Răzvan T. Coloja's Blog, page 37

Coperta noului meu roman ”Aer şi MSbP”

Am lucrat ieri intens cu editoarea mea de la Crux Publishing şi cu fata de la design pentru a finaliza coperta noului meu roman – Aer şi MSbP. Ce-a rezultat aveţi mai jos. Nu cred să mai sufere modificări pe viitor. Mulţumiri Alexandra Tudorica şi Deea Sterea pentru răbdarea pe care au avut-o cu mine. Sunt chiţibuşar – ştiu: ”mai sus, mai jos, un pixel mai la dreapta dacă se poate, un ton de culoare mai nu-ştiu-cum, mai herp”. Dar s-a rezolvat şi-a ieşit cum exact îmi doream.

În vreo două-trei săptămâni avem şi cartea de la tipar – estimez eu.

Ultimele chestii – 6 iulie 2016

Busy days. Busy busy days. Pe scurt, am publicat un nou text pe site-ul săptămânalului Bihoreanul: Ce spune psihologia despre gusturile politice. Iar Cătălin a scris o recenzie a romanului meu Soldaţi ai terebentinei. O puteţi citi aici.

Coperta noului meu roman ititulat Aer şi MSbP e în lucru, zilele astea se face şi paginarea. Eu sper că în vreo două săptămâni iese de la tipar.

Despre Dumnezeu şi actul Creaţiei din perspectiva unui ateu

În grupul Facebook ”Atei şi Agnostici Bihor” la care sunt şi eu abonat cineva a postat un lung citat din Schrodinger care făcea referire deloc fin la faptul că ştiinţa nu poate răspunde la toate întrebările şi că nu ne învaţă despre amar şi dulce, spre deosebire de credinţă şi religie care pot face asta. Discuţia cu domnul care postase citatul a ajuns inevitabil la ”ce poate explica ştiinţa”, la ”când a fost creat universul” şi ”de cine/cum a fost creat el”, conceptul de bine şi rău şi alte cele. Domnul în cauză a fost politicos în discuţia cu mine, altminteri nu intram în ea. Dar ce i-am scris a devenit un text lung pe care Facebook m-a lăsat să-l postez doar în calupuri şi care a devenit – zic eu – un articol menit să răspundă întrebărilor teiştilor. Prin urmare îl postez şi aici .

Absolut tot ceea ce ”se petrece” în jur poate fi explicat din punct de vedere ştiinţific. Dacă asta nu s-a întâmplat până acum, ţine strict de evoluţia ştiinţei şi ritmul progresului, şi nu înseamnă automat că ştiinţa – dacă nu a reuşit până acum – nu va reuşi niciodată să răspundă la anumite întrebări. Mai mult, afirm că dacă ştiinţa nu oferă răspunsuri în anumite domenii, cel puţin acum, răspunsul ăla nu e automat ”atunci Dumnezeu”.

Legat de cum fac eu diferenţa dintre bine şi rău, o fac folosindu-mă de morală, instinct, educaţie, surse externe precum cărţile, studiile, televizorul, ştirile, conversaţiile cu prietenii. O fac extrăgând din experienţa mea şi a altora informaţiile de care am nevoie. Dar aparte de asta, ”binele” şi ”răul” sunt concepte reduse la elementele lor de bază. Gândirea asta dihotomică, reducerea la simplist a tot ceea ce ne înconjoară nu e nici sănătoasă şi nici nu defineşte bine conceptele. Bine pentru mine e rău pentru tine. Binele meu e poate răul tău. Binele poporului german în al Doilea Război Mondial nu coincidea cu binele Poloniei – de exemplu. Nu există bine şi rău aşa cum pui tu problema. Poate doar la nivel de copil de 3-4 ani: ”e bine să o asculţi pe mama”. Dar dacă mama e schizofrenică şi-i spune copilului că el e un înger care se hrăneşte cu lumină şi-l obligă pe copil să nu mânânce nimic vreo 5 zile, ”ascult-o pe mama” capătă o altă conotaţie parcă. Sau nu?

Pe scurt: cum ”fac eu diferenţa dintre bine şi rău?” e o întrebare care necesită un răspuns mai lung şi mai complex decât un răspuns simplu de genul ”prin credinţă”.

Legat de univers, începuturile lui şi actul Creaţiei:

Din ce urmează să scriu mi-e teamă să nu interpretezi cumva spusele mele ca pe un atac la persoană. Departe de mine gândul – nu te cunosc, deci n-am nimic personal cu tine; în plus, un punct de vedere contrar cu al meu mă bucură pentru că din discuţii în contradictoriu am doar de învăţat şi puţine de pierdut (stima de sine mi-o păstrez iar de se ajunge la înjurături consider că am primit prea multe până în prezent ca să mă mai afecteze). Dar de ce am făcut introducerea asta lungă:

Mai sus, din ceea ce expui, dai dovadă oarecum de aceeaşi gândire în alb şi negru pe care o amintisem anterior. Pentru tine universul ”trebuie să fi început de undeva” şi ”nu putea începe din nimic”. Pentru că în concepţia teiştilor (şi a creaţioniştilor îndeosebi), începutul e voinţa Creatorului şi explicaţia e simplă: universul este pentru că El, Cel de sus, a vrut să fie. Din punct de vedere ştiinţific însă răspunsurile ştiinţei nu te satisac din simplul motiv că problema pe care o pui este pusă distorsionat. Şi-am să-ţi explic ce înţeleg prin asta.

A întreba ”cum a luat fiinţă universul” (chiar şi ”când”) presupune existenţa unui început. Similar, dacă eu te întreb pe tine ”de unde începe Pământul?” pun o întrebare validă dar care este greşită din start. Prin ”de unde începe Pământul?” tu presupui din start că Pământul începe de undeva. Ori Pământul e sferic. Nu are un început. Punctul lui de ”început” e pur teoretic (Polul Sud, Polul Nord, chiar şi Greenwich dacă tot de acolo se setează ceasul şi urmează să discut şi despre conceptul de ”timp”.) Aşa că întrebarea ta e fără un răspuns simplist gen ”de la capătul ĂLA începe planeta”. E pur şi simplu pusă problema la modul defect.

Noi, oamenii, avem tendinţa să reducem la elemente de bază lucrurile şi ideile cu care interacţionăm. De-aia a prins atât de bine religia la om – pentru că-i oferă răspunsuri simple la întrebări simple. E infinit mai uşor să jonglezi cu elemente simple decât cu elemente complexe; ţine parţial de eficienţă şi economia de timp. Nu spun ”M-am dus în fostul conac al lui Albert Istvai decorat în stil Art Nouveau pentru a achiziţiona un comercial amestec de hamei, apă şi îndulcitori sintetici” ci spui ”m-am dus la ABC să iau o bere”. Mesajul e acelaşi dar e mai eficient şi ia mai puţin timp să-l expui simplist. Problema însă e că oamenii-s comozi. Vor răspunsuri simple şi la problemele care necesită concepte cu care ei nu pot jongla bine.

Unde încerc să ajung: totul în natură e circular. Tai un copac, creşte altul în locul lui. Moare un viţel, se naşte altul. Dispare o ţară, apare alta. Se stinge un astru, se formează altul în locul lui. Extinde asta la nivel macro şi pune-ţi întrebarea dacă nu cumva circularitatea asta se aplică şi în cazul universului. Pentru că atunci întrebarea ”când a luat fiinţă universul?” nu se mai aplică, la fel cum întrebarea ”când a început să curgă Crişul Repede?” nu are un răspuns format din doar cinci cuvinte. Iar dacă răspusul referitor la formarea universului – raportat la poziţionarea în timp a genezei lui – nu are sens, poate că nici răspunsul teist ”Dumnezeu l-a creat” nu are sens.

Doi la mână: conceptul de ”timp”.

Noi măsurăm timpul liniar. O facem într-o epocă în care două treimi ale planetei încă trăiesc sub cartoane şi mănâncă rădăcini, dar o facem. Timpul îl măsurăm tot liniar cu instrumente dezvoltate tot de noi: ceasuri de diferite feluri. Ceasurile alea sunt croite după modelul observabil de noi: 365 de zile, 12 luni, 24 de ore. pe scurt, după modelul imprimat de planeta pe care locuim, mişcarea de rotaţie şi revoluţie, anotimpuri, ciclul noapte-zi. Aşa a fost eficient pentru noi, pământenii.

Dar sar acum la începutul ideii, cea care specifică liniaritatea timpului. Cine a afirmat că timpul e liniar? Noi. Înseamnă că timpul e liniar? Da şi nu. E liniar pentru NOI pentru că îl măsurăm cu instrumente croite după mediul nostru imediat observabil. Prin urmare presupunem că timpul e liniar şi – ergo – un eveniment poziţionat în timp are un început şi un sfârşit clar marcabil pe linia aia de timp. Şi dacă mai sus am stabilit că un râu, fie el şi Crişul Repede, nu a început brusc să curgă şi cel mai probabil nu va înceta brusc să o facă (în aşa el încât să poţi poziţiona cele două evenimente clar pe o perioadă de timp) acum încerc să expun ideea că – în ceea ce ne priveşte – conceptul de ”timp” poate nu e ceea ce ne imaginăm noi că este. Aşa cum s-a stabilit că găurile negre sunt sferice şi nicidecum găuri ”per se”, bidimensionale şi frumos delimitate, la fel şi timpul nu se scurge de la stânga spre dreapta. Aşa îl percepem noi şi aşa îl măsurăm noi, raportat la planeta asta mică şi albastră. Prin urmare, credem că lucrurile încep de undeva şi se termină altundeva. Ne punem întrebări de genul ”când” alături de cele de tip ”cine”. ”Când a început universul?” e la fel de greşit formulat precum ar fi ”când e dimineaţă?”. Dimineaţă în Oradea e când răsare soarele? Dimineaţă e când te trezeşti tu? Şi dacă e dimineaţă la ora 6 în Oradea aia înseamnă că în Sidney e tot dimineaţă? Tu mă întrebi pe mine când e dimineaţă şi eu, de dragul economiei de timp şi a unui răspuns simplist îţi ofer un rezultat de genul ”când răsare soarele în Oradea”. Ori răspunsul e cel puţin greşit, incomplet, axat pe un concept simplificat al noţiunii de ”timp” şi e acolo doar de dragul scurtării discuţiei.

Aşa că – revenind la când şi cum a luat fiinţă universul – creştinii vor răspunsuri simple la întrebări de genul acesta. Ori răspunsul nu e deloc simplu. Nici măcar nu se poate plia bine pe întrebări. Dacă universul e ciclic, a existat dintotdeauna într-o formă sau alta. Mai mult, timpul – aşa cum îl percepem noi – s-ar putea la fel de bine să fie un concept pe care noi efectiv îl măsurăm prost şi incredibil de limitat.

