Tudor Chirilă's Blog, page 6
December 15, 2013
Declar pierdută țară
Ziua de poimâine ar trebui să fie doar una a bucuriei pentru că se încheie cu un concert mare un an excelent pentru formația noastră. Nu este însă așa pentru simplul fapt că ar trebui să fii nebun să nu observi ce se întâmplă în jurul tău și să continui să fii exuberant. Am muncit enorm în ultima lună conectat la o producție mai ambițioasă decât ne putem permite astfel că ultimele întâmplări de la Pungești și mai apoi marțea neagră a Parlamentului României( mă întreb ce rost mai are p-ul majusculă) au ajuns la mine trunchiate, bucăți de indignare de la cunoscuți sau din presă, ca niște junghiuri în stomac pe care te forțezi să le ignori pentru că ai o treabă de dus până la capăt. Nu poate să existe bucurie într-o țară în care dacă vrei să trăiești decent trebuie să te izolezi pe propria insulă.
Cunosc mulți oameni care și-au creat insule de supraviețuire izolându-se de o Românie care i-a exasperat. Ce n-au luat în calcul este că România exasperantă, România corupților, a baronilor, a clanurilor mafiote, a ignoranților, România maselor de votanți orbi se umflă pe zi ce trece și va înghiți toate insulele celor care au căutat salvarea în izolare. Marțea neagră a Parlamentului confirmă tragic acest lucru. După această zi, locul nostru, celor rămași fără țară este doar în stradă. Suntem homeless-ii țării noastre. Am mai spus-o, atâta timp cât am ieșit în stradă solidar cu protestele împotriva exploatării de la Roșia Montană am simțit că am un sens, că aparțin unui grup care are aceleași idealuri pentru România ca și mine, că fac parte dintre niște oameni care nu vor țara lui Ponta, Băsescu sau Antonescu. Nu știu dacă strada va schimba ceva dar știu că acolo sunt oamenii care gândesc la fel ca mine.
În toată această perioadă în care nu am putut să ies m-am simțit ușor vinovat. Am dus protestul meu pe scena de la Alba Iulia pe 1 decembrie într-un oraș scindat în care unii văd dincolo de propaganda RMGC în timp ce alții visează la locurile de muncă promise de goana după aur. Am făcut atât cât am putut( poate prea puțin ) ca să pot să fiu împăcat cu mine, ca să fiu și eu unul dintre cei care arată că "s-a trezit".
Astăzi a trebuit să verific o listă cu fapte de corupție, privatizări frauduloase, condamnări și tot felul de evenimente care în ultimii douăzeci de ani au transformat România în ceea ce este ea acum( alegeți voi definiția). A fost o listă întocmită din titluri de ziar începând cu anii 90 care ar fi trebuit să încapă într-un filmuleț de trei minute. Nu ajung nici măcar trei ore ca să poti acoperi tot ce am citit eu. Este absolut de neconceput cât s-a furat în această țară la fel cum de neconceput este că o gloată incultă, lipsită de inteligentă, posesoare doar a unui instinct animalic de pradă a semenilor, a putut să conducă România timp de peste 20 de ani. Te uiți peste lista asta și te întrebi unde ai fost în totți anii ăștia ce fel de somn ai dormit încât să nu fi auzit galopul hoardelor care jefuiau totul în jurul tău? Unde?
Poate că cel mai important moment de la concertul VAMA de marți seara este acest cântec. Nu, nu fac reclamă concertului( cred că e sold out sau aproape) însă vreau să arăt că am luptat cu armele noastre. O să spuneți că am ieșit la luptă cu o păpădie și am să vă răspund că e mai bine decât nimic.
Sunt trist pentru că marți în ziua concertului de care ar trebui să mă bucur, parlamentarii rușinii se pregătesc să voteze legea amnistiei și să golească pușcăriile doar ca să-și salveze tovarășii( amar sens dublu). Sunt trist pentru că marți ar trebui să fiu în stradă și n-am să fiu. Îmi fac însă o promisiune din următoarea ieșire pentru că strada este tot ce ne-a mai rămas ca să ne mai putem uita în oglindă. Nu sunt vorbe mari, sunt vorbe potrivite, atâta tot.
Eroina mea din ultimele luni este o femeie care se numește Anna Politkovskaia. O femeie care a ales să lupte cu însuși Putin în speranța că vocea ei va reuși să trezească vocea civică din Rusia adormită. Pentru asta ea a plătit cu moartea - un cadou care i s-a făcut lui Putin chiar de ziua lui. De la femeia asta am învătat că fără voce civică o democrație pur și simplu nu poate exista. Pentru că politicienii derapează și derapează și derapează iar vria asta nu poate fi oprită decât de tampoanele de pe marginea șoselei. Ele sunt vocea civică. Poate această clasa politică nu poate fi eradicată în România însă cu siguranță poate fi obligată să se schimbe. Nu există putere mai mare decât o masă de oameni furioși. Ei nu pot fi păcăliți la nesfârșit. Anna Politkovskaia este un exemplu de jurnalist pe care Româmnia nu îl are. Nu am nici măcar o uncie din curajul acestei femei care s-a luptat cu neo-stalinismul rusesc de tip Putin, însă măcar atât am învățat de la ea: că acolo în stradă trebuie să ajungi când politicienii vor să plece de pe șosea. Pentru asta am ieșit în stradă în București, la Cluj, pentru asta am spus ce cred la Alba-Iulia de 1 decembrie.
