Tudor Chirilă's Blog, page 7

Viața merită să fie trăită. Ilustrată portugheză

Alanticul 







Când am ajuns pe marginea promontoriului la Cabo del Roca mi-au dat lacrimile. Nu știu ce naiba s-a sucit în ființa mea. Am trecut de crucea din piatră, înaltă de vreo șase metri care marchează - privind către o Americă invizibilă - cel mai vestic punct al Europei și m-am așezat pe balustrada de piatră cu fața către nord. În stânga mea, Atlanticul unei zile toride, fără vânt sau nori. În față o stâncă uriașă se ridica din apa care în răstimpuri o scălda în spumă. Mi-au dat lacrimile. Totul era imens și liniștit. Dacă privesc în urmă, acum, la câteva ore după ce am fost acolo mă gândesc că aveam nevoie de reconfirmarea asta a imensității naturii. Băiete, bărbate, omule, liniștește-te, sunt aici și mă ridic din Atlantic fără niciun fel de orgoliu. Sau poate crucea aceea privind către vest. Dar crucea este a omului. Nu, nu ea. Dumnezeirea din stâncă, nu nevoia din Cruce. 




În jurul meu lumea era pestriță. Grupuri obosite de turiști veniți cu autocarul, prea hăituiți pentru relaxare, "backpackeri" îndrăzneți, portughezi cu familiile, cupluri izolate, condiții sociale și intelectuale adverse sau diferite. Toți priveam către vest sau către nord, către crucea care privea și ea vestul. În aer plutea o briză de solidaritate răbufnită din uimirile nereținute. Și mi a venit în cap ideea asta că locul nostru, al oamenilor e doar în natură. Și că doar asta ne (mai) poate solidariza. Un manelist, un inginer, un pianist, un tâlhar, o prostituată, un cercetător, un gigolo, un șofer, un actor, toți vor fi uimiți până la indignare de spectacolul imens și mut al stâncii gigante care iese din Atlantic la marginea Europei. Uimirea este un (a)tribut adus frumuseții. Din fiecare dintre ei va răbufni o formă de uimire și de subjugare. Chiar dacă scuipi semințe către infinit, cum poate ar face manelistul, n-ar fi altceva decât o mecanică inconștientă pe fondul unei uimiri netrucate. 




Când ne-am rupt de natură, ne-am rupt de ideea unității noastre. Atunci am fost alungați, atunci am căzut, atunci am pierdut Paradisul. Poate că drumul nostru ca rasă este doar fuga din Natură pentru ca mii de ani mai târziu să-i dăm din nou de capăt, de data asta nu înfricoșați, ci iluminați. Nu știu de ce îmi vine în minte Odiseea Spațială 2001 cu acea călătorie dementă din final când personajul principal se regăsește pe sine, copil, într-o altă dimensiune. 




Am stat aproape o oră în cel mai vestic punct al Europei. Apoi ne-am întors în sat. Căutam locuri fără turiști sau mai degrabă fără un anume soi de turiști. La venire, când am traversat Cabo del Roca, mi-a atras atenția un indicator pe care l-am urmat la întoarcere: Moinho Dom Quixote bar esplanada. Era într-adevăr un bar sub forma unei terase, cu multe spații mici, intime, dar conectate unele cu altele. Multă ceramică, gresie și faianță portugheză pictate în modele colorate amintind de civilizația maură, umbră din abundență oferită cu grație de tot soiul de plante verzi. Din aproape orice colț al terasei se vedea Atlanticul pe care tocmai îl părăsisem în căutarea răcoarei. 




Vorbisem mult despre finalul din Dragostea în vremea holerei  tentați ( victime ale rătăcirilor psihologice moderne ) să-i atribuim lui Fernando Ariza obsesia in locul iubirii. Cum sa astepti o viață o femeie? Cum să nu poți merge mai departe? Ne-am așezat lângă doi bătrâni nemți, amabili și volubili. Am să mă opresc aici pentru moment din descriereea lor pentru că mi-e foame de clipa asta pe care m-am gândit s-o scriu imediat ce s-a intamplat. Si nu stiu de ce am făcut ocolul ăsta pe marginea Atlanticului. Cred totuși că uneori contextul elucideaza un soi de subtext neînțeles al autorului sau gânduri expimate opac...




Bătrânețea 




Ele au plecat către toaletă. Am rămas noi doi, resturile prânzului lor și cârjele lui. I-am spus că l-am admirat acolo sus pe promontoriu, cum a luptat să ajungă pe margine să privească oceanul. Am încercat s-o articulez cât mai simplu și direct fără să accentuez mai mult decât o făceam deja condiția lui de șchiop. Admirația unui om în putere pentru unul care luptă să rămână în putere. A început să-mi înșire problemele lui. Coloana, trei operații la șold apoi s-a oprit abrupt ca și cum și-ar fi dat seama că bate câmpii. Viața e frumoasă și merită trăită, a zis. E momentul să cobor privirea în pământ oricât de mult aș vrea să văd cine câștigă această luptă. Lacrimile sunt deja în spatele ochilor, dar bătrânul e tare, ochii se îngustează dar nu se umezesc. Și din nou: soția mea a murit, prietenul meu cel mai bun soțul doamnei cu care mă aflu aici, a murit și el. Eu mi am pierdut soția, ea și a pierdut soțul. Și acum încercați cumva să treceți împreună peste asta, am adăugat eu. Nu, în niciun caz, a ripostat el ferm. Vorbim despre trecut. În drum spre toaletă bătrâna îi împărtășea iubitei mele aceeași poveste. 




Ne-am tot întrebat ce semnificație are reunirea lor după moartea partenerilor. Să fie vorba despre prietenie? Sau poate un fel de sindicat al durerii care prin rememorare să facă mai ușor de suportat singurătatea? Să fie victimele unei iubiri ascunse și refuzate ca în romanul lui Marquez? Când Jurgen mi-a spus că își petrec vacanța împreună am sugerat că o fac ca să depășească mai ușor momentele el a refuzat categoric ideea asta. A repetat că viață merită să fie trăită. Părea o glumă macabră rostită, așa, cu cârjele lângă el. 