Acum cinci secole Pământul era plat şi oamenilor le era frică să navigheze pe mare prea depare ca nu care cumva să cadă în vid când ajung la marginile lui. Modelată de religie, ideea asta a Pământului plat a dus la reprezentări artistice, de cult chiar, care la râdul lor au influenţat evoluţia ştiinţei. Hărţile prezentau contururi neregulate de continente şi ţări dispuse pe un plan plat. Era oricum mai economic să întinzi o piele de capră şi să desenezi pe ea graniţele imperiului decât să faci un glob din Dumnezeu-ştie-ce şi să-l pictezi în aşa hal încât ţările alea să nu se suprapună. Instrumentele de navigaţie, cele de măsură, chiar şi cele de calcul al timpului – toate se bazau pe ideea că Pământul e plat şi – prin urmare – măsurau lucrurile defect.

Acum ştim că planeta e mai mult sau mai puţin o sferă perfectă. Instrumentele s-au adaptat şi ele. Galen credea că avem umori în corp şi că mintea umană e în inimă. Acum ştim că nu e aşa. Instrumentele noastre nu tratează pacienţii cu demenţă de probleme de inimă ci îi tratează de probleme ”de cap”. Mintea e creierul şi reţeaua de nervi din şira spinării şi sistemul nervos central e conectat la multe chestii. Galen căuta umori. Socrate, Platon şi Aristotel credeau fiecare că sângele e nu-ştiu-ce, că isteria e trimisă de zei, că fecalele sunt asociate cu ţărâna şi alte chestii de-astea ciudate care – pentru ei, la vremea lor – aveau sens. Acum ştim mai bine. Ştim mai multe. Ei – şi la fel cum Galen trata depresivii cu vin şi miere şi rugăciuni către zei ori palpându-i la inimă ca să le vindece spiritul, în acelaşi mod oamenii de azi întreabă ”când a început universul?”. Pentru că timpul, cel puţin acum, e măsurat liniar. Dar asta nu face întrebarea mai puţin nepotrivită.

”Când a început să curgă Crişul Repede?” nu are un răspuns clar şi la obiect. Pentru că înainte de râu a fost pârâu, şi înainte de pârâu a fost poate lac, poate un fir de apă. Iar înainte de aia a fost mare, şi înainte ocean. Şi-atunci când a început să curgă Crişul? Când era încă pârâu? Sau un firicel de apă? A început cu prima picătură prelinsă de pe o stalactită acum milioane de ani? Şi înainte de picătura aia a fost umiditate în aer, aşa că putem oare presupune că umiditatea aia a fost începutul? Bine-bine, dar ce anume a cauzat umiditatea dacă nu presiunea atmosferică, norii clima şi alte chestii? Şi-atunci când a început să curgă Crişul?

Înţelegi unde bat?

Întrebările sunt puse greşit pentru că se bazează pe concepte simpliste. Afirmi mai sus ceva de genul că ”nu putea începe totul din nimic” (sper să nu greşesc şi să-mi amintesc bine). Ori tu ai ideea aia că înainte de ceva era nimicul. Că doar aşa scrie şi-n Biblie şi-n alte cărţi sacre. Mai mult, ideea aia de ”a fost ceva după nimic” se bazează pe o percepţie pur liniară a timpului. Şi timpul nu e liniar doar pentru că aşa îl percepem şi măsurăm noi, la fel cum nu gara se mişcă atunci când porneşte trenul cu noi în vagon ci doar nouă ni se pare asta. Nu Soarele se învârte în jurul planetei ci noi în jurul lui, chit că – văzut de aici de jos – pentru un novice poate părea invers. La fel – poate nu timpul se scurge ci noi ne scurgem prin el. Poate e ciclic în sine. Poate se ramifică şi intercalează cu el însăşi. Habar n-am. Dar într-o zi o să aflăm. Şi în ziua aia întrebări de genul ”când a luat naştere Universul?” ni se vor părea la fel de amuzante precum ni se par acum problemele pe care şi le puneau străbunii noştri cu privire la posibilitatea de a cădea peste marginile Pământului.

Gândeşte-te o vreme la ce ţi-am scris legat de ”unde anume începe Pământul?”. Gândeşte-te cum i-ai răspunde unui om care ţi-a pus întrebarea asta şi presupune – doar presupune – că Universul nu are un început şi un sfârşit. Iar dacă nu are un început, cel mai probabil nu are nici un Creator. Dacă te ajută, întreabă-te ce a fost înainte de Dumnezeu şi aplică exact aceeaşi chestie ideii de ”univers”. Presupune că universului nu-i pasă că noi îl măsurăm cu ceasuri sau în ani-lumină. Presupune că nu totul are un început şi un sfârşit ci mai degrabă totul e în continuă mişcare, transformare.

Percepţia liniară a timpului, concepţia că totul are un început – toate astea susţin cumva existenţa unui Creator, cel puţin pentru teişti şi cel puţin în prezent. Întreabă-te ce se va întâmpla cu Creatorul când vom afla că totul e circular şi că timpul e ceva ce acum încă nu putem măsura eficient şi nici concepe pe de-a-ntregul.

Ultimele chestii – 27 iunie 2016

În ultima vreme am scris multe articole. Articolul de săptămâna aceasta din Bihoreanul se numeşte ”Cele mai recente descoperiri despre cum să-ţi creşti IQ-ul”. Tot de săptămâna aceasta am început să scriu şi pentru revista Psychologies iar primul meu articol e aici. Pe Psihoradea am scris despre ”Consecinţele psihologice ale banilor” şi un text numit ”Se poate transmite despresia?”.

Ieri am dat peste un episod din vlog-ul autoarei Laviniei Călina iar la minutul 4:00 apare şi o scurtă recenzie a romanului meu ”Soldaţi ai terebetinei”:

Lucrarea mea de disertaţie e gata în proporţie de 90%. Mai am un an până să trebuiască să o prezint. Ceea ce înseamnă că vara asta o recitesc, o adăugesc, cresc puţin bibliografia iar anul viitor voi sta liniştit pe măsură ce se apropie finalul studiilor.

S-a ales imaginea de copertă a următorului meu roman – Aer şi MSbP –  şi, având în vedere că în prezent e la machetat, cel mai probabil peste o lună e în drum spre librării. Când vine de la designer şi ne hotărâm asupra formei finale postez coperta şi aici.

Despre Brexit pe lung (guest post Manowar)

Textul de mai jos este scris de Manowar de pe vechiul Opencube.

Inainte de a discuta despre consecinte, ar fi cazul sa discutam despre cauze, zic eu.

UK si Romania

Ca in orice tara, si-n UK exista ceva minoritati. E greu sa faci o analogie cu Romania, dar putem incerca. In Romania, cand discuti de minoritati, discuti in general de rromi si maghiari. Mai sunt tot felul de minoritati (turci, tatari), dar lumea in general in Romania se gandeste la maghiari sau rromi cand vorbesti de minoritati. Si, chiar si-n Romania, unde minoritatile nu reprezinta cu adevarat o problema, la orice chestie auzi de-aia cu “tiganii”. A pierdut Romania cu Albania? ”Tiganii” aia din echipa nationala sunt de vina. E salariul minim vreo 300 de euro? Pai, e din cauza ungurilor alora care vor sa ne ia Ardealul. Ati prins spilul, imi imaginez: la orice chestie, minoritatile sunt de vina.

Ca si in Romania, exista si-n UK un disconnect major – DAR MAJOR – intre capitala (Londra) si restul tarii. Hai sa explicam mai pe larg treaba asta.

Chestia asta de mai sus cu rosu reprezinta M25. O autostrada, pe intelesul tuturor. Asa, un fel de “soseaua de centura”, dar mai… autostrada. Bun, localitatile alea din interior formeaza ceea ce lumea tinde sa numeasca pe-aici “Greater London”. Cam cum ar fi in Romania Bucuresti+Sectorul Agricol Ilfov (daca mai exista). Doar ca aici nu ai cateva mizerii de genul Voluntari & co, ci o tona de orasele incluse in chestia asta.

Disconnected

Ca sa-ntelegeti cat de mare e disconnectul, hai sa vedem doua exemple de case.

Vedeti voi pe-acolo sus dreapta pe harta chestia aia numita Romford? Cat o fi pe-acolo o casa cu vreo 3 dormitoare? Pai, cam 400,000 de lire. Bun. Putin la dreapta ei, dar in afara M25, acolo pe unde scrie Laindon, cam cat o fi o casa cu 3 dormitoare? Pai, cam jumatate. Cam atat de mare e disconnectul. Dar mai incolo, mult mai incolo? Pai, la 100,000 deja iei ceva decent. (de notat, m-am uitat doar la case, doar la 3 dormitoare, doar la cele adaugate in ultimele 24 de ore; gasiti si mai ieftine si mai scumpe daca vreti cu adevarat, dar nu cred ca-i necesar)

Cum stau chestiile la joburi?

Pai, hai sa vedem un job in Romford.. 55-70k/an. Nu-i grozav, dar merge. Si sunt vreo 200 de joburi pe-o raza de o mila. Asa, pe linux, gen, nu joburi in total. Bun, dar pe o raza de 2 mile in jurul Stoke on Trent? Pai…sunt 6 joburi acolo. Dintre care vreo fix zero pe linux. Dar poti gasi asa ceva. Pe 30-40k. Doar ca acolo vrem alte chestii. Si asta-i un caz bun. Pentru ca daca ne ducem si ne uitam in alte zone (prin Wales, prin diverse orase), gasesti strict joburi de “casca”. Baiatu’ care raspunde la telefon clientilor, gen. Si daca iei 15k/an, deja e bine – esti un fel de bossul orasului. Si, evident, de banii aia, stai intr-un peisaj post-industrial, post-apocaliptic, de fapt.

Bun. Pe scurt, cam atat de mare e disconnectul. Ai Londra, unde pana si ultima maimuta ia 60k fara efort. Si pe urma ai restul tarii. Cu cat te indepartezi mai mult de Londra, cu atat mai mult ai “sanse” sa obtii 15k. Sau s-o arzi pe benefits pe vecie, ca nu-s joburi punct. Evident ca intervine si lenea, evident ca intervine si consiliul local, evident ca ai multi alti factori, dar nu intram in detalii.

Cauze

Migrantii. Multa lume traieste cu impresia ca blestematii astia de migranti au deranjat lumea pe-aici. Nu, chiar nu. Evident ca media a facut din tantar armasar cu fiecare ocazie. A furat un roman un portofel? Asteapta-te la titluri de genul “emigrantii ilegali din Europa de Est au atacat un batran pensionar care a luptat in WW2 si a fost decorat de Regina in persoana”. A spart un roman un magazin si-a furat pufuleti din el? “Bandele criminale din Romania terorizeaza neighbourhoodu'”. Evident ca va fi si un interviu cu ceva tipa din zona care va declara ca acum ii e frica sa-si mai lase copilul la scoala de teama ca va fi violat de canibalii est-europeni. Cam asa. Pentru ca exact ca-n Romania, de vina pentru orice sunt ungurii. Asa si-aici. De vina pentru orice tre’ sa fie o minoritate. Si pentru ca in politica important e numarul de voturi, e intotdeauna comod sa dai cu toporul in minoritatea cu cele mai putine voturi. In cazul asta…romanii.

