Răzvan T. Coloja's Blog, page 39

23 ianuarie 2016

Iar m-am pus pe citit sociologie mai nou. Jonglez cu o nouă carte despre tulburarea de personalitate borderline şi Sociologia lui Anthony Giddens. Şi mai nou mi s-a pus pata pe Theodore Adorno, pentru că pot extrage din el ura mea faţă de tot ceea ce înseamnă consumerism.

Şi vorbind de sociologie, săptămâna trecută am avut examen la Sociologia familiei şi-am luat singurul zece curat. Anii ăştia în care am tot frunzărit Weber, Durkheim şi Marx şi-au spus cuvântul.

Cei de la editură m-au anunţat că ultimele mele două romane sunt disponibile acum şi pe Librărie.net.

Intru în sesiune dar nu am multe examene. Încă lucrez la actele pentru cabinet dar ar trebui să încep lucrul în maximum o lună. Şi am dat peste un canal de psihologi şi psihiatri pe Facebook în care-mi împrăştii articolele de pe Psihoradea şi cresc like-urile ca ciupercile după ploaie. Semn că fac ceva bine acolo.

Şi-aş citi un SF fain, ceva ce să nu fie space opera. Poate mă apuc de Furnicile lui Weber în curând, deşi am alte cărţi de psihologie şi sociologie care-mi fac cu ochiul.

Are şi Oradea în sfârşit o trupă ca afară…

Am tot văzut clipul de mai jos împărţit pe Facebook ieri şi n-am dat play până azi. Vă spun sincer că mi-a picat faţa. Adică… stai puţin – oamenii ăştia nu doar că-s români dar sunt şi orădeni? Se face muzică mişto şi-n Oradea? E exact genul ăla de muzică care-mi place mie: stoner metal cu vagi influenţe post-rock, ceva ce sună 90% a vechiul Kyuss şi vreo 10% a Red Sparrowes.

Oamenii ăştia s-au ales cu un fan nou şi de-abia aştept să văd dacă vor trage nişte concerte pe plan local. După toate lălăiturile la care am asistat prin cluburile orădene şi formaţii de liceu cu versuri de clasa a VI-a, IXMUCANE sunt ca o gură de aer proaspăt.

Ascultaţi:

Mi-a fost publicat un nou studiu

În ultimul număr al revistei Gaudeamus Alma Mater Crisiensis a fost publicat şi un studiu de-al meu.

Zilele trecute am mai scris şi pe Psihoradea: Paranoia în relaţia de cuplu şi America – statistici din ţara IQ-ului în scădere. Legat de ultimul articol, merită să urmăriţi şi clipul ăsta de pe Facebook.

Uitaţi ceea ce credeţi că ştiţi despre scriitori

Mă distrează stereotipul scriitorului, cel pe care-l vezi în filme. Un fel de Hemingway tânăr care locuieşte mizer şi are o maşină de scris veche. Cel veşnic beat şi poetic şi rebel şi foarte hippie el aşa. Poate că imaginea se potrivea pe timpul lui Jack Kerouac sau Baudelaire, dar scriitorul român actual diferă mult de ceea ce prezintă filmele americane.

Eu unul, de exemplu, scriu la laptop. Prin anii ’90 scriam la maşină de scris dar pe vremea aceea nu aveam încă un PC. În ziua de azi un laptop e mai ieftin ca o maşină de scris şi mult mai folositor. Greşeşti ceva, apeşi pe backspace, rescrii. Dai un search în text şi înlocuieşti dintr-o mişcare numele unui personaj. Salvezi pe stick, trimiţi pe mail, verifici din punct de vedere gramatical în editorul de text. De aceea mă distrează instanţele care prezintă poeţi sau scriitori încruntaţi deasupra textului, părăsiţi de inspiraţie, căutând acel început care să definească un manuscris de succes. Oameni care oftează în faţa cursorului care pâlpâie, sorbind scotch şi plimbându-se îngânduraţi prin casă. Realitatea contrazice stereotipurile de genul acesta. Oamenii pe care-i cunosc eu scriu pe laptop sau de mână. Scriem fluent, fără să ezităm câte două ore asupra unei fraze. O facem din baruri, la cafeaua de dimineaţă, o facem în baie stând turceşte pe covoraşul din faţa chiuvetei, o facem chiar şi pe telefon. Mesele nu ne sunt câmpuri de bătălie împresurate de manuscrise cu colţurile murdare, sticle de alcool şi foi mototolite. Cel mult o scrumieră care se revarsă şi-o cană veşnic plină de cafea. Nu stăruim îndelung asupra unei fraze, căutând s-o facem să sune cât mai poetic. Nu scriem beţi din simplul motiv că ies tâmpenii când scrii beat. Nu ne anunţăm prietenii să ne lase în pace vreme de câteva zile pentru că noi tocmai lucrăm la manuscris. Nu ne izolăm în cabane de munte sau alte refugii idilice pentru scriitori.

