Răzvan T. Coloja's Blog, page 35

Prima recenzie ”Aer și MSbP”

Nici n-a ieșit bine cartea zilele trecute că a apărut deja prima recenzie a romanului meu ”Aer și MSbP”. Mara-Caloian-Maryliyn scrie în recenzia de pe FemeiaStie.ro următoarele:

 Esenta cartii consta intr-un mix inedit pe care autorul il reuseste cu maiestrie: afectiuni psihice diverse (MSbP, compulsie, panica, anxietate, disociere, tulburari comportamentale) si o relatie otravitoare dar adictiva ca un drog si menita sa demonteze idealul societatii rigide.

[…]

“Aer si MSbP “subliniaza ipocrizia societatii ca intreg, dar si a individului singular. […]  Ce se intampla atunci cand dragostea si psihoza formeaza o conexiune? Exista un rezultat sau se produce o explozie devastatoare de nebunie acuta? Asociind toxicitatea gandurilor cu o poveste de iubire ce iese total din tipare si cu un efort obositor de adaptare la colectivitate, Razvan T. Coloja ne surprinde cu un roman care se simte ca o gura de aer inghetat dupa ce prea mult timp plamanii ti-au ars mocnit.

Dupa lecturarea cartii ramai mult timp influentat de lumea pe care ai cunoscut-o altfel, privita prin ochelarii invizibili ai unui om pe langa care probabil vei trece si-i vei percepe doar masca la fel cum fac toti ceilalti.

Mulțumiri Marei pentru recenzie, cu mențiunea că a surprins bine în textul ei mesajul pe care încercam să-l transmit prin roman.

Latest news – 17 august 2016

Sunt la o cafenea şi WiFi-ul merge execrabil aici, aşa că sper că o să pot posta textul acesta pe blog. Mi-am luat o tabletă de 9,6” ieri, un Samsung Galaxy Tab E T560 alb (procesor Quad-Core la 1.3 GHz, 1.5GB RAM, 8GB spaţiu de stocare + slot MicroSD). Mi l-am luat aproape exclusiv pentru Mendeley şi cititul de studii în format PDF. Plus ocazionala revistă, cititul de articole din Pocket sau câte un comic book de relaxare o dată sau de două ori pe an. Se mişcă decent pentru nevoile mele. Faţă de vechiul meu Archos A101 cu ecran de 10,1” şi Androi 2.x noul meu Samsung e ca Ferarri-ul pe lângă Trabant. Archosul are vreo 5-6 ani vechime şi e bun pentru citit şi văzut filme dar nu mai poţi upgrada android-ul de pe el nici să invoci puterea divină. Ergo tot ceea ce-mi trebuia mie (Menedeley, Pocket, Dropbox) nu mergeau pe ea.

In other news, ieri am scris un articol pe Psihoradea.com intitulat ”Cum a redus o cercetătoare agresivitatea deţinuţilor” şi e despre o metodă nu atât inovatoare cât eficace de a reduce violenţa în penitenciare. Pe eBihoreanul.ro mi-a apărut azi un nou articol în rubrica ”Psihologul Bihoreanului”: ”Lucruri mai puţin cunoscute despre depresie”. Acum două zile am dat şi un interviu pentru revista ”Psychologies”, cică va fi publicat în ediţia tipărită din octombrie. Încă mai aştept ca ultimele două articole trimise lor să fie publicate pe partea de online, că unul dintre ele a ieşit fain de tot.

Şi tot ascult emisiunile lui Tismăneanu şi nu mai am multe şi le termin. Şi am o tonă de lucru zilele astea aşa că nu ştiu când mai apuc să scriu chestii, că alerg de colo-colo non-stop.

Noutăţi – 11 august 2016

Am stat azi în frig pe o terasă ca să scriu articolul acesta pe Psihoradea: Ce spune psihologia despre atei?

Şi-a luat-o razna serverul pe care e hostat site-ul că fix azi a pus şi Zoso link către articolul postat ieri şi intră lumea în draci (thanks man). Cuplat cu faptul că mi-au ajuns nişte articole pe StumbleUpon şi accesările venite de prin alte părţi au făcut ca serverul să meargă niţel mai încet. Nu ştiu câte interogări pe minut am la server, că mi-e teamă să mă uit.