Dar, in ciuda ciumei din media, nu asta i-a deranjat pe englezi. Bineinteles ca sunt englezoii carora le curge scuipatul din gura si behaie ca da, romanii distrug Anglia si bla. Dar nu asta a influentat rezultatul referendumului.

In schimb, disconnectul ala major l-a influentat. Bine de tot. Pentru ca ambele tabere s-au pus pe “speriat” lumea. Care cum a putut mai bine. Tabara de “ramanem in Europa” i-a tras cu “esti rasist si xenofob daca votezi pentru iesire; statul va pierde nu stiu cate miliarde, pentru ca uite, astia aduc bani statului”. Tabara de “hai sa iesim din EU” in schimb i-a tras cu chestii mai apropiate de sufletul analfabetului englez: “ba, uitati cum vin MUSLAMICII din Europa (insert poza cu refugiati sirieni aici) si ne invadeaza, ca pe turci!!”.

Yup. Uita-te la cum e plin in poza aia din spatele lu’ Farage de romani si bulgari, nu?

Ai crede ca englezii i-ar fi ras in nas lui Farage. Uite si la prostul ala, nu intelege nimic din EU. Dar nu. De ce nu? Pai, pentru ca imaginea aia e sugestiva. Nu conteaza ca aia sunt refugiati sirieni, nu europeni. Conteaza ca stiu ei ca-n Europa (Germania) aia au facut haos (vreo cateva sute din ceva milioane, dar cine mai sta sa numere?). Nu. Ce conteaza e altceva: conteaza ca nu au bagat in seama argumentele de “hai sa ramanem in EU”. De ce? Din cauza disconnectului de care vorbeam mai devreme.

Hai sa explic mai clar un pic. Se da un emigrant din Europa de Est. Prin Londra. Si sa zicem ca emigrantul asta a facut 80,000 de lire anul trecut. Sa zicem ca se gandeste (sau se gandea, lol) sa-si cumpere o casa. De-aia de 450,000, nu de-aia de 99,000 lol. Dupa care sa luam un englez get-beget din vreo localitate de-aia razuita de pe harta. A castigat anul trecut 15000. Asta daca n-a fost pe benefits. Nu-i mare diferenta, englezul a luat doar de 5 ori mai putin pe hartie lol. Un fleac, l-au ciuruit. Sau, mai rau, nu a avut urma de salariu, pentru ca nu are job. Sta pe benefits. Pai, emigrantul ala din EE stie de unde-i vin banii. Aluia poti sa-i prezinti argumente economice, o sa le inteleaga, o sa voteze pentru ramas, ca sa fie bine, sa nu fie rau *TM Hagi*. Dar nu poti sa-i prezinti argumentele economice baiatului ala din Stoke on Trent (un fel de Vaslui, asa). Pentru ca aluia i se rupe ca-i zici tu de trilioane pierdute. Nu inseamna nimic pentru el. El e pe benefits. Degeaba ii zici tu ca vor pleca din tara companiile daca iese UK-ul din EU. El nu are job, in zona nu-s companii, sunt doar niste fabrici abandonate de prin anii ’60. Nici nu stie prea bine ce inseamna job. Nu-i poti ameninta jobul, ca nu are unul. Nu-i poti ameninta salariul, ca nu are unul si nimeni din oras nu are unul. Nimeni din familia lui nu a avut unul in ultimele 3 generatii (tre’ sa tineti cont de faptul ca atunci cand esti pe benefits, faci copii pe la vreo 15 ani pentru a primi council house, deci ultimele 3 generatii nu inseamna asa de mult in ani).

Si aici disconnectul ala si-a spus cuvantul. Fostul (?) premier a incercat sa sperie lumea care voteaza cu de-astea decente: joburi, economie, salarii. Argumente care merg la aia care au joburi. Care lucreaza pentru o multinationala. Care au niste planuri de viitor. Dar pe-aia nu era nevoie sa-i convinga. Aia DEJA lucrau cu europeni, pentru o companie din Europa…Ma uitam la propaganda lor si ma bufnea rasul. Ah, cum poti fi ATAT de prost, ATAT de rupe de realitate? Pai, simplu: cand tu traiesti doar in zone “bune”, unde toata lumea e OK, sunt joburi, sunt bani, vecinii tai sunt milionari, pai, aia-s oamenii pe care-i cunosti. Si crezi ca toti sunt la fel. E foarte usor sa uiti de faptul ca sunt unii care castiga 15k pe an. Sau nimic. Sunt doar niste de-aia pe hartie, nu i-ai vazut niciodata. Aia multi si nespalati, pentru cunoscatori.

Cam asa castiga si PSD-ul in Romania, poate stiti. Aia nu vorbesc niciodata la alegeri despre joburi si companii. Aia vorbesc despre pensii. Despre ajutoare. Despre de-astea. Nu dau doua flegme pe prostii care muncesc si nu-s votati de ei. Dar nu le pasa, pentru ca nespalatii aia saraci sunt mai multi. Si asa castiga.

Asa si cu astia cu Leave. Ei nu le-au adus astora argumente economice (ma rog, le-au adus, da’ erau minciuni evidente). Le-au bagat doar sperietori in fata si explicatii usor de inghitit. Da, John. De-aia nu ai tu job de 80k – pentru ca ti l-a luat emigrantul ala din EE care bantuie prin Londra in Vauxhallu’ lui infect. Asta-i adevarul. Si e comod si placut, caldut, asa, pentru John sa inghita mizeria asta. Ca e mai usor de inghitit decat “bai, John, tu nu stii sa faci ce face ala; ala vorbeste niste limbi straine; ala se comporta intr-un anume fel si, in mod tragic, vorbeste si scrie in engleza mai corect decat tine”. Nu, John. Motivul e ca ti l-a FURAT emigrantul. De-aia o arzi pe benefits tu. De-aia nu ai casa. Daca emigrantul ala nu ar fi aici, tu ai sta in casa lui. Nu conteaza ca nu-i in orasul tau, nu conteaza ca nu ti-ai permite-o, el TI-A FURAT-O.

Sigur, a contribuit destul de mult la rezultatul referendumului si faptul ca EU e un mamut infect lipsit de talent la toate capitolele. Nici vorba de diplomatie. Nici vorba de nimic. De fapt, daca ma gandesc mai bine, E APROAPE CA SI CUM GERMANIA A VRUT SA IASA UK DIN EU. APROAPE AI PUTEA JURA ASTA daca ai analiza faptele. Sa vedem. Stie toata Europa – pana si ultimul vasluian – ca englezii sunt foarte…sensibili zilele astea cand vine vorba de emigranti ilegali. Ca au o istorie cam recenta si cam neplacuta cu musulmanii. Ca au mai aruncat aia in aer un metrou in Londra, ca au mai decapitat niscai soldati prin Londra. Ca toate astea. Pana si ultimul vasluian stie ca-i plina Anglia de imigranti veniti aici la harneala, la furat si la luat beneficii (eventual si pe acte false).

Dupa care te uiti la treaba aia cu refugiatii. Si ce vezi? Vezi ca, in conditiile in care Europa era invadata de “refugiati” de-astia infecti (hai, 10% or fi fost sirieni; restu’ erau din alte tari din Asia si Africa, tari neafectate de vreun razboi), in conditiile in care pana si ultimul idiot e constient de cat de anti-imigratie sunt englezii de vreo 12 ani, Merkel – stiind ca vine referendumul la englezi – i-a invitat pe toti sa vina in Germania. Apoi s-a razgandit, lasand dracu’ stie cate milioane de sirieni si afghani blocati in alte tari (Ungaria, Austria, Slovacia etc). Si asta-n conditiile in care oricum gemea Calais-ul de animale de-astea din Eritrea, Siria si dracu’ mai stie ce alte locuri. E APROAPE CA SI CUM Merkel s-ar fi chinuit din rasputeri sa le demonstreze englezilor ca au dreptate sa urasca emigrantii si EU. Zau ca asa se vede din fotoliul meu de emigrant.

David Cameron nu e si nu a fost un PM prea popular. Ca orice PM care troneaza peste austeritate, nu a fost si nu este prea apreciat. E cam la fel de popular ca Traian Basescu sau Emil Boc in Romania cand au taiat pensiile si salariile bugetarilor si cine mai stie ce. Nu te apreciaza lumea prea mult cand faci de-astea. Iar cand mai tai si benefits pentru tot felul de trogloditi (cu sau fara un handicap), poti fi sigur ca nu esti cel mai popular om din tara. Iar asta chiar a taiat si ajutoarele sociale pentru handicapati. Nu, serios – a hotarat el ca aia cu scleroza multipla nu au nevoie de prea multi bani, mai da-i dracului. Cam atat de popular e. Va dati seama…

Si mai e o chestie. Daca luam un englez si-un emigrant din EE cu studii similare, cunostinte similare etc, pai, emigrantul traieste mult mai bine. De inceput, emigrantul ala, daca s-a dus la o facultate, ori n-a platit pentru ea, ori a platit la misto. Taxe de-alea gen 5 milioane pe an sau cat or fi, ca nu prea stiu. Cu o diploma la misto, evident, dar hei, are facultate. Nu a invatat nimic in facultate, desigur, dar nici englezul n-a invatat nimic. Doar ca englezul are de platit si studiile – si nu 5 milioane (Sub 100 de lire) pe an. In loc de asta, are o datorie de vreo 30-50k. De lire. Chiar daca ar castiga la fel de bine ca emigrantul ala pe care-l uraste, e tras in spate de asta, pentru ca la fiecare salariu o beleste cam original. Ca, spre deosebire de roman, el pierde lunar cateva sute de lire, ca are de platit inapoi imprumutul ala. Ustura. Pe langa asta, nu are nici puterea de munca a romanului/bulgarului, nici determinarea. Pai, un roman care-a trait in Romania e obisnuit sa fie sclavagit de sefi si pentru 10 milioane pe luna, muncind cate 14 ore, eventual fara contract, fara drepturi, fara asigurare medicala, fara nimic. E obisnuit sa stea cu parintii la 40 de ani, nu-l deranjeaza sa mai stea cu 5 romani intr-o casa, ca-i “normal”. Nu, serios, am cunoscut romani care stau cate 8 intr-o casa de 3 dormitoare. O inchiriaza pe 1600 de lire si li se rupe, ca dau cate 200 de lire fiecare, o nimica toata. Oricum se duc acolo doar sa doarma sau sa bea bere-n curte. Englezul in schimb, hei, ala nu vrea sa stea cu 7 necunoscuti in casa. El vrea sa se simta bine acasa. Asa ca, si daca (din intamplare) are fix aceleasi cunostinte si calificari ca romanul, englezul ala va fi nefericit. Pe langa asta, englezii nici nu prea se omoara cu munca. Nu, serios, cel mai harnic englez pe care-l stiu la noi munceste intr-o zi buna pentru el cam de trei ori mai putin decat muncesc eu intr-o zi in care n-am chef sa fac nimic.