Chestia cu liniştea scriitorului e supralicitată. Eu unul scriu cel mai bine în cafenele, dimineaţa, cu o ceaşcă de cafea cu lapte lângă mine, ţigara aprinsă şi vreo 10 străini sporovăind în jurul meu. Ca să mă izolez de zgomot mă concentrez mai bine pe text până ce restul dispare. Am scris vreo 3 cărţi aşa. Scriam la serviciu în pauze, scriam la facultate când nu aveam chef de cursuri. Nu-mi fac schiţe cu acţiunea romanului, post-it-uri care urmăresc prin fire de lână roşie, de-a curmezişul camerei, fiecare personaj. Scriu în Gedit, un simplu editor de texte plaintext din Linux, pe un Dell Inspiron Mini cu ecran de 10”, într-un Ubuntu de acum 5 ani. Din când în când dau Ctrl+S din reflex, pentru că-s om păţit. Când am idei mi le notez pe telefon sau într-un carneţel sau pe câte o bucată de hârtie. Şi cam asta ar fi. La final corectez de vreo 5-6 ori şi-apoi trimit manuscrisul la editură.

Nu cred în inspiraţie. Cel puţin nu aşa cum prezintă situaţia literatura sau cinematografia. Nu cred că trebuie să aştepţi ca un scriitor amărât perioada aceea în care în sfârşit vei putea aşterne două-trei fraze. Nu stau cu degetele crispate pe frunte, nu scriu la lumina lumânărilor, nu iau droguri ca să pot crea. Chestiile astea sunt împlântate în conştiinţa comună de filme. Care filme trebuie să prezinte ceva interesant, altfel nu dă bine pe ecran: drama scriitorului care e neapărat un ciudat murdar şi alienat dar plin de geniu. Sunt extrem dar extrem de rare momentele alea în care decid ca-n filme că ”eu azi am să mă pun să scriu toată ziua, să fim doar eu şi textul”. Nu mă uit în gol la ecran aşteptând frustrat să pot scrie ceva, mânat de gândul ăla glorios al artei ce se aşteaptă să fie finalizată. Nu leg manuscrisul într-un mănunchi atent şi imaculat şi-l trântesc cu zgomot pe masă ca pe o subliniere a faptului că am încheiat ceva. Cred cu tărie că un manuscris bun nu e niciodată gata şi cred că-l poţi trimite şi-n format DOC în loc să iroseşti un toner de cerneală pe ceva ce oricum doar tu vei ţine în mâini.

S-ar putea să greşesc şi să existe într-adevăr o clonă Hemingway undeva prin România. Un tip care stă aplecat peste maşina de scris cu o mimă serioasă pe chip, nespălat, cu degetele pătate de nicotină, căutând de două zile începutul capitolului 5. Dar mă îndoiesc. Pentru că nu suntem cu toţii nişte boemi incurabili care respiră litere.

Anul nou începe bine

Am scris mult în ultimele 24 de ore. Articolul ăsta publicat la Arhi pe blog a strâns vreo 650 de share-uri Facebook de pe o zi pe alta. Azi am scris şi pe psihoradea.com trei texte: Tulburarea de personalitate evitantă, Dependenţa patologică de ceilalţi şi Cauze anatomice şi biologice în tulburarea de personalitate borderline. Ultimele trei sunt scrise azi, şi tot azi am publicat pe blog un profil psihologic al lui Rasklonikov.

De azi m-am pus să citesc Sometimes I Act Crazy: Living With Borderline Personality Disorder de Jerold.Kreisman şi se promite a fi o lectură faină. Sărbătorile au trecut rapid şi fără incidente demne de semnalat. Am un brad care moare în camera de zi şi chef de lucru în săptămânile viitoare. De-abia aştept să înceapă sesiunea şi să mă apuc de treabă la clinică.

Profil psihologic: Raskolnikov; Crimă şi pedeapsă – Feodor Dostoievski

Echilibrat şi cumpătat, Raskolnikov nu diferă mult de media populaţiei planetei. Cu propriile probleme de rezolvat şi nicidecum un ucigaş abil, eroul din ”Crimă şi pedeapsă” este împins la crimă de factori economici. Dorinţa lui de a ieşi din gaura neagră a datoriilor îl împinge să viseze tot mai mult la acel ”cum ar fi” care îl face în cele din urmă să o omoare pe bătrâna cămătăreasă şi pe sora acesteia. Studentul încearcă în fel şi chip să găsească justificări faptei iar acestea variază de la banala nevoie de bani la curăţarea pământului de prezenţa bătrânei acre. Concensul general este că femeia pe care Raskolnikov o omoară cu toporul este o fiinţă care face umbră planetei şi că omenirea ar fi mai câştigată fără ea. Cu aceste ruminaţii îşi face Raskolnikov curaj şi prin ele ia el decizia finală. Actul uciderii în sine, împins de fix aceste considerente, este îndeajuns de puternic âncât să-l facă pe Raskolnikov să uite temporar de scopul principal al crimei. Raskolnikov caută febril prin casă dar ia doar obiecte de valoare cu el, uitând de sua mare de bani a bătrânei, tulburat desgur şi de febrilitatea cu care a ucis-o. A doua victimă este sora bătrânei iar Raskolnikov o ucide ca să nu rămână martori ai infracţiunii. Regretul lui ulterior se trage mai mult din această a doua crimă.