Cei care s-au aflat în stradă, la Pungești, în Piața Universitătii, la Cluj, Timișoara și în alte orașe din țară, cei care încearcă să-i trezească pe semenii lor - hipnotizați de luminițele de sărbători - sunt adevărata comoară a României. Desigur, vor fi voci care vor spune că și ei sunt manipulați, însă mă întreb: cine nu manipulează? Manipularea e în natura omului, altfel nu ar mai fi nevoie de goana asta eternă și nebună după adevăr. Doar că noi românii nu de adevăr avem nevoie acum, e un lux prea mare pentru noi, noi vrem ceva mai mic și mai palpabil: decență, educație, cultură, muncă, onestitate, legi pentru toți - o țară. Da, noi vrem o țară.
Declar pierdută tară. Mă duc să o caut în stradă.
Cunosc mulți oameni care și-au creat insule de supraviețuire izolându-se de o Românie care i-a exasperat. Ce n-au luat în calcul este că România exasperantă, România corupților, a baronilor, a clanurilor mafiote, a ignoranților, România maselor de votanți orbi se umflă pe zi ce trece și va înghiți toate insulele celor care au căutat salvarea în izolare. Marțea neagră a Parlamentului confirmă tragic acest lucru. După această zi, locul nostru, celor rămași fără țară este doar în stradă. Suntem homeless-ii țării noastre. Am mai spus-o, atâta timp cât am ieșit în stradă solidar cu protestele împotriva exploatării de la Roșia Montană am simțit că am un sens, că aparțin unui grup care are aceleași idealuri pentru România ca și mine, că fac parte dintre niște oameni care nu vor țara lui Ponta, Băsescu sau Antonescu. Nu știu dacă strada va schimba ceva dar știu că acolo sunt oamenii care gândesc la fel ca mine.
În toată această perioadă în care nu am putut să ies m-am simțit ușor vinovat. Am dus protestul meu pe scena de la Alba Iulia pe 1 decembrie într-un oraș scindat în care unii văd dincolo de propaganda RMGC în timp ce alții visează la locurile de muncă promise de goana după aur. Am făcut atât cât am putut( poate prea puțin ) ca să pot să fiu împăcat cu mine, ca să fiu și eu unul dintre cei care arată că "s-a trezit".
Astăzi a trebuit să verific o listă cu fapte de corupție, privatizări frauduloase, condamnări și tot felul de evenimente care în ultimii douăzeci de ani au transformat România în ceea ce este ea acum( alegeți voi definiția). A fost o listă întocmită din titluri de ziar începând cu anii 90 care ar fi trebuit să încapă într-un filmuleț de trei minute. Nu ajung nici măcar trei ore ca să poti acoperi tot ce am citit eu. Este absolut de neconceput cât s-a furat în această țară la fel cum de neconceput este că o gloată incultă, lipsită de inteligentă, posesoare doar a unui instinct animalic de pradă a semenilor, a putut să conducă România timp de peste 20 de ani. Te uiți peste lista asta și te întrebi unde ai fost în totți anii ăștia ce fel de somn ai dormit încât să nu fi auzit galopul hoardelor care jefuiau totul în jurul tău? Unde?
Poate că cel mai important moment de la concertul VAMA de marți seara este acest cântec. Nu, nu fac reclamă concertului( cred că e sold out sau aproape) însă vreau să arăt că am luptat cu armele noastre. O să spuneți că am ieșit la luptă cu o păpădie și am să vă răspund că e mai bine decât nimic.
Sunt trist pentru că marți în ziua concertului de care ar trebui să mă bucur, parlamentarii rușinii se pregătesc să voteze legea amnistiei și să golească pușcăriile doar ca să-și salveze tovarășii( amar sens dublu). Sunt trist pentru că marți ar trebui să fiu în stradă și n-am să fiu. Îmi fac însă o promisiune din următoarea ieșire pentru că strada este tot ce ne-a mai rămas ca să ne mai putem uita în oglindă. Nu sunt vorbe mari, sunt vorbe potrivite, atâta tot.
Eroina mea din ultimele luni este o femeie care se numește Anna Politkovskaia. O femeie care a ales să lupte cu însuși Putin în speranța că vocea ei va reuși să trezească vocea civică din Rusia adormită. Pentru asta ea a plătit cu moartea - un cadou care i s-a făcut lui Putin chiar de ziua lui. De la femeia asta am învătat că fără voce civică o democrație pur și simplu nu poate exista. Pentru că politicienii derapează și derapează și derapează iar vria asta nu poate fi oprită decât de tampoanele de pe marginea șoselei. Ele sunt vocea civică. Poate această clasa politică nu poate fi eradicată în România însă cu siguranță poate fi obligată să se schimbe. Nu există putere mai mare decât o masă de oameni furioși. Ei nu pot fi păcăliți la nesfârșit. Anna Politkovskaia este un exemplu de jurnalist pe care Româmnia nu îl are. Nu am nici măcar o uncie din curajul acestei femei care s-a luptat cu neo-stalinismul rusesc de tip Putin, însă măcar atât am învățat de la ea: că acolo în stradă trebuie să ajungi când politicienii vor să plece de pe șosea. Pentru asta am ieșit în stradă în București, la Cluj, pentru asta am spus ce cred la Alba-Iulia de 1 decembrie.
