Tudor Chirilă's Blog, page 8

Iosif the entertainer

Iosif este un adevărat entertainer. Despre el mai putem spune că este finul meu și are un an. Este extrem de serios în tot ce face și a dezvoltat o aversiune pentru ritualul îmbrăcării. Drept pentru care la finalul vizitei a urlat în timpul operațiunii sus amintite. Farmecul său irezistibil a compensat   de mii de ori această mică ieșire. Iosif e bestial, ce să mai. Eu nu mai pusesem mâna pe cameră de ceva vreme însă cu Iosif prin casă am dat jos câteva kile bune. Subiectul era în continuă mișcare. Când și când se oprea și fixa camera cu o privire pătrunzătoare arborând o milă suverană față de umilul fotograf. Rezultatul este mai jos. Canon 5D Mark II lentilă fixă de 85 cu 1.8

Un om frumos

Lansarea de la Timișoara mi-a prilejuit o mare bucurie. Am cunoscut un om frumos. Este vorba despre poetul Marcel Tolcea. Există cazuri de oameni cu care fuzionezi instantaneu. Sunt rare asemenea întâlniri, mai ales in zilele noastre când ne privim unii pe alții din viteză. Înainte de a fi jurnalist, profesor universitar, director al muzeului de artă din Timișoara, Marcel Tolcea este poet. El vorbește poezie, gândește poetic, răsuflă metafore.



Ne-am cunoscut cu puțin timp înaintea evenimentului de lansare. După eveniment ne-am așezat la o cafea. Au trecut două ore. Când ne-am ridicat eram prieteni vechi.



Marcel este un individ strălucitor cu idei lichide, ochi vii și neliniștiți, retrași timid în spatele unor arcade proeminente. Ascunde un hohot de râs în spatele cuvintelor. Ideile lui sunt lichide, gata oricând să se umple de fluidele altor idei și uite așa se mai naște un prilej de fuziune poetică. Marcel iubește oamenii buni. Pe ei îi pune mai presus de oamenii inteligenți. Omul inteligent e predispus la detașare și introspecție, omul bun se implică. Oamenii buni sunt soldații lumii, o formulă care s-a născut din schimb molecular.



Marcel este neliniștit și trist, dar tristețea lui vine din cultivarea dilemelor. Peste asta adaugă mereu un hohot de râs, un soi de protejare a sensibilității. Detestă indiferența ascunsă în spatele unui "ce faci?" pentru că demult, în tinerețe, un prieten i-a răspuns așa: Sunt atent să nu înnebunesc. Îi iubește pe ruși pentru că nu mimează profunzimea. "- Strada asta duce către biserică? -Nu. - Ce rost are o stradă care nu duce către o biserică?" e una din replicile lui preferate din Căința lui Abuladze.



Marcel trăiește zilnic găsind poezie. El crede că poezia este ascunsă peste tot iar rostul poetului e să sape ca s-o descopere. În spiritul acestui crez a așteptat șase luni întâlnirea cu un cuvânt. Marcel scrie despre artă fără s-o critice. Pentru el critica e excesiv de subiectivă și închide dileme. Când ne-am plimbat printre cele cincizeci de tablouri Corneliu Baba ale expoziției permanente de la muzeul de artă din Timișoara Marcel a făcut din nou poezie.



M-am desprins cu greu din această întâlnire care mi s-a părut mult prea scurtă. Noi oamenii avem mare nevoie să rezonăm. Ne suntem unii altora instrumente. Și cântăm unii la alții. Din asta se naște muzica lumii. Am plecat îmbogățit din această întâlnire nesperată. Am cărți noi de citit, filme de văzut, idei de rumegat. Dar mai presus de toate am o prietenie de cultivat. 

Singur in fața deciziilor

 Suntem singuri în fața dramelor noastre. A marilor decizii. Mă gândesc la asta de câteva zile. Poate că înțelegerea primei propoziții îmi deschide calea spre o altfel de maturizare. Un loc unde nu există posibilitatea de a împărtăși. Acolo unde sfaturile n-au niciun rost. Sunt doar o mână de porumbei albi care pentru o fracțiune de secundă oferă speranță pentru ca mai apoi să dispară cu tot cu fâlfâit de aripi pe cerul întunecat al incertitudinii.



