Igor Guzun's Blog, page 14

Tatiana Țîbuleac. Scriitoarea care a venit din online și a intrat direct în biblioteci și în inimi

Text: Igor Guzun

„VIP MAGAZIN” | OMUL ANULUI 2016

Tatiana Țîbuleac este, în același timp, și scriitoare, și tendință. Împreună cu câțiva colegi de generație și vecini, cum s-ar zice, cu mesele de scris, Tatiana Țîbuleac a stabilit o tendință: a venit din online, a intrat direct în librării și biblioteci și de acolo, foarte repede, în inimile oamenilor.

Cu cele trei cărți pe care le-a publicat până acum la Chișinău și Brașov – „Fabule moderne” (URMA ta, 2014), „Fabule moderne” revăzute (Libris Editorial, 2016) și „Vara în care mama a avut ochii verzi” (CARTIER, 2016) – Tatiana Țîbuleac a devenit genul nou de scriitor. Un scriitor frumos, nu neapărat bătrân, cu o comunicare personală și imediată cu fiecare dintre cititorii săi, cu admiratori de ambele sexe și de toate vârstele, cu texte scoase nu din sertare vechi, nici din cărțile citite sau de pe alte bloguri, ci din experiența de profesionist și din inima sa de om. Este deci un scriitor-trend.

Tatiana s-a născut și a copilărit la Chișinău, acolo unde, pe vremuri, așa cum mărturisește, „mâncam omăt, ne dam cu sania pe burtă din vârful dealului”, într-o vreme în care „împărțeam totul, până și un lins de înghețată iarna”.

Mai târziu, cei opt ani de televiziune la Chișinău, urmați de alți opt ani de muncă la Paris în calitate de mamă, soție și profesionistă în domeniul mass-media s-au sedimentat în două cărți de istorii umane, reunite cu genericul de fabule moderne, și un roman-șoc.

Cum a început toată povestea asta cu scriitoarea? Prima „fabulă modernă” a fost, de fapt, o simplă postare pe Facebook, își amintește Tatiana. „Avea vreo cinci propoziții și era o istorioară despre o fată pe care o cunoșteam. Nu știu de ce au plăcut acele rânduri, lumea însă s-a înfipt în ele și le-a distribuit masiv. A doua istorioară am scris-o „conștient”, pentru că mă flatase succesul primei”. A treia fabulă a fost publicată pe site-ul www.stiripozitive.eu, unde, după aceea au și apărut toate cele aproape 50 de fabule, până ca aceste texte tulburătoare să devină, împreună, o carte fascinantă. „Fabule moderne”, lansată la Chișinău, în decembrie 2014, și la Paris, în iunie 2015.

Au urmat „Fabule moderne”, într-o ediție românească, tipărită la Brașov, în iulie 2016, și, poate neașteptat pentru unii, un roman la Chișinău, în decembrie 2016, prin care a reușit, cu acest „Vara în care mama avea ochii verzi”, „un adevărat tur de forță”, cum au remarcat oamenii  care înțeleg în ale scrisului…

Dacă a dezamăgit? Probabil doar pe cei care se sperau să găsească în cărțile ei doar ceva regional despre românii din Basarabia, dar au avut surpriza descoperirii unui autor cu respirație universală, atent la natura umană și priceput la exprimarea acesteia în situații și imagini care nu se uită ușor.

Prin ce se remarcă?

Scrisul Tatianei Țîbuleac este cald și copleșitor, umorul ei nu este îngropat în stres, ci rămâne sănătos și încântător, iar ca autoare rămâne în ceea ce face rațională și realistă, iar pentru cititori – mereu la un click distanță cu o emoție, cu un răspuns, cu o istorie.

Atunci când nu o găsiți în biblioteci și în librării, o puteți întâlni pe Tatiana Țîbuleac pe blogul ei www.tatianatibuleac.net. Va fi, cu siguranță, o întâlnire magică.

Ce mare lucru a reușit?