 Jurgen e pensionar acum. A fost de toate. Inginer în industria de automobile, a procesat date, a lucrat apoi în vânzări, și-a pierdut banii într-o afacere cu aparatură medicală dar și a achitat toate datoriile ( o spune cu un zâmbet mândru) apoi la cincizeci de ani a intrat în lumea modei. M-a pufnit râsul pentru că lui Jurgen la cei doi metri ai lui cu statura greoaie și sandalele cu ciorapi i-ai fi atribuit orice de la fermier la hamal, dar nu imaginea unui “fashionable”. Culmea, a ajuns să fie managerul general al companiei germane care rivaliza cu Joop. A avut și concurența celor mai tineri dar s-a descurcat și a făcut bani buni. 

În ultimul an dinaintea pensiei număra zilele cu febrilitatea unui condamnat la zeci de ani de pușcarie. Apoi s-a văzut pensionar. Zâmbește amar. La câteva luni după pensionare se simțea inutil. Ai putea să începi să muncești din nou, îi spun. Zâmbește amar pentru a două oară și zâmbetul lui vorbește despre deziluzia care ne paște pe toți. Înțeleg din privirea lui că nu despre bătrânețe și singurătate e vorba, ci despre obsesia înfricoșătoare că toată viața asta ar fi putut să fie altfel.  







Încercăm să vorbim despre alte lucruri. Are un iphone generația I la care mă uit ca la o piesă de muzeu. I-am spus să nu-și ia 5. Spune că nu-i înțelege pe boșorogii lui care stau toată ziua pe facebook și când nu stau pe fcaebook se plâng de dureri osoase. Oamenii au uitat să mai vorbească unii cu alții, zice. E revoltat că Merkel îi impozitează pensia. Le-a scris celor de la venituri și taxe că dacă vor le poate trimite direct grecilor partea lui de pensie impozitata. Cum, cum, cum să-mi impoziteze pensia??? Îmi dau seama încă o data că Uniunea Europeană e din ce în ce mai șubredă. Când eram copil, de Crăciun, aprindea mcâte o lumînare pentru un alt copil din Germania de Est și priveam pe geam cu speranță. Toți copiii din vest făceau așa. Acum, oftează Jurgen, multă lume spune că Zidul nu trebuia să cadă. Cu toate astea discuția e dominată de un soi de optimism. Viața merită să fie trăită. 




Speranța




Dacă te uiți la bătrâna lui prietenă te înveselești. E volubilă, e aiurită și îl scoate din sărite pe Jurgen care o tachinează permanent. Vorbește îngrozitor de mult. O dată la trei ani mi se face dor de ea, vin aici și după zece zile nu știu cum să fug la Hamburg. Bătrâna a fost balerină cândva, Jurgen nu pierde momentul să-i evoce sânii mari care se descurcă bine și acum. Au fost o piedică pentru mine, ne spune ea ciripind cochet, baletul nu presupune sâni. 




Îmi dau seama că relatarea mea de până acum a prins un aer de reportaj ca și cum eu sunt detașat de toată această și o relatez  rece, obiectiv. În realitate nu e deloc așa. Eram absorbit și fascinat de toată vibrația din jurul meu. Eram însetați și doborâți de căldură când am găsit răcoarea grădinii Don Quijote. După ce ne-am așezat lângă personajele noastre m-am îndreptat către barul hippie și colorat adăpostit în casa înaltă. Deși întunecate, încăperile și pereții casei erau pline cu detalii colorate: tablouri, abajururi, statuete, colivii, fotografii, suveniruri, un amalgam vesel de culori calde. Pe marginea unei ferestre un Don Quijote și Sancho Panza de fier se prefigurau întunecat peste vegetația pestriță a grădinii. M-am hotărât la Sangria din vin alb. Apoi m-am întors către colțul nostru de grădină unde conversația curgea molcom peste băncile de piatră. Jurgen își căuta un loc mai la umbră pentru că soarele izbutise să-i dibuiască printre frunze chelia. 




Ne-am întors la povestea balerinei noastre. I-am uitat numele, spre rușinea mea și “batrână” e un termen impropriu pentru această femeie vivace al cărei temperament vesel te făcea să uiți că ai de-a face cu o persoană trecută de mult de a doua tinerețe. Ba mai mult, nici a nemțoaică nu aducea. Părea desprinsă dintr-una din vilele cu aer colonial de pe coasta dintre Cascais și Guincho - plaja windsurferilor  și a kiterilor liberi. 




Ne-a spus că a  fost în România înainte de 89. Era foarte sumbru, spunea, oamenii nu aveau de niciunele, am văzut magazine alimentare cu vitrine goale, eram tristă, oamenii erau săraci. I-am spus că săraci sunt și acum, dar vitrinele sunt pline. E mai pervers așa.  




Spre deosebire de Jurgen, ea pare foarte împăcată cu viața ei aici. Nu vorbește portugheza decât pe sărite și mixează limbile ca să se înțeleagă cu lumea de prin Cascais. Are un cățel pe care îl adoră, un băiat de 48 de ani pe a cărui noră nu o place, fapt care ne face să ne vedem mai rar, râde ea. La ora amiezii când căldurile devin ucigătoare stă întinsă în umbra căsuței sale. 




Sangria ne amețește blând iar mintea mea alunecă leneș către viziuni sumbre ale propriei mele bătrâneți. Apoi, scuturat de o rafală de vânt imaginar, mă regăsesc într-un prezent de care știu că trebuie să mă bucur. O fac, cu toată puterea mea. E bine, e prezent momentul ăsta în care o albină escaladează buzele dulci ale ulciorului de Sangria, banca de piatră  lipită ferm de trupul meu transpirat, iubita mea meșterind la aparatul ei foto, coroanele verzi ale copacilor de deasupra mea printre care se vede cerul de un albastru spălăcit. Încerc din răsputeri să nu mă mai întreb ce va mai fi, ce va mai veni, ce ar trebui să fac în viitorul apropiat sau peste câteva luni sau ani. Încerc să fiu doar aici, doar acum, o provocare uriașă pentru mintea mea neliniștită care adoră să se învârtă printre întrebări ca o creatoare de modă exuberantă printre modelele ei, la finalul prezentării. Îmi vine în minte Pessoa, în goana lui după o extragere definitivă din orice fel de timp și de orgoliu: “Usor, ușor, imperceptibil de ușor, Un vânt foarte ușor a trecut, Și se îndepărtează, ușor de tot. Iar eu nu știu la ce mă gândesc și nici nu încerc să aflu”.  