Cei care s-au aflat în stradă, la Pungești, în Piața Universitătii, la Cluj, Timișoara și în alte orașe din țară, cei care încearcă să-i trezească pe semenii lor - hipnotizați de luminițele de sărbători - sunt adevărata comoară a României. Desigur, vor fi voci care vor spune că și ei sunt manipulați, însă mă întreb: cine nu manipulează? Manipularea e în natura omului, altfel nu ar mai fi nevoie de goana asta eternă și nebună după adevăr. Doar că noi românii nu de adevăr avem nevoie acum, e un lux prea mare pentru noi, noi vrem ceva mai mic și mai palpabil: decență, educație, cultură, muncă, onestitate, legi pentru toți - o țară. Da, noi vrem o țară.
Declar pierdută tară. Mă duc să o caut în stradă.
December 3, 2013
Vama feat. Guess Who - Zile fericite (videoclip oficial)
Dacă vă place, răspândiţi-l! :)
November 28, 2013
Ce poți scrie în șapte minute?
E tara lui nu se poate. Portarii te privesc cu suspiciune de parca intreaga cladire e a lor. Visele au nevoie de ajustare. Dar cine naiba e dispus sa-si ajusteze visele? Si totusi, daca nu o faci, te trezesti ca esti privit ca un idiot. Ma rog. Daca renunti complet la bautura cand iti mai relaxezi creierul? Dupa 16 ore in care ti se spune NU ai nevoie de un pahar cu whisky. Sa stai sa privesti in gol. Leaga-ti fericirea de profesie si risti sa ajungi un trist. Damnat. E mult mai bine sa stai pe o banca in parc si sa privesti lumea. Cine naiba se mai uita acum la filmele lui Fellini. Paolo Sorrentino e noul Fellini cu al lui La Grande Belezza.
Nimic nu dureaza.
Poate ca banca din parc e singura solutie. Ne uitam la homelessi ca la niste proscrisi. Ii destestam, au pierdut totul. Noi suntem smecheri si puternici si n-o sa pierdem nimic. E un gand atat de necesar asta:
poti pierde totul.
In tara lui nu se poate, lucrurile se castiga greu. Sentimentul e ca nu suntem departe de anii 90. Rotatia cadrelor.
O ultima frunza se leagana in bataia cracilor suprapusa peste zidurile galbene, luminate de soare, ale blocului de vis-a-vis. E frig, se apropie decembrie si nici iarna asta n-o sa mai fie revolutie. Au avut grija de asta. Cele sapte minute au expirat.
Nimic nu dureaza.
Poate ca banca din parc e singura solutie. Ne uitam la homelessi ca la niste proscrisi. Ii destestam, au pierdut totul. Noi suntem smecheri si puternici si n-o sa pierdem nimic. E un gand atat de necesar asta:
poti pierde totul.
In tara lui nu se poate, lucrurile se castiga greu. Sentimentul e ca nu suntem departe de anii 90. Rotatia cadrelor.
O ultima frunza se leagana in bataia cracilor suprapusa peste zidurile galbene, luminate de soare, ale blocului de vis-a-vis. E frig, se apropie decembrie si nici iarna asta n-o sa mai fie revolutie. Au avut grija de asta. Cele sapte minute au expirat.
October 17, 2013
Este cocktailul Molotov singura soluție?
Când zeci de mii de oameni protestează în toată țara, ar trebui să-i bagi în seamă, nu? Așa e normal într-o democrație în care se presupune că oamenii ăia te-au învestit. Chiar și prin absența de la urne. Într-un mod indirect ei te-au ajutat să obții puterea.
Guvernul nici măcar nu se mai sinchisește să ascundă faptul că are o agendă paralelă cu protestele împotriva exploatării de la Roșia Montană. Singurul calcul rece, cinic, nesimțit este cum să reușească să pornească această exploatare fără să piardă prea multe voturi. Și pentru că cei din stradă nu i-au votat niciodată, pentru că au ales( bine sau nu) să nu mai voteze mereu cel mai mic rău, guvernul nu îi bagă în seamă. Ce zic eu guvernul? Președintele, guvernul, parlamentul. Se pare că singurul conflict real între partidele politice este cel pe justiție. Dar cum să fii într-un total acord și în același timp împotriva a zeci de mii de oameni pe care îi ignori cu bună știință și a unei comunități care refuză să iasă din casă tot restul vietii pentru ca să privească cratere în loc de munți? E, uite că, Băsescu, Ponta și Antonescu, niște indivizi mediocri, necultivați, needucați, fără dragoste de țară și mai ales de oameni, fără stil și fără nuanțe, fără programe sau direcție, fără viziune, reușesc să se unească împotriva propriului popor. Există vreun singur argument care să stea în picioare la întrebarea: de ce nu peste treizeci de ani? de ce nu cu altă tehnologie peste treizeci de ani?