Tatiana Țîbuleac a reușit – împreună cu câțiva colegi sau prieteni de generație, scriitori care au venit din online, să le zicem pe nume, Zina Zen, Doru Ciocanu plus, cu permisiunea fanilor acestora, de multe ori comuni dar întotdeauna extraordinari, subsemnatul – și alături de mai rulații Vasile Ernu, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan și Alexandru Vakulovski – să-i lase pe oameni cu mâna întinsă. Cu mâna întinsă după o carte.

Recomandă

Mulțumiri

Bine.

Dacă am ajuns să fiu „Omul anului”, poate c-ar trebui să mă bucur. Dar fiindcă am trecut și prin momente mai grele decât acestea, mă bucur foarte mult.

Și pentru că bucuria asta nu-mi dă voie să spun tot ce-mi trece prin cap acum, am să spun doar câteva lucruri.

Primul este legat de mulțumiri. Acestea se îndreaptă mai întâi către cei doi oameni din familia mea – soția mea și fiica noastră – care privesc toată aventură legată de scris uneori cu ironie, alteori cu încântare, dar cel mai des cu încurajare.

Îi mulțumesc Rodicăi Ciorănică și lui Sergiu Gavriliță că m-au adus aici și mi-au dat ocazia să vorbesc despre oameni și despre cărți.

Și mulțumesc echipei mele de la „URMA ta” și echipei lor de la „VIP Magazin”.

Plus, bineînțeles, oamenilor care mi-au cumpărat cărțile, le-au citit și le-au spus și altora că merită.

Atunci când este vorba despre cărți, Moldova este o țară nemaipomenită. În fiecare casă sunt cărți. În unele chiar 36. Și mă bucur că le citim, le scriem și le jucăm…

La fel, când este vorba despre scriitorii din Moldova – mai ales din generația mea – ei sunt poate nu fantastici, dar cel puțin generoși. Pentru că dacă eu sau colegii mei de scris s-ar apuca să construiască case, să creeze haine ori să lecuiască oameni, profesioniștii din aceste domenii ar privi asta nu cu ochi buni. În schimb, noi dacă i-am vedea cu o carte citită sau, mai ales scrisă, ne-am bucura foarte mult. Și chiar v-aș ajuta să o promovați.

Știți poate la fel de bine ca mine că scrierea cărților nu are nici un raționament economic. Dar facem asta ca să intrăm în biblioteci, în librării și de acolo în inimile oamenilor.

Recomandă

Meserii-așii. Igor Guzun feat Sergiu Beznițchi

Cei care nu poartă brățară au totuși una: profesia. Iar profesia este, așa cum știm din manuale, „brățara de aur”.

Oh, cum s-au simțit oare oamenii ceea atunci la București când s-au trezit cu un miner la ușă? Și cum s-a simțit doamna din Huși care s-a trezit cu sudori, ca după aia sudorii Nelu, Mitică și Gigi să plece fără să-i spună vreun cuvânt?

Și care o fi fost oare prima profesie a antrenorului Dick Advocaat?

Atunci când cobora omul de pe casă după ce o acoperea cu tablă, ce mult ne bucuram că e în viață, că e tinichi-giu.

Cei care lucrează la bucă-tărie au o meserie pro-fese.

De la amator până la progr-amator nu-i decât o silabă.

Și cât de mult face o literă pentru impactul asupra omenirii! Cineva-i brutar, altcineva-i brutal

„Închide crainicul!”, a strigat lăcătușul cu un ochi la robinet și cu altul la televizor.

Bibliote-cară cărți…

Pilotul vede pământurile de sus, iar agricultorul e nemijlocit pi lot. Îl muncește.

Femininul de la cameraman o fi oare cameristă, de la frezor – frizeriță, de la guvernator – guvernantă și de fermier – infirmieră?

Un psiholog cu un pacient dus în față află rapid că e și psih, e și olog.

Și ce mai știm despre profesii din filme și cărți? Că „Poștașul sună întotdeauna de două ori”. Că Jivago este medicul din „Doctorul Jivago”. Iuri Andreevici Jivago. Nu e oare cel care l-a lecuit pe „Pacientul englez”?

„Pianistul” este un Roman de Polanski. Iar „Pianista” este un film cu Isabelle Huppert și Annie Girardot.

