Răzvan T. Coloja's Blog, page 38

De ce să te fereşti de dezvoltarea personală şi speakerii motivaţionali

Înainte de a intra în problemă aş dori să menţionez că prin ”dezvoltare personală” înţeleg aici exclusiv acea practică care a prins rădăcini şi-n România de câţiva ani şi care presupune a achita o taxă şi a participa la ”şedinţele” unui consilier de dezvoltare personală care nu are o pregătire avizată o şcoală de psihologie sau psihiatrie. Devoltarea personală în sine nu ar trebui să aibă valenţe negative de n-ar fi puzderia de consilieri care termină un curs de formare de două săptămâni şi apoi încep să ”trateze” oamenii de probleme.

Şi-acum puneţi-vă problema aşa: de-ar fi să aveţi probleme cu apendicele, v-aţi adresa unui medic sau unui vraci de la sat? În mod normal, dacă vreţi să scăpaţi vii şi teferi, mergeţi la un chirurg, chirurgul vă scoate apendicele şi în vreo 4-5 zile sunteţi din nou pe picioare. Sau puteţi apela la acea bătrână din sat care vindecă de durere de dinţi, divorţ, farmece şi – printre altele – apendicită, să o lăsaţi să vă ungă cu tămâie şi apă sfinţită şi să plecaţi de la ea împăcaţi că problema s-a rezvolvat.

Exact aceeaşi e treaba cu consilierii de dezvoltare personală şi cu speakerii motivaţionali care au invadat piaţa recent. Prin acest text am să vă explic de ce practicile lor sunt nu doar inutile dar şi nocive.

Putem cădea de acord că fiecare om e diferit. Că fiecare om are momente bune în viaţă, momente rele, suferă pierderi şi dezamăgiri sau trece prin perioade când totul e OK. Când eu am o zi proastă pentru că tocmai mi s-a spart roata la maşină şi mă mai calcă pe tâmple şi o durere de cap, vecinul meu se uită la meci şi e în culmea extazului că Steaua câştigă meciul. Problemele mele nu sunt problemele lui. La un anumit punct din viaţă, şansa ca problemele mele să fie identice cu cele ale altor sute de mii de locuitori din oraşul meu este nulă.

Ceea ce orice om normal face când are probleme este să încerce cumva să şi le rezolve. Cei cu dureri de cap iau un antinevralgic sau eventual consultă un medic. Cei cu probleme cu maşina merg cu ea în service. Cei fără loc de muncă merg la cursuri de perfecţionare, se mută în străinătate, citesc secţiunea de anunţuri a ziarelor, merg la interviuri. Din dorinţa asta de rezolvare a problemelor a apărut şi psihologia ca profesie. Ai probleme de ordin intern cu care te confrunţi? Mergi la un psiholog ca să încerci să ţi le rezolvi. Iar motivul pentru care mergi la psiholog să ţi le rezolvi şi nu apelezi la – să zicem – un controlor de bilete, este pentru că ştii că psihologul e avizat să te ajute pe când controlorul de bilete nu. La medic mergi pentru că ştii că e avizat să-ţi rezolve apendicita, iar drept dovadă stau cei 6 ani de facultate prin care s-a perfecţionat şi a învăţat meserie, plus vreo câţiva ani de rezidenţiat. În anii ăia viitorul doctor învaţă despre fiecare os şi nerv din corpul uman în aşa fel încât atunci când tu ajungi la el peste două decenii şi te plângi că te doare burta, el să poată face rapid diferenţa dintre apendicită şi indigestie. Pentru că ar fi absurd să te trezeşti pe masa de operaţie desfăcut de la piept în jos pentru simplul fapt că s-a întâmplat să bei lapte stricat.

Acelaşi lucru este valabil şi în cazul psihologilor şi al psihiatrilor. Eşti deprimat sau anxios sau poate ai probleme cu soţia şi asta îţi crează disconfort? Te duci la un specialist ca să îţi rezolvi problema. Pentru că acel specialist a petrecut ani de zile perfecţionându-se şi citind studii ştiinţiice şi cărţi şi participând la workshop-uri de perfecţionare profesională ca să se asigure că te poate ajuta. Garanţia succesului terapiei stă cel puţin parţial în perioada lui de formare şi-n metodele pe care le-a deprins din acea şcoală.

Mai mult, orice psiholog sau psihiatru ştie că fiecare problemă diferă în funcţie de o mulţime de factori: disponibilitatea clientului de a se deschide în faţa terapeutului, gradul de educaţie al clientului, mediul lui de provenienţă, etnia, natura problemei (socială, genetică, de mediu), simptome, probleme adiacente (consumă clientul alcool? consumă droguri? a luat medicamente în această perioadă?) şi multe alte lucruri. Fiecare client sau pacient este diferit şi trebuie abordat diferit. Există fel de fel de terapii şi e imposibil pentru un psiholog să le cunoască pe toate. De aceea, de obicei, un psiholog se specializează într-un anumit domeniu: consiliere vocaţională, consiliere pe probleme maritale, consiliere copii şi adolescenţi, psiholog specializat în probleme cu adicţiile sau tulburări specifice cum ar fi borderline-ul sau tulburările de alimentaţie.

Şi-aici intervine problema consilierilor de dezvoltare personală şi a speakerilor motivaţionali. Căutând sumar online, am găsit că un curs de formare consilier dezvoltare personală durează 40 de ore şi costă 1130 lei. În alte locuri costă 850 RON, în altele 1500 RON. Se specifică faptul că profesia are codul COR #242324 şi că acele cursuri sunt autorizate de Autoritatea Nationala pentru Calificari (fost CNFPA). Ca cerinţe de înscriere se cer de obicei studii superioare finalizate prin examen de licenţă. Orice studii. Orice fost student la Sport, Geografie sau Drept se poate înscrie şi poate absolvi cursul acela de 40 de ore.

Să vedem acum definiţia consilierului de dezvoltare personală conform Standardului Ocupaţional:

Consilierul pentru dezvoltare personala este un specialist care lucreaza cu persoane sanatoase din punct de vedere psihic, care au nevoie sa exploreze sau sa depaseasca diverse stari sau situatii cu care se confrunta in evolutia personala si profesionala, valorificand si dezvoltand resursele si potentialul propriu.