Ieri am fost să mă revăd cu o veche prietenă (hello Raluca) iar azi am în plan să citesc nişte studii şi articole a căror lectură am tot amânat-o. Am scos şi toate numerele ”APA Monitor” care sunt la liber pe site-ul celor de la American Psychological Association, că am văzut că-s un fel de Psychology Today mai rigid dar gratuit. Am şi un capitol de citit despre The Bargaining Model of Depression şi-s extrem de curios.

Mâine am de mers la o cununie civilă (felicitări Adriana şi Călin) şi sper să am vreme şi de mine puţin dacă tot vine weekendul. Prin ”vreme de mine” mă refer la seriale.

Şi ziceam pe Facebook zilele trecute că un update de kernel îmi buşise rezoluţia ecranului în CentOS 7 şi-am făcut un script care s-o forţeze să sară de la 1024×768 la cât voiam eu.

Lipsa unei educaţii naşte faliţi

Acesta se dorea a fi un lung articol despre importanţa educaţiei în viaţă şi în acapararea unui job decent dar efectiv stau prost cu timpul azi. Avusesem lungi discuţii cu Manowar pe tema asta acum câteva săptămâni. Eu argumentam că e nevoie de şcoală pentru a avea un loc de muncă bun, el argumenta că parcă n-ar fi nevoie. Discuţia e mai veche, datează de pe vremea Opencube-ului. Dar cum văd că nu-i mai pot scrie lui Manowar pe Facebook (ţi-au închis ăia contul? m-ai banat? who knows?) îi pasez link-ul aici.

Pe scurt, în SUA s-au creat 11,6 milioane de noi locuri de muncă din 2010 şi până acum. Din alea 11,6 milioane de noi locuri de muncă doar 80.000 au fost ocupate de oameni fără facultate. Nu – serios – să ne uităm la graficul de mai jos, că grăieşte bine în privinţa disputei ”facultate sau nu facultate”:

În ultimii 6 ani, în SUA, 99% (nouăzecişinouă) din noile locuri de muncă create au fost ocupate de oameni cu facultate. I rest my case.

In other news, azi am scris un articol nou pe Psihoradea: ”Ce prejudecăţi au oamenii în funcţie de inteligenţă”.

Ultimele mele articole – 9 august 2016

Zile pline. Am tot citit pe studii interesate şi-am scris articole pe marginea lor. Cel publicat acum câteva minute pe eBihoreanul.ro se numeşte ”De ce sunt mai anxioase fetele decât băieţii?”. Tot azi pe Psihoradea am publicat ”Cum a înlocuit Google medicul de familie” iar ieri am publicat ”Automutilarea la femeile cu Borderline”.

 

…şi să plantăm un pom

Textul de mai jos e un ”guest post” scris de Manowar.

Era prin 1994 cand a murit bunica. Bunicul murise cu putin inainte si, pe scurt, bunica s-a imbolnavit, a ajuns la spital, le-a zis tuturor ca ea nu mai are pentru ce sa traiasca si a murit. Nu mai stiu ce zi era cand am ajuns acolo cu toata satra. Poate era joi. Daca era joi cand am ajuns acolo, vineri a ajuns si fratele mai mare, desi noi am venit din Bucuresti, iar el din sat. A fost o familie de-aia facuta dupa razboi. El, vaduv cu copii. Ea, vaduva cu copii. Sotii anteriori, morti sub o bomba ruseasca, germana sau americana, cine sa mai stie… Ea cu un copil, el cu vreo doi, au mai facut vreo 3-4 (nici nu stiu). Sarind peste toate povestile amuzante si mai putin amuzante legate de asta, in cele din urma, au murit amandoi si, cum ziceam, s-a adunat toata satra de copii si nepoti. Cam la un regiment, asa.

Avea o casa foarte frumoasa bunicul. La tara. Nu-i placuse niciodata orasul si, chiar daca i-ar fi placut, nu s-ar fi potrivit nicicum in el. Ce sa faca acolo?

