, tehnică veche de secole (Schmidgen, 2002). Drept urmare, compendiile militare ale vremii s-au folosit de imaginile galvanometrului lui Pouillet în a descrie aplicaţii balistice.

Hermann von Helmholtz

Psihofiziologia şi-a început aşadar evoluţia ca mai toate celelalte ştiinţe ale planetei; cu o incursiune serioasă în arta războiului. Trecerea de la tunurile de luptă la metode psihologice a fost înlesnită de alţi luminaţi ai vremii: Gabriel Gustav Valentin, Albert von Bezold, Julius Bernstein, Etinenne Jules Marey şi Keith Lucas.

Helmholtz însuşi a fost interesat nu doar de partea fiziologică a lucrului cu animale dar şi de cea psihologică. Ulterior, de la experimentele făcute pe broaşte, Helmholtz a trecut şi la experimente cu subiecţi umani, făcând pe alocuri inferenţe şi presupuneri care au pavat drumul pentru alţi psihofiziologi. În decembrie 1850 Helmholtz face referire la şocuri electrice de mică intensitate aplicate pe pielea unor subiecţi umani şi descrie modul în care le-a cerut acestora să semnalizeze cât mai rapid senzaţia nouă prin gesturi făcute cu mâna sau cu dinţii (Schmidgen, 2002). În 15 decembrie al aceluiaşi an notează descoperirea anumitor similitudini între timpul de răspuns al diferiţilor oameni cu care a lucrat şi presupune că o parte din timpul dintre stimul şi răspuns înregistrat de el este necesar transmiterii semnalului prin nervii motori spre muşchi iar o altă parte, considerată ca fiind necesară receptării semnalului.

Helmholtz s-a folosit apoi de stimularea membrelor şi gâtului subiecţilor pentru a afla ulterior că viteza de propagare a informaţiei senzoriale este de două ori mai mare în cazul oamenilor spre deosebire de amfibieni (aproximativ 60 de metri pe secundă) şi că nu variază mult de la caz la caz. Dacă aceste concluzii se leagă de partea fiziologică a experimentului, partea psihologică a acestuia rezidă în faptul că Helmholtz a notat faptul că rezultatele studiului său pe oameni poate fi influenţat de gradul de atenţie al subiecţilor şi starea de sănătate a acestora. Psihologia experimentală a fost dusă ulterior mai departe de Wilhelm Wundt pe la finalul anilor 1870 în Leipzig, Alfred Binet în Paris şi Edward B. Scripture la Yale. Dar până atunci, psihofiziologia a fost dezvolată mai departe de către astronomul Adolphe Hirsch, director al observatorului de stat din Neuchatel.

Aparte de fascinaţia lui faţă de corpurile cereşti, Hirsch era preocupat şi de domeniul fiziologiei. El a fost cel care, bazându-se pe lucrarea lui Helmholtz, a redenumit timpul dintre stimulare şi începutul mişcării din ”sumă” în ”timp fiziologic”, un termen folosit ulterior de şi Wundt. Tot el a fost cel care a introdus în rădăcinile noii ştiinţe un nou aparat de măsură. Spre deosebire de Helmholtz care a folosit metoda lui Pouillet, Hirsch a folosit un aparat de măsură a timpului dezvoltat de Matthaus Hipp (Schmidgen, 2002). Folosit iniţial pentru a comunica ora exactă ceasornicarilor şi staţiilor de telegraf din Elveţia, cronoscopul lui Hipp era un ceas mecanic controlat prin electromagetism şi care putea măsura intervale de timp cu o precizie de până la o miime de secundă. Ca şi în cazul de mai sus, cronoscopului i s-au atribuit iniţial aplicaţii militare, fiind folosit la măsurarea velocităţii gloanţelor de puşcă. În 1862 Hipp publică lucrarea ”Experimente cronoscopice asupra vitezei percepţiei senzoriale şi conductivităţii nervilor”. La fel ca şi Helmhotz, Hipp a început să experimenteze pe subiecţi umani, folosindu-se pe el însuşi şi apoi pe colegii lui pentru a aplica scurte impulsuri electrice. Cu toate că metoda folosită a fost similară cu cea utilizată de Helmholtz, Hipp a înregistrat rezultate care difereau radical de cele observate de primul experimentator (Schmidgen, 2002). Astfel, Hipp a îregistrat un timp de reacţie de doar 32 de metri pe secundă, aproape jumătate din rezultatul lui Helmholtz. De unde a tras concluzia că fiinţele umane reacţionează la fel de lent precum broaştele.