Să le luăm pe rând atunci:

Consilierul pentru dezvoltare personala este un specialist

…după o formare care totalizează 40 de ore devii specialist.

lucreaza cu persoane sanatoase din punct de vedere psihic

Cel puţin 90% din populaţia României este sănătoasă din punct de vedere psihic (nu suferă de boli psihice, demenţă, nu are certificat de handicap psihic). Cu alte cuvinte, consilierul acesta poate lucra cu aproape oricine. Să vedem ce oameni cu probleme ajung la el. Oameni

care au nevoie sa exploreze sau sa depaseasca diverse stari sau situatii cu care se confrunta

Exprimarea este ambiguă. ”Diverse stări”. ”Să exploreze”. Aici intră cam toată populaţia planetei deoarece cu toţii avem nevoie să depăşim diverse stări (cum ar fi de exemplu cea de greaţă de după o noapte de alcool) sau situaţii (cum ar fi cea în care primim amendă pentru că am trecut pe roşu iar poliţistul numai nu reacţionează la implorările noastre). Cu toţii ne confruntăm, cumva, cândva, cu probleme. Consilierul ne va ajuta să le explorăm şi depăşim pe toate. Şi cum anume o va face? Păi

valorificand si dezvoltand resursele si potentialul propriu

O altă exprimare ambiguă. Prin ”resursă proprie” se poate înţelege orice, de la câţi bani am în bancă până la câţi angajaţi sunt dispus să rog să mă ajute să car mobila. Benzina este o resursă, la fel cum resursă este cât de repede pot alerga dintr-un capăt în celălalt al parcului. Potenţialul specificat mai sus poate de asemenea să reprezinte nu doar potenţialul psihic, aşa cum ar dori lumea să creadă. ”Potenţial” e şi cât de bine cânt la vioară ori cât efort fizic sunt dispus să investesc în a căra de la piaţă un sac mare de cartofi.

La finalul unui astfel de curs primeşti un certificat de absolvire şi ajungi consilier de dezvoltare personală.

Cu speakerii motivaţionali treaba e şi mai simplă. Nu ai nevoie de o formă de educaţie ca să ajungi speaker motivaţional. Nu trebuie să înveţi absolut nimic pentru a putea să ”motivezi” oamenii.

Şi-acum că am clarificat faptul că oricine are 850 RON şi timp de pierdut pentru 40 de ore poate ajunge un fel de terapeut menit să ajute oamenii, să ne gândim logic şi să vedem cam cât te-ar putea ajuta un astfel de consilier să îţi rezolvi problemele. Se dau 10 oameni cu 10 probleme diferite: #1 e nefericit că nu-şi găseşte de lucru; #2 nu se poate lăsa de jocuri de noroc; #3 îşi caută perechea vieţii; #4 se teme că vecinii îi vor răul; #5 ar vrea să se lase de mâncăruri grase dar nu poate; #6 e deprimat de vreo trei luni şi nu ştie de ce; #7 nu poate călători cu mijloace de transport în comun pentru că simte că se sufocă dacă o face; #8 vrea doar să câştige la lotto şi resimte frustrare că asta nu se întâmplă; #9 se teme de câini şi asta îi provoacă detresă iar #10 e văduv şi trist că i-a decedat soţia. Zece oameni cu zece probleme diferite participă la un seminar oferit de consilierul de dezvoltare personală care-i bagă într-o sală şi le promite că îi va învăţa pe toţi cum să-şi depăşească problemele.

Puneţi-vă întrebarea dacă un om cu o pregătire de 40 de ore îi poate într-adevăr ajuta pe aceşti suferinzi să se descopere pe ei înşişi şi ”sa depaseasca diverse stari sau situatii cu care se confrunta” cum afirmă definiţia de mai sus.

Ce se întâmplă de obicei la seminariile de dezvoltare personală? Se vehiculează truisme. Chestii aplicabile oricui: ”viaţa e ca o apă lină”, ”puterea stă în tine”, ”fericirea e acolo, trebuie doar să vrei să…”. Se vehiculează termeni precum ”armonie”, ”spiritualitate”, ”suflet frumos”. Şi după ce-ai dat o sumă de bani ca să asculţi vreme de o oră un om care are o pregătire de 40 de ore vorbind despre viaţă, reuşită, încredere şi frumos, pleci acasă cu problema rezolvată. Sau nu.

Aparte de faptul că problemele nu ţi se rezolvă dacă mergi la un consilier de dezvoltare personală, mai intervine şi problema ”mal praxisului”. Ce se întâmplă dacă un client al unui consilier de dezvoltare personală face ceva ce i-a recomandat consilierul şi situaţia iese prost? Un psiholog răspunde în faţa Colegiului Psihologilor, un medic în faţa unui for superior care reglementează profesia de doctor. Puneţi-vă problema următoare: consilierul de dezvoltare personală sau speakerul motivaţional în faţa cui răspunde dacă greşeşte în faţa unui client? Mai mult – dacă mergeţi la un consilier de dezvoltare personală cu o problemă iar problema nu vi se rezolvă, cui vă adresaţi ca să vă plângeţi şi eventual să vă recuperaţi banii?

În SUA exista prin anii ’90 un tip pe nume Franklin Apollo care făcea pe speakerul motivaţional şi învăţa oamenii despre încrederea pe care trebuie să o aibă în ei înşişi, despre reuşită, curaj şi alte chestii de-astea. Asta până când a făcut faza de mai jos şi şi-a schimbat numele în Todd Conner:

Acum Todd Conner predică fix aceleaşi chestii ca şi-n 1994: ”Încrederea vine din interiorul tău”, ”Începe-ţi ziua cu dezgust interior dar continuă-ţi-o descoperind contrariul”.

Consilierul de dezvoltare personală, cu 40 de ore de curs la activ, nu trebuie să răspundă în faţa nimănui dacă problemele tale nu se rezolvă sau – mai rău – se agravează. Cel mult i se duce vestea că ar fi un şarlatan şi-atunci se mută în alt oraş şi începe să predice aceleaşi lucruri.

Ca să vedeţi cam cât de folositor este un astfel de om şi cam ce cunoştinţe despre psihicul uman îi conferă certificatul acela de consilier dezvoltare personală, citiţi şi ce-a păţit o româncă cu un astfel de personaj.

Faceţi-vă un bine. Când aveţi probleme cu locul de muncă apelaţi la un psiholog specializat în consiliere vocaţională. Când aveţi probleme cu fiul sau fiica, duceţi-i la un psiholog specializat în terapia cu copii şi adolescenţi. Aveţi vreo rudă cu probleme psihice – duce-ţi-o la un psihiatru. Vă zbateţi în depresie sau pur şi simplu nu reuşiţi să daţi de cap unei probleme – apelaţi la un psiholog. Dar feriţi-vă de speakerii motivaţionali şi consilierii de dezvoltare personală pentru că vă pierdeţi timpul şi banii. Pentru că la fel cum nu aţi apela la un judecător care are doar 40 de ore de experienţă în domeniul legislativ, poate n-ar fi bine să acceptaţi sfaturi de viaţă de la o persoană care s-a ”specializat” în asta vreme de vreo 5 zile. Nu aţi angaja un contabil care a făcut un curs de contabilitate de o săptămână să vă gestioneze finanţele şi-atunci ce-l face capabil pe un speaker motivaţional să vă spună cum să vă puneţi viaţa în ordine?

Am citit SF-uri nasoale ca să nu trebuiască să o faceţi voi

Mi-a plăcut dintotdeauna SF-ul. În caz că n-aţi aflat de topul meu, aveţi aici 10 SF-uri pe care ar fi bine să le citiţi. Şi cum am văzut că articolul are o muţime de accesări, am zis că scriu şi reversul medaliei. Aşa că iată câteva cărţi SF de care trebuie să vă feriţi.