Cunosc placa conform căreia exploatarea de la Roșia Montană se decide în America. Nu cred că Uniunea Europeană care stă ca un ghimpe în coasta americană datorită monedei unice nu ar apăra interesele legitime ale României. Nu cred că guvernul n-ar putea să renegocieze o redevență în mod drastic. Asta dacă ar da vreun ban pe ce se întâmplă cu aurul. Doar că politicienii nu dau doi bani nici pe aur( lucru extrem de curios) nici pe mediu( asta știam).
După scrisoarea deshisă e Eugeniei Vodă, brusc, CNA a interzis - de parcă doamna Vodă a acționat ca un medicament miraculos asupra conștiinței audiovizualului - spoturile RGMC. Ce i-a oprit pe cei de la CNA în tot timpul ăsta lung al difuzării reclamelor să constate ilegalitatea lor? Nimic. Este doar praful aruncat în ochii celor care cred că se poate juca cinstit și cu cărțile pe față. Din păcate jocul de poker este în spatele oglinzii.
În spatele oglinzii legea amendată de ministerul Justiției își așteaptă liniștită aprobarea. În spatele oglinzii Comisia Parlamentară e de mult hotărâtă. În spatele oglinzii se pregătește un lac de cianură. Mat, fără luciu. Opac precum politicienii noștri. Opac ca Ponta, Băsescu, Antonescu. În oglindă ne privim doar noi, fraierii care încă mai sperăm în valori democratice și civilizație. Doar că ne privim chipurile desfigurate de oboseală.
Ce ar trebui să facă zecile de mii de oameni care protestează la Cluj, București, Iași, Timișoara etc. Când nimeni nu îi bagă în seamă sub pretextul jenant că nu au reprezentanți, ce ar trebui să facă? Cum să obțină un dialog? Poate că ar trebui să-i invite pe B, P și A la un cocktail. Molotov. Poate că doar așa o să înțeleagă politicienii noștri că energia oamenilor nu se disipează cu cât sunt mai ignorați ci se adună, se tot adună. Sunt sigur că odată protestele devenite violente Ponta n-ar rata ocazia să aplice lecția învățată de la părintele lui drag: niște golani, niște huligani, niște elemente extremiste. Da' cine ne-a adus în situația de a fi extremiști? Cine?
Cazul Pungești demonstrează că românul nu iese în stradă decât când este vorba de tarlaua lui. Sătenii din Pungești nu s-au gândit vreodată să îi susțină pe colegii lor de la Roșia. Și aici este vorba de egoismul nostru care i-a adus la putere pe javrele care ne conduc. Egoismul nostru i-a lăsat să fure, a instalat confortabil o generație de securiști. Am mai spus-o aici, cei care au ieșit în stradă au înțeles că e nevoie de forța colectivă a vocii civice. Ceilalți încă dorm. Doar că somnul lor a născut monștrii care ne conduc. Iar monștrii ăștia nu par să țină seama de oameni. Ci mai degrabă se sperie de cocktailul molotov.
Textul ăsta nu se vrea un îndemn la violență. Mi-aș dori doar să contribuie la creșterea numărului celor care protestează pașnic. Poate că trebuie să fim sute de mii, nu zeci de mii, poate că adevăratul cocktail Molotov e numărul nostru în continuă creștere.
PS. Directorul Institutului Geologic a fost demis ca urmare a poziției contra RMGC.
Legea exploatării miniere se pregătește să treacă în parlament.
Ponta vizitează America și nu își dă demisia.
Băsescu susține proiectul.
Antonescu e nehotărât pentru că nu știe care poziție îl ajută să devină președintele țării care doarme.
Marea majorității a României doarme visând aventuri frumoase la mall.
Guvernul nici măcar nu se mai sinchisește să ascundă faptul că are o agendă paralelă cu protestele împotriva exploatării de la Roșia Montană. Singurul calcul rece, cinic, nesimțit este cum să reușească să pornească această exploatare fără să piardă prea multe voturi. Și pentru că cei din stradă nu i-au votat niciodată, pentru că au ales( bine sau nu) să nu mai voteze mereu cel mai mic rău, guvernul nu îi bagă în seamă. Ce zic eu guvernul? Președintele, guvernul, parlamentul. Se pare că singurul conflict real între partidele politice este cel pe justiție. Dar cum să fii într-un total acord și în același timp împotriva a zeci de mii de oameni pe care îi ignori cu bună știință și a unei comunități care refuză să iasă din casă tot restul vietii pentru ca să privească cratere în loc de munți? E, uite că, Băsescu, Ponta și Antonescu, niște indivizi mediocri, necultivați, needucați, fără dragoste de țară și mai ales de oameni, fără stil și fără nuanțe, fără programe sau direcție, fără viziune, reușesc să se unească împotriva propriului popor. Există vreun singur argument care să stea în picioare la întrebarea: de ce nu peste treizeci de ani? de ce nu cu altă tehnologie peste treizeci de ani?