Pentru el, razboiul s-a terminat brusc. A fost impuscat la Stalingrad pe undeva de ceva tovaras. A fost decorat, apoi trimis inapoi in tara, sa fie lasat la vatra, cu trenul de raniti, cu 1000 de opriri, cu 3000 de verificari, cu “stati asa, ca e bombardata incolo linia, trimite-ti-i pe-astia la spitalul ala de campanie, le dam noi drumul cand o fi”. Si, in cele din urma, i-au dat drumul. A ajuns cumva in Romania. Ca orice om cu gloante-n picioare, s-a dat jos din tren mandru nevoie mare, schiopatand eroic si cam tot eroic a si fost “arestat”. Romania “intorsese armele” si lupta alaturi de “fratii sovietici” impotriva “hitleristilor”. Iar el “tocmai” fusese decorat pentru ca impuscase frati sovietici. Prin urmare, din erou s-a trezit tradator. Si treaba asta l-a urmarit pe el de la sfarsitul razboiului si pana-n 90. 45 de ani, o nimica toata. Chiar si dupa ce i-au dat drumul, vazand ca-i doar un taran care nu stia nici cu cine, nici pentru ce se batuse. Pentru ca asa-i la sat. Iti faci o fereastra la mansarda. Dar vecinului tau nu-i place treaba asta – nu ma intrebati pe mine de ce. Sau pur si simplu nu-i place mecla ta. Asa ca te “raporteaza”. Si vin “organele” si ce vad? Ca “asta” a mai fost arestat inainte, ca a fost tradator. Si uite-asa, bate ceasul in perete ora enspe noaptea si pe tine vin niste baieti sa te ridice din batatura si sa te duca la un pahar de declaratii la sectie.

I-au luat cam tot dupa. Ce nu i-au luat de-ai dracu’, i-au luat cu colectivizarea. Avusese pamant. Avusese animale. Nu-i nimic, le-au luat comunistii. Nu i-au mai dat voie sa faca vreo munca de-aia “calificata”. A ramas sa fie “paznic” la CAP. Aia avea voie. Acolo nu era pericol sa tradeze mare lucru – cel mult lungimea stiuletilor colegilor. Dar nu i-a pasat de ei. I-a urat toata viata, dar nu i-a pasat de ei, pentru ca o chestie nu i-au luat: casa si pamantul din spatele ei. Avea ceva mii de metri in spatele casei, nu mai stiu prea bine cat. Poate vreo 5000. Asa era la tara. Si, cu toata hinghereala aia, cu garduri intre vecini, cu buruieni, cu casele puse acolo, pamantul ALA nu a fost luat de CAP. Asa ca fiecare-l folosea dupa cum ii tuna.

Bunicul, paznic cu ditai haita de copii, s-a apucat de crescut chestii pe-acolo. Si-a pus intai un nuc in curtea mica din fata. Apoi niste araci pe care a facut o vie. Nu bea – nu ii placea – dar facea vin si-l vindea drojdierilor din sat. Iar de-aia, slava cerului, nu duce lipsa vreun sat. In spate a pus “de-ale gurii”. Avea meri, pruni, cartofi, ceapa, rosii, de toate. In cele din urma, cand s-a mai relaxat un pic comunismul ala jegos, a cumparat si cateva animale si le-a facut un tarc. Intr-o vreme, cumpara doar paine, dupa ce-a imbatranit cam mult bunica pentru a mai sta de cuptor si framantat si alte tampenii.

Tare mandru era de casa lui si de curtea lui. Casa – sa fi avut cam vreo 100 mp, cred. Crescusera in ea – cu randul – 6-7 copii. Iar cand bunicul vorbea de munca, vorbea scarbit. Nu-i trebuia orasul. Jumatate din copii i-au plecat la oras, dar lui nu-i placea. Mirosea urat la oras, era inghesuiala, iar la bloc nu aveai curtea ta. Nu aveai animalele tale. Iar bunicul cu asta se mandrea: dintr-o casa si o curte isi facuse pomii lui si crescuse o satra de copii. Ii ajutase pe toti cat putuse. Unora le construise case la tara. Altora le cumparase apartamente la oras sau macar le daduse o parte din bani. Mergea tare mandru de el prin sat – era paznicul de CAP cu o biblioteca imensa in limbi pe care nu le vorbea nimeni. Era omul care vindea vin si nu bea. Era omul facut paznic de catre sistem, dar nu invins. Ii vorbea cu nasul pe sus primarului – paznic, nepaznic, copiii lui se dusesera la facultate, ai primarului nu intrasera. Nu-i ajungea nici Serghei Bubka la nas.