Dar „Chimista”? veți întreba. E o carte nouă de Stephenie Meyer. Și masculinul de la chimistă care este? „Alchimistul” de Coelho. Dar iar am intrat în cărți, veți zice, și imediat ne căutăm de meserii.

„Cel care dansează cu lupii” ce profesie are?

Voi despre ce profesie ați auzit și s-ar potrivi cu un joc de cuvinte?

Recomandă

Diana Farca | „Vinil”, de Igor Guzun

Diana Farca

L-am cunoscut pe Igor Guzun, autorul „Vinil”, la Chișinău. Mi-a făcut onoarea de a vorbi despre romanul meu și mi s-a părut un artist dăruit și un caracter frumos, suprapunere rarisimă. Grație întâlnirii și faptului că folosim imagini și referințe similare despre vinil, am construit o punte sufletească către moldoveanul aista talentat și abia am așteptat să îi citesc cartea.

„Vinil” e o carte răscolitoare, veselă și tristă, care poartă amprenta geniului moldovenesc, autoironic, sarcastic și fin observator al realității. Scriitura depășește coordonatele zonei, pictând portretul unei Românii miniaturale, cu complexele specifice mezinei, ascendentul moral către sora mai mare, din vest, precum și nostalgii mitizate, din perioada de ocupație rusească, datorate neajunsurilor din prezent. Cartea descrie așadar două ținuturi suprapuse, unul suspendat în trecut și altul, în derivă și în căutare de modele. Observați iar paralelismul cu societatea românească, de la vest de Prut.

Îmi vine greu, din capul locului, să clasific scrierea lui Igor. Reprezintă, mai înainte de toate, o culegere de „pastile”, pentru suflet și pentru minte, >>care se eliberează fără prescripție medicală<

Sunt numeroase referințe pozitive și negative, care fac dovada unui patriotism echilibrat, în opoziție cu naționalismul patetic. Se observă, pe tot parcursul scrierii, o iubire dulce-amăruie de țară, cu sare, piper și pelin, în peniță.

Jocurile de cuvinte trădează aplecarea timpurie a lui Igor către versuri. Poezia lui e însă vie, autohtonă și sugestivă, autorul mărturisind iubirea față de poezia de stradă, marca „Puya”, „Guess Who” sau „Paraziții”, în detrimentul poeziei formale, a lui Cărtărescu. Rămâne însă un nostalgic al tuturor scrierilor lui Márquez.

E povestită devenirea autorului, cu analogie la conaționalii săi, de la copilărie, la adolescentă și la vremurile de apoi. Pasajele sunt savuroase, cu tâlc: >>Aici nimeni nu aleargă, de aici toți fug. Se bea cu suta, se pleacă cu milionul, iar dacă se fură – cu miliardul. (…) Moldova, o țară scrisă cu cretă.<< Referința la corupția politicienilor și la raportul Kroll apare explicit, în alte rânduri.

>>Cinematografele adolescenței noastre nu miroseau a popcorn. Și fluieram mecanicul de cinema dacă se rupea filmul sau acoperea cu mâna vreo scenă erotică. (…) La “Tânărul leninist’ am întâlnit-o pe tânăra care mi-a devenit peste ani soție. (…) Ca semne ale maturizării și ale trecerii timpului, >>nu ne mai sunăm prietenii de la telefonul cu disc. Următoarea etapă va fi: nu ne mai sunăm prietenii.<<

>>Te duci și ani de suferință/ N-or să te vază ochi-mi triști, / Înamorați de a ta ființă,/ De cum zâmbești, de cum te miști. Mai ales, de cum te miști (…) Atunci când revista “Comunicații mobile” a anunțat decesul mouse-ului, o altă viață a încetat.<<

Sunt amintite sperieturile părinților, menite să cumințească copiii, care determină autolimitări și compun refrenul lui „trebuie”. O gândire șchioapă, din fașă, predată din generație în generație, ca un disc stricat, care marchează viitorii adulți.