  



 Jurgen se ridică greoi și pleacă spre toaletă. Îsi lasă cârjele sprijinite de bancă. Balerina noastră îl însoteste. Ramânem singuri. Mă ridic și îmi iau aparatul de fotografiat. Mă îndrept spre bancă și încadrez: cârjele metalice cu mânere din plastic negru, banca albă din fier forjat modelat în spirale, o vale în josul căreia se văd câteva case apoi în depărtare oceanul. Viața are de toate, îmi spun. Apoi îmi vin în minte vorbele lui Jurgen ca un capac dur trântit peste lacrimile nețâșnite din spatele ochilor lui: Viață merită să fie trăită.  

Boulevard of Broken Dreams. Gânduri despre teatru.

Mă pregătesc să revin pe scena. Ca actor. Nu mi-e limpede unde o să se întâmple asta, dar mă pregătesc. Am citit foarte multă dramaturgie vara asta. În special americani. Mă fascinează cum găsesc ei subiecte, aproape din nimic, adică te apuci să citești ai senzația mai degrabă de eseu dramatic și dintr-odată conflictul apare de nicăieri sau de unde nu te aștepți. Apoi îți spui: de ce nu m-am gândit eu la treaba asta?



Am sentimentul că există un soi de pudoare în materie de subiecte în dramaturgia și scenaristica românească. Un soi de autocenzură vis-a-vis de ce și ce nu putem face pe scenă sau ecran.  Parcă suntem obsedați de drame mărunte, suntem fascinați de firesc nefiresc, alimentăm tăceri misterioase sau inventăm mistica tăcerii.

Parcă nu vrem să tăiem în carnea vie a unei povești cu miză uriașă. E mai interesantă o existență anostă decât una spectaculoasă deci( ar zice unii) necredibilă și susceptibilă de a fi un clișeu. Pare că nu ne place "twistul", suceala poveștii într-o directie abruptă care să-l pună pe personaj în fața unei decizii capitale.



Drama americană speculează decizii imposibile, situații incredibile, vorbește despre eroi care luptă să iasă din situații fără ieșire. Mi-aduc aminte de parafraza la pictura lui Edward Hopper - Nighthawks, parcă cineva a numit-o Boulevard of Broken Dreams, în care Marylin Monroe, James Dean și Humphrey Bogart împart același fast-food, târziu în noapte, captivi fără speranță ai unei vieți pe care și-au imaginat-o altfel.  Dacă vreți e o similitudine cu fatalismul rusesc din Livada lui Cehov unde pare că nu se întâmplă nimic, dar ce miză poate fi mai mare decât să fii obligat să-ți vinzi amintirile unui vătaf cu care n-ai nicio legătură? Cine și-ar amaneta măcar trecutul? Darmite să-l vândă?



Da, asta mi-aș dori să văd în poveștile noastre, costul și prețul acțiunii personajelor. Personaje mai profunde sau fotografiate în profunzimea lor, situații limită. Ne ferim să jucăm situații grele. De ce vedem actori mari in filme bune și destul de rar actori mari în filme slabe? Pentru că rostul unui scenariu bun este acela de a-l pune pe actor în situații cu combustie dramatică mare, astfel că el nu face niciun efort suplimentar ca să se exprime pe sine. Situația exprimă personajul și nu invers. Cand situațiile unui text sunt fără miză, rămânem cu o trecere prin scenă. Nu întâmplător când vine vorba despre structura narațiunii toată lumea se întoarce la Aristotel, Sofocle, Euripide et comp. Poate n-ar fi rău să-i mai vizităm și noi din când în când...

Junk Thoughts

Șoferul civilizat și prezentabil, un individ pregătit să servească, deschide ușa uneia dintre mașinile alea negre, mari și lungi. Mă urc. Șoferul se urcă și el, plecăm către nicăieri. E una din diminețile alea în care nu-mi sprijin capul de geamul rece, așa, a pagubă. E bine. Răsăritul ăsta care-și aruncă lumina roșietică pe toate lucrurile ce-mi traversează privirea fixă e dătător de speranță. Miroase plă�cut în mașina neagră, șoferul îmi pune două întrebări politicoase și mă lasă în pace. E bine, e liniște. Motorul toarce și se rățoiește din când în când la drum, mașina asta de mafioți mă face să mă simt mai mic. Mă afund în perne și mă bucur de o speranță nedefinită care mi s-a cuibărit în inimă. Nu vreau să sper către ceva anume pentru că ar însemna să-mi tulbur starea asta de bine. Doar privirea fixă, intersectată cu lumea, respirația mea regulată și dimineața ușor racoroasă de mai. Ajungem la aeroport, mă despart de mașina neagră și confortul mafiot, plutesc peste check in și controlul pașapoartelor, plutesc ușor peste sala de așteptare și ajung la scara unui avion care va zbura mult, către o destinație pe care nu o cunosc. E un avion uriaș cu scaune pe trei rânduri, nu zbor business, dar avionul e aproape gol, n-am absolut niciun bagaj, sunt ușor, foarte ușor, o pereche de blugi dintr-un denim mai subțire decât media jeansilor lumii, un tricou de culoare gri și o pereche de șlapi.