Raskolnikov nu este ucigaşul cu sânge rece promovat de atâtea alte romane. Are conştiinţă şi este empatic. Îl ajută pe Marmeladov să urce beat scările spre casa lui, ba chiar şi lasă pe pervazul familiei acestuia bani, mişcat de trista poveste a fostului funcţionar. Ulterior, după ce a săvârşti crimele, pentru a-şi demonstra sieşi că este încă un om bun, Raskolnikov îl ajută pe un Marmeladov muribund să ajungă din nou în casă, liniştindu-i soţia, plătind poliţistul şi doctorul să aibă grijă de omul călcat de trăsură. O altă dovadă a empatiei lui Raskolnikov este cea relevată de scena din parc, când adolescenta băută este ajutată de Raskolnikov să ajungă acasă. Din nou – Raskolnikov renunţă la banii lui puţini pentru a ajuta pe cineva. Scena visului cu calul bătut ne arată ce fel de om este Raskolnikov în subconştient. Copilul din vis simte şi plânge când calul bătut de stăpân moare. Toate acestea sunt semne că Raskolnikov are conştiinţă şi că este capabil să discearnă binele de rău. În susţinerea acestor afirmaţii vin ruminaţiile lui de dinainte şi după crime, chinul psihic prin care trece pe parcursul romanului. Remuşcările pe care le resimte, felul haotic în care se comportă şi dorinţa lui continuă de a mărturisi faptele.

Raskolnikov gravitează între evitarea pedepsei şi nevoia de a-şi descărca sufletul. Îşi momeşte prietenii cu detalii ale crimei lui, învăluite sub pătura lui ”eu aşa aş fi procedat”. Le vorbeşte poliţiştilor şi vecinilor bătrânei în formule menite să-l dea de gol. Raskolnikov îşi doreşte la început cu ardoare să fie descoperit şi este conştient şi îngrozit de gravitatea faptelor lui. La răstimpuri reacţionează cu evitare, plănuind chiar să fugă în America pentru a scăpa de autorităţi, ba să scape de bijuteriile furate de la bătrână, ba să dispară, ba să se sinucidă pentru a nu ajunge pe mâna poliţiei. Tocmai acest dualism al lui Raskolnikov este cel care-i conferă natura sa umană.

Studentul, prin aceste repetate dovezi de empatie şi acte de bunătate dovedeşte că este departe de psihopatie şi sociopate. Raskolnikov este conştient de actele sale, cunoaşte legea, are morală, de unde şi chinul său. Este haotic doar sub impulsul nebuniei care îl cuprinde, sub presiunea angoasei şi a anxietăţii ori ca rezultat al impulsurilor puternice de moment. Acţiunile lui haotice sunt întrerupte de scurte momente de claritate, de căutarea plăcerii, momente în care Raskolnikov funcţionează normal şi îşi vede de micile probleme ale vieţii, încercând cumva să-şi după existenţa mai departe.

Zametov şi alţi prieteni de-ai lui Raskolnikov stau dovadă a lipsei de sociopatie din Raskolnikov. Este un om iubit de familie, respectat de prieteni, împresurat de oameni care ţin la caracterul său. La rândul lui, Raskolnikov ţine la semenii lui, îşi respectă mama şi iubeşte sora, făcându-şi griji cu privire la soarta lor. Putem spune chiar că este la răstimpuri un om altruist deoarece grija faţă de propria lui persoană este la răstimpuri întrecută de grija pe care o are faţă de alţii. Chiar şi faţă de străini (cazul unui Marmeladov muribund, de exemplu, ori al familiei acestuia).

Tocmai această faţetă umană a lui Raskolnikov îl face să-şi dorească să fie descoperit, să-şi dorească să mărturisească crimele. Nevoia de supravieţuire a studentului este la cote înainte înainte de crimă şi intră în declin după săvârşirea acestora, ajugând până la gândul de a-şi lua viaţa sărind de pe pod. Astfel, Raskolnikov se apropie de axa sinuciderii şi se îndepărtează de nevoia de supravieţuire, fluctuând constant între cele două.

Intelectul lui Raskolnikov este peste medie. Ne-o spune condiţia lui de student, oamenii cu care se asociază, detaliile plănuirii crimei. Modul în care rulează scenarii în minte, felul în care coase o buclă în care să agaţe toporul, gradul lui de inovaţie în situaţii de criză. Lipseşte gândirea dezorganizată prezentă în sociopatie dar din acţiunile sale şi luând în considerare factorul empatie, Raskolnikov nu poate fi considerat nici un psihopat.

Despre snobii cărţilor

Citesc de prin clasa I. Aşa – nesilit nici de programa şcolară, nici de părinţi. Prin liceu citeam cam trei cărţi pe săptămână şi am devorat colecţia Nautilus a celor de la Nemira în timp record. Pe la 30 de ani am trecut brusc la nonfiction şi-am renunţat temporar la beletristică în favoarea istoriei, economiei şi a sociologiei. Şi-n tot timpul ăsta m-am lovit de snobii cărţilor care s-au înmulţit odată cu apariţia reţelelor de socializare.