În fața mea așezate la un prezidiu se află trei hotărâri. Mă privesc intens cu un aer sever, răutăcios, mut. Trebuie s-o aleg pe una dintre ele. Le cunosc bine. Le cunosc foarte bine pe fiecare. Vicii și virtuți mă privesc din spatele ochilor nepăsători. Mi-am tot hrănit iluzia că numai una ar putea să-mi arate drumul cel bun. Sigur, cu condiția să știu care e drumul bun. Nu vreau să risc dar trebuie să aleg.  Sa fie roșu sau negru, par sau impar, coloană, careu, număr fix ? Mă concentrez. Îmi fixez privirea pe fiecare dintre ele. Am sentimentul că și au vorbit înainte să se așeze în fața mea. Mustăcesc acolo, la prezidiu, întrebându-se una pe alta ce o să aleg. Am să aleg, în pofida faptului că nu intuiesc dacă drumul pe care mă va însoți una din cele trei zâne hotărâri va fi de bun augur.



Dacă mă uit mai bine în jur tribunalul ăsta arată mai degrabă a cazino. Nehotărârea miroase a hoit. O singură certitudine: către oricare dintre ele mi-aș îndrepta tremurând arătătorul o ușă se va deschide brusc și un curent de aer proaspăt va spăla orice miasmă de nehotărâre. E bun aerul asta proaspăt chiar dacă ar fi crivăț sau uragan care să-mi smulgă hainele de pe mine și să mă lase gol pe un drum desfundat de țară, tot ar fi mai bun decât mirosul pestilențial al nehotărârii.



Sunt singur în fața deciziilor mele. A sosit timpul. O liniște mormântală se aude în sala de judecată. Un fir muribund de salivă e legătura dintre buzele mele uscate. Aerul stă în loc. Cele trei doamne mă privesc fix. În fața clădirii tribunalului sunt adunate rudele mele care urmăresc acest meci sortit să se tranșeze la penalty uri. Timpul de joc a expirat. Oricum n-am auzit indicațiile furibunde din tribune. Cobor privirea în pământ. Trag de timp. Pentru câte secunde, minute sau zile? Nu e loc decât de mers înainte. Aud ca prin vis strigătul mamei speriată la gândul că nu mă uit la stânga când traversez. Îl privesc pe tata cu ochii minții. Ai lui sunt obosiți. Deodată, ridic privirea. Copilăria se prelinge pe pereți. Doamnele decizii râd și își dau coate. Privirea mea îngheață. A sosit timpul:

 

 - Tu!

Cuvintele dor, nu-i asa?

Va rog sa citit mesajul de mai jos.



Buna ziua, numele meu este Alexandru si am 13 ani. V-am sunat pentru ca imi doresc sa vorbesc cu cineva despre problemele mele. Simt ca nu mai suport. Colegii mei de clasa mi-au facut viata un cosmar, care nu se mai termina niciodata. M-am saturat sa rada de mine tot timpul. M-am saturat sa se stranga in grupuri si pe mine sa ma izoleze, sa nu aud nimic din ce vorbesc. Imi spun intruna ca sunt prea gras, ca arat ciudat, ca sunt “un sac cu grasime”, ca mananc mancarea intregii familii si multe alte rautati.

De cate ori suntem in pauza si vreau sa imi mananc pachetul, ei vin spre mine si imi indeasa sandviciul pe gat, iar in momentul acela eu ma inec si mi se face rau. Am rugat-o pe mama sa nu mai imi dea pachet, insa mi-a fost teama sa ii spun motivul. Asta ar mai lipsi, sa vina si mama la scoala, ca atunci chiar ca voi fi bataia de joc a tuturor. Din cauza lor, am ajuns sa ma simt vinovat ca mananc. Sunt zile in care nu vreau sa ma mai duc la scoala, in care as vrea sa plec undeva unde nu ma cunoaste nimeni – poate o alta clasa- si sa o pot lua de la capat, sa leg prietenii si poate astfel nu va mai rade nimeni de mine.

Poate ca dumneavoastra vi se pare un lucru nesemnificativ, insa din cauza lor, mie imi vine uneori sa mor, sau macar sa imi provoc suferinta, poate asa le va fi mila de mine si nu se vor mai comporta asa. Chiar nu stiu ce sa mai fac. Poate pentru ei este amuzant, dar eu ma simt un copil foarte ghinionist pentru ca mi se intampla toate astea.



Testimonialul e luat de pe  www.cuvinteledor.ro, site-ul campaniei initiate de Romtelecom, "Cuvintele dor, nu-i asa?". In cadrul aceleasi campanii ne vom intalni luni la ora 19:00 in Music Club cu tineri intre 14 si 18 ani ca sa vorbim despre violenta fizica si verbala. Eu voi fi prezent pentru a va impartasi din experientele mele si sper sa veniti cat mai multi.