Cunosc placa conform căreia exploatarea de la Roșia Montană se decide în America. Nu cred că Uniunea Europeană care stă ca un ghimpe în coasta americană datorită monedei unice nu ar apăra interesele legitime ale României. Nu cred că guvernul n-ar putea să renegocieze o redevență în mod drastic. Asta dacă ar da vreun ban pe ce se întâmplă cu aurul. Doar că politicienii nu dau doi bani nici pe aur( lucru extrem de curios) nici pe mediu( asta știam).
După scrisoarea deshisă e Eugeniei Vodă, brusc, CNA a interzis - de parcă doamna Vodă a acționat ca un medicament miraculos asupra conștiinței audiovizualului - spoturile RGMC. Ce i-a oprit pe cei de la CNA în tot timpul ăsta lung al difuzării reclamelor să constate ilegalitatea lor? Nimic. Este doar praful aruncat în ochii celor care cred că se poate juca cinstit și cu cărțile pe față. Din păcate jocul de poker este în spatele oglinzii.
În spatele oglinzii legea amendată de ministerul Justiției își așteaptă liniștită aprobarea. În spatele oglinzii Comisia Parlamentară e de mult hotărâtă. În spatele oglinzii se pregătește un lac de cianură. Mat, fără luciu. Opac precum politicienii noștri. Opac ca Ponta, Băsescu, Antonescu. În oglindă ne privim doar noi, fraierii care încă mai sperăm în valori democratice și civilizație. Doar că ne privim chipurile desfigurate de oboseală.
Ce ar trebui să facă zecile de mii de oameni care protestează la Cluj, București, Iași, Timișoara etc. Când nimeni nu îi bagă în seamă sub pretextul jenant că nu au reprezentanți, ce ar trebui să facă? Cum să obțină un dialog? Poate că ar trebui să-i invite pe B, P și A la un cocktail. Molotov. Poate că doar așa o să înțeleagă politicienii noștri că energia oamenilor nu se disipează cu cât sunt mai ignorați ci se adună, se tot adună. Sunt sigur că odată protestele devenite violente Ponta n-ar rata ocazia să aplice lecția învățată de la părintele lui drag: niște golani, niște huligani, niște elemente extremiste. Da' cine ne-a adus în situația de a fi extremiști? Cine?
Cazul Pungești demonstrează că românul nu iese în stradă decât când este vorba de tarlaua lui. Sătenii din Pungești nu s-au gândit vreodată să îi susțină pe colegii lor de la Roșia. Și aici este vorba de egoismul nostru care i-a adus la putere pe javrele care ne conduc. Egoismul nostru i-a lăsat să fure, a instalat confortabil o generație de securiști. Am mai spus-o aici, cei care au ieșit în stradă au înțeles că e nevoie de forța colectivă a vocii civice. Ceilalți încă dorm. Doar că somnul lor a născut monștrii care ne conduc. Iar monștrii ăștia nu par să țină seama de oameni. Ci mai degrabă se sperie de cocktailul molotov.
Textul ăsta nu se vrea un îndemn la violență. Mi-aș dori doar să contribuie la creșterea numărului celor care protestează pașnic. Poate că trebuie să fim sute de mii, nu zeci de mii, poate că adevăratul cocktail Molotov e numărul nostru în continuă creștere.
PS. Directorul Institutului Geologic a fost demis ca urmare a poziției contra RMGC.
Legea exploatării miniere se pregătește să treacă în parlament.
Ponta vizitează America și nu își dă demisia.
Băsescu susține proiectul.
Antonescu e nehotărât pentru că nu știe care poziție îl ajută să devină președintele țării care doarme.
Marea majorității a României doarme visând aventuri frumoase la mall.
September 25, 2013
România și Roșia Montană sau De ce am mers la proteste?
Duminică seară am participat la protestele din Piata
Universității care vizează stoparea proiectului Roșia Montana. Rândurile care urmează se vor un amestec de
reportaj cu un soi de pagină de jurnal și ceva dicteu liber.
Am ajuns la Universitate pe la ora 18 30 când lumea începea
să se adune. Eram în compania unor prieteni. Urma să mai apară și alții ceva
mai târziu. Primul lucru care m-a suprins a fost componența eterogenă a
grupului de manifestanți care avea să se păstreze și mai târziu când pe străzile
Bucureștiului vor fi fost vreo douăzeci de mii de oameni. Am văzut mulți
tineri, unii studenți, alții absolvenți, am văzut părinți cu copii, doamne și
domni în vârstă care purtau pancarte fabricate naiv, am întâlnit oameni din
companii de producție sau agenții de publicitate, patroni de bar, actori,
medici, oameni din bănci. Toți cei enumerați sunt oameni pe care i-am salutat
sau pe care i-am văzut și îi cunoșteam din diverse împrejurări. Aspectul
vestimentar poate la rândul lui să vorbească despre componența unei mulțimi.
Erau oameni în blugi și tricou care purtau pantofi sport sau oameni în pulover
și pantaloni simpli care nu ieșeau cu nimic în evidență, oameni îmbrăcați
absolut normal și fară vreo pretenție de a fi la modă. Ei erau cei mai mulți.