Pe timpul lui Ceauşescu – cei care aţi trecut prin perioada aia poate ştiţi la ce mă refer – nu prea aveai multe oportunităţi de distracţie. La TV erau cam 40 de minute de Viaţa Satului plus 15 minute de ştiri. La cinema se derulau în sistem binar câte două filme pe săptămână, ambele fie western-uri, fie filme de acţiune chinezeşti. La teatru nu prea avea ce să vezi, circul venea în oraş o dată pe an iar calculator nu avea nimeni. Aşa că lumea citea. Lumea citea mult. Cărţile erau foarte ieftine: vreo 3 lei volumul, în condiţiile în care o îngheţată costa tot 3 lei. Pur şi simplu ieşeai la plimbare şi veneai înapoi cu şase cărţi, aşa cum azi vii acasă cu pachetul de biscuiţi sau sticla de sfert de Pepsi. Lumea citea mult pentru că altceva nu prea era de făcut.

Azi se citeşte puţin. Din ce în ce mai puţin. Cititul a ajuns un fel de apanaj al omului dedicat. Să citeşti costă bani şi timp, să citeşti înseamnă să renunţi o vreme la Facebook, Assassin’s Creed şi puzderia de seriale de pe site-urile torrent. Pur şi simplu sunt alte lucruri de făcut în timpul ăla. Problema e că, acum că cititul nu mai e mainstream în România, au apărut cei care vor ca cititul lor să fie identificat cu educaţia, cultura, arta. Cu cât citeşti mai mult, cu atât eşti mai altfel decât media. Cu cât eşti mai altfel, cu atât acel ”altfel” tinde spre bine, nu spre rău. Cititorul nu e viermele de bibliotecă, cel cu ochelari groşi şi fix zero prieteni. Cititorul de azi – ne-o spune Facebook-ul – e fata cu sâni mari şi zâmbet ştrengăresc care postează despre drama de a nu avea timp destul pentru devorat ”Mizerabilii”. Cititorul – ne-o spun reţelele de socializare – este cel care postează citate despre cum mirosul cărţilor nu se poate compara cu răceala unui eReader. Nu ştiu de alţii, dar eu mi-am tocit vederea citind în editorul de texte din DOS vreo 30 de cărţi, că erau piratate şi nu se găseau în România; şi-mi doream pe atunci cu ardoare ceva mic şi econom, ceva precum un Kindle din ziua de azi, să pot tuna pe el rapid vreo 15 TXT-uri şi să le citesc din pat, nu de pe scaun în faţa monitorului.

Cititorii din România zilei de azi – nu toţi, dar o bună parte – sunt fix precum Gheorghe.

Gheorghe – îi zic Gheorghe pentru că nu-mi amintesc numele lui – era un băiat de vreo 22 de ani pe care l-am întâlnit la un ”Schimb de cărţi” ţinut în Oradea. Venea la papion, ca orice hipster care se respectă. Vorbea despre filosofie, Cohelo, bea doar ceai şi avea freza aranjată. Vorbea cu neologisme uneori. Nu l-am văzut aducând nici măcar o carte la întâlniri, nu l-am văzut plecând cu una în mână. Dar Gheorghe a zis o chestie bestială într-o zi. Ţin minte că eram în parcul Cetăţii din Oradea şi era soare. Eram acolo vreo 15 oameni şi Gheorghe vorbea mult şi des despre cât citeşte el. Spusese o cifră greu de crezut, ceva de genul ”20 de cărţi pe săptămână”. M-am uitat cu neîncredere la Gheorghe şi m-am făcut că nu-l ascult. Iar Gheorghe s-a înferbântat şi a tot dat-o cu titluri care variau de la ”Don Quixote” la chestii obscure, ca formaţiile alea cu vreo 6 fani. Iar când cineva l-a întrebat cum, totuşi, poate citi atât de mult (cu ton de ”omule, minţi cu neruşinare”), Gheorghe ne-a dezvăluit secretul lui: citea primele 20 de pagini din carte, apoi ultimele 20. Apoi închidea cartea şi mai trecea un titlu în palmares. Şi aşa citea Gheorghe 20 de cărţi pe săptămână.

Mi-a venit să-l pălmuiesc pe Gheorghe.

Snobii cărţilor sunt din aceeaşi şleahtă ca şi Georghe al nostru. În 10% din timp frunzăresc plictisiţi titluri grele, cu mult peste educaţia lor. Strâmbă din nas la un Tom Sawyer şi apucă hotărâţi Umberto Eco pe care nu-l termină. În restul timpului postează pe Facebook citate despre frumuseţea cititului. Ceva despre cum cărţile ne sunt prieteni. Ceva despre lumea fantastică a paginilor, mirosul, senzaţia. Sunt abonaţi la paginile tuturor anticariatelor din România, din care nu cumpără nimic dar dau like-uri ca să vadă lumea cât de mult apreciază ei Carl Jung. Postează poze cu ei citind, ei gândind, ei aplecaţi încruntaţi peste paginile unei cărţi groase-groase. Fac cluburi de lectură prin cafenele de mâna a doua, locuri în care se adună şi discută despre cu totul altceva. Fac mişcări de stradă vecine cu revoluţia, de se adună în parcuri cu copii identice din ”Crimă şi pedeapsă” şi stau pe treptele teatrului citind. Şi făcându-şi poze unul altuia. Şi citind.