Câteva gânduri înainte de lansare

E frig astăzi pe blog. Textele au plecat într-o carte. Nu toate. Au mai rămas câteva pe aici, dar ele se simt stinghere, ca și cum ar fi participat la un protest de amploare și deodată lumea a părăsit piața, lăsând câțiva ultrași idealiști să se lupte cu sistemul. Dar textele care au plecat, au plecat într-o lume mai bună. Acolo, între coperțile cărții, e mai cald. Textele își țin de cald unele altora. Când cartea este închisă paginile se lipesc iar cuvintele ajung să se îmbrîțișeze. Unele chiar se sărută. Se îndrăgostesc unele de altele. E o apropiere care nu ține cont de venituri, statut social, diferențe culturale. "Tamplar" se poate săruta cu o crizantemă, "șurub" se împrietenește cu "delfin", "înger" se cuibărește în "vânt".



M-am întrebat întotdeauna care e rostul acestui blog. Răspunsurile sunt mai multe și nu pot să neg că el e o parte frumoasă din viața mea. Lipsea ceva. De multe ori am avut senzația că scriu degeaba. Că nu e locul textelor mele aici. Eu nu știu să fiu blogger în adevăratul sens al cuvântului, naiba știe ce o mai fi și asta, de parcă vorbim despre o profesie. Mi se pare aproape impudic că internetul a facilitat accesul oricui la a-și striga în gura mare opinia. De parcă toată omenirea ar avea ceva de spus. Pardon, de parcă toată omenirea ar avea ceva relevant de spus. Mi s-a parut mereu că blogger-ul ar trebui să fie o persoană care știe mai mult decât alții. Eu nu știu mai multe decât alții așa că am ales să mă scriu pe mine. Să-mi scriu propriile povești. Să mă bucur de traficul gândurilor mele. Dar toate lucrurile astea erau ușor nepotrivite pentru un blog. Blogul are de-a face cu prezentul. Eu vreau să am de-a face cu toți timpii, nu doar cu prezentul. Mai ales că prezentul e puțin obosit, în cazul României. Textele mele nu sunt pregătite să dea nas cu stropii de noroi care sar din bălțile internetului nostru. Ele habar n-au unde se află și nici nu știu prea bine pe unde să meargă. E un trafic infernal cu care nu sunt obișnuite.



Salvarea lor a venit cu această carte care le-a adunat pe toate, le-a oferit un adăpost, o masă și multă dragoste. Sper că se vor simți bine în noua lor casă. Hârtia e proaspătă, cititorii nu sunt agresivi.



Încă ceva. Celor care vor căuta să descopere textele mele în cartea care se lansează duminică la Gaudeamus le adresez o mare rugăminte: vă impor, nu îndoiți paginile ca sa vă păstrați semnul. Cuvintele suferă. Suferă însăși cartea.



Ne vedem duminică. La ora 15 

In memoriam Ioan Chirilă

Astăzi Ioan Chirilă ar fi împlinit 86 de ani. A fost considerat cel mai mare gazetar de sport al României. I se spunea Patriarhul, aproape de finalul carierei sale care a coincis cu finalul vieții lui. Colegii și cei apropiați îi spuneau nea Vanea. Mi-e greu să scriu despre jurnalistul Ioan Chirilă. Mi-a fost tată, înainte de toate.



Am încercat să ducem memoria lui mai departe și am organizat Premiile Ioan Chirilă, premiile gazetarilor de sport din România. Cinci sau șase ediții. Apoi a venit criza și ne-a furat acest privilegiu. Adesea jurnaliștii au intrat în conflict, fie între ei, fie cu noi, cei care organizam premiile. Însă numele Ioan Chirilă a rămas mult deasupra orgoliilor de breaslă. Tata a fost mai înainte de toate un om modest. Mi-aduc aminte ca atunci când se pregătea să plece în vreo deplasare lungă îi spunea mamei: - Iarink, pune-mi doar cîteva tricouri și o pereche de pantaloni. Strictul necesar. Modest, generos și bun. Și extrem de iubit.



Mă doare că jurnaliștii l-au uitat. Pe de altă parte, e normal. Fotbalul, sportul în general s-au schimbat, oamenii s-au schimbat și ei. Știu însă că multă lume trăiește cu aminitirea cărților lui: Viața la puls 200, Finala se joacă astăzi, Nadia, Ar fi fost prea frumos, Sepcile rosii, Glasul rotilor de tren, Si noi am fost pe Conte verde. Sunt încă mulți cei care au crescut frunzărind paginile acestor cărți, pe nerăsuflate, unii dintre ei în timpul orelor conduse de profesori apatici. Știu că publicul lui Ioan Chirilă încă există și bucuria asta îmi este suficientă. Despre dorul de tată n-are rost să vorbim aici. E o chestiune intimă cu care mă descurc singur.