Decolăm greu, avionul se desprinde îndurerat de pământ și încearcă să uite ridicându-se tot mai sus, zboară deasupra fantomei lui Icar care nu aude strigătele disperat-reverberate ale tatălui său, se mai cutremură înfrigurat de atingerea vreunui nor, liniștea nu m-a părăsit, plutesc uimit deasupra lumii, fără să știu unde zbor, fără să-mi amintesc cum am ajuns în situația asta, nu știu cine a achitat pentru mine călătoria asta și pentru prima data în viață nu vreau să controlez nimic, închid ochii. Peste ceva timp aud întrebările politicoase ale stewardesei, dar rămân cu ochii închiși. Femeia se retrage pentru ca să� revină� câteva minute mai târziu cu o pă�tură� moale� pe care o întinde grijuliu peste mine. Aerul dimprejur se burzuluiește puțin și-mi gâdilă� nă�rile. Trece o viată� de om, cum trece timpul când reușești să� nu te mai gândesti la nimic - cu adevă�rat la nimic - să� dispari din lume și din tine, pentru un timp relativ. Deschid ochii cu oarecare teamă�.  Am vrut să scriu frică dar aș fi exagerat. Mă gândesc că stewardesa mea ar fi putut să îmbătrânească deja.



Am aterizat pe un aeroport subtropical, camioane militare și avioane cu găini, se simte ocean în aer, mă iau după miros și plutesc din nou peste controlul pașapoartelor, trec frontiera zâmbind și pe măsură ce zâmbesc simt că ochii mi se fac și mai albaștri. Mă urc într-un autobuz gălăgios, se vorbește în spaniolă, nu mă complic să aflu unde sunt, mă înghesui printre oameni negri și colorați și nimeresc lângă doica lui Scarlet O'Hara, este liberă acum și practică magia neagră, dar mie îmi zâmbește șăgalnic. Nu-mi vine să cred, totul e atât de departe în urmă, răsăritul și mașina mafioților, fereastra rece și soarele luminând copaci sau blocuri trase la față. Mergem vreo trei ore, grandma' îmi povestește ceva de la începuturile lumii, iar eu adorm din nou pe umărul ei, sunt ușor - blugi, șlapi și tricou - miroase din ce în ce mai puternic a ocean, cine naiba spune că nu ne naștem cu mirosuri îmbibate în suflet, ne naștem cu orice în afară de sens, dar azi nu caut sens și e bine.



Autobuzul mă lasă undeva pe marginea drumului paralel cu oceanul și o plajă murdară. Mă îndrept către plajă. Undeva în depărtare intuiesc o mogâldeață de paie, nu devine un scop decât prin simplul fapt că am de gând să merg tot înainte așa cum am hotărât la începutul dimineții ăsteia de mai. Peste vreun kilometru am să mă așez și am să beau cuba libre cu un mustăcios tăcut și tăiat pe față în mai multe locuri, chiar și aproape de marginea de jos a ochilor săi înguști, așa de înguști încât îl fac să pară că se hlizește, nemernicul. Beau mult fără să mă îmbăt soarele cade peste lume, e timpul s-o iau din loc, abandonez mulatrele transpirate și încărcate cu tinichele naive și plec din nou pe plajă. Am să mai merg contra luminii așa, preț de-o oră, până când am să întâlnesc o casă albă colonială, cu toate perdelele fluturând deși nu adie nici un pic de vânt, ba dimpotrivă un soi de zăpușeală groasă plutește peste lume ca un gaz greu.



Mă atrage casa asta cu coloane albe și tencuială căzută, caut o intrare, e undeva în spate, în față sunt doar ferestrele mari care dau către mare și un balcon central în care nu se află nimeni. Iată-mă în fața ușilor deschise, intru și aleg să urc pe una din cele două scări de marmoră așezate simetric la stânga și la dreapta unei săli ca de bal a cărei perspectivă se pierde într-un soi de ceață albă venită de pe ocean prin ferestrele deschise. Urc la etaj și incep să merg dintr-o cameră în alta pe parchetul care scârțâie a trecut. Mobilele sunt acoperite cu cearșafuri albe, cineva grijuliu a lăsat totul în ordine aici. Mă îndrept către ferestrele care dau către plajă, toți oamenii care intră în case pentru prima oară caută ferestrele, dar eu probabil caut și alte lucruri de care nu sunt treaz, pentru că mă îndrept spre una din ferestre unde se află o siluetă de femeie care privește oceanul în liniște. Și părul ei flutură fără vânt, o mănă atârnă pe lângă corp îmbrățișată în dreptul cotului de cealaltă mână, o femeie într-o poză adolescentină. Sensul pe care nu-l căutam în dimineața asta își face limpede apariția. Femeia de la fereastră ești tu. Nu e nevoie să te întorci. Nu e nevoie să spui nimic. Am să ridic eu cearșafurile de pe mobile după care o să mă conduci către bucătăria casei coloniale. O să ne și culcăm undeva în noaptea plină de zăpușeală însoțiți de zgomotele ritmice ale elicelor care încearcă să îmboldească aerul. Dar mai e până atunci, mai e...

Vama - Perfect fără tine (video)

Cântecul se poate cumpăra de aici .

Perfect fără tine. Dragoste de viață, de muncă și de oameni

Toată viața ne zbatem între realitate și fantezie. Fluturi atrași de lumina becului care nu există. Toată viața luptăm să transformăm fantezia în realitate sau fugim de realitate și ne refugiem între peretii calzi și moi ai unor lumi închipuite. Weekendul trecut a fost altfel. Cele două lumi s-au amestecat până când confuzia s-a instaurat confortabil, iar eu am abandonat controlul pozitiei mele în acest univers incert. - Răsăritul ăsta de pe autostradă e adevărat? Lumina soarelui, zgâriată de stâlpii șoselei ca într un film din 1900, îmi spune că da. Ne-am trezit la 4 dimineața ca să filmăm într-o zi ceea ce ar fi luat în mod normal două. Ne-am dus la culcare peste douăzecișipatru de ore, obosiți și fericiți. De când am început să muncesc, în viața asta a mea, mi-am spus că munca trebuie să fie plăcere, neapărat plăcere. Că nu are sens altminteri. Am luptat pentru asta. Doar că pe meleagurile astea peste care Dumnezeu a revărsat prea multă substanță de contrast, de multe ori drumul până la rezultat te secătuiește, munca devine o cursă cu obstacole absurde pe care nu le meriți. Rezultatul, premiera, cântecul, albumul, rolul, filmul, bucuria momentului în care îți oferi munca lumii te face să uiți de călătoria schimonosită de până atunci. Și totuși: călătorim mai mult decât sosim. Plecăm, sosim și între aceste două puncte trebuie să fie bucurie.