Snobul cărţilor are tragere spre citate obscure, spre ceva zis de cineva cu nume rezonant. Ceva despre gloria cititului, ceva despre cum el în vecii vecinlor nu va accepta o femeie care nu citeşte, fie ea oricum o fi. Despre cu preferă o cultă săracă unei proaste frumoase, să se umecteze toate snoabele că le doreşte şi pe ele cineva. Snobul cărţilor e ăla care are o linie clar trasată între genurile literare şi nu se coboară spre SF, Fantasy sau romanul de capă şi spadă. El pluteşte undeva sus, în metempsihoză, printre numele grele ale literaturii chineze şi un spaniol recent descoperit de o editură din Bulgaria.

Snobul cărţilor e ăla de se plânge mereu că nu are timp, bani sau spaţiu destul pentru cărţi. Oftează în văzul lumii invocând biblioteci ticiste de romane, fotolii comode, JPEG-uri cu fel de fel de paturi sub formă de carte, saltele sub formă de carte, pijamale care imită pergamentul, pisici odihnindu-se peste volume groase. Într-o eră în care un eReader costă 35 de dolari iar spaţiul lui de depozitare e pe undeva pe la 1500 de titluri, snobul cărţilor e conştient că asta contrazice pozele lui cu biblioteci de vis şi susţine sus şi tare că ”mirosul cărţilor e unic”. Ca şi cum nemirosind cartea n-ai putea s-o citeşti. Problema e fix mirosul – că fără miros cartea nu are valoare. Ergo nu ne luăm un Kobo Mini la $35 sau un Kidle la mâna a doua, că dacă le avem pe alea nu ne mai putem plânge online de lipsa de bani, spaţiu, miros. ”Nu e acelaşi feeeling” îţi va spune snobul când îi vei recomanda un dispozitiv cu ecran eInk. ”Nu e ca şi o carte”. Şi va vorbi tâmpenii, pentru că un ecran eInk e fix ca şi o pagină tipărită. Dar snobul nu ştie asta, pentru că preferă să dea bani pe cafele decât pe un eReader care-l va scuti de alţi bani. Cu un Kindle în geantă nu va mai putea posta poze cu el citind, că nu se va vedea coperta cărţii şi – astfel – cine-l mai laudă? În poză va fi doar un eReader banal, iar ăla nu dă bine pe Instagram.

Snobul cărţilor e ăla de umple poll-urile online cu ”Cireşarii”, ”Moara cu noroc” şi alte chestii cerute de programa şcolară. E monstruos cât de mulţi tineri afirmă că a lor carte preferată e ceva scris de Slavici sau Hortensia Papadat Bengescu. Că din cele 15 cărţi pe care au trebuit să le citească în liceu ca să treacă cumva de teza de la română s-au pricopsit fix cu Creangă. Sau ”Sărmanul Dionis”. Un tânăr n-ar trebui să se laude că a citit ”Enigma Otiliei” sau ”Întâia noapte de dragoste…”. Sunt cărţi proaste şi extrem de plictisitoare. Şi cu toate astea, pe Facebook, când e vorba să-şi spună fiecare preferinţele într-ale lecturii, ”Enigma Otiliei” domină de departe topurile. Tineri de toate vârstele se felicită reciproc că au citit-o. E trist să ajungi să te lauzi că ai citit Slavici sau Petrescu. Dintre toate titlurile citite de tine te-a mişcat fix ”Ţiganiada” şi pe aia o treci în top.

Snobul cărţilor e cel care se adună cu alţi snobi să citească în parcuri. În grup. Totul sub egida unei idei măreţe precum ”Să aducem cititul în atenţia publicului”. ”O carte pe săptămână”. ”Cititul e cool”. Nu – cititul nu e cool, la fel cum nu e cool nici să cureţi ştiuleţi de porumb. Cititul e la fel de cool ca şi golitul scrumierei. Nu e nici măcar o necesitate. Cititul e ceva personal, nu ceva ce faci în grup, cu tramvaie zumzăind pe lângă tine şi alţi 20 de oameni stând tăcuţi, adânciţi într-o carte. Citeşti acasă, citeşti în parc, citeşti în metrou, citeşti la şcoală, dar de obicei o faci singur. Când citeşti în grup o faci doar ca să dea bine pe reţelele de socializare, să vadă prietenii că tu te implici în ceva vag cultural. Că nu eşti un prost oarecare. Uite – doar citeşti. Cititul e ceva oarecum intim. Te poţi cel mult preta la a-i citi copilului tău seara, înainte de culcare. Cam aia e limita publică a cititului. Citeşti un fragment scurt în faţa unui auditoriu, ca să-i stimulezi să cumpere, să descopere. Nu citeşti în parc cu alţi hipsteri de vârsta ta, atent să te surprindă poza încruntat deasupra lui Camus.