Si cand ma duceam pe-acolo, imi spunea poezia pe care-am auzit-o toti. Ca-n viata iti faci o casa cu o femeie, faci copii, plantezi un pom. Iar el plantase, nu gluma. Si copii si pomi. Si era tare mandru de nucul lui – “cel mai frumos din sat” – in care ma cataram eu cand eram copil. Era mandru de nucul ala pentru ca-i umbrea toata curtea si-i placea sa iasa in curte si sa stea acolo si sa-si bea cana cu apa, cam cum imi beau eu cafeaua. Isi punea gumarii aia nenorociti care-mi rodeau mie picioarele sa nu se murdareasca de noroi daca plouase si se ducea sub nuc, la o masa facuta de el. Se uita amuzat cand veneau copiii sau nepotii in vizita si sareau din piatra-n piatra sa nu-si murdareasca pantofii. “Vezi ca ai gumari pe prispa” – si se intorcea la cana lui de apa.

Cica facea nucul ala o gramada de nuci. Sau ar fi facut, daca n-as fi fost eu. Pentru ca ma cataram ca un idiot in nucul lui si rupeam nucile alea in coaja aia verde, de jegaream toate hainele. N-avea bunica masina de spalat acolo, spala de mana, la lighean, iar cand veneam jegos de verdele ala nenorocit din cap pana-n picioare, aratandu-i mandru o gramada de nuci care nu se vor mai coace, ma lua in brate si radea. Nu stiu cum de-avea puterea de-a rade stiind ca urma sa spele o gramada de haine de copil prost care isi freca nucile si ciresele de tricou “ca sa fie curate”, dar radea.

Cand satra de copii s-a adunat in casa lui, au inceput certurile peste cadavrul bunicii. Era o singura casa, cum s-o imparti la atatia copii? In timp ce femeile incercau sa discute rezonabil (hai s-o lasam pe mai incolo, hai ca mai vedem, nu e acum momentul…), barbatii incepusera sa care din casa. Avea bunicul o rapciuga de-aia de frigider cumparat de o matusa – cadou de ziua lui – prin anii 80. Ultimul venit i-a lasat discutand “ca oricum nu puteti vinde fara mine”, a baut un pahar de tuica, a saltat frigiderul in spinare si-a plecat cu el. Ca el merita ala – ca el a suferit cel mai mult si-a avut grija de altii, ca n-a avut noroc si-a fost “al mare”. Si pe-aici i-a fost drumul, cu frigiderul in spinare.

Era mandru tare bunicul de casa lui frumoasa – spre deosebire de copii, care n-au fost prea mandri. Au vandut-o pe o suma de nimic, au platit avocati, notari, taxe si alte prostii. Tot au ramas cu ceva bani din asta. Vreo 2 matusi i-au pierdut la Caritas. Unul i-a cumparat o Dacie lu’ fi-su. Era politist intr-un sat – doar nu era sa mearga pe jos prin sat. Era praf. Mama a cumparat ceva actiuni la compania la care lucra. A fost falimentata, bineinteles. Era pe vremea cand etniile conlocuitoare bantuiau prin piete urland “cumpar actiuni, cumpar actiuni”. Nu s-a ales mare lucru din asta.

Nu stateam prea mult pe la tara. Doar asa, cand ne lasau parintii pe-acolo vara, sa mai poata merge si ei intr-un concediu, cat eram prea mici sa mergem cu ei. Ne intorceam la blocul ala imputit care duhneste de-o vesnicie a gunoi si urcam gafaind enspe etaje pe scari cand veneam de la fotbal si se strica liftul. Nu ai unde sa plantezi un pom la bloc. E o gradina acolo, asa, de forma, in care de obicei isi pune babaciunea de la parter ceva flori razgaiate (cumva, peste tot la parter erau bosorogi). Si daca intrai un minut in “gradina” sa-ti iei mingea incepeau sa urle. Nu plantai nimic. La oras, nici iarba nu creste. Bunicul mereu stramba din nas cand auzea de oras. Nu ii placea si nu il intelegea. La ce sa stai acolo? Nu poti sa plantezi un pom, nu poti sa cresti un animal, nu poti sa-ti faci o casa…

Cand, mult mai tarziu, mi-am gasit si eu un job, a inceput lumea sa-mi aminteasca. Ca trebuie. Trebuie sa-ti iei o casa, trebuie sa faci un copil, trebuie sa plantezi un pom…

Stiau asta toti colegii mei. Prea mari ganduri n-aveau ei de plantat ceva, dar o casa incercau sa-si ia. Credite peste credite. Mutre ingrijorate peste mutre ingrijorate. Vine rata…cu ce-o platim? Aoleu, daca ma dau afara?