Atenţia asupra cronometriei reacţiilor s-a intensificat odată cu traducerea studiului lui Hipp din franceză în germană şi amintirea metodei lui de către Wundt în ”Principiile psihologiei fiziologice” zece ani mai târziu. În 1902 peste 65 de laboratoare de psihologie din SUA şi Europa foloseau un model îmbunătăţit al aparatului lui Hipp.

În disputa ipotetică a rezultatelor dintre Hipp şi Helmholtz, în 1865 rezultatul de 32 metri pe secundă obţinut de Hipp a fost confirmat de către un profesor de fiziologie de la Universitatea Utrecht. Franciscus Cornelius Donders şi studentul său Johan Jacob de Jaager au reprodus experimentele lui Helmholtz pe fiinţe umane şi au obţinut un timp de răspuns variind între 26,00 şi 26,09 metri pe secundă, cifre apropiate mult de rezultatul lui Hipp. Cu această ocazie, un alt aspect important al metodei experimentale a fost pus în discuţie: intensitatea curentului electric. Donders a observat că atunci când curentul îşi modifică intensitatea, rezultatul final tinde să varieze şi el (Schmidgen, 2002).

În 1860 Rudolph Koenig a dezvoltat un aparat de măsură a vocii umane, dotat cu o componentă de măsurare a timpului. Deoarece Donders căuta un instrument care să nu fie electric, profesorul a observat o lucrare scrisă de Leon Scott în care experimentatorul folosise un nou dispozitiv. Aşa s-a făcut trecerea de la instrumente de măsură electrice înapoi la cele mecanice. Aparatul lui Koenig era denumit “fonautograf” şi era calibrat în funcţie de numărul de vibraţii înregistrate de Koenig într-un reglator de ton.

Fonautograful a fost găsit de către Donders ca fiind interesant, mai ales că domeniul studiului vocii umane era un câmp mai concret şi mai uşor măsurabil. Profesorul a modificat aparatul şi le-a cerut subiecţilor săi să răspundă cât mai rapid atunci când aud expresia ”ki” folosind acelaşi icnet. Ulterior, experimentatorul a folosit serii de asftel de cuvinte scurte, inventate, precum ”ki, ka, ko”, cerând subiecţilor să răspundă cu ”ki” doar când aud cuvântul respectiv. Timpul mediu de răspuns înregistrat de Donders a fost de 0,056 secunde (Schmidgen, 2002).

În 1864, în urma unei discuţii cu Emil Du Bois-Reymond cu privire la faptul că restul experimentatorilor au obţinut rezultate care se dovedeau a fi la jumătate din cel înregistrat de Helmholtz, ultimul a decis să-şi reia experimentele gândindu-se că prima oară, cumva, a multiplicat cu cifra doi rezultatul obţinut. Într-adevăr, în urma repetării experimentului pe subiecţi umani, Helmholtz a obţinut un rezultat mai apropiat de al lui Donders şi Hipp: 33,9005 metri pe secundă. Cu toate acestea, în 1869 au început să apară noi experimente care reluau metoda lui Helmholtz şi care înregistrau acum – din nou – un rezultat de 64,5611 metri pe secundă. S-a adeverit că temperatura camerei în care se desfăşura experimentul, cuplată cu temperatura corpului subiecţilor era o variabilă exogenă pe care nimeni nu o luase în calcul şi care afecta semnificativ rezultatul obţinut de măsurători.

Helmholtz şi cei care i-au călcat pe urme au pavat calea spre dezvoltarea psihofiziologiei ca ştiinţă şi – mai mult – au contribuit la dezvoltarea psihologiei ca ansamblu. De la experimente făcute pe broaşte, psihofiziologia a ajuns azi la aplicaţii practice în utilizarea EEG-ului în conexiune cu realitatea virtuală (Wiederhold, 2005) – un pas mare de la inserarea de curent în amfibieni morţi. Mai mult, Donders, Du Bois-Reymond şi Helmholtz au concretizat prin măsurătorile lor la filigran importanţa psihofiziologiei şi au subliniat cât de important este timpul dintre stimul şi reacţie în determinarea legăturii dintre fiziologic şi psihic.