Am vazut și câteva acte de exhibiționism vestimentar din zona “hipster” sau
“rock gotic”, “post punk” sau acte vestimentare de reînviere a identității
naționale. Erau apoi “sportivii”, fie că erau bicicliști sau pietoni aleseseră
să vină în piață îmbrăcați lejer. Una peste alta, grupul de la Universitate și
mai târziu cei douăzeci de mii de oameni nu formau deloc o nișă ci mai degrabă
un eșantion reprezentativ pentru clasa de mijloc.
Și atunci mi-a venit confirmarea imensei manipulări de
presă. Am citit câteva articole, pe câteva situri de știri sau variante online
ale unor ziare care au catadicsit să “reflecteze” protestele despre revoluția hipsterilor. De ce hipsteri?
Pentru că este important ca oamenii de acasă să nu înțeleagă că cei din piață
sunt un grup care ar putea să-i reprezinte, deci să-i facă atenți la protest.
În România percepția generală asupra hipsterilor este că ei sunt niște indivizi
superficiali și ciudați cu gusturi din afara zonei mainstream, preocupați
exclusiv de vestimentație.( pentru o definiție mai completă urmați link-ul) O nișă
care nu împarte compatibilități cu restul țării. Dacă revoluția e a hipsterilor
e, prin urmare, neimportantă și noi, presa care vrem să spunem ceva despre
protest ca să nu pară că suntem vânduți de tot putem s-o facem liniștiți și
împușcăm doi iepuri: reflectăm și manipulăm.
Cei care citesc acest blog pot fi siguri că protestele din
piață nu sunt confiscate de nicio nișă socială, ba mai mult oamenii ăia de
acolo sunt anormali doar prin faptul că s-au trezit și se află în stradă. Cei
mai mulți dintre ei se trezesc devreme să meargă la muncă sau fac bani din profesiile
lor, plătesc taxe și trăiesc respectând normele sociale într-un stat care nu le
respectă nevoile și nu îi reprezintă. Revoluția hipsterilor nu este în Piața
Universității, ea este doar o manipulare de presă.
Am stat preț de o oră în Piață înainte de încolonarea pentru
marșul propriu zis. Mi-am sprijinit bicicleta și m-am uitat la lume. Oamenii
erau implicați și relaxați. Nu mi s-a părut că erau oameni care bifau adunarea
ca pe un eveniment “cool”. Nu am văzut
bisericuțe care să comenteze alte subiecte. Cei din jurul meu erau atenți unii
la alții, zâmbeau, pe deasupra capului meu zburau frânturi de discuții pe
subiectul zilei. Undeva la zece metri
distanță se afla nucleul celor care scandau lozincile deja cunoscute, nu are
rost să le enumăr acum. Deși mă aflam la o manifestație cu miză mare și
revendicări dintre cele mai serioase – respingerea proiectului Roșia Montana,
demisia lui Ponta, Șova et comp, interzicerea mineritului cu cianuri etc) n-am
avut niciun moment de anxietate. Mă aflam între oameni civilizați, calzi și
curați. Am întâlnit multe priviri, toate senine și hotarâte. În Piața
Universității oamenii se privesc direct în ochi, nu-și ocolesc privirile și
asta te face să te integrezi automat, nimeni nu ascunde nimic, ne unește un
singur gând, e bine. Am simțit repede că aparțin idealurilor acestor oameni
care cred că transcend cazul particular care e pe ordinea de zi în piață. În
traducere liberă Roșia Monatană înseamnă:
E timpul ca voi politicienii să vă opriți. Noi ne-am trezit din somn și nu mai
suntem dispuși să vă lăsăm să vă jucați cu România și cu viețile noastre.
Plecați sau vă schimbați! De fapt una din lozincile multimii este limpede:
Jos Băsescu, Ponta și Antonescu. Fair enough!
Când ne-am încolonat ca să plecăm pe traseul stabilit nu-mi
credeam ochilor câtă lume se adunase. Cu o oră înainte de-abia eram o mie de
oameni și acum bătea ușor peste trei mii( vă invit să mă credeți pentru că am
văzut de pe diverse scene de la trei sute la patruzeci de mii de oameni).
Pentru că eram pe bicicletă m-am alăturat “cavaleriei ușoare” împreună cu
prietenii mei. La finalul marșului cred că erau peste trei sute de bicicliști. Este
memorabil și din câte știu a devenit un leit-motiv momentul in care bicicliștii
pedalează la nesfârșit în jurul rondului de la Universitate ca și cum victoria
este deja adjudecată. E un moment puternic și după ce vezi asta pleci acasă
plin de speranță.
Mă gândesc că o corporație transparentă și care joacă
cinstit conform legilor statului român, o corporație ai cărei acționari provin
din țări cu solidă tradiție democratică ar trebui să se bucure de un miting civilizat, ba mai mult să
vină în mijlocul demonstranților și să le demonteze rând pe rând toate
acuzațiile. În stradă sunt oameni care înțeleg perfect ce înseamnă profitul și
care sunt mecanismele capitalismului, în stradă sunt și corporatiști obișnuiți
cu normele, standardele, mecanismele și șabloanele corporatiste. În stradă
lucrurile astea se înțeleg și totuși nu există dialog. Ba dimpotrivă când presa
tace se aude doar monologul spoturilor publicitare care vorbesc despre bunăstare și locuri de muncă. O
corporație care joacă cinstit nu ar trebui să pretindă tăcerea presei în
schimbul spațiului de publicitate cumpărat. Sau poate “nu scrieți nimic!” este
o nouă fomă de publicitate? Dacă e așa, asistăm la moartea jurnalismului. Sau
la parastasul lui.