Celor care l-ati iubit pe scriitorul si jurnalistul Ioan Chirilă as vrea sa vă reamintesc că astăzi ar fi împlinit 86 de ani.

Fața întunecată a Atenei

Ne aflam pe stradă. O cârciumoară bulgărească la parterul unui bloc. Echipa de filmare se pregătea să schimbe cadrul. Apoi, totul s-a întâmplat cu o viteză uluitoare. Prin fața noastră, trec în fugă doi bărbați. Unul dintre ei ține o geantă în mână. Se aud strigăte. Dimitri( asistent de producție) și vreo alți doi membri ai echipei o iau la fugă după cei doi. Din sensul opus se apropie o mașină. Cei din mașină se prind de situație și, ca în filme, ușa din dreapta se deschide brusc. Aud o pocnitură și intuiesc prin luminile farurilor că hoțul care ținea geanta se prăbușește la pamânt. Se ridică însă și fuge mai departe. Vociferări, urlete, apoi îl văd pe Dimitri cum se întoarce cu geanta roșie în mână. Lângă el, mecanicul de cameră. Hoțul a reușit să fugă. Cei doi trec prin dreptul unei cafenele. 



Nu trec trei secunde și văd o mașină care intră pe stradă și se repede, literalmente, în Dimitri și colegul lui. Nu-mi vine să-mi cred ochilor. Se aud scaune de plastic frecând trotuarul, geamuri sparte și cei doi dispar în fața masinii. Mă aștept să coboare membrii unei bande. Mă aștept să aud focuri de armă, atât de violentă a fost agresiunea mașinii. Era evident că șoferul nu a vrut nimic altceva decât să-l lovească în plin pe Dimitri. Nu-mi vine să cred că asist la așa ceva. Totul s-a întămplat în mai puțin de două minute. Ne repezim cu toții spre cafenea. Surpriza este enormă. 




Din mașină coboară o femeie care urlă și imploră în același timp. Tot ce pot percepe este o repetiție mecanică: parakalo, parakalo, parakalo, parakalo ( scuzați transcrierea fonetică) amestecată cu frânturi de cuvinte. Dimitri zace pe jos lângă mașină. Nu este sânge, la prima vedere. Apuc s-o văd pe Eleni - producatorul executiv- cum o târăște de păr pe femeia de la volan. O trage în cafenea. Alte femei își fac aaparția urlând. Nimeni nu înțelege nimic, pare că fiecare vrea să-și facă dreptate. Patronii cafenelei urlă, Eleni urlă, femeia de la volan urlă și plânge, e o babilonie de nedescris. Echipa încearcă s-o facă să înțeleagă că Dimitri nu era hoț ci doar ce îi recuperase geanta. Patroana vrea explicații, cum să te urci cu mașina pe trotuar, cei din echipă la fel, cum să te urci cu mașina pe trotuar, toată lumea urlă, Yorgos- regizorul - urlă la femeia din mașină: skatse, skatse, skaste( taci din gură, în aceeași transcriere fonetică aproximativă). 




Mă uit la Dimitri. E un băiat cu părul lung și o față blajină, pare un student cuminte la teologie. De când l-am cunoscut, mi-a plăcut de el, am realizat că împărtășim aceeași pasiune pentru Dreamtheater. Tudor, la mine în mașină se ascultă rock, mi-a spus când am urcat prima dată și am mers la filmare. E unul din oamenii de bază ai echipei. Acum stă întins pe jos și face eforturi să zămbească. Unul dintre adidași a rămas în picioare, celălalt a sărit în urma impactului. Are dureri mari de umăr, a apucat să sară pe capotă ca să nu intre sub mașină, dar a fost auncat imediat pe trotuar și a căzut "în plin". Janis e lipită de el, emană un sentiment matern care mă înduioșează. 




Urletele se întețesc. În jurul meu își fac apariția creaturile nopții care se amestecă printre noi. Ruși, bulgari, vreo doi travestiți, doi motocicliști uriași, femei guralive, copii( băiețelul grăsuț al Rosei, patroana bulgăroaică, e un soi de Puc de cartier care se plimbă nestingherit printre cei mari), creaturi ciudate cu obrajii supți și ochii adânciți în fundul capului, africani( e plin de africani în Atena). Iată și poliția. 

Scandalul crește din nou, odată cu apariția lor, ca un foc mocnit peste care s-a aruncat gaz și câteva lemne. Polițiștii nu înțeleg nimic la început, înclină să facă aceeași confuzie ca femeia din mașină, Eleni se agită, e ca o mamă disperată care vrea să se facă dreptate. Polițiștii sunt violenți în Atena, sentimentele lor xenofobe sunt alimentate permanent, mai ales în cartiere ca ăsta, unde criminalitatea imigranților e în creștere. 