Eram la Zapp si ieseam la fumat cu colegii. Din cand in cand, mai iesea cate unul vorbind la telefon. Deh, cand ti-l plateste compania…Le auzeai toate discutiile si certurile cu femeia. Sau barbatul. In concediul asta trebuie sa mearga la tara, ca au o rata de platit…si lasa, mai ajutam pe-acolo la porumb. Era un caz si mai trist – Maria, o moldoveanca – tot timpul se certa cu sotul. Maria nu avea rate, pentru ca sotul primise de la maica-sa un apartament cumparat fix peste drum de ea. Cand ii era lumea mai draga Mariei, hop si soacra “in vizita”. Asa, neanuntata. Isi epila Maria diversele, hop si soacra. Si-apoi sa te tii, ca venea si sotiorul acasa, iar mama soacra incepea: ca uite ce mizerie e-aici in casa, da’ cum o sa fie curat, ca la voi trebuie sa fac eu curat si sa gatesc, ca tu ti-ai luat o curva, lasa ca am vazut eu ce face toata ziua, mi-e si rusine! Iar cand sotiorul o suna pe Maria, Maria incepea ca la ea acasa, ca dincolo de Prut. O auzea toata compania blestemand in romana si-n rusa. M-a invatat si pe mine cateva cuvinte si expresii – nu chiar genul pe care le-as putea include in postul asta.

Si, incet-incet, am inceput sa ma gandesc eu ca poate nu-i chiar asa o idee buna treaba asta cu casa si copiii. Poate chiar nu vreau sa imi fac concediul “la tara”. Si poate nu-i asa vreo graba treaba asta cu copiii.

Dar viata are asa, un fel de-a merge inainte in timp ce tu esti ocupat sa planifici. Si, in cele din urma “am intrat si eu in randul lumii”. Am facut un credit troglodit pentru un apartament si mai troglodit (glumesc, e frumos). Numai ca, asa cum ziceam, viata merge inainte si n-are timp de planurile tale. Ce-a urmat stiti deja – cel putin cei care v-ati pierdut vremea citindu-mi posturile pe vremuri. Long story short, in cele din urma am platit eu creditul ala. Nu-mi mai fac nervi cu el. N-am ajuns sa fac concediul la tara – am ajuns sa nu-l fac deloc vreo 2 ani. Criza. Banci. Guvern. Prostii. Daca am invatat ceva din chestia asta, e ca nu e nici o mare scofala sa fii vezi-gizas proprietar. Da, sunt. Zau ca n-a meritat.

Cumva, nu-s eu genul ala de om – genul de om care sa-si faca o rata, sa pice extaziat cu rotile-n sus ca, vai, a gangurit ala mic nu stiu ce, c-a pocit nu stiu ce cuvant sau c-a desenat pe pereti cu crema pe pantofi. Sunt, cumva, genul celalalt de om – genul ala de om care traieste dintr-un rucsac. Plec in vacanta cu un rucsac si atat. Am in el niste tricouri, ceva boxeri, ciorapi si un alimentator pentru telefon. Daca imi mai trebuie ceva, cumva, imi cumpar eu la fata locului. Asa plec in concediu si-asa plec in Romania. M-am invatat asa, de pe vremea in care n-aveam rate. Intr-o zi ma certam cu gagica, a doua zi ne desparteam, a treia zi ne impacam si iarasi ne mutam impreuna. Plecam cu rucsacul, ma intorceam cu rucsacul. Mai comod asa. Asa ma duc in concediu, asa ma duc sa-i vizitez pe-ai mei. Asa am plecat si-n Anglia. Cu un rucsac, initial. Asa as fi venit inapoi in Anglia, daca nu imi luam cu mine calculatorul si monitorul.