Am făcut gălăgie, am lovit cu petul în ghidonul bicicletei,
am fost în mijlocul mulțimii în fața și în spatele ei. Am dat târcoale din
toate părțile șarpelui de oameni care creștea cu fiecare kilometru parcurs și
hrănea amintirile mele din iunie 1990 cand “golanii” ocupaseră Piața
Universității în speranța că vor putea schimba cursul unei istorii care se
anunța sumbră. Aveam șaisprezece ani și eram unul dintre ei.
La Iancului cred că erau deja peste 15000 de oameni. Este
admirabil efortul atator oameni de a parcurge la pas distanta Universitate –
Pantelimon – Universitate. Asta nu e cool, este un adevarat tur de forță și
spune ceva despre determinarea celor de pe stradă. Este greu de crezut că o asemenea mulțime n-a
pierdut niciun moment controlul, că nu a alunecat în gesturi extreme și totuși
așa a fost. Mi s-a părut că numărul de jandarmi a fost extrem de mic. Câteva
portavoce au fost de ajuns pentru ca oamenii să fie puși la curent cu ce aveau
de făcut: când să se oprească, cum să mărșăluiască, cum să rămână grupați
pentru ca să existe o numărătoare proprie.
Pe măsură ce m-am obișnuit cu toată mișcarea și i-am auzit
pe oameni vorbind și schimbând idei, m-a cuprins un sentiment de revoltă la gândul
că după 22 de zile o manifestație de 20000 de mii de oameni este trecută cu
vederea. M-am gândit, cum e posibil, cum își permite Ponta să facă abstracție
de cei 20000 de oameni din stradă.
Răspunsul este foarte simplu și are legătură puțin și cu inacticvitatea
noastră electorală de până acum. Ponta știe foarte bine câteva lucruri. Clasa de mijloc a
abandonat în mare măsură prezența la vot. Tinerii până în 30 de ani, sunt
scârbiți și nu votează. Masa de manevră la vot e formată din pensionari,
populație rurală sau urbană sub medie, oameni care sunt duși la vot cu
autocarele și care în schimbul unei pomeni electorale pun ștampila unde vor partidele.
Electoratul românesc este în marea lui majoritate imbecil și ignorant. Ei se
uită la televizor, fascinați de imperiul tabloid care își spune zilnic povestea
în imagini simple, pe înțelesul tuturor. De ei au nevoie Ponta, Băsescu și
Antonescu. Ei trebuie să nu știe nimic despre ce este în Piața Universității.
Ei trebuie să trăiască cu impresia că niște huligani fără chef de muncă se
adună seară de seară ca să salveze copacii și pădurile și sunt necruțători cu
drama unor mineri care vor să-și câștige pâinea cinstit. Niște golani, pardon,
hipsteri! Dacă cei din piață ar fi fost votanți sau ar fi reprezentat un număr
mare de votanți fiți siguri că ar fi existat deja dialog. Gândiți-vă că în
Piață ar fi fost 20.000 de sindicaliști de la diverse fabrici. Credeți că ar fi
putut fi trecuți cu vederea? Mă îndoiesc. Câte de iresponsabil, amoral și fără
viziune să fii ca să nu întelegi că în clasa de mijloc stă viitorul țării pe
care o conduci? Până când să crezi că țara asta poate fi ținută în japcă și
întuneric?
RMGC a reușit o performanță uluitoare. Dacă până acum televiziunile
din România erau rivale de moarte reprezenând interesele politice ale
patronilor iată că s-a născut o cauză care să le unească nu numai între ele dar
și cu întreaga clasă politică: Roșia Montană. Iată cum Antena3 și B1TV,
Jurnalul Național și Evenimentul zilei, Realitatea și RTV își strâng mâna și
TAC.
Cei din piață știu toate lucrurile astea. De aia se află
acolo. Cei din piață nu(mai) sunt ușor manipulabili, sunt inteligenti si mai cu
seamă nu sunt ignoranți. Calitatea individuală
a participanților e aceea că nimeni nu “se află în treabă” în stradă.
Oamenii sunt foarte bine informați, știu exact de ce se află acolo. E totuși o luptă dezechilibrată. In fiecare
duminică douăzeci de mii de oameni se strâng și luptă împotriva unei armate
uriașe de propagandă. Douăzeci de mii de oameni încearcă să echilibreze balanța
adevărului luptând cu televiziuni, ziare, radiouri, situri de știri, postaci
plătiți, partide politice și parlamentari. Trebuie să recunoașteți că e un act
eroic. Douăzeci de mii de oameni organizati pe facebook lupta cu sute de
“jurnalisti” ai unei campanii de zeci de milioane de euro. Aceast dezechilibru
între tabere este unul din motivele pentru care mă aflu în stradă. Și cred că
pe măsură ce lumea se va convinge de mascarada presei numărul celor din Piață
va crește.