Acum suntem de-a dreptul în mijlocul unui film, patru motociclete de poliție, două ambulanțe, alte două mașini de poliție, girofarurile "dreptății" își plimbă luminile "imparțiale" peste fețele noastre, ne egalizează și ne transformă într-un numitor comun care așteaptă decizia unei instanțe superioare. Mă plimb pe stradă în sus și în jos nu înțeleg nimic din limba asta. Îl văd pe Frixos, unul dintre actori, cum se ceartă cu niște femei cu voci dogite și asurzitoare, îmbrăcate sumar . Mai târziu îmi va spune că ele erau bucuroase că femeia a intrat cu mașina în infractori, așa le trebuie, în fiecare seară se întămplă cîte un jaf, bine le-a făcut. Frixos spumegă și e gata să se ia la bătaie. Poliția face ordine încet, încet. 




Vis-a-vis, în cârciumioara bulgarească unde are loc filmarea noastră, un acordeonist se joaca liniștit cu muzică lăutărească românească. Nu e nimeni în cârciumă în afară de el. Contrastul e puternic, suprarealist. Un acordeon în noapte, la cincizeci de metri de un jaf și o posibilă crimă. Spiritele se liniștesc, Dimitri și mecanicul de cameră pleacă spre spital, femeile învelite în cârpe își domolesc vocile. Narcomanii, cu priviri prea obosite ca să mai reflecte curiozitate, se retrag. Nigerienii la fel. 




În toată această degringoladă am uitat să pomenesc un personaj care a trecut neobservat, deși a fost mereu în mijlocul conflictului. O bătrânică de vreun metru și ceva, nu mai mult, care s-a proțăpit lângă mașină gata să absoarbă orice fel de informație. Un consumator ad hoc care urmărea evenimentul din spatele unor ochelari ce nu păreau s-o ajute foarte mult. Așa mică, își ițea gâtul în sus ca să mai scurteze cu câțiva centimetri distanța până la sursele poveștii. Viața nu lasă niciodată un episod tragic fără o contraparte comică. Ne vom întorce la filmare, marcați. Nimeni nu mai are chef să joace o petrecere. Actoria însă nu așteaptă. E un soi de "viața merge înainte" și asta trebuie să se întâmple repede căci trăim în viteză. 


Nu pot să nu mă gândesc că ar fi putut fi oricare dintre noi. În geanta femeii se pare că erau câteva mii de euro. Asta e justificarea ei. Și-a pierdut mințile. Spunea că nu erau banii ei. Îmi vin in cap zeci de întrebări legate de destin și fragilitatea umană. Dimitri a vrut să facă o faptă bună. Cu fața lui blândă. Și a fost pedepsit de un destin rece. Femeia cu mașina a fost doar un instrument. Asta mă sperie. Lecția lui Dimitri pare să fie "nu te mai amesteca", stai deoparte. 




E fața întunecată a Atenei. Nu foarte departe de centrul orașului unde rămășițele unei civilizații care a schimbat lumea asistă mute la spectacolul miilor de turiști care se preling printre cafenelele de pe străduțele pitorești. Doar că ei, turiștii, nu se mai învârt doar printre atenieni, ci se află în mijlocul unui război tăcut între lupta pentru supraviețuire a imigranților proscriși și locuitorii care trăiesc cu sentimentul că își pierd zi de zi orașul. Iar de războiul ăsta se folosește fiecare cum poate. Prea puțini se gândesc cum sa-i pună capăt. 




E trei dimineața. Filmarea s-a terminat. Mă despart de Kostadinos, unul dintre actori. Îmi arată rănile făcute de pietrele aruncate de polițiști la protestul contra Merkel, de acum două zile. Polițiștii aruncă pietre în demonstranți? îl intreb. Nu, polițiștii ripostează cu pietrele aruncate de demonstranți. Pare logic, răspund eu, e un război. Kostadinos zămbește amar. Cobor din taxi. Mă uit suspicios în jur. Realizez asta cu tristețe. Sunt în centrul orașului și mă gândesc că se poate întâmpla orice. Îmi iau o sticlă de apă de la un butic. Un bătrân știrb mă întreabă de unde sunt. România. Se însuflețește brusc. Che fațe? Che fațe? Zâmbesc. Iau apa. Îi dau banii. Mulciumeșc, mulciumeșc, zice. Evharisto, încerc să răspund politicos.