Pe scurt, si cand au fix aceleasi chestii pe care le au romanii, englezii sunt nefericiti. Cam asa e cand te nasti intr-o tara bogata. Nu stii ca se poate mai rau.

Intre timp, in tabara Leave

Intre timp, in tabara Leave, era adunarea generala a dobitocilor autisti. Nu, serios. Toate argumentele lor puteau fi demontate de un roman cu sindromul Down in vreo 20 de secunde. Cel mult. E APROAPE CA SI CUM nu ar fi intentionat vreodata sa castige. E APROAPE CA SI CUM faceau asta doar de fatada, pentru publicitate si pentru viitoarele joburi de ministru/prim-ministru din 2020. E APROAPE CA SI CUM nu le-ar fi putut pasa mai putin de castigat/pierdut.

EU a distrus pescuitul in Anglia! – zbierau ei din rarunchi. Oarecum adevarat. Sa ridice mana primul om care vrea MAI MULT PESTE in Anglia, pe insula asta imputita.

EU ne umple de imigranti pe benefits care nici macar nu au o cultura asemanatoare cu noi si nu se integreeza! – zbiera Farage din rasputeri. Uhm…da…

Si a venit noaptea in care s-au numarat voturile referendumului. Nici nu incepuse numaratoarea cand tabara Leave a recunoscut ca a pierdut. Inainte de orice numaratoare. E APROAPE CA SI CUM nu le-ar fi pasat catusi de putin de rezultat si doreau doar sa se culce. Inainte sa fie numarat un singur vot, Nigel Farage a iesit sa spuna ca da, au pierdut. Inainte sa fie numarat primul oras, Boris a spus ca el intelege ca pierdut. E APROAPE CA SI CUM ar fi facut campanie pentru Leave doar pentru a castiga capital politic si a fi primul ministru fara a schimba in vreun fel status quo. Inainte sa fie numarat primul vot, Tory MPs din tabara Leave au SEMNAT o scrisoare in care spuneau ca trebuie sa ramana David Cameron PM. Ca el e cel mai bun ca leader.. E APROAPE CA SI CUM ar fi jucat o piesa de teatru, praf in ochii prostilor, asa.

Si totusi, dupa miezul noptii, rezultatele au inceput sa apara si tabara Leave a luat avans, ca apoi sa castige…in cele din urma. O diferenta destul de mica, dar suficient de mare pentru a castiga.

Ai crede ca au iesit aia din tabara Leave sa sarbatoareasca, sa anunte victoria, sa treburi, sa puna plecarea in miscare, chestii. Dar nu. Priviti cu atentie cat de fericit e Boris Johnson ca a castigat.. Ah, si ce are de spus pe tema asta? Pai, dupa ce-a urlat ca Europa e ciuma, spune ca “nu putem intoarce spatele Europei”. I-auzi, bo$$. Altceva? Pai, “sa nu ne grabim sa declansam articolul 50 din tratatul de la Lisabona” (ala care declanseaza procedura de exit). Pai, cum? Parca era vorba ca vrem inapoi controlul? Parca Europa ne strangea de gat, ne oprea din dezvoltare, parca trebuia sa plecam urgent, sa ne descatusam de acest cadavru intrat in descompunere? Parca…?

Brusc, nu-i nici o graba. Brusc, Cameron ar trebui sa ramana PM, sa negocieze el, sa faca el, sa dreaga el, ca el e cel mai bun. Fii capitanul nostru, David. Scoate tu castanele din foc, noi doream doar capital politic si posturi mai importante in guvern…

Doar ca Davidut le-a tras-o la *cenzurat* (da, mi-a zis Razvan sa nu bag cuvinte de-alea, ghinion). Si-a dat demisia. Baiat destept. A vazut ce urmeaza si ar trebui sa fie sinucigas sa nu plece. Ah, ce s-a intamplat?

Consecinte economice

Pai, lira a picat cu vreo 10% fata de dolar. Cel mai groaznic nivel din 1985 incoace. Ca sa ne intelegem, UK importa chestii in valoare de 400 de miliarde anual. Daca brusc trebuie sa platesti 440 de miliarde la anul (stiu ca nu-i 100% corect calculul), inseamna o diferenta de vreo 40 de miliarde anual.

FTSE 100 a pierdut brusc vreo 120 de miliarde.

Si brusc, au inceput companiile cu relocarile. Timid, asa, ca nu a trecut mult de la anuntarea rezultatelor. Dar suficient de clar.. Asa, de-nceput, cateva mii de joburi, cu ceva zeci de mii de joburi pe plansa.

Ah, cat era contributia anuala a UK la EU? Clar nu stie nimeni, dar estimarea e ca in jur de 8 miliarde. Pierderile astea nu-nseamna decat vreo 20 de ani de contributii la EU. Ura, am infrant!

Poate nu ati aflat incat, dar Londra este (sau era?) capitala financiara a Europei (poate si a lumii). Facand parte din EU, baietii din City avea dreptul de a vinde servicii financiare in EU. Dreptul ala e pe cale sa dispara. De-aici si partea cu relocarea.

Care-i partea cea mai interesanta? Pai, partea interesanta e ca nu s-a schimbat inca nimic. La drept vorbind, UK e inca in EU si probabil va mai ramane in EU vreo doi ani. Toate astea s-au intamplat inainte de a iesi UK din EU. Haios, nu?

Ah, global? Pai, arata cam asa. Un fleac, 2 trilioane. Intre timp, Banca Angliei vine si spune ca da, ok, vom tipari 250 de miliarde de lire pentru a sprijini tara in momentele astea…lol. Si abia la punctul ala s-au trezit pe bune englezii. Aoleu, astia tiparesc. Pai, asta inseamna devalorizarea lirei si mai mult. Asta inseamna ca noi vom primi aceleasi beneficii, dar vom putea cumpara mai putina haleala cu banii aia. Ah, stai, ca si mancarea se va scumpi, pentru ca tarife. AOLEU! Prea tarziu…

Evident, asta-i doar inceputul. Asa cum spuneam, inca nu s-a schimbat nimic. Inca n-au iesit din EU. Asta-i doar panica de dinainte. Din prima zi.

Cum va arata peisajul economic? Pai, sa va dau un hint. Pe-aici, pe plantatia unde prestez eu, dureaza intre 6 si 9 luni (oficial; neoficial, vreo 12) pentru a putea angaja astia UN OM in departamentul nostru. Si asta cu toata EU la dispozitie. Cu o “piata” de vreo 500 de milioane de oameni. Si nu e intotdeauna un om “bun”. De obicei e un trist mediocru. Sa scoatem din peisaj, asadar, cei 500 de milioane de oameni. Ce va putea angaja compania asta de miliarde de lire? Pai…

In conditiile astea, ce va putea face compania asta, sa zicem? Pai, va trebui ori sa ia oameni care nu stiu nimic si sa le faca training, platindu-i de pomana cu anii (iar cand vor invata ceva, evident ca vor pleca in alta parte, ca doar nu-s prosti)…ori va pune lacatul aici si se va muta in alta parte in EU. Irlanda? Romania? Germania? Cine stie…De altfel, sectorul financiar a inceput deja relocarea spre Dublin si Frankfurt. E APROAPE CA SI CUM lucrurile merg exact cum ar vrea doamna Merkel.

Pe langa asta, bineinteles, actiunile bancilor si actiunile societatilor de constructii au scazut. Cam dramatic, asa… Dar e OK, isi revin ele, lol.

Consecinte politice

Asa cum stiti, probabil, scotienii au avut un referendum pentru independenta recent. Rezultatul (strans si el) a fost ca au dorit sa ramana in UK, CU MENTIUNEA CA VOR ALT REFERENDUM daca UK-ul face schimbari majore, CUM AR FI IESIREA IN EU.

Ei bine, UK-ul a votat sa iasa din EU. Asa ca primul ministru al Scotiei a spus foarte simplu ca “probabil” va fi un al doilea referendum. Suna cam asa

De altfel, in Scotia s-a votat pentru a ramane in EU (62%, parca). Nu e singura parte in care s-a votat pentru a ramane. Irlanda de Nord a votat la fel. La dracu’, pana si-n Gibraltar s-a votat pentru a ramane. 97% pentru a ramane, wtf. In Irlanda de Nord, Sinn Fein-ul cere acum referendum pentru unirea cu Republica Irlanda.

Ca sa ne-ntelegem, nici macar Romania nu a pierdut atata teritoriu / populatie dupa al doilea razboi mondial…

De relatiile cu alte tari nici macar nu are sens sa mai discutam. Cui dracu’ ii mai pasa de relatiile cu nu stiu ce tara dubioasa cand stai sa pierzi jumatate de teritoriu, la o adica?

Poate acum intelegeti de ce nici dracu’ nu vrea sa fie PM dupa plecarea lui Cameron si de ce brusc “nu e nici o graba sa declansam articolul 50”.

Adaugati la asta si faptul ca, in campanie, Nigel Farage & co (inclusiv Boris Johnson, adica) au mintit ca UK da 350 de milioane de lire SAPTAMANAL pentru bugetul EU. Au pictat treaba asta pe-un autobuz rosu cu care s-au plimbat prin toata tara. Arata cam asa:

Sigur ca cifra aia era falsa, dar asta conteaza mai putin.

Mesajul? Dam Eu 350 de milioane saptamanal. Hai mai bine sa bagam banii aia in NHS!

Cifra aia a fost in mod evident falsa, cum ziceam, dar ei au defilat cu ea. A doua zi, cand rezultatele referendumului au fost anuntate, Nigel Farage a aparut la TV spunand live ca…nu e chiar asa. Ca nu prea va primi banii NHS-ul. Ca .. a fost o greseala. Clipul mai jos:

Am mintit fraierilor. Hai, ba, ca doar n-ati luat-o-n serios? Era o gluma…Am gresit si noi…

Cine a votat Leave

Si totusi, cine a votat Leave?

Pai, batranii au votat Leave. E de inteles. Pai, ce, ba, tata a murit in Ww2 ca sa ajunga romanii vecini cu mine, dupa ce-au luptat cu nazistii?

Pai, saracii au votat Leave. Am explicat deja de ce. Nu poti sa-l ameninti pe unul ca-i iei jobul, cand el n-are job, ce dracu’.

Cei fara educatie au votat Leave. Serios, 90% din aia care-au votat Leave nici nu stiu ce-i aia EU. Serios.

Nu in ultimul rand (BAME – black and asian minority ethnics, pe scurt, pakis si niggers) au votat Leave. De ce? Pai, ca sa-l citez pe unul din ei: nu-i corect ca aia (emigrantii din EU) pot veni aici cand si cum vor sa faca low skilled work (pentru care platesc impozite lol) dar matusica mea din Pakistan nu poate (si aia ar veni sa stea pe benefits; nu ar munci, ca nu vorbeste engleza; dar am marita-o cu un var de-al nostru, baiat bun, tot pe benefits si el, ar face 10 boraci pentru care ar lua benefits … fain). Hatereala. Si astia-s MILIOANE.

Rasistii si fascistii, evident.