Ma gandeam intr-o vreme sa cumpar pe-aici o casa. Acum vreo 10 minute, cand am inceput eu sa scriu textul asta, mi-a trimis unul un mail – casa de vanzare in X, atatea dormitoare, atatea nu stiu ce – 385,000 de lire, vanzator “motivat” (yeah, right). Nu ma mai tenteaza. Cand m-am obisnuit sa traiesc din rucsac, nu am mai vrut nici casa, nici pomi, nici satra de copii, nici nimic. Si nici in ziua de azi nu mai vreau. Acum vreo doua saptamani m-a sunat unul – contract in Frankfurt, 600 de euro pe zi. Ei, nu-s lire, dar oricum…Nu pot pleca inca. Mai am 10 luni pana pot cere rezidenta aia nenorocita aici. Dupa, mai vad eu. Deh, Brexit, taica. Si nu a facut decat sa-mi confirme teoria cu rucsacul. La ce bun sa iau o casa? (pentru cunoscatori, nu stii cand vii, nu stii cand pleci)

Nu-mi trebuie radacini. Nici la picioare, nici in curte. Nu-s de mine. De mine e rucsacul umplut in 10 minute si iesitul pe usa in directia aeroportului. E ceva cu aeroporturile astea. Chit ca zbori undeva pentru un weekend si nimic mai mult. E ceva cand intri in cladirea aia, in inghesuiala aia de oameni dezorientati. Te uiti in jur si te intrebi cati dintre ei poarta un rucsac si zboara spre un nou inceput, spre o viata noua. Si, cum ziceam, chiar daca tu pleci doar pentru un “city break”, parca-parca prinzi viata din nou in inghesuiala aia. Poate e un nou inceput si pentru tine. Da, te intorci luni, dar senzatia aia ramane, senzatia aia de condamnat care iese pe poarta inchisorii. Scurtul drum spre libertate, cumva.

Tipul care a cumparat casa bunicului planuia s-o faca pensiune, cica. Nu-mi dau seama cine s-ar duce in praful ala in “vacanta”. Poate aia cu rate la casa, care oricum ar merge la cules porumbul in concediu sau ceva, dar planul ala era. Curtea din spate a fost rasa. Toti merii aia in care saream eu de pe acoperis au fost facuti una cu pamantul, iar in locul lor au fost construite ceva cladiri de tinut orasenii cu rate. Animalele probabil au fost mancate in anul ala. Ar fi murit pana acum de cateva ori de batranete, oricum. Dar, in ciuda faptului ca nu-mi pasa de casa astuia redusa, cu vanzator “motivat”, in ciuda faptului ca sunt baiatul cu rucsacul gata sa zboare in Germania sau in Brazilia in 30 de minute, m-am pomenit intrebandu-ma o chestie.

Stiu c-au asfaltat aia curtea aia din spate. Asa trebuia – sa faca acolo parcare, in spate, langa cladiri. Pentru turisti. Am inteles c-au dus caprele alea pe care le calaream eu la abator. Oricum erau batrane. Dar azi, asa, citind mailul ala, m-am pomenit intrebandu-ma daca o mai fi acolo nucul ala. Cica un nuc traieste si 80 de ani. Nu mai stiu sa ajung acolo, dar, daca as mai ajunge, sunt curios daca mai e acolo nucul ala. Mi-ar placea sa cred ca este. Mi-ar placea sa cred ca-i acolo o bunica care rade si-l schimba pe-un copil prost care fura nuci necoapte, dupa care pleaca lipa-lipa in papuci pana la masina de spalat automata. E totusi 2016. Nu mai spala nimeni la lighean.

Download gratuit – primele capitole din ultimele mele 3 romane

Am updatat paginile ultimelor mele trei romane şi acum puteţi previzualiza online primul capitol din fiecare sau îl puteţi downloada sub formă de fişier PDF:

Soldaţi ai terebentinei
Pangeea, toamna
Aer şi MSbP

 

În josul fiecărei pagini găsiţi preview-ul şi link-ul de download. Sunt gratuite, de preview, le puteţi da prietenilor pe Facebook, posta pe blogurile personale, pune pe torrent – ce vreţi voi. Enjoy, citiţi, diseminaţi.