Așa a fost “Perfect fără tine”. O bucurie. Duminică seara, când ne întorceam acasă după două zile nebune, o melancolie bolnăvicioasă se așternea periculos diluând zâmbetele prietenilor din mașină. Atunci am spus: - E prea abrupt să mergem la casele noastre și să revenim cu picioarele pe pământ. Hai să bem ceva în seara asta, să sărbătorim finalul visului. Clipul nostru vorbește despre prietenie. Prietenia care nu-și supune participanții la încercări demonstrative. Iubirea solicită demonstrații. Prietenia le presupune, le conține. Orice iubire ratată se reface mai întâi în brațele prietenilor. Așa că într-o zi, când nu mai poți, îți iei câmpii și fugi la mare. Asta am învățat eu că avem, fuga către mare ca să ne rescriem  povestea. Pare un clișeu comercial. O fi. De câte ori nu fotografiezi răsăritul? Luptăm mereu să fim mai speciali decât măreția naturii care nu face altceva decât să fie grandioasă prin simpla repetiție. Pământul respiră. Frunzele mor ca să se tot nască. Și noi fugim mereu la mare sau visăm pe ascuns la asta. Cine nu și-a imaginat-o pe mama copiilor săi pe plajă? Unii poate că nu. Nu-i timpul pierdut. Așa că acest clip nu e altceva decât o fugă cu prietenii la mare. Și așa am fost noi toți. O echipă de filmare care a fugit la mare, într-o cursă nebună cu timpul sau norii. A fost perfect. Am avut nori când a trebuit, s-a înseninat la timp, vântul a încetat să bată când aveam mai multă nevoie. Sunt atâtea imagini care, dacă închid ochii, mi se perindă prin fața ochilor încât mă simt un om bogat, mult mai bogat. Rulota noastră hippie, asortată pestriț cu Andreea care părea o lumină senină coborâtă peste protestele contra razboiului din Vietnam undeva în fața Casei Albe a anilor ‘60. Alexandra filmând, cu zambetul pe buze, emoționată fără să știe exact unde să se împartă ca să fure momente, Gelu în fața unei pianine de lemn pe marginea unui câmp inundat de Dunare, fotbal pe plaja sub privirile liniștite și îngâduitoare ale unor fete hippie, Eugen cu alură de Keith Richards cântând Clapton lângă foc, Seba uimit de propriile jonglerii la malul marii, cu picioarele goale în apă rece, ca un dans păgân, Dănuț, agitându-se funky pe lângă un contrabas, Marius, implicat și bucuros ca un copil mare, fotografii nedeclanșate dar întipărite în minte, unde lumina aia incredibilă de la apus care te apucă de stomac și-l învârte în jurul gândurilor tale până le strânge într-un ghem imperceptibil care nu mai e gând, nu mai e nimic, lumina asta nebună alunecând pe fețe frumoase, destinse de zâmbet și de cea mai frumoasă formă de umanitate: prietenia și gingășia cu care ea se leagă. Prietenia ca nodul de la funia unui zmeu, îl legi, tragi tare de el ca să-l strângi. dar numai în bătaia vântului devine nodul de care ai nevoie ca să zbori, în singuranță. Urlete în rulota care sălta pe plajă la propriu, spuma de bere în aer, hohote nesecătuite de râs. Cine nu l-a vazut pe Costin la vernisajul propriei expozitii de râs sponsorizate de spritul grecesc din taverna lui Nikos n-a vazut nimic. Carina, care cred că este agentul secret al programului Excel în Romania, a abandonat și ea lupta cu realitatea și s-a instaurat comod în visul nostru de weekend. Au fost de toate. Prea multe pentru un post pe blog. Prea multe chiar și pentru clip. Avem material pentru trei. A fost însa multă dragoste. De viață, de muncă și de oameni. Poate că așa sună o variantă de sens al omului: dragoste de viață, de muncă și de oameni. Sinceritatea rupe ecrane și trece dincolo. Sinceritatea călătorește. Sunt sigur că o bună parte din frumusețea acestor zile va răzbate dincolo de laptopuri și plasme și-i va cuprinde pe cei care vor privi. Și mai cred că acest cântec va deveni imnul celor care vor să fugă la mare. Cu prietenii sau singuri, în speranța că îi vor găsi pe plajă. Pentru mine, acest cântec este deja un succes. Și asta nu pentru valoarea lui intrinsecă, ci pentru toată bucuria colaterală pe care mi-a oferit-o. 



Mă tot gândesc cum să închei, dar anumite povești nu merită închise așa că am să las lucrurile așa cum sunt acum, stau cu o tabletă în mână și în fața ochilor îmi revine ciclic imaginea unei rulote care se suprapune peste un cer roșietic la apus, pe o plajă pustie. În partea care nu se vede a acestei imagini, în spatele ochilor mei, e marea. În fața rulotei un grup mic de oameni, ca niște umbre chinezesti, dansează fericiți. 

P.S. Premiera videoclipului “Perfect fără tine” va avea loc duminică seara.