Facebook-ul a scos la iveală nişa asta a cititorilor snobi. Oameni care citesc primele 20 de pagini şi ultimele 20 de pagini şi-n rest au grijă doar să iasă bine pozele. Oameni care vehiculează literatură grea în postările lor dar n-au bazele literaturii. Oameni care, în general, nu simt nimic când citesc ci văd actul în sine doar ca pe un apanaj al omului educat spre care aspiră. Şi snobul cărţilor trebuie arătat cu degetul. Pentru că tot repetă el cum cărţile sunt prieteni de nădejde şi cum miros cărţile şi cum lumea magică a… Cărţile nu sunt nici prieteni şi nici nu contează cum miros. Nu e nici o lume magică acolo, nici măcar un citat definitoriu care să merite pus în tandem cu cartea. Pentru unii e plăcut să citească şi atât. Pentru ceilalţi e doar lustruirea ego-ului.

Pe scurt despre următoarea mea carte

Zilele astea am lucrat intens la corectura manuscrisului ”Aer şi MSbP”. Cineva m-a întrebat ce înseamnă MSbP. E acronim de la Munchausen by Proxy. Unele asistente din spitalele franceze obişnuiau să injecteze pacienţii cu otrăvuri ca apoi să-i salveze în ultima clipă. ”Văduve negre” li se spunea. Îi aduceau pe pacienţi până în pragul morţii şi apoi îi salvau în ultima clipă ca să primească de la societate laude şi felicitări. Cam aşa poate fi descris ”Munchausen by Proxy” – să atentezi la integritatea cuiva pentru a-l putea salva ulterior tot tu.

Cartea va apărea tot la editura Crux Publishing. Estimez că prin februarie 2016. Va avea în jur de 200 de pagini. Diferit faţă de celelalte romane ale mele este faptul că am mizat mai mult pe partea de psihologie a personajelor, pe tulburări de personalitate şi motivele interne. De asemenea, am pedalat mai mult pe partea de social.

Manuscrisul a mers deja la editoarea mea şi aştept să începem lucrul pe el după Anul Nou. Va fi al treilea roman al meu publicat în decurs de 12 luni.

Problematica psihologică a vinovăţiei

Vina joacă un rol important în dezvoltarea umană, de la primele zile ale conştiinţei de sine şi până în ultimele zile ale vieţii. Vina ne modelează viaţa, ne formează legile statului, este o temă centrală în literatură şi este totodată o unealtă importantă în înţelegerea psihologiei individului.

Copiii învaţă repede faptul că pentru a primi dragostea părinţilor şi aprobarea acestora trebuie să se conformeze unui set de reguli. Neconformarea faţă de acest set de reguli atrage după sine dojana, lipsa afecţiunii, lipsa anumitor beneficii sau – în unele cazuri – violenţa fizică sau verbală. Un efect indirect al nerespectării regulilor adulţilor este instaurarea sentimentului de vinovăţie. Pentru evitarea acestui sentiment care aduce cu sine o stare de rău şi anxietate, copiii evită încălcarea regulilor impuse de părinţi, educatori. Învaţă de timpuriu diferenţa dintre ceea ce e permis şi ce nu este permis şi o fac prin intermediul vinei care le crează la nivel fizic şi psihic trăiri specifice, intense. Ulterior în viaţă, nevoia de acceptare din partea celorlalţi ne face să respectăm alte seturi de norme, scrise sau nescrise: legile ţării în care trăim, reglementări de ordin pur social, norme religioase – multe dintre acestea la nivel de conştiinţă comună. În cele mai multe cazuri, refuzul de a te conforma regulilor societăţii atrage cu sine sentimentul de vinovăţie, alături de alte posibile rezultate precum ostracizarea socială, pedeapsa prin privare de libertate, atenţionarea verbală ori judecata sumară – la rândul lor subliniind actul dezaprobat şi generator de vinovăţie.

Pe scurt, vina este acel sentiment pe care îl trăieşti atunci când îndeplineşti sau eşti pe care să îndeplineşti ceva ce ştii că va fi privit cu dezaprobare de către persoanele la care ţii.

Presupunem existenţa a două seturi de coduri morale contradictorii atunci când aducem în discuţie problematica vinovăţiei. Un set de reguli externe – de exemplu – care sunt axate pe anumite norme, şi un set de reguli interne, caracteristice fiecărui individ în parte. Când aceste două seturi se află în contradicţie, putem vorbi despre apariţia sentimentului de vinovăţie. De exemplu, în cazul adolescenţilor care se trezesc atraşi de persoane de acelaşi sex – societatea românească condamnă tacit relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex dar codul moral intern al adolescentului îi dictează prin dorinţă un alt set de norme, mai mult sau mai puţin puternice. Reglementările externe intră în conflict cu cele interne iar adolescentul este cuprins de vină, prins între ceea ce se aşteaptă de la el societatea şi ceea ce-şi doreşte ca individ.