>>Copilăria se termină atunci când nu mai trebuie să ne facem lecțiile, dar viața continuă să fie învățătorul nostru<< și atunci când >>prima ninsoare nu te mai bucură, ci te îngrijorează<

Naratorul face popas și la căminul 6, unde el și alții au găsit un partener de drum, alături de care să “meargă prin lumea mare”. Cu o nostalgie aparte, sunt trecute în revistă premierele din viața omului. Rememorarea lor e ca o călătorie în trecut, în tinerețe, a cărei simplă amintire ne ajută să >>retrăim stările de bine de atunci, ca să încercam, poate, să trăim mai bine acum<

Naratorul înșiră subtilitățile care însoțesc apusul vieții, când începem să observăm >>nu doar culorile, dar și nuanțele<< și ne gândim că sărim în zadar după minge, dacă tot n-o mai ajungem, după vorbele fostului portar de la „Manchester United”, Peter Schmeichel…

Cititor avid, autorul alocă numeroase capitole cărților și preocupărilor autorităților, în centrul cărora ar trebui să se regăsească educația, cultura. Cu amărăciune, se întreabă >>ce nu poate să facă un om cu o carte? Un om nu poate să urască o carte. Dar cei care le-au ars? (…) Au fost și dintre aceștia, dar ei nu erau oameni.<<

>>La fel cum animalele de companie seamănă cu stăpânii lor, la fel și cărțile seamănă cu cititorii lor, care le îndrăgesc, le mângâie, le țin brațe, le plimbă prin parcuri. (…) Nu-i oare așa, prieteni cărora v-am dat cărți și nu mi le-ați întors, pentru că acum sunt ale voastre?<<

Cartea cuprinde un memoriam Aureliu Busuioc, referințe despre actorii din „Lăutarii”, una dintre cele mai cunoscute pelicule moldovenești, de la est de Prut, remarci la adresa cunoscutei pictorițe Valentina Rusu Ciobanu, precum și ironii fine la adresa televiziunii, care a înlocuit haikuurile sau alte bucurii “necontrafăcute”, detalii despre Tolea Ciumac, consăteanul autorului, familiar publicului, din cauza emisiunilor tabloid și nu datorită luptelor K1.

Cu o nostalgie acută, ne sunt amintiți vechii librari, educatorii și bibliotecile din sate, acum pustii sau închise, în favoarea birturilor. Nu scapă observației (re)schimbarea limbii, de prin anii ’80, strada Decembriștilor, gările din Chișinău, de pe Aleea Gării și de pe strada Bulgară, care duc adesea către România.

Specificul capitalei, asemănată cu un autocar supraetajat, e scindarea.  Există două Moldove, una modernă, cosmopolită, de suprafață și una arhaică, încremenită în sărăcie, neputințe și nostalgii. Descriptiv, Chișinăul are două străzi, Belșug și Cheltuială, reprezentative pentru cele două lumi suprapuse, unde clasa de mijloc e aproape inexistentă.

La fel ca în România, facturile la curent și la gaze sunt exorbitante, iar pe oameni îi trage curentul, fenomen nemaiîntâlnit altundeva în lume. Deși nu are forma unei ghete, la fel ca Italia, Rep. Moldova rămâne, potrivit autorului, o „ghiată țară”. Făcând referire la sintagma „Lie to me”, când te uiți la panourile publicitare sau electorale din oraș, autorul mă duce cu gândul la serialul omonim, realizat după cercetările psihologului american Paul Ekman, autorul bestsellerului „Minciunile adulților”.

La fel ca în București, capitala e împânzită de maxi-taxiuri, drumurile sunt jalnice, iar traficul e îngreunat de stilul haotic de șofat. Există și părți bune, neamintite în carte, cum ar fi introducerea semnăturii electronice la est și mai apoi la vest de Prut, precum și faptul că papornițele, ironizate subtil în carte, chiar au devenit cunoscute la nivel mondial, ca parte a semnăturii emblematice a casei de modă “Louis Vuitton”, care vinde cu 1700 de euro bucata.

Mai important decât ele, pentru moldoveni, ar fi un stadion național, la Chișinău, care habar n-am dacă s-a construit între timp și resuscitarea fotbalului. Igor rememorează, cu nostalgie, debutul lui David Beckham, pe gazonul de la Chișinău.

Simplitatea și omenia autorului reies din rândurile despre traiul modest al lui Eminescu, împlinirea prin creație și nu prin avuție, vocație, scuzele născocite pentru a nu încerca, care stau în calea evoluției noastre, obiceiul cumpărării cafelei în așteptare sau șahul prin corespondență.