Mă îndrept către hotel pe un bulevard pustiu. În fața mea rulează amenințător un bagaj mare tras de o domnișoară grabită. În fața Parlamentului grec se schimbă garda. Soldații în costume naționale sunt luminați din spate, ceea ce face ca siluetele lor să se contureze peste fundalul bej al cladirii ca într-un tablou cu umbre chiezești. Turistul din mine tresaltă. E o imagine frumoasă. Renunț să fotografiez. Am s-o pun aici. Silueta fragilă a gărzii naționale suprapusă pe clădirea Parlamentului grec. În jur e pustiu. Așa cum trebuie să fie într-o fotografie reușită. Subiectul nu este atins de murdării colaterale. 




Îmi vine în cap o ultimă imagine, înainte de intrarea în hotel. Peste zece ani, în marile orașe ale lumii nu va mai exista clasă de mijloc. Doar bogați și săraci. Mă întreb ce se va întâmpla atunci cu fericirea. Bogații sunt prea suficienți ca s-o observe, săracii prea săraci, împovărați și resemnați ca să mai alerge după ea. Încerc să alung acest gând printre ușile batante ale hotelului. 







PS. Jurnaliștii de la EVZ au dat o mostră de neprofesionalism. Au preluat de pe pagina mea de Facebook o știre incompletă și o fotografie pentru care nu mi-au acordat credit. Au fabricat o știre distorsionată, fără să mă contacteze. Nici măcar nu știu dacă au încercat. Nu au menționat că ar fi făcut-o. 




PS2. Mulțumesc domnului consul Pârvu care m-a sunat în această dimineață pentru a se asiugura că totul este în regulă alertat de apariția din EVZ.




PS3. Ca să corectez lucrurile: evenimentele de aseară nu s-au întâmplat în Exarhia ci în Vathi Square - Metaxourgio.

Jurnal de Atena

Și am ajuns la Atena. Aseara pe aeroport m-a acostat poliția. - Actele vă rugăm! - Ce faceți la Atena? - Sunteți turist? - Ce business? - Cât stați aici? Ultima întrebare m-a enervat și am răspuns și eu cu una: chiar trebuie să răspund la toate întrebările astea? Comisarul s-a enervat și s-a gândit rapid să mă pedepsească: luggage check. M-au dus într-o cămăruță și mi-au răscolit bulendrele. Nu m-am împotrivit. Apoi, polițistul cu mănuși de plastic a vrut să verifice rucsacul. - Nu prietene, pe ăsta îl deschid eu. Am o camera foto cam scumpă și nu vreau s-o atingi matale. N-am reușit să traduc matale în engleză, dar în principiu cam asta i-am spus. M-au lăsat să plec. Oi avea față de infractor, m-am bucurat eu in sinea mea, căci interpretez rolul unui sef de bandă de spărgători.



In drum spre hotel i-am propus Tetei să ne oprim la un gyros și am aterizat fix in Exarhia, zona de protest și de stânga a Atenei. Zona antiguvernamentală, un fel de cartier studențesc și boem în care poliția nu se încumetă să intre cu una cu două. Ne-am oprit lângă un mic părculeț extrem de animat. Parcă era miting. Teta mi-a spus că așa se întâmplă în fiecare seară, oamenii se adună grupuri, grupuri, deschid băuturile și stau de vorbă. Mă gândeam în sinea mea, să fie astea ultimele reminiscențe ale democrației ateniene? Boschetari, laolaltă cu studenți și cu pensionari sau cu băieți de cartier străjuiți de terasele la care turiștii se inghesuie sa miroasă parfumul Atenei.



Ne-am plimbat puțin pe străzile din  Exarhia. Afișajul ilegal din București e o glumă proastă pe lânga ce vezi în Atena. Pare că mișcarea a scăpat de sub control. La fel si grafitti-ul care a devenit o iederă ce împânzește casele și micile blocuri din Exarhia. O iederă care împrejmuiește parterul. Ai senzația ca desenele și inscripțiile nasc clădirile. Pe un zid scrie: Don't give me loan, give me some substance. Fotografiez. Mergem mai departe și mă gândesc la dezbaterea asta nesfârșită despre Grecia. Până la urmă, Uniunea Europeană nu va putea să reziste. E ca un schizofrenic ambivalent. Mentalitățile nordului și sudului. Raportarea la ideea de muncă. Chiar și clima. Nemaivorbind de moștenirile culturale. Italienii nu-și vor putea bea cafeaua cu suedezii decât în vacanță. Altminteri, suedezii vor fi la muncă la ora la care italienii își vor bea cafeaua.