20 de minute langa parc

M-am oprit. Am oprit masina si am zis sa respir. Sinceritatea e probabil cea mai puternica arma la indemana noastra. Asa, din senin. N-am niciun motiv sa fi spus asta asa, deodata. Am oprit langa un parculet, pe Eminescu. O batrana sta linistita pe o banca. N-o sa avem niciodata nimic in comun. Doar momentul asta in care eu o privesc si ea nu stie. In fata ei o statuie sta cu spatele catre noi. E si o biserica langa parc. Un barbat in camasa neagra isi face cruce. Batrana se ridica si pleaca. Sinceritatea e o arma greu de folosit. Te poti rani. Ireversibil ranit. Probabil ca momentul ala de eliberare in care esti una cu tine in ochii tuturor face toti banii. Copacii parcului au infrunzit neincrezator. E de inteles. Intotdeauna e ceva de pierdut. De aia e greu sa manuiesti sinceritatea. Reputatie, bani, frica, orgoliu, dragoste. Totul e de pierdut. Pe langa mine tocmai a trecut o poveste cu parul lung, roscat. A lasat in urma o dara de parfum menit sa rascoleasca amintiri. Cum face November Rain. Ma duce cu gandul la o sufragerie comunista intunecata in care incercam la saispe ani sa atingem buze si sani. Baby, in our wildest moments we could be the greatest. Ce frumos spune asta Jessie Ware. Maretia. Ce sus poate fi omul cand vrea. Ma linisteste ideea ca omul are undeva inauntru o sursa latenta de maretie care se poate activa. Ceva din maretia si linistea plopilor se regaseste in fiecare om. Am deschis geamurile masinii. Ce plina de amintiri e masina asta. Am senzatia ca daca as vinde-o mi-as vinde trecutul. Unii copaci nu indraznesc sa infloreasca. Follow the leader. Sinceritatea e la fel de frumoasa ca primavara. Sinceritatea e laser. Sinceritatea calatoreste cu viteza luminii. Sinceritatea e lumina zorilor peste un sat macelarit de mizeria umana. Sinceritatea e un stalp in mijlocul desertului. Baby in our wildest moments, we could be the greatest. Nu alegem niciodata cu adevarat. Viata e amuzanta daca stau sa ma gandesc ca pentru mine alege copilul de acum douazecisicinci de ani. Eu sunt doar papusa acelui copil. O fata cu sani frumosi alearga dupa un caine, prin parc. Soarele s-a ascuns printre nori. Statuia pare mai impovarata. O adiere de vant a simtit ca e momentul. In dreapta mea punga cu apa si banane freamata usor. Sinceritatea e un bumerang. Pauza s-a terminat.



Tudor Chirilā

Cine e slab? Cine e puternic? Biloxi Blues pe 8 aprilie.

 Biloxi Blues. Un spectacol din care încă învăț. Un spectacol care se încăpățânează să nu moară. O lecție de viață printre hohote de râs. Îl jucăm foarte rar din motive care țin foarte puțin de noi și mai mult de dezordinea și confuzia culturală în care ne aflăm. Spectacolul de la Palatul Copiilor din 8 aprilie se joacă deja din 2006. Este prima montare a acestui text în România. Am colindat cu el 20 de orașe ale țării în primul turneu național de teatru de o asemenea anvergură( post revoluție, bineînțeles). Cu toate astea e încă foarte multă lume care nu a văzut Biloxi Blues. Povestea unor recruți care află că trebuie să plece la război și sunt total nepregătiți pentru asta. Povestea unui sergent aparent nebun care știe că singura șansă a acestor băieți este să învețe să facă față războiului și mai ales absurdului care îl însoțește. Ciocnirea dintre băieții ăștia tineri și sergentul Toomey. Eu sunt sergentul Toomey.

M-am întrebat mereu cine pierde în confruntarea dintre recruți și sergentul Toomey. De multe ori mi se pare că publicul ține cu recruții. E normal, cel mai slab e întotdeauna simpatic. Sergentul Toomey nu e simpatic, dar are umor. Umorul ăla dur de armată, cinismul celui care a văzut atât de multe, mai ales urâte. Pare că pe Toomey nu mai poți să-l surprinzi cu nimic. Pare că, acolo, în lumea lui cazonă, nimeni și nimic nu-i stă în cale. Cu toate astea, unul dintre recruți i se opune. Pentru că nu vrea să accepte absurdul pregătirilor de război. Toomey o știe pe a lui. Epstein nu "colaborează". Cine va câștiga? Eu cred că Toomey nu pierde. Mi ar plăcea să știu și părerea voastră dacă veniți la spectacolul de pe 8. Bilete găsiți aici și la office[@]agentiadevise[.]ro.

Mi-aș dori să putem juca Biloxi mai des, să-și gaseascā locul într-un spațiu unde să-l putem juca regulat. Pentru toată lumea care nu l-a văzut și întreabă mereu de el în pauzele prea lungi dintre un spectacol și altul. Este un text senzațional. Este o poveste din care sensurile se desprind ușor, nu e moralizatoare deși propune repere morale, este un loc în care toată lumea are dreptate doar că dreptatea celui slab nu coincide cu dreptatea celui puternic. Pe de altă parte se ridică întrebarea: cine este cel slab și cine este cel puternic? Biloxi Blues e o felie groasă și gustoasă de viață. E o porție bună de viață.  Are de toate: prima zi de sex, ultima zi de libertate, primul sărut, prima umilință, glume de armată, neînțelegeri, conflicte, solidaritate, speranță. Poate că arta adevărată este cea care te face să uiți de ține. Cel mai mare compliment pe care l-a primit echipa de la Biloxi a venit de la oamenii care ne spuneau că "n-au simțit cele două ore" și că "au uitat de toate". Vă așteptăm pe 8 aprilie.

 

 PS. O mențiune specială pentru Iarina Demian. Cred că toată distribuția trebuie să-i mulțumim pentru felul în care ne-a condus pe scenă. Dacă Biloxi se joacă încă este meritul Iarinei care a luptat din greu pentru el. Este exemplul unui regizor care nu poate să își abandoneze opera, când toată lumea pare să fi renunțat. Și, iată, împins ușor de la spate Biloxi se ridică precum un zmeu într-o zi cu vânt și zboară deasupra mării.

A momentary lapse of reason

Fapt: n-am mai scris de mult pe blog. Cauza: ar fi mai multe. Una dintre ele e că mi-a pierit cheful pe fondul unei senzații că nimic din ce scriu/fac/dezvolt/creez nu e important sau nu contează. Nu spun asta ca să aud un cor de voci strigând "avem nevoie de post-urile tale" pur și simplu asta îmi trece prin cap și nu am nevoie de niciun fel de reacție. De fapt, senzația de inutilitate vine de la o stare de lehamite generală și blocantă care pare să fi molipsit societatea noastră. Lehamite blocantă. Poate îmi pare un sentiment general și pentru că eu sunt foarte molipsit de starea asta. Traiesc cu senzația ca Romania a făcut un pas în jos de la "merge și asa" la "ei, și?" sau "așa, si?(formule cinice menite să minimalizeze și să exprime nepăsarea) .