Haterii emigranti (ca mine)

Tinerii, da, au votat in mare sa ramana. Dar tinerii nu-s la fel de multi.

Consecinte pentru romani

Imi imaginez ca asta-i singura parte care va intereseaza cat de cat si e probabil ultima parte din postul asta care devine prea lung.

Ar fi foarte-foarte dificil pentru britanici – aproape de imposibil – sa dea afara INITIAL toti emigrantii. Ca sunt totusi milioane. Nu poti sa-i urci intr-un autobuz, asa, brusc.

Ce se va intampla, DACA UK iese din EU? (da, DACA; momentan, se cere un al doilea referendum printr-o petitie online; stiu, va bufneste rasul cand auziti de petitii online, dar aici nu-i asa. La 10,000 de semnaturi, guvernul TREBUIE sa raspunda petitiei. La 100,000 de semnaturi, petitia intra in dezbatere in Parlament. Momentan, are nitel peste un milion de semnaturi, adica nu-i la misto; dar sa lasam asta)

Pai, va incepe procesul propriu-zis de iesire din EU. Chestia asta dureaza in teorie doi ani (ca mentiune haioasa, eu sunt aici de patru ani; pana ies astia din EU, iau si rezidenta (5 ani) si cetatenia (un an dupa rezidenta)). Dupa care, sunt doua variante:

– ori vor spune simplu “aia care sunteti deja aici si lucrati va pastrati dreptul de munca”, cei nou veniti mars.

– ori vor spune simplu “aia care sunteti deja aici va pastrati dreptul de munca LA ANGAJATORUL CURENT; daca plecati de-acolo, indiferent cum, aplicati pentru permis (si noi il refuzam)”

Eu as miza pe a doua varianta, daca ar fi sa pariez. Evident, mie n-ar putea sa-mi pese mai putin de situatie, de-aia as fi votat Leave razand, daca as fi putut. Eu, spre deosebire de restul tarii, nu dau doua flegme pe situatia internationala, pe emigranti, pe dracu’ mai stie ce; eu pur si simplu detest romanii si, exact ca Farage, nu am chef sa am vecini romani (sau bulgari; sau sau sau).

Romanii aflati deja aici, cei angajati legal, platitori de taxe etc etc PROBABIL isi vor pastra dreptul de munca aici.

Romanii care nu muncesc, veniti aici la furat, cersit, acordeon, stat pe benefits, cel mai probabil o vor lua in botnita, asa cum si trebuie. Incet-incet vor fi “invitati” sa plece sau vor sta ilegal pana vor fi inchisi si apoi deportati, exact cum trebuie, doamne-ajuta.

Cat despre mine, eu unul ori voi fi deja rezident/cetatean pana atunci, ori voi lua una din ofertele pe care le am (Elvetia, Suedia, USA, Germania, Olanda) si voi pleca razand. Sau poate (nu vreau sa-mi dezamagesc haterii complet) ma vor da astia afara si ma vor trimite in Romania pachet. Si de-acolo vad eu lol.

Dar, una peste alta, cam asa stau treburile. Si daca aveti de gand sa imputiti tara asta cu duhoarea voastra de rromi si mai mult, v-as recomanda sa veniti RAPID incoace. Intr-o luna s-ar putea sa fie prea tarziu, stiti?

In incheiere, ce sa zic? God Shave the Queen si, de ce nu:

Recenzie ”Recolta roşie”

Mi-am adus aminte aseară că am mai scris şi alte cărţi aparte de cele două de pe manşetă şi-am căutat recenzii pe Google la ”Recolta roşie”. Am dat peste o recenzie de acum vreo 6 luni pe care o puteţi citi aici.

O carte pe care o am în bibliotecă de vreo 2 ani și pe care am luat-o la întâmplare cu mine. Apoi am vazut-o intr-un wishlist al cuiva și am zis: de ce nu? Mă bucur ca am citit-o și cred ca oricine ar trebui să o facă.

Felul în care Coloja scrie mi s-a părut mie plin de sarcasm și ironie. Am avut impresia ca personajul râde de se prăpădește în timp ce povestește. Poate e doar o impresie personală însă.

Ultimele chestii – 18 iunie 2016

Mai am vreo săptămână şi termin primul an de master. De-abia aştept, că deja am obosit cu şcoala şi scrisul de lucrări. Tot în perioada asta lucrez cu Deea la manuscrisul ”Aer şi MSbP” – am ales coperta, corectat textul, discutat despre machetă. Azi mi-a apărut şi primul articol pe site-ul săptămânalului Bihoreanul. De săptămâna viitoare am rubrică permanentă la ei – ”Psihologul Bihoreanului”. Citiţi De ce sunt orădenii mai depresivi.

Zilele trecute postase Claudiu Komartin link către poeziile unei orădence. Pentru mine poezia se limitează la Robert Frost, Ginsberg şi Edgar Poe, dar fata asta e în clasa a IX-a. Elena Boldor o cheamă şi citiţi vă rog ce mişto scrie pentru vârsta ei. Are o gândire matură şi transmite nişte imagini foarte mişto (au trecut 13 ore fredonez coloana sonoră / a unui film apocaliptic bulele de săpun din vană / se sparg una câte una şi nu ştiu, zău, nu ştiu / câte şosete a-ncălzit apa asta / până la mine.). Mă bucur că în Oradea se scrie aşa. M-am întâlnit întâmplător cu Miki Vieru acum vreo două zile şi-am discutat vreo 5 minute despre fata asta în termeni de ”bă, tu ai citit?” şi ”Jesus Christ e clasa a IX-a”. Sincere felicitări Elena.

În toamnă plănuiesc nişte lansări de carte prin Oradea şi poate alte părţi ale ţării. Depinde de cum am timp. Am auzit zvonuri cum că tot în toamnă s-ar putea să se organizeze un curs de Dialectical Behaviour Therapy şi dacă faza iese voi fi primul la coadă să mă înscriu. DBT face minuni pe zona Borderline şi vreau neapărat calificare pe frontul ăsta.

Citesc mai nou despre conceptul de stigmă în sociologie şi-am dat peste nişte chestii tare mişto într-o carte. Mi s-a propus acum vreo lună să fac doctoratul în Sociologie la Oradea dar trebuie să refuz, că vreau să mă apuc de cel de Psihologie la Cluj peste un an. Un doctorat în Sociologie nu mă prea ajută pe plan profesional.

Vara asta vreau să-mi dau examenele RHCE şi RHCSA, că tot le-am amânat. Ce de la eta2u organizează examinări şi la Timişoara aşa că fac cumva să mă pun la punct cu CentOS 7, că tot pe sisteme Slackware şi Debian am lucrat de peste un deceniu şi cunoştinţele mele în ale RPM-ului cam scârţâie din 2003 încoace.

Puţin despre rockerimea orădeană a anilor ’90

Pentru mine anii ’90 au fost glorioşi şi m-au prins din plin în piept. Aveam 11 ani în 1990, deci adolescenţa am trăit-o în perioada aia în care România îşi revenea după câteva decenii de comunism. În 1994 intram la liceu. Aveam un metru şi şaijdoi în înălţime dar compensam prin faptul că eram extrem de slab. Nu purtam încă ochelari, eram alienat total şi aveam şi norocul de a fi rocker.

Lumea era diferită de cea de acum. Nu prea exista Internet în România, la TV era multă politică, filmele bune erau cele date la Pro Sieben şi RTL iar toată muzica venea pe casete audio. Calculator n-am avut până prin 1999, aşa că posibilităţile de distracţie erau mai restrânse. Vrând-nevrând trebuia să ieşi din casă ca să te distrezi. Cum nimeni nu avea telefon mobil nu exista luxul de a merge undeva şi a suna nişte prieteni să stabiliţi un alt loc de întâlnire dacă un chef din clubul X părea şters. Mergeai la nimereală şi unde ajungeai cam acolo rămâneai. Oradea oricum nu gemea de cluburi ca şi acum iar faptul că eram rocker îmi limita grav numărul de localuri în care puteam intra fără să risc o bătaie cruntă.

Să fii rocker în anii ’90 într-un oraş de provincie era ca şi cum e să fii acum cerşetor român în Italia: aproape toată lumea te ura sau se ferea de tine. Cam tot la câteva zile cineva striga după tine pe stradă că partidul te vrea tuns, te făcea satanist, îţi punea la îndoială sexualitatea sau pur şi simplu trecea pe lângă tine şi te îmbrâncea cu sete. Nu eram mulţi rockeri în Oradea şi ne ştiam cam toţi unii pe alţii. Să fi fost vreo 70-80 de oameni în total, cel mult.

În weekend-uri ne adunam la rockotecă unde dădeam din cap pe chestii triste gen My Dying Bride, Anathema, Katatonia sau ne împingeam ca animalele pe Rage Against The Machine, Carcass, Clawfinger, Death sau Nirvana. Anii ’90 ca norocul au reprezentat apogeul metalului în care tot ce-i în ziua de azi trupă de renume a scos ceva de la bun în sus. Supuration a scos albumele care i-au consacrat, Anathema plusase cu Serenades şi Pentecost III, ăia de la Death scoteau album după album iar Tiamat puşcase nişte piese cu care nu aveai cum să nu rezonezi. În materie de muzică stăteam excelent, atât doar că n-o realizam pe-atunci.

Când nu eram la rockotecă eram în Astoria. Când nu eram în Astoria eram pe trepte la teatru. Când nu eram pe trepte la teatru eram în spatele teatrului pe ”Majom Sziget” (o circumferinţă din beton acum dărâmată). În orice oră a serii, dacă treceai prin una din locaţiile astea avea şansa să dai peste cineva cunoscut.

Astoria era un bar situat chiar lângă teatru şi care se agăţa cu disperare de epoca comunistă: chelneriţele erau scârboase, alcoolul ieftin, mesele murdare iar decorul amintea de anii ’70. Era centrul renegaţilor societăţii orădene, locul în care veneau ziariştii să-şi bea salariile infime după lucru, cel în care pictorii şi sculptorii veneau să se certe şi în care poeţii şi scriitorii discutau politică şi literatură. Tot acolo se adunau şi rockerii orădeni să bea un ”200 de rom”, câte 16 la o masă mică. Romul era ieftin şi scârbos. Era atât de scârbos încât prietenii mei ridicau faţa de masă şi vomitau sub tăblie şi-ntindeau voma cu bocancii, că le era lene să meargă la toatelă sau poate erau prea beţi să o facă sau efectiv nu mai conta.

Pe trepte la teatru nu ştiu cine a început prima oară să stea, dar cum teatrul de stat era fix lângă Astoria la un moment dat vedeau vreo 10-15 gâlme în negru cum şed acolo în tăcere. Era cel puţin bizar, acum că mă gândesc bine. În anii ’90 un ”mergem la teatru?” însemna să mergem să stăm pe treptele late ale teatrului şi să-i aşteptăm pe alţii să vină să stea cu noi acolo. Fumam sub un soare dogoritor, îmbrăcaţi din cap până în picioare în negru.