 

Bibliografie

Fabiani, M. (2012). It was the best of times, it was the worst of times: A psychophysiologist’s view of cognitive aging. Psychophysiology, 49(3), 283-304. doi:10.1111/j.1469-8986.2011.01331.x
Krumhansl, C. (1997). An Exploratory Study of Musical Emotions and Psychophysiology. Canadian Journal of Experimental Psychology, 51(4), 336-352.
Neuman, E., & Blanton, R. (1970). The Early History of Electrodermal Research. Psychophysiology, 6(4), 453-475.
Ong, A., & Rothstein, J. (2012). Loneliness Accentuates Age Differences in Cardiovascular Responses to Social Evaluative Threat. Psychology and Aging, 27(1), 190-198. doi:10.I037/a0025570
Pietschnig, J., Nader, I., & Gittler, G. (2012). Pheromone Exposure Impairs Spatial Task Performance in Young Men. Canadian Journal of Behavioural Science, 44(2), 93-98. doi:10.1037/a0026194
Schmidgen, H. (2002). Of frogs and men: the origins of psychophysiological time experiments, 1850–1865. Endeavour, 26(4), 142-148.
van Doreen, M., de Vries, J., & Janssen, J. (2012). Emotional sweating across the body: Comparing 16 different skin conductance measurement locations. Physiology & Behavior, 106, 298-304.
Wiederhold, B., & Rizzo, A. (2005). Virtual Reality ad Applied Psychophysiology. Applied Psychophysiology and Biofeedback, 30(3), 183-185. doi:10.1007/s10484-005-6375-1.

Profil psihologic: Meursault; ”Străinul” – Albert Camus

Am decis să deschid o nouă serie de articole care să aibă ca temă centrală câte un profil psihologic făcut unor personaje de roman, totul prin prisma psihologului pasionat de beletristică. Încep mai jos cu eroul din ”Străinul” lui Camus. 

Meursault este un explorator al socialului, tatonând terenul buimac şi vag interesat de deznodăminte. Cu detaşare cade de acord să scrie scrisoarea către amanta vecinului său Raymond şi îi ţine acestuia partea deşi problema nu-l priveşte şi în ea este implicat un terţ. Stilul milimetric al lui Camus îl prezintă pe Meursault ca pe un mimetic cu inteligenţa emoţională a unui copil. Rece, distant, hăbăuc din punct de vedere social. Nu ştie să navigheze prin cutumele sociale şi se lasă purtat de valul evenimentelor precum o barcă fără vâsle. Cade de acord rapid cu toată lumea, şi – deşi indiferent – precum un om cu tulburare de personalitate depedentă se lasă implicat în fel de fel de evenimente, deloc certat cu ceilalţi.

În timpul procesului este buimac, ca şi cum lumea nu ar funcţiona după legile stabilite de el. Priveşte lumea printr-un filtru distorsionat, rece. Îşi formează noi amintiri bazându-se pe informaţii brute din vechile amintiri.

Dorinţa sexuală joacă un rol important dar nu cel de putere aşa cum este cazul psihopaţilor. Deşi are trăsăturile unui psihopat, Meursault nu îşi face cântec de glorie din carieră ori din cuceririle sexuale. Mai degrabă el se află undeva la jumătatea drumului dintre psihopatie şi sociopatie, fiind oarecum maleabil, vag dezorganizat, puternic influenţabil, fără însă a decade în haos şi păstrându-şi sângele rece în situaţii care implică în mod normal apariţia emoţiilor. Nu excelează nici spre cealaltă extremă, cea a inteligenţei folosită în scopul salvării sinelui din mâinile sistemului judiciar. Mai degrabă Meursault se lasă pradă acestuia precum un sociopat, neatent şi indiferent în faţa lui, dar argumentând calculat fiecare decizie de a face aşa.

Meursault are atât trăsături de sociopatie cât şi de psihopatie, neîndoielnic pentru a păstra structura firului epic. Aplatizarea afectivă de care dă dovadă este elementul comun care uneşte ca un trunchi cele două nişe comportamentale din care Meursault preia elemente. În celula sa, în partea a doua a cărţii, Meursault se uită în oglinda gamelei sale din tablă: ”Mi s-a părut că figura mea rămânea serioasă chiar când încercam să-i zâmbesc. […] Am zâmbit, dar ea a păstrat aceeaşi expresie severă şi tristă.”