Bulevardul banchizelor – Serge Brussolo

Îmi place mult Brussolo. ”Febra” a fost genială, la fel şi ”Mâncătorii de ziduri”. Apoi tipul a alunecat treptat de la SF la horror şi a scos câteva cărţi bunicele precum ”Krucifix” sau ”Haita”. Şi aşa mi-a picat în mână ”Bulevardul banchizelor” care e o oroare. Pur şi simplu o oroare. E povestea unui tip care merge într-un sătuc de la malul mării cu nu-ştiu-ce scop şi în satul ăla pluteşte o atmosferă bizară, cam cum croieşte Stephen King misterul în orăşelele lui mici de provincie. E frig. Corăbii îngheţate se leagănă în apa mării. Localnici neprietenoşi. Şi tot citeşti şi te gândeşti că-i Serge Brussolo şi că va fi o carte faină. Atât doar că nu e. După vreo 300 de pagini omul principal al story-ului încă se plimbă prin oraş şi se gândeşte. Apoi apar fantome, foşti piraţi sau aşa ceva, şi alea se plimbă prin oraş spre groaza lui. El fuge, alea fug după el, apoi noaptea e gata şi cam aşa se termină romanul. E o carte fără cap şi fără coadă de care mă şi mir că a fost tradusă în limba română şi publicată la noi. De evitat.

Ochiul bâtlanului – Ursula K. LeGuin

Tipa asta, LeGuin, obişuia să scrie fain. Una din puţinele femei are scriau SF decent. A scos nişte titluri mişto precum ”Mâna stângă a întunericului” sau ”Lumii îi spuneau pădure”. Nu mai ţin minte cum am dat peste ”Ochiul bâtlanului” dar m-a enervat atât de tare că m-am pus să citesc mai multe despre carte online. Aparent, LeGuin a fost o feministă care a prins ani 60, a tras nişte chestii pe nas şi a început să scrie despre societăţi utopice care cochetau cu comunele hippie ale vremurilor. Cam aşa e şi ”Ochiul bâtlanului”: o poveste despre o planetă îndepărtată pe care oamenii au ajuns cu secole în urmă şi pe care civilizaţia s-a divizat în două – cei bogaţi şi cei foarte săraci. Iar cei săraci, în adevărat spirit hippie, sunt una cu natura şi se ridică împotriva clasei conducătoare şi ţes covoare şi admiră florile. În roman nu se întâmplă absolut nimic. Dar nimic. Cartea e atât de plictisitoare şi uniformă încât mi-e şi greu să-mi aduc aminte de ceva din ea. Ponderea de SF din ea e pe undeva la 2% şi constă în faptul că acţiunea nu se petrece pe Pământ şi în câteva amintiri ale unei nave care a aterizat cândva acolo. Dacă scoţi chestiile astea din calcul, e o poveste despre ţărani asupriţi, un fel de iobagi ai viitorului care tânjesc după o Gaia care să-i salveze.

Forever – Pete Hamill

Îmi plac cărţile care exploatează tema nemuririi. Apăruse anul trecut un serial SF numit ”Forever” şi încă dinainte să văd primul episod eram curios dacă există o carte. Ei bine, exista. Sau mai bine zis exista o controversă. Un autor pe nume Pete Hamill scrisese o carte intitulată ”Forever” şi acum îi dădea în judecată pe producătorii serialului. Chipurile, îi furaseră ideea. Aşa că am luat cartea şi am citit-o cap-coadă. 600+ de pagini de nonsens. Nu-mi explic cum a apărut titlul ăsta pe New Your Times Bestseller’s Lists, dar e ceva grotesc şi plictisitor. E povestea unui scoţian născut acum vreo 300 de ani care devie nemuritor graţie unei binecuvântări date de o vrăjitoare. Şi blestemul lui e să rămână nemuritor din clipa în care pune piciorul pe o insulă magică. Cât timp rămâne pe insulă, omul nu moare. Insula se dovedeşte a fi Manhattan şi omul fuge în Statele Unite după ce măcelăreşte cu sabia un lord britanic. Cartea îl urmăreşte de-a lungul secolelor până în zilele noastre.

Primele 300 de pagini descriu viaţa lui fadă: copilăria, adolescenţa, discuţii cu părinţii, cât de mult urăşte el englezii cotropitori care bagă taxe mari la oamenii mici. Apoi viaţa lui în SUA, în Manhattan: cum se plimbă el pe străzi şi salvează un sclav şi gândeşte şi mănâncă şi admiră. Multe descrieri cu străzile mizere ale unei Americi coloniale. Introspecţii. Văitat. El participând în Războiul Civil. El în zilele noastre în care prinde căderea World Trade Center. Apoi 150 de pagini despre cât de răi sunt teroriştii şi cât de buni sunt americanii.

Cartea e oribil de prost scrisă şi de plictisitoare. Preia o temă decentă şi nu face nimic cu ea. Se termină în doi peri şi la final ţi se pare că ai fost înşelat de autor. Fură niţel din Highlander, umple sute de pagini cu viaţa într-o Americă în dezvoltare şi termină cu gloria acelei Americi. Vai – cum se va răzbuna el pe talibani. Absolut oribil şi de evitat cu orice preţ. Genul de carte scrisă pentru mazochişti, că mi-a luat vreo două săptămâni şi un efort considerabil să o termin.

The Infection – Craig DiLouie

Poate cel mai prost scrisă dintre toate. Într-o zi am avut proasta inspiraţie de a căuta ceva cu zombi, că tocmai terminasem ”World War Z” şi mi-a plăcut şi voiam mai mult. Am dat după lungi căutări peste cartea asta care avea rating-uri decente. Cum să vă explic eu mai bine romanul ăsta infect? Pare scris de un adolescent cu ADHD. Lumea distrusă, zombi, alea-alea. Supravieţuitorii se luptă cu zombi. Supravieţuitorii se adună într-o tabără ca să lupte mai eficient cu zombi. Şi tot aştepţi să se întâmple ceva interesant, ca romanul să aibă un scop mai înalt, dar nu are. Colac peste pupăză, în ultimele pagini autorul bagă de nicăieri în poveste nişte monştri iviţi de nicăieri. Adică vine hoarda de morţi spre ei şi din zare apar şi vreo trei gândaci cât un turn Eifel, plus vreo patru pachiderme cu ochi morţi şi şase coarne şi ceva ce e înalt cât un bloc turn şi geme şi urlă şi mai mâncă câte trei-patru cadavre vii în timp ce înaintează. Ca să fie clar – toată cartea nu auzi nimic de mutanţi sau animale-gigant, dar în ultimele 30 de pagini apar şi alea. Aşa – din neant. Dar stai – că încă nu e gata. Aflăm că plaga zombi e din spaţiu şi că e modul extratereştrilor de a pune mâna pe planetă. Zombi ăia toţi gândesc cu un creier comun, care creier e conectat la animalele alea imense cu şase picioare. Supravieţuitorii detonează un pod şi scapă de hoarda de morţi vii şi mutanţi şi se uită cum apune soarele. The end. O carte infectă de-a dreptul.