E remarcată hipersexualizarea cotidianului și sunt sintetizate neajunsurile vremii, prin sintagma >>Moldo-veni, vidi, vici!<

Despre „Vinil” vorbesc – cu reverență – oameni de cultură, artiști și diplomați din toate colțurile lumii, însă scrierea și caracterul autorului îl fac un manifest al simplității autentice, în fața căruia n-ai cum să nu te-nclini!

Dianafarca.com

Recomandă

PAS-SPORT. Sergiu Beznițchi feat Igor Guzun

„Nu mai sport atâta fără mișcare”, a exclamat unul dintre ei și s-a apucat de tenis.

Am decis să fac sport. Am sport cu mine o minge.

Pe vremea noastră sportivii nu erau atleți, ci pantaloni.

Ești în formă? Da, sunt în formă de inimă.

Am inclus în dieta mea și-un fileu. Fileu volei.

Atunci când artele sunt la fel ca legile – marțiale, înseamnă că este vorba despre sporturi: judo, karate de aici mai repede. Iar sportul de cultură este culturismul, un fel de turism cool – cool-turism.

Când auzi de Usain Bolt, parcă nu este vorba despre un atlet, ci despre un jucător de belot. Bolt și minus 10. Minus 10 secunde suta de metri.

Cum a jucat la „Steaua” an-Toșca? că a ajuns la „Betis”? Vai de Steaua lui…

Și apropo, Steaua-i becale să-și schimbe denumirea.

Să fi fost evoluția lui doar un simplu joc de Payet? s-a întrebat selecționerul Franței în legătură cu jocul internaționalului Dimitri Payet.

Bobul sositor este bobul ajuns stingher la finiș. The Finish Bob, from Helsinki, se cheamă.

Curling este un sport și nu subiect plus predicat.

„Eu fac sport”. Asta să nu-i spui coechipierului tău englez.

Cetățeanul gras nu are buletin, în schimb sigur are pas-sport.

Marcă de mașină sportivă? Golf. Volkswagen Golf.

Dar asta nu-i o scrimă împotriva umanității!

Sportul face diferența între atletic și catletic.

Recomandă

Str. Zinelor, 513

La Chișinău au fost făcute demersurile necesare pentru redenumirea unei străzi, cu ocazia lansării la București a cărții „513” de Zina Zen. Strada Uzinelor se va numi strada Zinelor.

Voi fi și eu la București pe 3 februarie la Yellow Club, la ora 18:30, pe ultima copertă a cărții cu cele trei rânduri pe care mi le-a cerut Zina…

Și pot spune asta de 513 ori.

Bunelul meu avea o căciulă pe care, din când în când, o întorcea pe dos și o scutura. Ca să fie mai curată și ca să țină mai mult. Cartea Zinei Zen a făcut cu mine ceea ce făcea bunelul cu căciula – m-a întors pe dos, m-a scuturat. Poate ca să fiu mai curat. Poate ca să țin mai mult. Ca să țin mai mult la prieteni și la oamenii dragi”. – Igor Guzun

Recomandă

Haideți să film serioși la FILM: Igor Guzun feat Sergiu Beznițchi

Pe vremuri, cei care aveau fotografii cu Fellini se numeau Sophia Loren, Marcello Mastroianni. Astăzi cei care au poze cu feline sunt Cristian Saulea și Ilona Spătaru. Miau!

Pe pereți sunt atâtea fotografii drăguțe cu pisici că miau dat lacrimile.

Mai ales acum când Jean-Paul Belmondo are 83, Alain Delon – 82, iar Brigitte Bardot – la fel 82. De motani în îngrijire. Iarăşi miau!

Urmăriți „Jocurile foamei”. Jocurile foamei de cuvinte.

Un film bun trebuie privit din Scorseze în Scorseze. Ca o carte citită din scoarţă în scoarţă.

Interesant, poate oare să facă și să desfacă Stanley Kubrick-ul Rubik?

Dar ştiați că regizorul Pedro este Almodóvar de-al nostru?