Good news all around – 6 august 2016

Mi-a venit azi coletul de la editură cu exemplarele mele din Aer şi MSbP. Mi-a sosit de fapt ieri, dar am observat prea târziu înştiinţarea Poştei Române în cutia poştală, aşa că azi la prima oră eram acolo să ridic pachetul. Două chestii mă mulţumesc doar în întregul proces – să-i zicem ”artistic” – care începe cu scrisul primei propoziţii şi se termină cu epuizarea tirajului: momentul în care consider un manuscris încheiat şi cel în care ţin în mână pentru prima oară cartea tipărită. Dincolo de actul creativ în sine care e o plăcere aparte, aceste două momente mă bucură doar. Nu lansările de carte, nu vânzările, nici măcar critica pozitivă.

Acum trei zile s-a împlinit un an de când am lansat Psihoradea.com, site-ul meu de articole de psihologie. Şi şi-a atins scopul: întreţin rubrica ”Psihologul Bihoreanului” pe eBihoreanul.ro, cei de la Psychologies.ro îmi publică articolele iar traficul de pe Psihoradea.com nu e de neglijat. Am articole cu 900-1300 de like-uri şi-am prins locul I pe Google pentru diverşi termeni de căutare ce mă interesau pe mine (aparte de cei de mai sus). Pe lângă asta, tot Psihoradea mi-a adus o altă potenţială colaborare cu un alt ziar local, colaborare pe care am refuzat-o ca să le ofer exclusivitate celor de la Bihoreanul; aşa mi s-a părut etic. Dar long story short, toţi anii ăia în care am lucrat în SEO şi-au spus cuvântul. Şi nici n-am făcut măcar o treabă prea stălucită, că tag-urile H1 de pe pagina principală sunt transformate automat în tag-uri H2 (aşa e făcută tema şi încă n-am avut vreme să mă ocup de CSS-ul ei), domeniul e .com nu .ro, nici strălucit ales din punct de vedere SEO iar promovarea am menţinut-o la un minim necesar (din lipsă de timp). Dar urcăm şi mai sus în curând.

Am împărţit ieri şi azi nişte chestii unor oameni, chestii care au implicat arhivarea consecutivă a mai multe directoare şi uploadarea arhivelor pe un server, plus pasarea link-ului de download către cei vizaţi. Şi-am folosit din Linux script-ul ăsta în combinaţie cu string-ul de mai jos:

zip -r arhiva.zip folder/ && transfer arhiva.zip >> lista.txt && rm arhiva.zip

Şi-a mers de minune. Şi vreau să automatizez mai mult procesul, în sensul că aş vrea să preia directoarele în funcţie de o listă plaintext predefinită şi să efectueze asupra lor operaţiile de arhivare, upload şi ştergere a arhivei rezultate. Sper să am vreme azi să fac scriptul, că aseară eram prea ocupat cu selectatul de foldere de arhivat şi uploadat.

Au ajuns şi exemplarele mele din ”Aer şi MSbP”

A venit ieri coletul de la editură dar de-abia azi dimineaţă am apucat să merg să-l ridic. E mişto să ţii cartea în mână după ce ştii cât ai lucrat la ea. Aer şi MSbP se poate comanda de pe site-ul editurii Crux Publishing, asta până ce ajunge în librării în săptămânile următoare.

Today’s bits and pieces – 5 august 2016

Azi a trecut extrem de rapid ziua. N-am apucat să fac prea multe dar m-am uitat peste nişte articole şi studii şi-am încropit textul acesta pe Psihoradea: ”Ce au în comun oamenii cu IQ ridicat?”.

Ieri am dat peste un script Python de care aveam mare nevoie. Îmi permite să manipulez lista de articole incluse în Pocket (getpocket.com). Obişnuiesc să adaug articole în Pocket pentru ca ulterior să le sincronizez pe Kobo Mini ca să le pot citi liniştit pe un ecran eInk. Problema e că browserul meu vechi nu mai suportă pluginul Pocket aşa că eram nevoit să intru pe getpocket.com şi să adaug link-urile manual acolo. Ceea ce nu-i prea productiv. Însă pocket-cli.py face fix acelaşi lucru dar din linie de comandă. Şi e mai simplu să apăs pe F12, să coboare rapid o fereastră Tilda cu un prompt BASH gata de utilizare şi să dau un pocket-cli.py -a şi Shift-Insert la link-ul articolului pe care-l doresc inclus în contul meu Pocket. E mai rapid pentru mine decât să tot accesez contul prin browser.