The 13th Tribe – Robert Liparulo

Nu m-am lecuit după ”Forever” şi-am vrut mai mult. Am dat peste ”The 13th Tribe” de Robert Liparulo. Se promitea a fi ceva decent. Rezumatul online vorbea despre grupul acela din Biblie care şi-a făcut un taur din aur cât era Moise după legi pe munte şi care a fost blestemat de Dumnezeu cu viaţă veşnică. Super. Citim.

Am dat peste o nouă copie Highlander. Toţi au săbii, nu mor decât dacă le tai capul. Se ascund prin catacombele Parisului şi tipul ăsta muritor vrea să dea de urma lor. Urmează vreo 4 capitole lungi despre cum sapă el un tunel ca să ajungă la ei. Patru capitole în care un om cară pietre şi dă pământ din calea lui şi se uită cum arde lumânarea. Nici restul cărţii nu e mai bună, că ne povesteşte despre cum trăiesc ăia în catacombe şi cum citesc ei cărţi şi beau suc şi se plimbă şi se joacă pe-acolo prin întuneric. Pe când ajungi la finalul romanului realizezi că tot ce era interesant putea fi comprimat în vreo 5-6 pagini.

Shatter Me – Tahereh Mafi

Cartea asta e atât de nasoală încât mi-e şi jenă să scriu că am citit-o. Dădusem este ea tot într-un top New York Times şi m-am lăsat înşelat de povestea croită în jurul romanului: SF distopic cu personaje care au superputeri. Excelent. Îmi plac distopiile în SF. Carte scrisă de o femeie care are şi un nume cu rezonanţă arabă. Eram de-a dreptul intrigat. Am dat peste o carte Young Adult care e proastă şi pentru subgenul ei. O fată e închisă în temniţă de un despot al viitorului. Primele 5-6 capitole descriu cum stă ea în temniţă şi-şi deplânge soarta: ce culoare au pereţii, cât de tristă e ea, cum plânge, cum e frig, cum plânge iar, viaţa e crudă. Atât. Asta e tot ceea ce se întâmplă în primele 5-6 capitole. Apoi în temniţa cea rece e aruncat un el de 16-17 ani şi următoarele 5-6 capitole sunt despre cum ea îl priveşte pe furiş: trupul lui ca apa lunii, bărbia lui dreaptă, aerul misterios. Şi citeşti ca un tâmpit despre doi tineri aflaţi la zdup în ceva ce seamănă cu o puşcărie indoneziană şi punctul culminant al celor 12 capitole e când o duc pe ea la WC, de mai iese fata puţin din celulă şi vede şi alţi pereţi umezi. Asta pentru că atâta vreme cât stă cu băiatul în celulă cei doi nu vorbesc unul cu celălalt, aşa cum e şi normal dealtfel. E perfect normal să stai timp de doi ani singur între patru pereţi şi să taci încă vreo trei săptămâni atunci când în sfârşit îl bagă în celulă pe un altul. Desigur, codul tăcerii e respectat şi de băiat iar autoarea ne tot momeşte cu cât de misterios şi frumos e el. Când în cele din urmă evadează, cei doi fug spre zona radioactivă a oraşului, punct în care aflăm că pe ei radiaţia nu-i afectează pentru că au superputeri. Şi aşa se termină cartea, care aparent e o trilogie. Şi cum nu scrisese niciunde că e o trilogie, am citit-o ca un tâmpit ca să aflu la final că ”mai urmează”. Tahereh Mafi asta e un fel de Sandra Brown care a prins un fetiş pentru SF şi care în copilărie a avut o oarecare tangenţă cu câteva comics-uri X-Men. Apoi s-a hotărât să scrie o carte. Şi-a ieşit ”Shatter Me” şi vă recomand să o evitaţi cu orice preţ, indiferent ce v-ar spune alţii. Găsiţi mai multă viaţă în cuvântările lui Ceauşescu decât în romanul ăsta.

Reflex – Stephen Gould

E a doua carte din trilogia ”Jumper”. Mi-a plăcut ”Jumper” mai mult decât ecranizarea romanului. O carte mai pentru adolescenţi dar bine scrisă şi interesantă. Aşa se face că am decis să citesc toată trilogia, că se promitea a fi mişto. Mare greşeală. ”Reflex” continuă povestea dar elimină tot ceea ce înseamnă acţiune. Şi e greu să scrii o carte bună despre teleportatori fără să bagi acţiune în ea. Pe scurt, puştiul din ”Jumper” a crescut şi e prins acum de un bogătaş care vrea să-l folosească pentru Dumnezeu-ştie-ce. Şi-l leagă într-un castel şi face cu el condiţionare operantă de-l injectează cu ceva ce nu-i permite să se teleporteze fără să i se facă incredibil de rău. Ei – şi toată cartea e despre cum stă el în camera aia cu patru pereţi şi se gândeşte şi cugetă, asta în timp ce soţia lui gravidă nu ştie unde i-a dispărut soţul şi se întreabă ce să facă fără el. Bărbatul jumper evadează cu ajutorul soţiei. The end. M-am pus zilele trecute să citesc şi a treia carte a trilogiei, sperând cumva că va fi mai acătării, dar după primul capitol n-am mai rezistat. Citiţi ”Jumper”, că merită. Celelalte două – uitaţi de ele.

Confessions of a Crap Artist – Philip K. Dick

Am luat o mare ţeapă cu cartea asta. Îmi place mult Philip K. Dick şi drămuiesc pe cât se poate cărţile lui, că am citit cam tot ce-a scris. Dar ”Confessions of a Crap Artist” e o monstruozitate lipsită de SF, plictisitoare şi fadă. E povestea unei familii care areprobleme maritale şi – parcă, dacă bine ţin minte – financiare. El are o casă în suburbii, soţia e enervantă, şi se tot plimbă gândindu-se între oraş şi casă şi casă şi oraş şi mai face câte o cană de cafea din când în când şi efectiv mori de plictiseală până termini cartea. Te tot aştepţi ca totul să fie un vis sau o lume paralelă sau să aterizeze OZN-uri în faţa casei lui la un moment dat, dar nu. Cartea se termină cu el plimbându-se pe plajă. Abia ulterior am citit că romanul a fost una din încercările nereuşite ale lui Dick de a scrie non-SF. De evitat cu orice preţ, că-l veţi privi pe autor cu alţi ochi după romanul ăsta. Genul ăla de roman care mai şterge din tristeţea morţii autorului.

După cum observăm, şi autorii buni mai scriu cărţi proaste. Am citit şi alte cărţi SF proaste la viaţa mea, dar cele de mai sus sunt cu adevărat memorabile. Aş fi adăugat şi prima carte din ”Turnul Întunecat” al lui Stephen King aici, poate şi ”Shining”, dar nu-s pe atât de SF pe cât ar trebui şi-n plus mie nu-mi place Stephen King aşa că s-ar putea să iasă biasat. Voi ce cărţi SF nasoale aţi mai citit?