Nu ne aparține, dar credem că aici îi e locul. Povestea în care au făcut cunoștință doi actori de-ai noștri:

– Jan. Cucuruzac.

– Gheorghe Urschi. Nu zac cu nică.

Iar de la acest poster cu aceşti doi valoroşi artişti până la posteriorul cel mai valoros din lume nu-i decât o cercetare atentă…

Savanţii britanici au aflat că cel mai des numele actriței Jennifer Lopez este pronunțat odată cu prima zăpadă: „Lopez aveți?”

Stop motor!

Куртка,бэй! Sau replica asta a lui Horia Crețu nu e dintr-un film, ci dintr-un concert?

Haideți să film serioși. Măcar la film.

Pentru că oferta cu Rocky de seară este o invitaţie la un film cu Sylvester Stallone. Iar cu eroul acesta nu-ide sagă.

Desaga film prezintă…

Recomandă

Cărțile citite ca să te înalți și să te apleci…

Guzun’s quotes

"Copii! Lăsaţi telefoanele și tabletele la o parte. Și vorbiţi cu părinţii și bunicii voștri. Că telefoane și tablete o să mai fie. Dar părinţii și bunicii îmbătrânesc și se trec."— Igor Guzun

Goodreads Quotes

Recomandă

Dans. Danspataru: Sergiu Beznițchi feat Igor Guzun

De la muzica din featul precedent e un pas până la dans.

Dans Dans Dans. Nu e doar romanul lui Haruki Murakami, care a împlinit săptămâna trecută 68 de ani.

Dans Dans Dans este și încercarea repetată a unui prezentator peltic de-al anunța pe Dans Dans Danspataru.

La noi bătuta este și felul doi, și felul de a dansa pe o melodie vioaie.

Și tot la noi bărbații le dansează cu plăcere pe cele două femei europene: sârba și polca.

Mazurca? Excelența Sa, Ambasadorul Marius Lazurca este rima perfectă.

Mazurca nu este doar într-un salon sau pe scenă, ci și într-o carte, în „Mazurca pentru doi morți” de Camilo José Cela. Dar o să ziceți că iar vorbim despre cărți și despre importanța cititului, așa că revenim la dansuri.

De la „Mazurca pentru doi morți” până la polcă sunt doar doi pași. Adică Paso doble.

Este haios atunci când Valera dansează Bolero, judocanii o dau pe Samba.

Astăzi nimeni nu mai invită pe nimeni la menuet. Încercați să povestiți cuiva că menuetul este un vechi dans francez grațios și povestiți-ne reacția. Și nici la muixeranga nu mai invită nimeni…

Iar dacă o pereche de dansatori te-ar invita cu soțul/soția la un swing, ai merge?

Au latino-americanii un cântec: „Salsa beau oamenii buni…”

Ultimul tanga la Paris.

Și da. Argentinienii cuceresc lumea cu tango, iar rușii cu tancu`.

Un dansator își declară dragostea partenerei sale de ring: „Tu ești Cha-Cha mai frumoasă!”, la care partenera, rusoaică, îi răspunde: „Я валс люблю!”

Recomandă

Iubiți muzica! Jazz do it! Igor Guzun feat Sergiu Beznițchi

Urla la stele. Ei credeau că e lupul, dar era producătorul.

Apropo de lupi. Rușii au o poveste muzicală: «Иван Царевич и Серый Фолк».

Artistul filozof este muzi-Kant, deși, nici Grigore nu era călcat pe Ureche.

Bate doba. Ei credeau că e toboșarul, dar era asul.

Țiganii știau balada pe de rost. Balada Meșterului Manele.

După mine și potopul. De aplauze.

Despre ea se spunea că e ca muzica. Ușoară.

Nu zi hop pân’ n-ai sărit pe muzică hip-hop.

Ziua bună se vede # dimineață…

Conducătorul orchestrei de muzică populară era dl Hopaidirijora.

Cum îți vei așterne așa vei do-re-mi.

Cine împarte, party își face. Doar scoțând doo-wop-ul unei sticle de spumant.

Portughezii folosesc doar 2 note de pe portativ: Fa și Do. Fado.

Iubiți muzica! Jazz do it!

Recomandă