De droguri nu prea auzise nimeni pe-atunci. Câţiva luau Meprobamat cu rom sau Romparkin cu vodkă. Unii trăgeau aurolac: ”Lunar” argintiu, ”Adela” cleios. Ţigările erau ”Kim” mentolat, Carpaţi fără filtru, Bucegi, Top. Mai târziu apăruseră ţigările ”Rebel” care erau cele mai ieftine pe care şi le puteau permite studenţii şi care totodată să fie considerate lux în comparaţie cu Carpaţii. Mi-e dor şi acum de ţigările alea.

Rockotecile erau locuri în care vreo 5 puştani de 15 ani aduceau două boxe mari Unitra şi comutau un amplificator şi un casetofon la ele. De casete nu duceam lipsă, că făceam periodic raiduri prin Timişoara la ”Rocka-Rolla” de unde veneam burduşiţi cu albume Samael, Satyricon, Burzum, Mayhem şi Cannibal Corpse. Preţul de intrare, atunci când exista, era modic. Să mergi la rockotecă în weekend era cam evenimentul săptămânii. Concertele erau puţine şi presărate de lălăiturile celor de la Celelalte Cuvinte ori trupe locale formate din adolescenţi care râgâiau în microfon.

Era o lume ciudată în rockotecă. Am încercat să reproduc cât mai bine feeling-ul de-atunci când am scris Soldaţi ai terebentinei. Erau hipioţii care ascultau Doors şi soundtrack-ul din Hair şi care aveau pantaloni trapez şi cămăşi largi de in cu motive florale. Poate o geantă de lână sau altă chestie de-asta cu trimitere spre transhumanţă. Erau apoi artiştii, elevi la Arte sau pictori rataţi sau poeţi de duzină. Erau blackerii – în negru din cap până în picioare şi căutături grave şi pentagrame în gât. Şi noi – restul – cu tricourile noastre de rigoare care afişau trupe ce şi-n zua de azi mai înseamnă ceva: Metallica, Slayer, Sepultura, Napalm Death. Cei mai aventuroşi îşi făcuseră singuri tricouri cu formaţiile lor de nişă: Ved Buens Ende, Cynic, Paramecium. Eu eram ăla cu tricou cu Edgar Allan Poe.

Dacă în ziua de azi se poartă blugii rupţi din fabrică, pe-atunci moda blugilor rupţi era limitată la noi, rockerii, şi de-abia făcuse trecerea de la ”efectiv n-am alte haine” spre modă. Toţi aveam porecle şi propriile noastre clici. Eu ieşeam de exemplu în oraş cu prietenii mei şi ştiam că ăla e ”Chiemsee”, ăla e ”Nemilosul”, ăla e ”Bursuc”, ăla e ”Nagy Fero”. Ce cera fantastic din punct de vedere sociologic era faptul că naţionalitatea sau etnia nu contau în rockotecă. Nu uram ungurii şi ungurii nu urau românii iar de singurul rrom dintre noi nu se lega absolut nimeni pentru că Alex era un tip de milioane care se înţelegea bine cu toţi. Eram obişnuiţi ca după un Sepultura să meargă un Tankcsapda iar după Cargo să urmeze Akela sau Edda – trupe ungureşti cu mare priză la tineretul orădean. Nu strâmba nimeni din nas pentru că oricum mai toţi ştiam ungureşte. Nimeni nu vocifera că Ardealul e al lor, noi românii nu făceam mişto de unguri. Era o înţelegere tacită între noi, că doar toţi eram rockeri.

La pogo era efectiv măcel. Chestia asta mi-o amintesc cu claritate. În ziua de azi dacă mergi într-un club de rockeri şi-l împingi mai tare pe un tinerel s-ar putea să se uite urât la tine. Pe-atunci să iei un cot în gură era la ordinea zilei şi nu se supăra nimeni. Piesele cu care rezonam toţi, indiferent de gusturile muzicale de nişă, erau Zombie a celor de la Crannberies şi Smells Like Teen Spirit a celor de la Nirvana. Când sunau chestiile astea două din difuzoare se adunau vreo 30-50 de oameni care începeau să se îmbrâncească şi să se calce în picioare şi scăpa viu cine putea. De obicei veneam vânăt de la rockotecă şi mirosind a fum şi transpiraţie.

Clica mea a avut noroc cu via părinţilor mei. Aveam o filigorie pe Dealul Viilor din Oradea şi ori de câte ori eram în pană de idei sau doream să nu ne derajeze nimeni ajungeam cumva la vie. Stăteam până în zori, uneori chiar şi iarna, în frig şi zăpadă, chirciţi în jurul unui foc. Acolo duceam fete, acolo ţineam zilele de naştere. Majoritatea tâmpeniilor pe care le-am făcut în perioada aia le-am consemnat în Soldaţi ai terebentinei: petrecerile, beţiile, băile nocturne în râu.

Cei mai mulţi din oamenii de atunci s-au dus mai departe în viaţă. Alice e stomatolog, Mona are o librărie în Cluj. Eu şi încă o tipă am ajuns psihologi. Un altul e psihiatru pe la Nucet. Goat şi Rat au firmele lor. Ştefi e în Anglia, Dana în Austria, Laura în Germania, Tunde în Suedia. De vreo doi ştiu că-s profesori, alţii traducători, alţii avocaţi. Mulţi au copii şi familii acum. Unii au pierit (vreo doi s-au sinucis, Bursuc a murit de ciroză). Unii au formaţii şi acum şi mai cântă. Aparte de cei cu care am păstrat contactul, pe restul nu cred că i-aş mai recunoaşte după 20 de ani.

Fosta rockotecă din Arlus e sală de spectacole acum. Astoria e club de fiţe. Pe trepte la teatru nu mai stă nimeni. Rar mai văd câte un tricou cu formaţii rock pe stradă. Şi mi-e groaznic de dor de anii ’90.

Dacă cumva cineva din generaţia aia orădeană are poze din perioada aia şi-mi poate face un dram de bine scanându-le şi trimiţându-mi-le, i-aş rămâne recunoscător. Am creat şi un grup Facebook pentru oamenii din perioada aia (Arlus ’95 îi zice), poate reuşim cumva să ne găsim unii pe alţii.

25% reducere la cărţile Crux Publishing

Până în 1 mai aveţi 25% reducere la cărţile Crux Publishing. Soldaţi ai terebentinei şi Pangeea, toamna sunt şi cu transport gratuit. Între timp un nou roman de-al meu e în pregătire la aceeaşi editură.

Dragi tineri nostalgici după comunism…

Articolul ăsta l-am mai scris odată. Demult, în engleză, pe un forum de autori din străinătate. Discuţia era despre comunism şi-am vrut să le explic nostalgicilor de extremă stângă nişte chestii; m-am lungit şi-a ieşit un text de câteva pagini. Acum încerc să fac aceeaşi chestie şi trebuie să înţelegeţi că textul ăsta este destinat tinerilor de sub 25 de ani, în special celor care regurgitează ce-au auzit ei de la bunici, şi anume că în comunism era mişto pentru că toţi eram egali.

Adevărul e că e groaznic să fii egalul tuturor. Pentru că în comunism egalitatea aia se răsfrângea în mai toate domeniile, de la educaţie la mâncare la distracţie la sistemul sanitar. Adică aveam o mână de oameni cu pile sus-puse, de obicei şefi de partid, care o duceau bine iar restul plebei făcea slalom prin birocraţie încercând să supravieţuiască cumva. Eram cu toţii egali şi era superb să vezi doctori şi fizicieni culegând porumb cot la cot cu ţăranii sub un soare de 43 de grade. Să ne înţelegem: ţăranii nu erau duşi în spitale să vindece oameni, în schimb, egali fiind, doctorii trebuiau să înveţe totul despre cum se culege regulamentar un morcov.

Dar să le luăm pe rând, înainte să fac o supă incoerentă din tot subiectul.

Mâncare

Mâncarea însemna mai mult pe timpul lui Ceauşescu decât înseamnă azi. Asta în mare parte datorită faptului că nu prea se găsea. Pâine avea tot poporul, dar dacă voiai unt, ouă, carne, zahăr sau ulei (ştiţi voi – chestiile alea pe care acum le găsiţi ieftin în orice supermarket) trebuia să stai la rând. Rândul se forma atunci când se auzea din zvonuri că se primesc ouă la alimentara sectorului tău şi atunci coada se forma pe la 4:30 sau 5 dimineaţa. Se forma coadă pentru că se ştia că nu vor fi destule ouă pentru toată lumea. În plus, ouă nu primeai dacă nu aveai cofraj adus de acasă. Pentru profani, cofrajul e chestia aia din carton presat pe care acum o aruncăm la gunoi şi care ţine ouăle în loc, să nu se spargă. Pe timpul lui Ceauşescu cofrajele erau de mărime fixă, susţineau 20 de ouă şi nu se prea găseau.

Alimentările erau mari. Puţin mai mici decât supermarketurile de azi. Intrai în ele şi era răcoare şi toate vânzătoarele erau îmbrăcate în halate albe şi aveau bonete albe pe cap. În alimentară găseai de obicei borcane cu murături, borcane cu mazăre, uneori pateuri de carne, borcane cu fasole, borcane cu porumb, borcane cu ardei. De obicei găseai aceleaşi 7-8 tipuri de produse în mormane simetrice. Pe un raft lung de 4 metri găseai o stivă de 6 borcane de mazăre şi doar atât. Pe următorul raft de 4 metri găseai 6 borcane de fasole. Pe următorul, 6 borcane de murături. Şi tot aşa. Borcanele ocupau cam 15% din tot spaţiul disponibil, în rest rafturile erau goale pentru că oricum aceeaşi marfă românească sau din China se vehicula mereu.

La raionul de carne de obicei era gol. Când nu era gol, golul era înlocuit de un lighean din plastic în care găseai picioare de porc. Nu pulpe, cum v-aţi putea închipui, ci efectiv laba piciorului. Partea aia de la unghii în sus, vreo zece centimetri. Restul porcului era pentru export. Uneori găseai şi slănină. Orice altceva (salam, şuncă) se dădea pe sub mână.

Peştele, când venea (şi venea şi el rar) se forma iar coadă. Apărea un container mare pe roţi din care doi tipi vărsau peştele în nişte bazine mici din faianţă şi până terminau ei treaba asta deja oamenii ajungeau la pescărie cu sacoşele în mâini.

Pâinea era fie neagră, fie semi, fie graham. Covrigi cu sare sau cornuri simple. Vreo câteva sortimente de prăjituri şi două-trei feluri de îngheţată. Dulciurile pentru copii se rezumau la un tip de caramele, două sau trei tipuri de drajeuri dure, un fel de bomboane date prin cacao, napolitane la vrac, rahat, halva şi cam atât. Guma de mestecat chinezească era rotundă şi se găsea greu, dându-se de obicei pe sub tejghea.

