Uitaţi ceea ce credeţi că ştiţi despre scriitori

Mă distrează stereotipul scriitorului, cel pe care-l vezi în filme. Un fel de Hemingway tânăr care locuieşte mizer şi are o maşină de scris veche. Cel veşnic beat şi poetic şi rebel şi foarte hippie el aşa. Poate că imaginea se potrivea pe timpul lui Jack Kerouac sau Baudelaire, dar scriitorul român actual diferă mult de ceea ce prezintă filmele americane.

Eu unul, de exemplu, scriu la laptop. Prin anii ’90 scriam la maşină de scris dar pe vremea aceea nu aveam încă un PC. În ziua de azi un laptop e mai ieftin ca o maşină de scris şi mult mai folositor. Greşeşti ceva, apeşi pe backspace, rescrii. Dai un search în text şi înlocuieşti dintr-o mişcare numele unui personaj. Salvezi pe stick, trimiţi pe mail, verifici din punct de vedere gramatical în editorul de text. De aceea mă distrează instanţele care prezintă poeţi sau scriitori încruntaţi deasupra textului, părăsiţi de inspiraţie, căutând acel început care să definească un manuscris de succes. Oameni care oftează în faţa cursorului care pâlpâie, sorbind scotch şi plimbându-se îngânduraţi prin casă. Realitatea contrazice stereotipurile de genul acesta. Oamenii pe care-i cunosc eu scriu pe laptop sau de mână. Scriem fluent, fără să ezităm câte două ore asupra unei fraze. O facem din baruri, la cafeaua de dimineaţă, o facem în baie stând turceşte pe covoraşul din faţa chiuvetei, o facem chiar şi pe telefon. Mesele nu ne sunt câmpuri de bătălie împresurate de manuscrise cu colţurile murdare, sticle de alcool şi foi mototolite. Cel mult o scrumieră care se revarsă şi-o cană veşnic plină de cafea. Nu stăruim îndelung asupra unei fraze, căutând s-o facem să sune cât mai poetic. Nu scriem beţi din simplul motiv că ies tâmpenii când scrii beat. Nu ne anunţăm prietenii să ne lase în pace vreme de câteva zile pentru că noi tocmai lucrăm la manuscris. Nu ne izolăm în cabane de munte sau alte refugii idilice pentru scriitori.

Chestia cu liniştea scriitorului e supralicitată. Eu unul scriu cel mai bine în cafenele, dimineaţa, cu o ceaşcă de cafea cu lapte lângă mine, ţigara aprinsă şi vreo 10 străini sporovăind în jurul meu. Ca să mă izolez de zgomot mă concentrez mai bine pe text până ce restul dispare. Am scris vreo 3 cărţi aşa. Scriam la serviciu în pauze, scriam la facultate când nu aveam chef de cursuri. Nu-mi fac schiţe cu acţiunea romanului, post-it-uri care urmăresc prin fire de lână roşie, de-a curmezişul camerei, fiecare personaj. Scriu în Gedit, un simplu editor de texte plaintext din Linux, pe un Dell Inspiron Mini cu ecran de 10”, într-un Ubuntu de acum 5 ani. Din când în când dau Ctrl+S din reflex, pentru că-s om păţit. Când am idei mi le notez pe telefon sau într-un carneţel sau pe câte o bucată de hârtie. Şi cam asta ar fi. La final corectez de vreo 5-6 ori şi-apoi trimit manuscrisul la editură.

Nu cred în inspiraţie. Cel puţin nu aşa cum prezintă situaţia literatura sau cinematografia. Nu cred că trebuie să aştepţi ca un scriitor amărât perioada aceea în care în sfârşit vei putea aşterne două-trei fraze. Nu stau cu degetele crispate pe frunte, nu scriu la lumina lumânărilor, nu iau droguri ca să pot crea. Chestiile astea sunt împlântate în conştiinţa comună de filme. Care filme trebuie să prezinte ceva interesant, altfel nu dă bine pe ecran: drama scriitorului care e neapărat un ciudat murdar şi alienat dar plin de geniu. Sunt extrem dar extrem de rare momentele alea în care decid ca-n filme că ”eu azi am să mă pun să scriu toată ziua, să fim doar eu şi textul”. Nu mă uit în gol la ecran aşteptând frustrat să pot scrie ceva, mânat de gândul ăla glorios al artei ce se aşteaptă să fie finalizată. Nu leg manuscrisul într-un mănunchi atent şi imaculat şi-l trântesc cu zgomot pe masă ca pe o subliniere a faptului că am încheiat ceva. Cred cu tărie că un manuscris bun nu e niciodată gata şi cred că-l poţi trimite şi-n format DOC în loc să iroseşti un toner de cerneală pe ceva ce oricum doar tu vei ţine în mâini.

S-ar putea să greşesc şi să existe într-adevăr o clonă Hemingway undeva prin România. Un tip care stă aplecat peste maşina de scris cu o mimă serioasă pe chip, nespălat, cu degetele pătate de nicotină, căutând de două zile începutul capitolului 5. Dar mă îndoiesc. Pentru că nu suntem cu toţii nişte boemi incurabili care respiră litere.