Ajung la hotel. Nu pot să adorm. Intru pe net. N-am ce căuta. Ies. Mă gândesc la biografia lui Pacino. Mai am puțin și o termin. Ce paradox: unul dintre cei mai reprezentativi actori ai Hollywood-ului, întruchipare vie a visului american, starul de cinema, e format la școala lui Stanislavski, îl venereaza pe Shakespeare și dacă vine vorba de alți dramaturgi nu ezită să-i numească pe O'Neill, Cehov și Strindberg. Și când te gândești că în România, la UNATC, studenții la actorie au ajuns să își dea examenele cu "remake-uri" după scene din filmele de la Hollywood. Ce ironie, nu?

Ultima declarație

O ultimă precizare. Referitor la comentariile pe care Cristi Sima le face la adresa mea în partea a doua a scrisorii pe care am publicat-o și eu pe blog precizez că ma abțin de la orice fel de comentariu. Rămân la principiul că neînțelegerile, conflictele sau acuzațiile dintre prieteni se rezolvă între prieteni și nu la nivel public. Nu am fost niciodată adeptul circului public mai ales cu privire la relații care mă priveau personal. Dialogurile dintre mine și prietenii mei nu pot avea caracter public, prin urmare rog presa să nu-mi mai solicite declarații referitoare la cele spuse despre mine de Cristian Sima. Punct.

Scrisoarea lui Cristian Sima

Azi noapte am primit această scrisoare cu subiectul "sima" și cu rugamintea de a o publica pe blog. Știu că scrisoarea a fost primită de mai multe persoane și textul se găsește deja pe Internet, dar din moment ce mi-a fost trimisă, o voi publica și eu. Mă abțin de la orice comentarii pe seama acestei scrisori. Sunt absolut sigur că scrisoarea îi aparține domnului Cristian Sima.



Desi lungimea funiei este aceeasi cu inaltimea ghilotinei, onoarea trebuie sa redevina o virtute, sa-si recapete valoarea de piata; altfel, “oamenii de onoare” asa cum se autodenumesc mafiotii, vor ajunge sa fie mai numerosi decat oamenii onorabili.



Nu ma pot defini nici „om de onoare” si cu atit mai putin onorabil.Avionul care traverseaza Atlanticul imi creaza o ciudata senzatie de pace si liniste,toata lumea a adormit brusc lasandu-ma parca sa-mi hotarasc singur sfarsitul .Decizia finala e luata.As vrea sa fiu un razboinic Ronin dar nu sunt.Sunt singur si am nevoie de timp mai mult decat am nevoie sa traiesc.Am fost mereu in criza de timp , acum mai mult ca niciodata.Ma obsedeaza o fraza a lui Tudor Chirila de acum citiva ani:”Nu murim cand vrem noi”,dar oare putem muri cum vrem noi?As avea nevoie de cel putin doua luni pentru a asterne pe hartie tot ceea ce am trait ,nu numai in ultimele patru luni ci mai ales in ultimii 51 de ani. Cand va izbucni scandalul toti ma vor acuza ca am fugit cu zeci de milioane de dolari in cine stie ce insula din pacific.Am 2500 de franci , trei carti de credit care sunt blocate din lipsa de fonduri si un cont in bursa la GS de 10000 de euro cu care trebuie sa cistig ca sa reusesc sa supravietuiesc doua luni pentru a scrie.Moral sunt responsabil in totalitate de pierderile clientilor desi au semnat ca isi asuma  riscul,dar oare moral sunt responsabil si de cistigurile de pina acum?Am fost mereu un luptator si cred si acuma ca lucrurile s-ar fi putut salva dar, mi-era imposibil sa-mi continui ipocrizia pentru a satisface o lacomie generala a clientilor,lacomie pe care am exploatat-o la maxim in demersul meu de a le castiga increderea si respectul. "Ipocrizia e omagiul pe care viciul il aduce virtutii" - Francois de la Rochefoucauld



Am nevoie sa-mi spun adevarul ,sa-l urlu ,indiferent de ce se va intimpla dupa aceea.Inainte insa este impetuos necesar sa-mi recunosc greselile.Voi plati pentru ele cu demnitate.Soarta mi-a dat enorm pina acuma si e normal sa mi se ceara dublu,totdeauna platesti cu dobanda mare.