Fără niciun simţ al auto-conservării, Meursault găseşte interesant şi parţial uimitor ceea ce i se întâmplă: reacţia apropiaţilor la arestarea sa, procesul, evenimentele de dinaintea crimei. Nu încearcă să se apere ci trece schizoid printre acuze, întărindu-le pe alocuri şi căzând chiar el de acord cu logica rece a unor afirmaţii. În ochii lui el nu este nici vinovat, nici nevinovat. Meursault doar ”este” şi aşteaptă un deznodământ nici măcar intuindu-l pe de-a-ntregul.

Disocierea lui fizică şi emoţională intră în puternică contradicţie cu ideea că Meursault ar avea conştiinţă aşa cum noi, restul, o percepem şi înţelegem. Conştiinţa îi este un concept tot atât de străin pe cât ne este nouă ca societate eroul principal din ”Străinul”. Dar aliearea lui are rădăcini în patologie şi, prin urmare, Meursault nu ar trebui supus rigorilor aceluiaşi sistem judiciar care gravitează deasupra noastră. Într-o lume ideală, personajul lui Camus ar trebui predat Statului pe filieră psihologică, pentru a fi supus tratamentului şi a fi ţinut departe de populaţia generală. A-i explica lui Meursault gravitatea faptelor sale în faţa instanţei e ca şi cum ai încerca să-l faci să-i fie dor de propria mamă. Foarte vag, Meursault intuieşte că a făcut ceva nepermis, că a încălcat cutume şi norme sociale. E conştient că a încălcat reglementări doar după ce este pus în faţa faptului împlinit. Aparte de această explicaţie scurtă şi logică, personajul principal este doar un simplu spectator în ceea ce se derulează prin faţa lui, lăsându-se pradă năuc sistemului.

A încerca să-l judeci pe Meursault folosind legi dezvoltate pe marginea unor concepte sociale precum ”dragoste”, ”regret”, ”matern”, ”tristeţe” ori ”familie” în condiţiile în care el nu conştientizează pe deplin aceste concepte este greşit. Meursault, la un anumit punct, dă dovadă că ar înţelege concepte precum ”devotament” (atunci când îşi apără prietenul în instanţă ori compune anterior scrisoarea către amanta acestuia) sau ”drept” (atunci când respectă legea în viaţa de zi cu zi şi se supune fără tăgadă rigorilor ei). Însă înţelegerea lui nu trece dincolo de ideea de ”supunere”. Meursault cunoaşte faptul că a te împotrivi acestor două idei aduce cu sine izolarea socială. Compune scrisoarea vecinului său din obligaţie şi – parţial – din plictiseală. Nu încearcă să se ascundă din faţa legii deoarece nu vede un rost în asta şi – poate – intuieşte că nesupunerea ar atrage alte probleme în cavalcada a ceea ce a devenit viaţa lui. Indiferenţa lui este universală şi trece de la decesul mamei, prin cererea în căsătorie şi până la omucidere/acceptarea rigorilor procesului de detenţie. Curios, la proces se pune problema discernământului său, dar procurorul încearcă să o susţină strict prin prisma inteligenţei şi nu a conştiinţei. Strict beletristic vorbind, procesul lui Meursault este unul de excluziune socială, concretă şi definitivă. Societatea nu are nevoie de roboţi fără emoţii pe care să se chinuie să-i înţeleagă ori ale căror fapte să poată fi acceptate şi corelate cu ale altora.

Eroul lui Camus este o anomalie, o tumoare ce se cere a fi extirpată. Indirect, autorul transmite ideea că ceea ce ne face oameni rezidă mult în empatia de care putem da dovadă. Fără această empatie suntem doar carcase care se rumenesc în dogoarea soarelui, gata să se găsească la capătul unui deget arătător întins acuzator.

Consider că din punct de vedere juridic şi psihologic Meursault nu are discernământ şi nu ar fi trebuit inclus în procesul judiciar în modul relatat de acest micro-roman. Mai mult, ca profil psihologic, reamintesc că Meursault trage spre zona intersecţiei dintre psihopatie şi sociopatie, gravitând mai mult în jurul primeia decât în jurul celei de-a doua.