În jurul meu miroase a frică de actiune si lipsă de entuziasm. Lucrurile sunt complicate într-o lume sau țară în care expresia oricărui tip de succes pare a fi exprimată doar material. Banii reprezintă criteriul respectabilității sociale. Unicul criteriu, dealtfel. Inițiativele, de orice fel, au nevoie de bani și se măsoară în bani. Dar cultura nu se poate măsura în bani deși modelul american se impune din ce in ce mai mult în viziunea multor artiști( ideea că actul de cultură se poate autosubvenționa și poate deveni profitabil). La noi cultura este subventionată, însă e subventionată de un stat nepasător ai cărui conducători nu sunt preocupați de substanța și relevanța culturală ci mai degrabă bifează un capitol bugetar care trebuie să existe.



Te simți mic și inutil printre tot felul de inițiative născute din celebrul lanț al slăbiciunilor relaționale și ierarhice. Nu contezi( și nici măcar nu ești judecat) pentru performanțele sau ideile tale ci pentru cunoștințele pe care ți le-ai făcut. Independenții, fie că e vorba de teatru, muzică, literatură sau arte plastice, nu sunt bine văzuți. Trebuie musai să fii înregimentat, dacă nu într-o structură oficială a statului atunci măcar intr-o gașcă sau grup de interese - acolo unde succesul se măsoară din nou în bani. Valoarea propunerilor de acte culturale nu este cuantificabilă după niște criterii cât mai apropiate de o analiză obiectivă. Mai mult decât atât, lumea nu mai pare că are nevoie de întrebări profunde pe care actul cultural are rostul de a le formula. Să fie ceva de râs dacă e teatru, să fie cu versuri simple "să le ințeleagă tot omul" dacă e muzica, refrenul să fie extrem de usor fredonabil, să nu pună probleme.



Există o ofensivă fără precedent a mediocrității și subculturii la care în mod normal elitele culturale ar trebui sa facă opoziție. Doar că elitele sunt dezbinate, nu există o voce colectivă care să taxeze radical atacurile prostului gust. Ba mai mult, sentimentul că starea de lehamite a cuprins si vârfurile culturii noastre e din ce in ce mai pregnant. Pare că s-au ascuns in turnurile lor de fildeș, mulțumiți cu existența în cadrul unor comunități fidele, la care nu e nevoie să faci mari eforturi ca să ajungi. Dar oare arta nu trebuie să educe, să schimbe, să-și facă loc cu coatele? Cum să schimbi mentalități găunoase și nefericite dacă nu ajungi la oameni? Întrebările astea nu-și mai au rostul pentru că bătălia pare pierdută. Cea mai mare scârbă mi-o provoacă politizarea fenomenului cultural.



Actul artistic are nevoie de finanțare. În Europa cultura nu este productivă. Insă țările civilizate reușesc să vadă în cultură izvorul direcțiilor socio - morale ale unui popor. Cultura este un bazin de la care se adapă identitatea unui popor. In țările civilizate acest lucru este bine înțeles si eforturile făcute în sensul independenței culturale sunt mari. E un loc neatins de politicieni iar încercările de a-și însuși câte o bucățică din această insulă liberă sunt aspru taxate. La noi e tocmai invers. Dacă nu ești într-un fel sau altul înregimentat politic nu poți face nimic. Și asta e cu atât mai rău cu cât marile corporații nu mai au bugete pentru cultură și oricum am convenit mai devreme că nu îi mai interesează decât actele  culturale care justifică investiția printr-un "return" pe partea de marketing sau vânzări. Cu alte cuvinte, cultura de masă. Pentru proiecte relevante cultural prin altceva decât numărul mare de oameni vizați nu există bani privați.



Și iată cum statul ajunge unica sursă de finanțare a actului cultural. Doar că statul este o dihanie mare care hrănește o rețea politică de funcționari instalați pe criterii de "familie"( nu spun nimic nou, știu). Este absolut inspăimântător ce pregătire au majoritatea persoanelor din diversele instituții culturale ale statului( sigur există și excepții) Pentru că ei nu sunt altceva decât copiii clasei politice. Cei mai mulți dintre ei fară nicio pregătire în domeniu. N-a mai fost loc pe la alte ministere sau organizații. Caracatița are tentacule prea multe ca să lupți de unul singur. Si uite așa, apar  artiștii de casă sau artiștii care intră în acest joc politizat al subvenționării culturii. Dacă ai ceva relații, dacă pari om de înțeles, dacă nu ești prea ciudat, dacă ai și un nume cât de cât( că doar promovăm valoarea, nu?) te poți înscrie pe lista celor care așteaptă câțiva lei de la statul preocupat de cultură. Dacă insă ai doar un proiect extrem de interesant și de bine prezentat, nu spera la nimic.



Dacă ești doar un artist bun, fără management personal( de unde bani pentru așa ceva), ia-ți gândul și de la fondurile europene. Statul nu are interesul să le poți accesa vreodată, mai ales de unul singur. Și asta pentru că celor câteva sute de politicieni și altor câteva zeci de mii de asistenți politici nu le pasă de niște bani pe care nu și-i pot însuși. Bine, nici asta nu este nimic nou. Doar că nu este o stare tolerabilă și totuși este mai mult decât tolerată, este deja acceptată și într-un anume fel, asumată. De aici cred că sunt îndreptățit să vorbesc despre un sentiment de lehamite generală. Probabil că pot fi contrazis de diverși oameni, mișcări, inițiative culturale care se zbat să-și creeze drum prin pădurea birocratică. Nu-mi pare util. E absurd să te lupți cu monstrul pe care îl hrănești.



Uităm că statul este finanțat de fiecare dintre noi și doar faptul că suntem în mod individual o celulă prea mică din "sângele statului" nu ar trebui să ne descurajeze de la a ne cere drepturile. În definitiv ce cerem?( cerem? care noi?) Cerem relevanță și criterii în organizarea culturii. Cerem ca statul să formeze strategii culturale și să devină un arbitru echidistant al implementării lor, cerem ca bugetele culturale să nu mai fie administrate pe principiul piramidelor de clan. Cerem ca fenomenul cultural să sprijine actul independent fără ca - dacă o face - să încerce să și-l asume în totalitate. Probabil că e prea mult deși pare atât de puțin și atât de simplu. E mult înt-o țară în care majoritatea oamenilor nu-și dorește să devină lider.