Am avut doi ani de gratie divina as putea spune.Tot ce am incercat in 2007 si 2008 mi-a iesit perfect.La sfarsitul lui 2006 am crezut ca sistemul financiar global se va prabusi cu o viteza ametitoare.Am actionat in consecinta.Am suferit pina la 1 noiembrie 2007 zi in care bursele americane au inceput sa cada ireversibil.In 2007 eram membru in CA al BVB si ma luptam cu toata lumea pentru a introduce vanzarile short si futures-ul pe indice,trebuia creata urgent posibilitatea pentru investitori de a se proteja impotriva unui crah.Nu am reusit .Am demisionat si mi-am vindut actiunile lui Morgan Stanley pentru 10mil roni.La sfarsitul aceluiasi an am fost contactat de Marian Dinu(fost presedinte CRA sif4 ,fost presedinte Alpha Bank securities,fost atasat de atasat la ambasada Romaniei de la Moscova in vremea puterii populare si un „om de onoare”) si de Alexandru Elian (fost presedinte Delta Valori Mobiliare si el un „om de onoare” dar din partea lui Meyer Lansky).Cei doi vroiau sa scape de Stere Farmache si Dan Paul de la BVB si aveau nevoie de mine ca sa reusim un putch pentru a schimba conducerea si a face din BVB o bursa europeana.Am convocat AGA pentru revocarea CA , am strans voturile necesare (pentru a avea voturile lui Daniel Tepes a trebuit sa-i cumpar la pret maxim 10% din actiunile de la Sibex si asa am devenit actionar la Sibiu)si........ in momentul votului Dinu si cu Elian au votat contra mea desi ei au fost primii initiatori si ei pregatisera si documentele pentru AGA.Tradare,tradare ....dar sa stim si noi.Din acel moment am inceput sa mint sau, daca vreti,sa coafez realitatea.E doar o precizare temporala, nu o scuza.Tot in 2007,2008 am iesit si din investitiile imobiliare atit cit am reusit sa vind,oricum cea mai mare parte.In toate afacerile in care am intrat am atras prieteni si cunoscuti.Aveam nevoie sa fac oamenii sa cistige pentru a fi adulat dupa aceea.Evident, tot ce s-a vandut din imobiliare in profit a fost partea clientilor (doar spusesem la tv ca trebuie vandut tot) ce a ramas a fost partea mea si o am si in ziua de azi.Multi din cei ce reclama pierderile de azi au castigat mult mai mult atunci ,dar au uitat.Un client care castiga nu spune nici macar nevestei,cel care pierde te spurca in piata publica.Pentru a putea exploata lacomia ai nevoie de un raport cu banii de totala indiferenta .Nu am cumparat niciodata o masina mai scumpa de 30k euro ,locuiam pina in decembrie intr-un apartament comunist de pe Dorobanti si de atunci intr-un alt simplu apartament de 2 camere.(apropos ...mult vehiculata casa in elvetia e cu chirie)Sunt si astazi convins ca singura avere pe care o poti lua cu tine oriunde e capul si experienta.Daca voi mai fi liber peste doua luni sper sa dovedesc din plin ce am afirmat mai sus.



Iesit puternic ciufulit din luptele de culise de la BVB si ajuns fara voia mea actionar semnificatic la Sibiu mi-a incoltit ideea de a realiza ceea ce nu am reusit la Bucuresti.... o bursa europeana.Imi plac luminile rampei si cred ca, si acum, ca si atunci ,la inceputul aventurii, nu am inteles pina unde pot sa vorbesc.Dar orice Ronin are dreptul la un ultim strigat, eu de ce nu as avea?Pentru a intelege tot ce s-a intimplat din 2008 si pina azi e nevoie sa va descriu personajele pe indelete si evenimentele cu lux de amanunte , atat cit imi va permite timpul.Timpul pe care tot aceste personaje mi-l vor acorda.Daca acest serial se va intrerupe inainte de termen va rog sa nu cumva sa speculati pe seama vre-unui nume pomenit aici.Orice potrivire de nume si fapte e total intimplatoare........Nu vreau sa credeti ca ma justific pentru pierderile din bursa aruncind noroi in jur.Vreau doar sa povestesc cum am ajuns aici (de ce am ajuns aici va fi un subiect de analiza in viitor) si mai ales, cum vroiam sa ies.Pentru a calma un pic lucrurile vreau sa va spun ca WBS holding nu a avut niciodata mai mult de 60 de clienti,toti au acceptat riscul,multi au retras deja o mare parte din capital si altii au retras chiar mai mult decit au depus.



Toata vina pentru situatia in care s-a ajuns imi apartine.Eu mi-am asumat toate riscurile,eu am luat toate deciziile,niciun angajat nu e raspunzator pentru nimic.Nimeni nu e vinovat in afara de mine,nici CNVM ul , nici clasa politica ,nici ”oamenii de onoare” nici onorabilii clienti.Am nevoie sa spun insa tot adevarul pentru ca sistemul financiar politic de la noi si nu numai sa fie inteles.Nu am niciun ban ascuns dar evident am o responsabilitate morala pe care mi-o asum in totalitate....si undeva intr-un colt ascuns mai cred inca ca toata lumea isi va recupera capitalul .....fara asteptatul profit.