 

Falconer-schmalconer

De ”Falconer” tot auzisem. Vedeam des coperta cărţii pe Internet, probabil reeditată recent la Polirom. Scrisă de John Cheever, ”Falconer” se promitea a fi ceva despre viaţa în închisoare, iar cum pe mine mă preocupă microsistemul din închisoari, când într-o zi de acum trei luni am dat peste carte într-un anticariat şi-am văzut că e doar 5 lei am luat-o. Am citit-o ieri şi alaltăieri. Coperta patru era plină de cuvinte de laudă din partea New York Times şi a unor critici literari: ”un roman splendid”, ”pur şi simplu extraordinar”, ”un scriitor pe deplin stăpân pe forţele sale”.

Pe scurt, a fost un chin s-o citesc. Nu ştiu dacă de vină e traducerea ediţiei din 2003 sau stilul lui Cheever, dar personajele mi s-au părut prost conturate, de le confundam pe unele cu altele. Povestea e cel puţin neverosimilă iar viaţa din puşcărie e prezentată ca fiind oarecum lejeră, cu gardieni prietenoşi şi colegi amabili. Singurul personaj cu faţă e Marcia, care are un caracter puternic şi iese în evidenţă. Textul mi s-a părut că nici nu avea sens pe alocuri iar traducerea elementelor de jargon şi a dialectelor strică toată plăcerea lecturii. Pur şi simplu trebuie să iau acum un Bret Easton Ellis sau ceva de sociologie ca să-mi curăţ capul de monstruozitatea asta.

Vorbind de sociologie, am primit de la un prieten bun ”Essential Concepts In Sociology” de Antony Giddens şi Philip W. Sutton şi o ţin pentru zile negre. Am încercat să citesc şi a treia carte din trilogia Jumper (Griffin’s Story) şi e atât de prost scrisă că am renunţaţ pe la capitolul doi, ceea ce nu-mi place să fac cu o carte.

Peste vreo 10 zile încep lucrul la ”Aer şi MSbP” cu cei de la Crux Publishing – corectură, copertă. Sper ca romanul să iasă prin aprilie de la tipar.

Eşecul realismului socialist şi al artei capitaliste

Pentru a înţelege de ce realismul socialist a fost un eşec în literatură şi de ce lucrările promovate de regimurile comuniste ale lumii nu au avut priză la public, trebuie să înţelegem întâi din punct de vedere sociologic definiţia ideologiei. Pe scurt, ideologia se referă nu la ”cum stau lucrurile” în realitate ci la ”cum văd eu că stau lucrurile”. Ideologia s-a născut printr-o prismă diformă a realităţii, de unde şi curentele socialiste au preluat realitatea distorsioată prezentată de ideologie şi au aplicat-o cu forţa maselor. Coreea de Nord face în prezent acest lucru perpetuând mitul conform căruia totul e OK în ţară; toată lumea are de mâncare. O poezie învăţată de copii la grădiniţele din Coreea de Nord poartă titlul de şi conţine versurile ”Nu avem nicio grijă pe lume” (într-o traducere aproximativă).

Vedem cum ideologia reprezintă o imagine ideală a unui curent, dar nu una reală. Ştim asta, după ani de comunism românesc şi după ce-am putut studia istoriile unor ţări precum China, fosta URSS, Bulgaria sau Cambogia. Acel ”nu avem nicio grijă” e estompat de foamete, un regim tiranic şi lagăre de concentrare. Cine nu e de acord cu ideologia este ori inculpat, ori trimis la şedinţe de reeducare.

Revenind la realismul socialist din literatură, acesta s-a dorit a fi un răspuns venit pe calea artei la ideologia socialistă promovată de Marx şi Engels. În Rusia s-a mers până într-acolo încât în 1934, ministrul sovietic al culturii a ţinut o conferinţă internaţională a scritorilor sovietici unde a decretat oarecum cu literă de lege că realismul socialist este metoda prin care operele literare de artă aveau să fie concepute de acum încolo. Cu alte cuvinte, ideologia de partid intra oficial în nuvele, romane şi volumele de poezie. Toţi scriitorii sovietici sau prieten-sovietici erau obligaţi să scrie despre gloria ogoarelor, dramele tractoarelor defecte şi lupta de clasă a omului mic cu burghezia. Asta în caz că vă întrebaţi dacă a fost decizia românilor să umple manualele şcolare din perioada comunistă cu astfel de opere sau dacă acest fapt s-a dictat de undeva de mai sus.

În mod absolut ironic, scriitorul preferat al lui Engels era Balzac. Engels considera că Balzac expune cel mai bine diferenţele dintre clase şi lupta proletariatului spre desăvârşirea unei revoluţii salvatoare. Mai mult, pe parcursul vieţii sale, Engels a primit o sumedenie de manuscrise de la literaţi socialişti în care se vorbea despre drama muncitorului, lupta ţăranului – ahetipuri literare ale luptei de clasă şi care se învârteau în jurul ideilor prezentate de Marx şi Engels în lucrările lor. Engels le-a refuzat furios pe toate declarând nici mai mult nici mai puţin că acestea nu reprezintă adevărul despre lupta de clasă şi că există un contrast între realitatea vremurilor şi ficţiunea glorifiantă a respectivilor autori.

Din păcate aici intră în scenă ideologia. Partidele socialiste din lume au considerat că literatura trebuie să oglindească nu realitatea ci lupta de clasă. Literatura avea să devină un instrument preţios în desăvârşirea fundaţiei acestor partide. S-a mers până în punctul în care, până în anul 1989, literatura acceptată de Partidul Comunist al mai multor ţări trebuia să adere la nişte reguli specifice menite să se muleze pe ideologia politică a vremurilor şi nu pe realitatea lor.

Theodor Adorno pe de altă parte, un marxist mai apropiat de zilele noastre, care a văzut îndeaproape ororile regimurilor comuniste ale lumii şi expansiunea nazistă presărată de artă de propagandă, a devenit un critic acerb al artei aflată sub umbra capitalismului. Fără doar şi poate că lucrări precum cele din curentul Pop-Art semnate Andy Warhol ar fi stârnit furia lui Adorno. Aşa cum Engels critica lipsa de substanţă a operelor literare produse de maşinăria socialistă, Adorno critica arta născută din capitalism şi democraţie. Adorno vedea arta americană ca fiind strâns legată de consumerism, ceva lipsit de valoare artistică şi atârnând mai greu în talgerul valorii financiare. Comercialul din artă, fie el sub forma unei picturi sau a unui film artistic, stă mai nou la baza artei derivate din umbrela capitalistă.