Pare că noi românii ne simțim mult mai confortabil în poziția de subaltern. E locul perfect de unde poți "ciupi", fără bătaie de cap, cu aprobarea tacită a stăpânului. Cei care ajung totuși lideri nu o fac dintr-o nevoie reală de a ajuta comunitatea ci pentru că este o cale simplă de a fura. Liderii politici români cunosc foarte bine mantalitatea majorității, ei știu că majoritatea nu are nevoie să fie condusă, ci stăpânită. Când conduci pe cineva către ceva ai o responsabilitate, se presupune că știi unde vrei să ajungi, ești proprietarul unei metode, știi drumul, îți asumi responsabilitatea expediției, ești până la urmă o călăuză. Nu e cazul la noi. Pentru că liderii sunt formați de nevoile majorității iar majoritatea românilor nu are nevoi care să reclame lideri, ci mai degrabă stăpâni. Stăpânul, așa cum s-a definit el în istoria noastră, închide ochii, liderul are obligația să n-o facă. Cred că asta explică destul de bine situația în care ne aflăm.



Cu toate astea, cultura noastră are vârfuri și performează, mi se va răspunde. E adevărat există vârfuri, dar felul în care ele se ridică nu e de natură să creeze o paradigmă viabilă și valabilă. Sunt excepții fericite care după părerea mea au doar rostul de a infirma o regulă incapabilă de a multiplica valoarea, ci doar surogate înlănțuite subiectiv. V-am plictisit probabil cu teoriile mele exprimate prea general. "Vrem cazuri particulare, domle!" Rezolvarea unui caz particular nu rezolvă o problemă uriașă, kafkiană prin dimensiuni și cantitatea de absurd pe care o înglobează. Mă opresc aici fără să trag o concluzie. A fost un post izvorât dintr-un soi de lehamite pe care sper să o surmontez. A momentary lapse of reason, cum spunea Pink Floyd.



Mulți dintre prietenii mei consideră că în România nu se mai poate face nimic. Nimic pentru ce? E bună întrebarea pentru că sunt atâția oameni împăcați sau resemnați cu situația de facto încăt cei care-și mai pun problema par niște neadaptați. Problema lor, nu? Sau, mai simplu: așa, și?

Lonesome Tonight...The King

Ce m-a frapat la aceste animale era forța lor în captivitate. Sentimentul de forță venea dintr-un soi de acceptare majestuoasă( poate doar părea acceptare) a captivității. Sau poate pendularea egală a leului din stânga în dreapta celulei, cu mișcări sacadate era tocmai un refuz față de situația de fapt. Nu știu. Ce știu sigur e că noi, oamenii, aflați dincolo de gratii eram un spectacol grotesc. Când, la un moment dat, a sosit mâncarea, răgetul a fost atât de puternic, frecvențele joase atât de profunde încât copiii din public au începu să plângă la unison. Măreția acestui animal, nu este diminuată de captivitate, dimpotrivă. Tristețea însă, răzabte și după gratii.  De aici și titlul acestei serii care va urma mâine cu un alt personaj de la curtea Regelui.

Despre Poziția Copilului și Luminița Gheorghiu

M-am întors  azi de la Berlin unde am participat la un workshop de actorie. Am avut ocazia să văd ieri una din proiecțiile cu "Poziția Copilului", un film de Călin Netzer. Următoarele rânduri nu trebuie citite în vreo cheie critică, ci doar ca o formă de entuziasm al unui coleg. 



Filmul lui Netzer m-a impresionat. Am crezut, în treizeci de minute, că propune doar tema cercului vicios al unei Românii corupte, fără șansă de vindecare, pentru ca treptat și surprinzător să alunece într-o adevarată psihodramă cu două personaje extrem de profunde aflate într-un conflict freudian fără ieșire, unde nu există victorie absolută ci doar un șir nesfârșit de bătălii câștigate de o parte sau de alta. E un prilej excelent pentru spectator de a-si pune întrebări în fața unui caz de viață care revendică o dilemă fără să poată propune o soluție. 




Toți actorii filmului sunt excelenți. Ar fi însă nedrept față de Luminița Gheorghiu să nu fie extrasă din acest pluton victorios pentru a fi ridicata la rangul de general care și-a condus personajul ca un mare strateg. Luminița Gheorghiu este impecabilă. Este extraordinar portretul minuțios al unei mame supraprotectoare orbită de o dragoste bolnăvicoasă pentru un fiu( Bogdan Dumitrache) care nu reușeste să rupă această legătură și să înceapă singur propria călătorie în viață. 

Față de toate rolurile în care am văzut-o pe Luminița Gheorgiu acesta este un contre-emploi, lucru rar în filmul românesc unde actorii sunt în general distribuiți pentru ceea ce pot face mai bine, nu pentru ce ar putea să compună. Da, Luminița Gheorghiu face compoziție și nu iartă absolut niciun detaliu. Rade tot cu minuție. Sper ca juriul de la Berlinale să-i acorde premiul pentru interpretare feminină. Spun asta fără să fi văzut celelalte filme, exprimând  mai degrabă o speranță decât o convingere obiectivă.




Cu riscul de a mă repeta, Poziția Copilului, este un film al actorilor pe care îi felicit din toată inima.    Sunt convins că pot exista comentarii vis-a-vis de alte aspecte care compun un film, de la structura, la elemente tehnice, ritm, concept, diverse forme de execuție cinematografică sau imperfecțiuni. E treaba criticii.




Eu sunt actor. Și bucuria cea mai mare este că văzând acest film m-am tranformat din actor în spectator. Într-o industrie de film în care adesea actorul este mai ieftin decât camera un film care propune supremația primului nu face decât să-mi dea speranță și să redea o parte din demnitatea adesea șifonată a breslei noastre. 




PS. Ditribuția completă și echipa filmului Poziția Copilului le puteți găsi aici.