Problema nu diferă prea mult atunci când vorbim despre legi ale statului – inderdicţia de a fura, ucide, viola. Tema vinovăţiei este puternic reprezentată în ”Crimă şi pedeapsă” a lui Dostoievski. Raskolnikov este chinuit pe parcursul romanului de vinovăţie, prins între nevoia de a supravieţui (nevoia de bani) şi cea de a respecta normele societăţii şi legiferările acesteia (interdicţia de a ucide). Ultima se dovedeşte mai puternică în final, deoarece vina domină ca tematică romanul după ce Raskolnikov săvârşeşte crima asupra bătrânei cămătărese. Tot în literatură întâlnim vina în ”Procesul” lui Kafka. Joseph K. nu este conştient de motivul vinei dar o resimte puternic pe măsură ce societatea imprimă asupra lui maşinăria aparatului legislativ. Joseph K. este anxios, confuz, încearcă să compare vina lui cu ceea ce ştie despre normele societăţii, Kafka subliniind indirect importanţa respectării acestora.

Prezenţa vinei presupune absenţa fericirii. Evitarea vinei presupune o fereastră către atingerea acelei fericiri. Este modelul după care religia impune respectarea anumitor reglementări şi mecanismul prin care dirijează milioane de suflete de-a lungul secolelor. Respectarea strictelor norme morale şi religioase promite atingerea eternităţii şi a fericirii. Refuzul de a face asta implică o formă sau alta de pedeapsă. Nevoia de a fi fericit este deci strâns legată de absenţa vinovăţiei şi reprezintă totodată o formă de evitare a pedepsei.

Teoria psihodinamică a lui Freud postulează că ne construim mecanisme defensive menite să ne protejeze de vina pe care am resimţi-o în cazul în care am afla cât de groaznice ne sunt dorinţele ascunse. Freud a legat emoţia vinei de stadiul oedipian al dezvoltării psihosexuale, afirmând că în primii ani de dezvoltare fizică copiii se simt atraşi sexual de părinţii de sex opus, asta generând ulterior vină. Erikson avea o altă abordare şi spunea că între vârsta de 3 şi 5 ani copiii dezvoltă emoţia vinovăţiei ca pe un pol opus al jocului de copil. Le este teamă să se dezvolte şi să-şi arate adevărata natură vis-a-vis de jucării deoarece, arătându-şi adevăratele emoţii, ar comite un act cosiderat inacceptabil.

Explicaţia cognitivistă este diferită. Din punctul de vedere al cognitiviştilor, vina este produsă de gânduri, de convingerea oamenior că au făcut ceva greşit. Fie reală sau doar percepută, vina derivă din convingerea lor că urmează să fie pedepsiţi într-un fel sau altul, fie de către ei înşişi, fie de către ceilalţi.

Deoarece avem o tendinţă de a fi egocentrici şi a pune prea mare preţ pe părerea altora, sub presiunea nevoii de acceptare socială, avem impresia că ceilalţi oameni pun un şi mai mare accent pe propriile noastre acţiuni, gânduri, emoţii şi dorinţe. Credem că suntem centrul în jurul căruia se mişcă întregul nostru univers iar încălcarea normelor atrage dezastrul, exprimat aici prin vinovăţie.

Vina poate fi percepută ca urmare a ceva ce am făcut sau ceva ce urmează să facem. Totodată, vina poate fi un efect direct al dorinţei noastre de a realiza ceva interzis, a ceva ce credem că am făcut şi despre care credem eronat care încalcă anumite reglementări. Mai mult, vina izvorăşte din absenţa acţiunii, atunci când ar fi trebuit să facem ceva anume dar fie nu am putut, fie am ales să nu acţionăm. Vina poate transpira şi din lipsa intensităţii acţiunii, atunci când considerăm că nu am făcut îndeajuns de multe pentru a fi de folos cuiva. O altă instanţă în care apare sentimentul de vinovăţie este cea în care credem că o ducem mai bine decât alţii (cum ar fi cazul vinei resimţite de supravieţuitorii unei tragedii).

Din punctul de vedere al patologiei, cu cât o persoană se află mai aproape de punctul psihopatiei, cu atât va resimţi mai puţin vina acţiunilor sale. În schimb, psihopaţii dau vina pe alţii pentru greşelile lor, le neagă ori recurg la raţionalizarea acţiunilor proprii justificându-le prin scheme logice menite să se muleze pe abolirea vinei.

Din punct de vedere evoluţionist, vina ne ajută să supravieţuim ca specie nu doar prin impunerea respectării normelor sociale, dar şi prin prezenţa altruismului reciproc. Dacă vina ne provoacă discomfort şi duce la rănirea unei alte persoane, vom evita acţiunea provocatoare de emoţii puternice de vină şi vom avea tendinţa să acţionăm în sens opus. Asta duce la o mai bună cimentare a relaţiilor interumane şi asigură totodată supravieţuirea individului. Prin evitarea vinovăţiei, individul evită acţiunile de răzbunare ale prietenilor şi rudelor celui ce s-ar fi vrut rănit; asta în schimb îi asigură supravieţuirea. Mai mult când cineva greşeşte şi dă dovadă de regret sub acţiunea vinovăţiei, suntem mai predispuşi să-l iertăm şi să rezolvăm conflictul amiabil. Iată cum vina şi vinovăţia perpetuează specia şi asigură evitarea conflictelor.