Iată cum lipsa de valoare din literatura socialistă se oglindeşte azi în multe din lucrările artistice ale capitalismului. Aşa cum poveştile despre ţărani trişti şi oropsiţi de moşieri ne-au obosit în şcoală înainte de 1989, la fel poveştile despre femei puterice, vampiri arătoşi şi eroi cărora le merge mereu bine presară paginile literaturii derivate din consumerism. Număraţi serialele şi filmele cu vampiri carismatici din ultimii 5 ani. Sau cărţile de dragoste decupate după acelaşi şablon al omului de afaceri prosper şi burlac are se îndrăgosteşte nebuneşte de o ea simplistă şi comună. Din punct de vedere sociologic vorbim despre aceeaşi teorie critică pe care o aminteam într-un articol anterior. E ceea ce prezicea Theodor Adorno şi cei din Şcoala din Frankfurt: că povestea din ”Pretty Woman” e replicată la scară largă şi vândută ca un bun de consum, în detrimentul valorii ei artistice. Imaginea literară sau hollywoodiană a bărbatului din ”50 Shades of Grey” nu diferă prea mult de arta pe bandă rulantă a lui Picasso sau Andy Warhol. Aşa cum Picasso trăgea semnături pe farfurii care ulterior se vindeau scump, la fel imaginea aceea a bărbatului frumos, deştept, viteaz, atent şi misterios poluează literatura de larg consum din ziua de azi. Vorbim de un efect al mijloacelor de producţie în masă mai degrabă decât de artă, deoaree aceeaşi imagine e perpetuată de alte romane, alte filme. În mare parte, arta modernă a ajuns un bun de consum pe care găsim eticheta valorii monetare în locul celei artistice.

…şi încă o recenzie ”Pangeea, toamna”

Azi mi-a picat în mână această recenzie a ultimului meu roman. Mi-a plăcut mult de tot aşa că pun link-ul şi aici.

Pangeea, toamna e ca o doză bună. O iei, acționează, te transportă într-o altă lume și n-ai mai vrea ca efectul ei să treacă. […] Pangeea, toamna este un roman de stare, și ce stare!, care pur și simplu te ademenește în lumea lui, iar dacă vreți să aflați cam care e viața unui artist, citiți-l. O să vă spună multe…

Alexandra Medaru

De la neo-marxism la Palahniuk, prin phreaking

Care este legătura dintre Chuck Palahniuk, curentul Generation X şi Şcoala de sociologie din Frankfurt? Aparent legăturile sunt diverse şi în acest articol voi încerca să vă arăt că există o paralelă între literatura transgresivă care se doreşte a fi un răspuns revoluţionar la problemele societăţii de consum şi sociologia neo-marxistă, în special teoriile lui Theodor Adorno.

După Cel De-al Doilea Război Modial, o mână de filosofi şi sociologi evrei s-au retras în Statele Unite şi au înfiinţat un curent numit ”teorie critică”. E dificil să defineşti printr-un singur lucru teoria critică ca şi curent în sociologie, dar dacă ar fi să facem o încercare, aceea ar rezulta în ”o reacţie împotriva oricărui curent de autoritate”. Şi aici nu se înţelege anarhie sau exclusiv curente politice. Teoria critică lupta împotriva ideii de monopol asupra maselor atât prin factori economici cât şi ideologici. Erich Fromm, Theodor Adorno şi Herbert Marcuse au încercat să combine concepte marxiste cu idei freudiene ca să alcătuiască un nou grup de marxişti care se opuneau modului în care marxismul fusese interpretat de sovietici şi alte câteva state socialiste ale lumii. Înlăturaţi totalitarismul din societăţile sovietice sau prieten-sovietice şi adăugaţi un strop de idealism şi rezultă teoria critică.

Membrii Şcolii din Frankfurt considerau că anumiţi factori economici, filosofici, politici şi sociali au dus la transformarea radicală a societăţii din cele două mari puteri ale lumii de pe la mijlocul anilor 1950. Dacă în fosta URSS ideea de bază era socialismul, în SUA se încerca manipularea maselor prin individualism şi un spirit al înteprinzătorului capitalist care au dus la creşterea consumerismului. Conform celor din curentul teoriei critice, consumerismul a dus la un fals sentiment de satisfacţie a maselor. Puterea banului, produsele ieftine şi create pe bandă rulantă, dorinţa de a acapara cât mai mult şi a dezvolta avere – toate acestea au deformat societatea vestică până în punctul în care controlul maselor, în pofida steagului democraţiei, semăna cu cel impus de regimurile facsiste şi comuniste.

Conceptul de alienare al lui Marx şi cel de anomie al lui Durkheim se împleteau destul de bine cu noul curent. Deşi pe la jumătatea anilor 1970 teoria critică a murit odată cu decesul lui Ardono şi a altor câţiva acoliţi ai săi, ideea de distrugere a conştiinţei şi voinţei maselor prin consumerism şi capitalism a rămas. Progresul tehnic, cultura maselor şi birocraţia înrobesc consumatorul. Clasa conducătoare devine din ce în ce mai puternică pe măsură ce clasele aflate la periferia societăţii sunt sortite eşecului într-un mediu competitiv precum capitalismul. Avem deci o paralelă cu forurile superioare ale societăţii socialiste şi antiteza în care acestea se află cu masele de muncitori şi ţărani care formau baza piramidei comuniste. Asistăm prin ideile lui Adorno la o critică a democraţiei.

Critica democraţiei nu era o idee nouă în perioada postbelică. Machiavelli prezisese că masele nu vor reacţiona bine în faţa libertăţii de decizie. Monarhiile decad în aristocraţie, aristocraţia în democraţie iar ultima în anarhie. În 1835 şi 1840 Alexis-Charles-Henri Clérel de Tocqueville publică ”Democraţia în America”, o lucrare inspirată de ceea ce a văzut în călătoria lui spre noul tărâm. De Tocqueville critică şi el democraţia, societatea de consum şi deplânge soarta omului de jos, prins într-o luptă inegală cu cei aflaţi deja în vârful piramidei capitalismului. Alexis de Tocqueville critică nu doar societatea de consum, democraţia dar şi capitalismul. Invocă factori psihologici care duc la un grad mare de insatisfacţie în rândul populaţiei, în special în rândul celor a căror soartă nu a decurs aşa cum plănuiau. Nu au ajuns bogaţi, faimoşi, nu au reuşit să strângă avere. Critica a ceea ce ulterior a ajuns să fie numit drept ”visul american” s-a metamorfozat parţial şi în lucrările lui Theodor Adorno şi în discuţiile dintre primii membri ai Şcolii din Frankfurt: Friedrich Pollock, Otto Kirchheimer, Leo Löwenthal şi Franz Leopold Neumann.

Adorno şi Horkheimer critică într-o carte modul în care arta a s-a denaturat sub capitalism devenind doar un bun de consum. Filmele, cărţile, muzica – toate fuseseră influenţate de avansul tehnologiei şi s-au adaptat cerinţelor unei societăţi care dorea totul mai rapid şi mai eficient.

Revenind la conceptele de anomie şi alienare ale lui Durkheim, respectiv Marx, acestea două crează o detresă în indivizii din societate. Depresia, alienarea, anxietatea – toate acestea sunt produse ale societăţii de consum şi ale globalizării. Furia individului împotriva sistemului este exprimată în literatură prin curentul Generation X. Douglas Coupland, Irvine Welsh, Chuck Palahniuk – temele principale ale acestor autori sunt revolta împotriva normelor, lupta împotriva societăţii de consum şi critica acestei societăţi. ”Fight Club” descrie cel mai bine extremele acestei lupte şi există paralele evidente între ideile lui Adorno şi Alexis de Tocqueville şi mesajul transmis de Chuck Palahniuk. Maimuţele proiectului Mayhem distrug opere de artă modernă (produse ale societăţii de consum), Tyler Durden se revoltă împotriva curentului consumerist prin tirade aprinse iar furia izvorâtă din alienare se metamorfozează plastic în lupte corp-la-corp, acte de anarhie şi o idelologie care propovăduieşte o reîntoarcere la un mod de viaţă mai simplist. Aceleaşi teme – mai slab expoatate, ce-i drept – apar şi în lucrările lui Welsh, Clevenger şi Coupland. Bret Easton Ellis atinge şi el ideea sinteticului societăţii de consum în cărţi precum ”Glamorama”, ”Imperial Bedrooms” sau ”American Psycho”. Critica lui Ellis este mai subtilă, nu atât de directă. Atinge un nivel fin al ironiei pe care-l deduci doar din modul în care personajele se raportează la mediul lor înconjurător şi unul la celălalt.