În magazine găseai un singur tip de suc şi pe ăla-l bea toată lumea. Brifcor îi spunea şi vă asigur că ceva mai sintetic n-aţi gustat vreodată. Dacă aveai pile prin staţiunile dedicate turiştilor străini, poate-poate reuşeai să aduci acasă o sticlă de Pepsi de un litru şi jumătate. Eu unul n-am băut Pepsi până după Revoluţie. Alcoolul era în proporţie de 99% românesc: coniac Unirea, ţuică de la ţară, vin românesc. Sticlele de Martini şi vin străin erau monedă de schimb prin cercurile înalte şi se păstrau pentru ocazii speciale (nunţi, botezuri, oaspeţi de vază). În rest, poporul consuma apă minerală Borsec sau sifon.

Cremvurştii erau cu zgârciuri. Salamul era făcut la Sibiu şi se găsea rar. Uneori găsea parizer prin alimentară. Nimeni nu verifica etichetele de E-uri, nimeni nu ţinea cură cu nuci, nu existau vegetarieni şi regula era că dacă eticheta era în altă limbă decât română, chineză sau rusă, era de cumpărat. Nu existau hot-dog-uri, hamburgeri, pizza. Mâncam plăcinte, mititei şi untură ca nişte români adevăraţi. Cultul vieţii de ţăran compensa perfect lipsa alimentelor şi se resimţea în mai toate domeniile vieţii. În poveştile din cărţile pentru copii personajele mâncau ceapă şi preţuiau mămăliga. Cireşarii culegeau porumb. Animăluţele din desenele animate mestecau exclusiv chestii care se puteau găsi la noi. În cărţile de istorie toţi domnitorii preţuiau ceapa, apa curată de munte şi sarea.

Înainte de 1989 era chiar bine să fii ţăran. Să fii ţăran însemna să ai capre, găini, porci şi vaci şi asta se traducea în lapte, carne, ouă. Inginerii din oraşe cam făceau foamea.

Multe chestii aveau un gust nasol, şi asta pentru că nu prea existau condimente. Din alimentară sau pieţe luai strict chestii care se puteau cultiva în România: sare, piper, foi de dafin. Un stereotip des întâlnit era muntele mic din boia care trona pe mesele din pieţe. Aveam boia câcălău. În rest, toate chestiile care fac azi din ”pizza” pizza – uleiurile vegetale presărate cu condimente din Orient sau mirodeniile italieneşti erau un mister pentru noi. Nu doar că nu exista KFC sau McDonalds dar nimeni nu auzise vreodată de aşa ceva. Îngheţata era în mare parte de vanilie sau de ciocolată şi cam atât. Ciocolata era amăruie sau cu alune. Ţin minte că varietatea de dulcuri era atât de mică încât cumpăram de la Farmacie nişte tablete moi învelite în staniol, ceva pentru diabetici sau poate conţineau vitamine. Erau dulci şi le mâncam pe alea.

Pe piaţa neagră, desigur, găseai mult mai multe chestii, dar se dădeau pe pile, bani mai mulţi sau riscai să te prindă miliţia cu ele în sacoşă şi atunci aveai de dat explicaţii. Toată lumea făcea zacuscă, compoturi, gemuri, murături, vinete. Ketchup-ul şi maioneza ţi le făceai acasă.

Entertainment

Nu prea existau multe metode de a te distra în Comunism. Nu exista încă Internet, iar dacă ar fi existat, n-ar fi existat la noi. Televiziunea rula vreo 3 emisiuni zilnice, ştirile de seară şi câteva programe în weekend. În medie, televiziunea funcţiona cam o oră pe zi şi aveam un singur program: TVR. 99% din televizoare erau alb-negru. Ştirile erau despre Ceauşescu, partid, realizări socialiste. Emisiunea ”Viaţa satului” prezenta cum mai e viaţa la ţară (bună). Desenele animate se dădeau numai în weekend şi erau fie româneşti, fie ruseşti: Lolek şi Bolek, Mirabela şi alte chestii de-astea care ar fi plictisit de moarte copiii din ziua de azi.

Cum la TV filmele erau extrem de rare, toată lumea mergea la cinema. Costa vreo 5-6 lei un bilet şi era ieftin. La cinema vedeai câte un western vechi american, filme chinezeşti sau ruseşti şi filme româneşti despre gloria muncitorului ori viaţa lui Ştefan cel Mare. Se mergea mai des la teatru decât se merge în ziua de azi. Şi se citea mai mult. Cum la TV nu era nimic de văzut şi calculatoare nu avea aproape nimeni, se citea. Cărţile erau ieftine şi multe, chiar dacă oamenii din conducere erau atenţi ce să publice şi ce nu. Ziarele şi radio-ul erau principalele surse de informare. Copiii ascultau teatru radiofonic sau discuri din bachelită cu poveşti.

Uneori se organizau serate de dans prin casele de cultură aferente căminelor studenţeşti sau se punea de un chef naţional de 1 Mai. Se mergea la ştrand (cel puţin în ştrandurile care nu erau dedicate exclusiv securiştilor şi şefilor de partid).

Existau reviste de umor şi ”Urzica” era una dintre ele. Glumele erau doar vag amuzante: Bulă merge la doctor să se plângă că soţia lui nu-l lasă să se uite la meci iar doctorul nu înţelege de ce are nevoie de medic pentru asta. Bulă şi-a pierdut portofelul. Bulă nu-şi găseşte ochelarii. Bulă.

Cei cu pile sau bani aveau televizoare color sau câte un video. Un video sau un televizor color costau mai mult decât o maşină nouă. Unii aveau calculatoare CIP, clone ZX Spectrum care duceau lipsă de programe şi jocuri şi pe care se făceau fracţii şi se desenau figuri geometrice după ce introduceai ditai linia de cod.

Droguri nu avea nimeni. Despre violenţă şi infracţionalitate nu se prea vorbea în presă. Sexul era subiect de glume la cerc restrâns şi se practica de obicei dincolo de ochii lumii. Muzica era în mare parte muzică populară, excepţiile fiind talentele naţionale care o ardeau pe muzică disco sau pop. Despre rock se vorbea foarte puţin şi rock-ul însemna pentru cei mai mulţi Phoenix.

Uneori aveai norocul şi venea circul în oraş şi-atunci te zgâiai la aceleaşi animale pe care le-ai văzut şi anul trecut dar care acum erau mai bătrâne. Te dădeai cu maşinuţele, trăgeai cu puşca în ţinte, jucai popice. În restul timpului mergeai la grădina zoologică sau cântai la chitară sau pictai. Majoritatea oamenilor aveau un hobby iar din majoritatea aia 60% colecţionau timbre, 20% colecţionau plante, 10% se ocupau cu fotografia iar restul făceau machete de planoare, bărci ori construiau ceasuri electronice.

Copiii se jucau mult pe-afară sau prin parcuri. Se mergea des în excursii. Prezervative nu se prea găseau şi – din câte mi s-a spus ulterior – nu erau deloc de încredere. Ţigările erau de patru tipuri: cu filtru, fără filtru, străine şi româneşti. Se fuma mult Carpaţi sau Bucegi fără filtru. Cei pretenţioşi fumau ţigări Top care aveau filtru. Cei cu pile fumau Kent. Ţigările Kent erau totodată şi monedă de schimb, alături de pachetul de cafea. Voiai ca operaţia să decurgă bine? Veneai cu ţigările Kent la domnul doctor. A luat o notă mică la teză copilul? Veneai cu pachetul de cafea la doamna profesoară. Ţigările Kent şi cafeaua erau mai puternice atunci ca valută decât e acum Euro-ul. Regula era că dacă voiai ceva făcut bine se plătea în Kent. Majoritatea oamenilor fuma iar cum ţigările româneşti erau execrabile, Kent-ul era extrem de apreciat. Uneori – rar – puneai mâna pe câte un pachet de Marlboro şi îl ţineai pentru ocazii speciale.

Cluburile de noapte erau rare şi distracţia din ele era diferită de cea de azi. Se gusta un vin, se aplauda doamna care tocmai cântase o baladă pe scenă, se dansa sub discobol.

Sistemul de învăţământ

Primul lucru pe care îl învăţai la şcoală era să cânţi imnul. Şi asta aveai să faci în fiecare dimineaţă, imediat după ce dădeai bună dimineaţa tovarăşei învăţătoare sau profesoare: cântai ”Trei culori cunosc pe lume”, în poziţie de drepţi, faţa înainte. Primeai manualele celor care promovaseră în an superior şi care erau de obicei deja mâzgălite, murdare şi cu foi rupte. Fiecare manual, fără excepţie, începea cu o poză mare cu Nicolae Ceauşescu care-ţi zâmbea înţelegător.

Aproape tot ceea ce învăţai era trecut prin filtrul socialismului. La geografie învăţai despre faimoasele resurse aturale ale Republicii Socialiste România şi munţii şi văile şi minunatele păduri dese de care ne bucuram. La istorie învăţai despre cum toţi şefii de trib şi domnitorii care au trăit vreodată pe acest pământ au fost nişte patrioţi înţelepţi care au învins în toate bătăliile. Bătăliile pe care nu le-au câştigat erau prezentate ca remize strategice. Ţăranul român era piesa de temelie a tot ceea ce însemna literatură română şi până în clasa a XII-a aveai deja să începi să crezi că setea de pământ e dinamul care pune lumea în mişcare. În toate celelalte manuale, fie ele de chimie, matematică, biologie sau muzică se vorbea des despre gloria sistemului comunist; fie prin poze cu muncitori veseli, fie prin texte care aminteau ce-a spus Academician Doctor Inginer Elena Ceauşescu la al nu-ştiu-câtelea congres al inginerilor chimişti. Minimum 20% din ceea ce învăţai la şcoală erau chestii de propagandă, din clasele mici şi până în facultate.

Ca şi elev sau student nu era însă îndeajuns să înveţi. Învăţământul era gratuit dar se avea grijă ca acest lucru să fie compensat prin fel de fel de activităţi folositoare statului. Dacă erai în clasele I-IV te puneau să aduci la şcoală castane. Ne spuneau că fac săpun din ele; sau medicamente. Fiecare copil trebuia să aducă cam un kilogram de castane. Când nu era vorba de castane, era vorba de maculatură. Prin maculatură se înţelegea orice e din hârtie: ziare şi reviste vechi, caiete folosite, hârtie de împachetat, cartele perforate. Fiecare elev trebuia să aducă unul sau două kilograme de hârtie la şcoală, regulat. Când creşteai puţin, te făceau pionier. Era mare onoare să te facă pionier prin clasa a cincea sau a şasea: primeai costum specific, cravată, curea. Participai la defilări şi adunări în curtea şcolii şi din când în când te duceau să culegi porumb, nuci, mere sau să contribui cumva la bunăstarea ţării.