Din punctul de vedere al psihologiei sociale, vina altuia crează anxietate în ceilalţi. Suntem fiinţe capabile de empatie, iar vina citită în celălalt ne permite să empatizăm cu sentimentul de disperare, anxietate şi, în general, de ”rău” al celuilalt. Pentru a evita să ne simţim cum se simte celălalt, suntem predispuşi la iertarea păcatelor aproapelui. Tot din punct de vedere evoluţionist, atunci când nu-l putem ajuta pe aproapele nostru ne simţim vinovaţi şi vom depune eforturi pentru a scăpa de sentimentul de vinovăţie. Asta în schimb creşte randamentul grupului din care facem parte deoarece membrii lui vor depune eforturi pentru a scăpa de vinovăţie şi a deveni mai productivi. Grupurile sociale ai căror membri conlucrează sunt mai eficiente şi – deci – mai probabil să supravieţuiască şi să perpetueze specia prin eficienţă.

Ca o paranteză, unele culturi asiatice precum ce coreeană, japoneză ori chineză sunt puternic axate pe vinovăţie. Sentimentul de vinovăţie este motorul care le mişcă societatea, uneori chiar şi în absenţa normelor religioase (aşa cum este cazul Coreei de Nord ori a Chinei comuniste). Cât despre societatea japoneză, este de necontestat eficienţa acesteia în păstrarea solidarităţii şi imprimarea unei conştiinţe a culturii muncii – totul în conjuncţie cu evitarea vinei.

În ceea ce priveşte psihologia judiciară, mecanismul vinovăţiei este explicit ilustrat în povestirea ”Inima care-şi spune taina (The Tell-Tale Heart)” a lui Edgar Allan Poe. Ucigaşul trece printr-o serie de trăiri ca urmare a crimei şi evoluează de la vină în stadiile ei incipiente la o adevărată psihoză. Personajul principal este atât de chinuit de vină încât se aruncă în braţele anchetatorilor, acceptând pedeapsa – totul pentru a scăpa de vinovăţie. Sistemul juridic presupune prezenţa vinovăţiei pentru a defini infracţiunea. Prin faptul că vinovăţia este prezentă, se presupune că fapta a fost săvârşită conştient (acceptată, însuşită, prevăzută) de către autorul ei. Vinovăţia aduce în discuţie acţiunea expresă (sau omisiunea acţiunii în anumite cazuri), intenţia de a efectua ceva, neglijenţa atunci când aceasta putea fi prevăzută şi conştiinţa rezultatelor acţiunii. Conştiinţa realizării faptei reprezintă deci latura intelectuală a infracţiunii iar voinţa este factorul volitiv al acesteia. Prezenţa vinovăţiei ca urmare a realizării acţiunii implică deci prezenţa conştiinţei. În absenţa conştiinţei nu putem vorbi despre o asumare a acţiunii care s-a transformat în infracţiune, de unde deducem că un punct critic în stabilirea pedepsei rezidă în stabilirea gradului de conştiinţă al autorului infracţiunii.

Recunoaşterea vinovăţiei a trecut din stadiul ei de acceptare socială în cel de normă legislativă. Dacă infractorul dă dovadă de recunoaştere a vinovăţiei, instanţa poate la rândul ei da dovadă de înţelegere. Iată deci cum vinovăţia şi sentimentul de vinovăţie modelează legile unui stat, stabilind pedepsele pentru infracţiuni în funcţie de voinţa infractorului de a-şi recunoaşte vina şi a da dovadă de regret. Acel regret îl plasează pe infractor în rândul fiinţelor umane şi-i oferă oportunitatea de a fi tratat ca şi o fiinţă umană de către semenii săi. Absenţa sentimentului de vină accentuează gravitatea faptului infracţiunii. Acest lucru este perfect ilustrat în ”Străinul” lui Camus, unde Mersault, eroul principal, nu dă dovadă de regret şi este condamnat la moarte pentru o faptă care, în alte condiţii, l-ar fi scăpat achitat.

Vedem deci cum recunoaşterea vinei este importantă atât pe plan social, religios, cât şi legislativ. Vinovăţia ne plasează departe de psihopatie şi ne transformă în cetăţeni responsabili, care înţeleg şi acceptă legile statului în care trăiesc. Recunoaşterea vinovăţiei este deci un semnal pentru ceilalţi că pot convieţui cu noi în acelaşi spaţiu, fără teamă şi în deplină armonie. Absenţa recunoaşterii vinovăţiei şi absenţa sentismentului de vină atrag după sine excluderea din societate.

And the WTF clip award for 2015 goes to…

Clipul de mai jos e exact genul ăla de video pe care l-aş fi făcut eu. M-am uitat de două ori la el. Nu ştiu de ce. Mi se pare fascinant. Îi spune simplu ”Nicolae Ceauşescu se şterge la ochi 5 minute” şi nu dezamăgeşte deloc. Toată arta ar trebui să fie aşa.