Neo-marxismul vizează o societate americană coordonată de regulile consumului şi ale capitalismului în general. Deşi curentul teoriei critice nu mai are reprezentanţi atât de acerbi în sociologie precum avea în anii 50-70, aparent el trăieşte prin filiera literaturii transgresive.

Putem numi promotorii Generaţiei X drept neo-marxişti? Cu siguranţă Theodor Adorno ar fi fost de acord cu o asemenea afirmaţie. Paralelele dintre ”Democraţia în America” a lui Alexis de Tocqueville şi ”Fight Club” a lui Chuck Palahniuk sunt uimitoare. Liantul care leagă neo-marxiştii de literatura transgresivă, acel gol reprezentat de anii 80 este umplut de subcultura hackerilor şi a phreakerilor americani (şi germani din Chaos Computer Club). E-zine-urile care circulau în anii 80 pe BBS-uri te învăţau cum să lupţi împotriva consumerismului şi a societăţii în general. Transgresivul e acolo în reviste precum ”Phrack” şi cărţi precum ”The Anarchist’s Cookbook”: crearea de bombe artizanale, moduri de a deschide lacăte cu şperaclul, cum să înşeli Ma’Bell (compania de telefonie Bell Labs din SUA) prin manipularea tonurilor de apel în vederea obţinerii de teleconferinţe gratuite. Citisem ”The Anarchist’s Cookbook” de William Powell prin anii 90, înainte să citesc Fight Club ori să văd filmul. Este evident că Palahniuk s-a inspirat mult din această carte în acele părţi din ”Fight Club” în care descrie metode de manufactură a explozibililor din substanţe pe care le poţi găsi în casă sau la supermarket. Anarhişti precum autorul Abbie Hoffman (”Steal This Book”), hackeri şi phreakeri precum Craig Neirdorf (”Knight Lightning”) ori ”Taran King”, cei din vechiul club ”Legion of Doom” – ei sunt adevăraţii Tyler Durden ai anilor 80.

Iată cum, de la scrierile lui Machiavelli, trecând prin Alexis de Tocqueville, sărind câţiva ani prin Theodor Adorno şi Şcoala din Frankfurt ajungem la Palahniuk după ce trecem prin reviste online underground precum ”Phrack”, presărate de articole semnate nu ”Robert Paulson” ci ”Erik Bloodaxe” sau ”Taran King”.

Mi se pare minunată această legătură dintre curentele politice ale secolului curent, sociologie, subcultură urbană şi literatura trasgresivă. Şi articolul ăsta îl doream scris de ceva vreme.

Fosta viaţă a lui X

Logodnica mea urmează să aibă întâlnirea de y de ani de la terminarea gimnaziului. Din când în când îmi spune cu cine din vechea ei clasă a mai vorbit. Care fost coleg pe unde e plecat. Cine plănuieşte să vină şi cine nu. Şi din discuţia cu o astfel de fostă colegă a întrebat despre X, tot fost coleg. Din câte am înţeles, X era puţin altfel în şcoală. Nu învăţa bine, se trăgea dintr-o familie dezorganizată. Fosta colegă i-a spus logodnicei mele că l-a văzut într-o zi pe X. Era pe stradă, căuta într-o ghenă de gunoi. Şi nu ştiu de ce dar am simţit că se rupe ceva în mine când am auzit povestea. Pentru că e ciudat să fii coleg de clasă cu cineva 4 ani de zile, să ieşi în pauze, să schimbi teme, copiezi la extemporal, râzi la ore. Aţi făcut aceleaşi ore de geografie, aţi văzut aceleaşi feţe, aţi auzit acelaşi clopoţel. Şi ani mai târziu omul a ajuns să trăiască din ce aruncă alţii, să caute prin ghene de gunoi. Fosta colegă a logodnicei mele i-a spus că nu l-a abordat atunci pe tip. I-a fost jenă. Ce să-l întrebe? Cum mai e? Să depene amintiri? Să plece fiecare apoi spre drumul lui, X în jos iar ea în sus?

Nici eu nu ştiu ce-aş fi făcut în locul ei. Dar am simţit nevoia să scriu despre asta.

Despre filmul american de război

Americanii au o cultură a războiului depăşită doar de cea a Coreei de Nord. Esenţa războinicului american transpiră din filmele lansate în ultimii 50-60 de ani şi s-a înteţit odată cu incursiunile americanilor pe alte pământuri. Filme marca Hollywood ne arătau prin anii 80 un soldat asudând în junglă, atât cât s-a putut stoarce din tema Vietnamului. Problema e că regulile războiului s-au schimbat drastic în ultimii ani şi e din ce în ce mai dificil să creezi o imagine verosimilă a soldatului american care suferă. GI Joe-ul modern nu mai luptă cu puşca în mână, forţat să reîncarce manual încărcătorul ori să aştepte ajutor nesperat din partea elicopterelor. Soldatul american modern poartă armură kevlar şi ochelari cu vedere de noapte şi mitraliere automate cu cătare laser. Este ajutat de drone, de puşcaşi, tancuri. Incursiunea unui soldat într-un sat inamic e cu atât mai greoaie cu cât ecranul ne spune că lupta nu are loc pe pământ american ci într-un biet cătun arab, populat de familii sărace. Ori dacă inamicul e în zdrenţe, cum mai poţi mărşălui pe viteja soldatului american blindat până în dinţi?

Şi aici intervine schimbarea în cinematografia Statelor Unite. Dacă până în anii 80 soldatul american biruia de unul singur grămezi de vietnamezi şi coreeni, acum imaginea centrală a poveştii e drama pe care o resimte el în legătură cu ceea ce trebuie să facă. Plânge când e forţat să împuşte un copil care îndreaptă un Kalaşnikov spre el. Varsă o lacrimă când o femeie calcă pe o mină. Se frământă când i se ordonă să dea foc unei case care adăpostea bărbaţi schilozi. Soldatul american din filme nu mai e eroul care sare peste şenile şi şanţuri cu un foc de artificii în spate. Soldatul american de acum e înfăşurat călduţ în vestă antiglonţ şi poartă peste ochi un vizor care-i însemnează automat ţintele. E greu să-l transpui pe ecran într-o poziţie care să-i valideze lupta. E greu să-l pui pe plan egal cu un irakian îmbrăcat doar în haina lui albă şi cu arma lui antică la subsoară.