Dar ce era radical diferit faţă de învăţământul din ziua de azi şi ceea ce ar observa dintâi copiii din ziua de azi era faptul că ţi-o luai cam des pe cocoaşă. Râdeai la oră? Erai pocnit. Nu ţi-ai făcut temele? Erai pocnit. Chiuleai? Erai pocnit. Uneori erai pocnit doar aşa – să nu uiţi cum e să fii pocnit. Profesorii te trăgeau de perciuni, stivuiau cărţi groase una peste alta şi ţi le trânteau cu putere în cap, te loveau cu palma peste faţă sau cu liniarul peste degete. Pocnitul elevilor era un lucru social acceptat şi dacă mergeai să te plângi acasă că te-a bătut un profesor riscai să o iei şi de la părinţi, că intuiau ei un rost în bătaia primită la şcoală. Nu e ca şi cum ar fi putut face ceva părinţii în privinţa bătăii din şcoală, oricum.

Se chiulea destul de rar şi nimeni nu rămânea repetent. Politica sistemului era că toată lumea trebuie să absolvească la timp pentru a demonstra că sistemul era eficient. Bacalaureatul era o glumă proastă – un fel de teză niţel mai grea. La facultate mergeau puţini. Puţini comentau cu profesorii şi toţi profesorii erau ”tovarăşul” sau ”tovarăşa”.

Şi vorbind de profesori, orele lor erau extrem de plictisitoare. Imaginaţi-vă că oamenii ăia trebuiau să predea an după an aceeaşi materie presărată de elemente de propagandă socialistă, şi s-o facă în aşa hal încât atunci când ne scoteau la paradă să părem cât-de-cât entuziasmaţi că trăim în comunism. Propaganda era destul de eficientă. Eu unul ajunsesem ferm convins că neam mai viteaz şi mai glorios ca românii nu există, că niciun inamic nu ne poate sta în cale şi că ceea ce contează cu adevărat pentru omul de rând e să-şi lucreze liniştit pământul sau să mânuiască metale prin topitorii. Ceauşescu era tatăl nostru, al tuturor copiilor şi îl vedeam ca pe o fiinţă semi-divină – ceva mistic şi atotcuprinzător.

Cum Ceauşescu strămutase la oraş o mulţime de ţărani, coleg erai cu copiii lor. Şi copiii ţăranilor de oraş se comportau şi vorbeau fix ca părinţii lor. Bătăile prin curte erau dese iar dacă veneai la şcoală cu dulciuri din import riscai să rămâi fără ele.

În zile special precum 1 Mai sau 23 August erai scos în curte şi pus să asculţi un discurs lung şi cretin despre gloria ţării, socialism şi importanţa cărţii. Chestiile astea durau uneori câte 4-5 ore şi indiferet că ploua sau era soare de 42 de grade trebuiau făcute. Se punea accent masiv pe sport şi toţi băieţii voiau să fie fotbalişti iar toate fetele voiau să fie Nadia Comăneci.

Băncile, scaunele, instrumentele din laboratoare, saltelele din sala de sport – toate erau vechi, găurite, roase sau scârţâiau. Era mereu criză de cretă sau se întrerupea curentul sau singura hartă a României o luase un alt profesor fix când era nevoie de ea. În fiecare sală de clasă aveam câte un portret de-al lui Ceauşescu iar undeva în şcoală atârnau steaguri cu secera şi ciocanul ori stema României. Coridoarele erau presărate de poze din uzine, poze cu ţărani cosind grâul, poze cu Ceauşescu în vizită la câte o şcoală, poze cu Elena şi Nicolae împresuraţi de copii veseli, poze cu câmpuri de maşinării şi tractoare şi poze cu diferiţi domnitori. Toţi copiii purtau uniformă şi un număr de înregistrare pe braţ. Să-ţi uiţi cravata de pionier acasă era nu doar ruşinos dar risca să-ţi aducă probleme. Toate rechizitele erau la fel: acelaşi tip de creion chinezesc, cam aceleaşi stilouri chinezeşti, aceleaşi tipuri de radiere, chenare, aquarele, ghiozdane. Cel care primea de la părinţi un stilou italian sau un penar cu Batman era invidia colegilor vreme de două săptămâni.

Orele de şcoală erau mai puţine raportate la zi, dar se făcea şcoală şi sâmbăta. Toţi băieţii erau obligaţi să facă ceva numit ”Lucru manual” iar fetele ceva similar. Băieţii traforau şi pileau de zor iar fetele învăţau cum să coacă şi să spele.

Picături din exterior

Cu toată blocada faţă de tot ceea ce era vestic, elemente din viaţa de afară au intrat totuşi şi-n România socialistă. Majoritatea chestiilor circulau pe piaţa neagră sau în cercuri restrânse. Bananele de exemplu se găseau rar. Când se găseau, cumpărai una sau două (că erau scumpe) şi le puneai la copt învelite în ziare (că erau verzi). Până la Revoluţie eu unul am gustat banane de vreo 4-5 ori, din ce ţin minte. Dulciuri din străinătate găseai uneori sub formă de mită sau aduse de prieteni ai unor prieteni care aveau vecini ce au avut permisiunea să călătorească în afara ţării: ciocolată, gumă de mestecat, bomboane. Mars şi Snickers n-am văzut decât după revoluţie, majoritatea dulciurilor străine constând din gumă de mestecat chinezească şi bomboane şi tablete de ciocolată din Ungaria.

Dacă aveai noroc, aveai un vecin la două blocuri distanţă care avea un fiu cam de vârsta ta şi atunci ăla îi aduna pe toţi copiii jumătăţii lui de cartier şi îi lăsa să se uite la filme. De obicei prin oraş circulau aceleaşi 15-20 de casete video cu Charles Bronson, Rambo, vreo două desene Disney, trei comedii şi restul filme de acţiune. Filmele pentru adulţi erau la mare căutare şi se ţineau de obicei sub cheie, să nu ajungă copiii la ele. Ei, şi se mergea la individul ăsta care punea filmul la video şi vă uitaţi cu toţii la Rambo mitraliind în alb-negru şi văzuserăţi cu toţii filmul de atâtea ori încât îl ştiaţi pe dinafară, replică cu replică.

Nimeni nu ştia pe-atunci că vaccinurile cauzează autism, nimeni nu încerca să salveze câinii vagabonzi, nu se auzise de satanişti. Inamicii omului de rând erau etniile minoritare, miliţienii şi – mai ales – securiştii. Nu exista feminism, nu existau alte partide politice în afară de PCR, ruşii şi chinezii ne erau prieteni iar americanii oarecum inamici. Nu existau marşuri de protest iar drepturile tale ca om erau destul de limitate şi constau în principal din dreptul de a nu te plânge şi cel de a urma regulile. Cu unele excepţii (handicap, pile) la 18 ani te luau în armată şi stăteai acolo cam un an. Tot ce era intelectual era privit cu neîncredere şi trebuia să glorifice regulat fie sistemul, fie pe conducătorul lui. Cei din aparatul puterii erau în marea lor parte ciobani needucaţi, de la miliţieni şi până la apropiaţii lui Ceauşescu. Oamenii cu carte visau ori să fugă din ţară, ori să vină americanii să ne elibereze.

Comunismul din România a încurajat constant prostia şi simplitatea. Un om simplu în gândire nu reprezenta un pericol la adresa sistemului şi – mai mult – se alinia mediei. Un om simplu în gândire şi needucat nu rezista la interogatorii şi putea fi speriat uşor. Un om simplu putea fi uşor convins să-şi dea în gât verişorii, vecinii, colegii de serviciu. Un om simplu nu punea întrebări incomode şi nu se gândea să fugă. Mai mult – de oamenii simpli propaganda se lipea extrem de uşor. Aşa se face că în Republica Socialistă România erai înconjurat mereu de oameni de un anumit tip – de la miliţianul care dădea cu bâta şi apoi punea întrebări şi până la şeful de cooperativă care îşi cerea dreptul în natură; de la colegul de şcoală cu ochi goi şi până la vecinul de vârsta a treia care de-abia aştepta să meargă la paradă de ziua lui Ceauşescu.

Simplitatea în gândire se reflecta în tot: de la emisiunile cu glume penibile care rulau de Revelion la TVR şi până la ceea ce considerau oamenii a fi important pentru ei în vremurile acelea: grătarul, berea, fotbalul. Toată lumea era sictirită şi sătulă de job-ul în care îl plasase Statul şi – prin urmare – când mergeai să cumperi ceva erai tratat flegmatic. Kent-ul ca monedă de schimb a prins tocmai pentru că fiecare om avea nevoie de un stimulent în plus la salariu ca să-şi facă treaba cât de cât decent.

La final

În mare astea sunt lucrurile pe care un tip sau o tipă sub 25 de ani trebuie să le ştie despre comunismul din România. Eu am prins doar 10 ani din el şi ce-i mai sus se trage din ceea ce-mi amintesc. Alţii s-ar putea să-şi amintească lucrurile diferit sau să o fi dus de zece ori mai bine. Eu ţin minte jucării din tablă şi desene animate ungureşti, că ceea ce se dădea la unguri la TV era net superior televiziunii româneşti, chit că şi la ei tot comunism era. Mi-am dat seama cum a fost să trăieşti în comunism de-abia după Revoluţie, când au început să vină camioanele cu ajutoare şi să intre încet-încet chestii noi în ţară: blugi, jucării care nu erau din tablă, filme, reviste cu Batman. În câţiva ani lumea deja se îmbrăca altfel, nu mai trebuia să merg în uniformă la şcoală, apăruseră maşini ciudate pe străzi.

Şi-am scris textul ăsta pentru că o domnişoară se plângea azi pe Facebook că îi fusese foame şi – înfometată fiind – nu găsise pâine neagră de care voise ea în supermarket. Ceva despre E-uri şi coloranţi şi etichete dezlipite. Şi-am scris ceva de genul că eu în 1985 mi-aş fi vândut verişoara pentru o doză de 0,25 de Coca Cola.

În caz că vă zice cineva cât de frumos era în comunism, că aveam de toate, că fiecare avea o casă, că fiecare avea de lucru… vă spun eu: nu era fain. V-o spune un tip care încă nu e îndeajuns de bătrân cât să vă spargă mingea când o bateţi în curte şi care încă are prieteni de vârsta voastră. Băi – nu era fain. Serios – nu era mişto deloc. Sunt ferm convins că un tip de 20 de ani, de-ar fi aruncat brusc prin România anului 1985, şi-ar plănui fuga peste graniţă după nici o săptămână. Şi nu pentru că n-ar avea Snickers ori s-ar sătura de întreruperile dese de curent, ci pentru că s-ar speria de ce oameni ar întâlni pe stradă. Oamenii ăia sunt fix cei care au îmbătrânit acum şi se plâng că pe vremuri era mai mişto. Nostalgicii. Ăia de se adaptaseră atât de bine sistemului care le cerea doar obedienţa încât acum li se pare un efort lumea asta nouă. Sunt cei care râd încă la glumele lui Arşinel şi pentru care s-au creat reclamele cu Stela Popescu. Când vă mai spun ce mişto era pe vremea lui Ceauşescu, dacă vreţi să vă distraţi cu ei, întrebaţi-i ce salariu aveau. Şi după ce s-au luminat la faţă şi-ncep să turuie veseli despre cât câştigau ei, întrebaţi-i ce cumpărau de toţi banii ăia.