Aşa că filmele americane moderne exploatează aproape exclusiv tragedia războiului din culise. Ca şi cum un ”dar ce cauţi în ţara lui?” n-ar fi îndeajuns. Soldatul american coboară din blindat şi priveşte agitat în jur. Oamenii fără armură ar putea să apară orişicând, să-l sperie cu bubuituri. Fade-out cu amintirea plecării lui la ”război” şi mama care-i spune să o facă mândră. Ceva-ceva despre ideea de a-ţi sluji ţara. Ceva despre glumele şi şicanele dintre camarazi, efortul susţinut de a face faţă… antrenamentului.

E greu să te agaţi de glorie atunci când eşti forţa dominatoare a lumii. E greu să exploatezi cum se cuvine maşinăria mediatică a filmului atunci când invadezi o altă ţară şi o razi de pe faţa planetei în trei săptămâni. E motivul pentru care ultimele filme de război ale Statelor Unite au fost flop-uri totale: ceva despre un tip care dezamorsează bombe; ceva despre o legiune trimisă în deşert şi care nu apucă să lupte; ceva despre un lunetist care gâfâie constant şi totuşi ajunge întreg acasă. Până şi filmele despre Vietnam, comparate acid cu realitatea războiului, pălesc puţin dacă luăm în considerare faptul că americanii erau mai bine echipaţi şi instruiţi în timpul confruntării cu fermierii vietnamezi.

Filmele moderne despre drama războinicului american de pe front sunt o jignire adusă nu doar artei, dar şi bunului simţ. Nici măcar spectatorii americani nu se lasă convinşi de eforturile regizorului de a-şi face actorii să asude în mijlocul unui cătun presărat de oieri. Aşa că se mai defectează un blindat, mai moare în depărtări iubita unui caporal, mai dai peste un lunetist dibaci care bagă americanii în sperieţi. Uneori actorul e pus faţă în faţă cu clasica dilemă a lui ”de ce sunt eu aici”, dar asta se întâmplă rar. Oroarea războiului pur şi simplu nu mai transpiră din peliculele recente aşa că timpul de pe ecran e presărat cu antrenamente, ciondăneli între soldaţi şi arhetipul superiorului dur dar respectat. Ceva ce-ai vedea şi-ntr-un liceu mediu din SUA.

Filmul american de război e un teren minat mai nou. Puţini regizori se încumetă să dezvolte subiectul şi niciunul nu reuşeşte să o facă bine. Ar fi şi ironic să reuşească.

O nouă recenzie ”Pangeea, toamna”

Dând click aici puteţi citi o nouă recenzie a ultimului meu roman. Citez: ”Răzvan Coloja scrie fascinant, dur, cu un sentiment de putere ce predomină şi subjugă în carte, scrie pentru sine şi o face cum nu se poate mai sincer şi mai intrigant pentru cititor!”

Şi hoţii au viaţa lor

Am avut o colegă prin liceu. Frumuşică, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Mediocră în tot ceea ce făcea. Nu ieşea cu nimic în evidenţă. Tot ce ţin minte e un nume şi faptul că stătea la două bănci în faţa mea cu o altă colegă, Ioana. Într-o zi lui X îi dispar din geantă bani. Tipul, X, era fiu de patron, putred de bogat, umbla mereu în haine noi şi cu atitudinea celui căruia i se cuvin chestii. Îl detestam pe X pentru că era extrem de prost. Genul de om care respira pe gură, cocalarul zilelor noastre. Dar lui X îi dispar bani mulţi din geantă. Mai în glumă, la început, X întreabă colegii unde îi sunt banii. Nimeni nu ştia nimic aşa că X începe să se impacienteze. Îi dispăruse la urma urmei un salariu de om din rucsac. Încep investigaţiile, presărate desigur de glume şi acuze amuzante. Ne acuzam în glumă unii pe alţii ca nişte copii de clasa a X-a ce eram. Problema e că banii nu au apărut nici după ora de istorie aşa că X devenea nervos. S-a îngroşat gluma şi-a intervenit diriginta. Cumva – nu ştiu cum – bănuiala a căzut pe Ioana. Rămăsese singură în clasă la un moment dat (parcă) şi era principalul suspect. Fata a început să se apere, apoi să tremure, apoi să plângă. Colega ei a consolat-o la început dar apoi s-a retras şi s-a alăturat celor care o acuzau. Ioana era ca şi terminată – toate probele erau împotriva ei.

Au dus-o pe Ioana în WC, au percheziţionat-o, i-au scos toate caietele din geantă, au căutat-o şi-n pantofi. Banii nu erau de găsit şi Ioana era speriată rău. Se apropia finalul de zi şi trebuia să plecăm acasă aşa că X a ameninţat că va chema poliţia dacă nu-i apar banii. S-au format divizii care începuseră să-i întrebe pe cei din clasele mai mari dacă ştiau ceva. Şi aşa s-a adeverit în cele din urmă că cineva o văzuse pe colega Ioanei la etajul inferior în pauza în care dispăruseră banii. Intrase în WC-ul profesorilor. Şi era clar pentru toţi că nu avea ce căuta acolo. Aşa că s-au dus colegii mei şi au scormonit tot şi au găsit portofelul ascuns după un vas de toaletă.

Şi-aici s-a schimbat radical povestea. Nu doar că nu Ioana era hoaţa dar ne-am dat seama că a ei colegă de bancă, prietenă de doi ani, făcuse totul ca bănuiala să continuie să plutească deasupra Ioanei. Long story short, colega Ioanei furase banii pentru că văzuse ea nişte pantofi într-un magazin şi îi voia neapărat.

Au exmatriculat-o pe colega Ioanei după ce-a mai stat câteva zile ruşinoase cu noi, de ne uitam la ea ca la elefantul verde. Era hoaţa, era pătată, o detestam cu toţii pentru ce-i făcuse Ioanei. Poliţia n-a mai fost implicată dar colega Ioanei a zburat din liceu.

M-am întâlnit cu ea după câteva luni. Avea aceeaşi aroganţă în priviri. Mi-a spus că e mai bine aşa – oricum voia să se angajeze, nu să-şi continuie studiile. Va munci şi va avea banii ei. Ţin minte că încă de pe atunci mă gândeam că fără un liceu terminat nu va ajunge mai mult de vânzătoare într-un ABC.

Şi mi-am adus azi aminte de colega Ioanei. Şi-am căutat-o pe Facebook şi – spre surprinderea mea – am găsit-o rapid. A terminat un alt liceu. A făcut chiar şi facultatea în oraş. E căsătorită. Şi nu m-am putut întreba dacă nu care cumva a mai furat şi de la alţii de când a fost exmatriculată. Dacă noii ei colegi au ştiut cu cine stau în bancă. Dacă, mai târziu, la locul de muncă a mai plasat vina şi pe altcineva. Cum îţi continui viaţa după ce ai încercat să scapi basma curată dând vina pe cea mai bună prietenă a ta?

Fosta colegă a Ioanei zâmbeşte în poze. Am recunoscut-o imediat. Cred că are şi copil, judecând după imagini.

Şi hoţii au dreptul la viaţă.