De ce am coborât în stradă? În primul rând pentru că îmi
doresc o Românie în care politicienii să asculte vocea civică. Proiectul Roșia
Montană este o lecție pe care guvernul și clasa politică trebuie s-o învețe.
Hoții și corupții n-o să învețe niciodată de vorbă bună, ci doar de frică. Cu
cât va fi mai mare presiunea asupra lor, cu atât mai bine.
Ce cred eu despre aurul de la Roșia Montana? Ei, bine, cred
că peste treizeci de ani vor exista tehnologii curate care să poată extrage
aurul la costuri rezonabile și fără pericol pentru mediu. Aurul nu pleacă
nicăieri și prefer să aparțină generațiilor viitoare care poate vor avea șansa
unor politicieni responsabili decât să-l extragem acum într-o combinație
pierzătoare pentru România atât la nivelul redevenței cat și ca dezastru
ecologic. Despre cele câteva sute de locuri de muncă fluturate prin fața
ochilor noștri ca argument pentru necesitatea începerii exploatării mă pufnește
râsul. Sunt câteva milioane de români care și-au părăsit satele și orașele ca
să muncească în conditii grele în Spania sau Italia și de ani buni injectează
bani în România. Cele câteva sute de nemulțumiți de la Roșia chiar nu au luat
în calcul că pot munci puțin mai departe de casă?
Guvernul actual a promis UN MILION de locuri de muncă.
Presupun că lucrează din greu la îndeplinirea promisiunii așa că în economia
macro a țării noastre cele patru sute de locuri de la Roșia chiar nu ar trebui să conteze. Guvernul s-a despărțit atât de ușor de
Oltchim încât poate abandona fără probleme și proiectul Roșia.
Am ieșit în stradă pentru că m-am săturat de o clasă
politică coruptă și incultă. Gusturile și idealurile politicienilor români nu
au cum să construiască o viziune măreață pentru țara noastră. Când singurul tău
“drive” ca individ este cum să furi banul public e clar că nu poți concepe
nimic pentru România. Cei din stradă arată că știu foarte bine asta și de aia
vreau să fiu printre ei. Am ieșit în stradă pentru că nu mai vreau să mă simt
singur și izolat, vreau să fiu lângă oameni cu care să simt că pot construi
ceva, cândva.
Câteva cuvinte despre relația noastră a românilor cu statul.
Poate că merită analizată din perspectivă freudiană. Pentru majoritatea
românilor - via comunism – funcționează încă statul paternalist. Tatăl nostru
statul este cel care are grijă de noi, el n-o să ne lase niciodată să murim de
foame, o să găsim mereu un locșor călduț care să ne apere de frig. Tatăl ne mai
și urgisește din când în când că deh, așa e tatăl, mai dur câteodată. De
multe ori el doarme și noi putem să-i
mai furăm câte o sutică din buzunare că na, el e tatăl nostru, nu se simte dacă
mai ciupim și noi ceva. Când ai un tată nu mai e nevoie să gândești, o face el
pentru tine și tu îți vezi de treaba ta. Tata ți-arată calea și tu o urmezi.
Majoritatea românilor se află într-o poziție infantilă față de stat. Ei sunt
iresponsabili și infantili politic. Ei se simt excelent în poziția asta și nu
par să fie amenințați prea curând de adolescența care ar putea să-i forțeze la
o ipostază contra “tătucului”. Această
majoritate infantilă nu are cum să înteleagă(din păcate) că România este țara
lor și nu țara “tatălui” lor. Ei nu înțeleg că acum rolurile sunt inversate și
că responsabilitatea trebuie să vină de la ei către România și nu invers. De
aia ei NU SE AFLĂ în stradă.
Cei din stradă sunt dintre cei care s-au trezit. Pentru ei
statul nu este întreprindere paternă ci mai degrabă un partener. Un partener
căruia îi plătesc taxe și îl mandatează astfel să gestioneze organizarea vieții
colective. Cei din stradă nu mai sunt dispuși decât la o relație echitabilă cu
statul. Doar că statul( a se citi guvernele) ne-a înșelat în repetate rânduri și
asta a devenit inacceptabil pentru continuarea relației. Și pentru asta se
mărșăluiește in fiecare duminică printre blocurile care moțăie filial în fața
televizoarelor unde nu se transmit imagini cu cei 20000 de mii care tocmai trec
pe sub balconul tău. În definitiv ce poate fi mai orwellian decât zeci de mii de oameni pe străzi și nimic despre asta
la televizor? Oare suntem atât de aproape de momentul în care ce se întâmplă în
stradă va deveni ficțiunea celor care privesc orbi televizorul?
De peste douăzeci de ani în România se slăvește egoismul.
Oamenii învață că nu există scopuri sociale comune, că nu sunt construcții
colective, că fiecare trebuie să lupte pentru el și familia sa. Că fiecare individ se poate realiza doar dacă
aleargă pe culoarul lui fără să privească în stânga sau dreapta. Marile
proiecte de infrastructură sunt proiecte de echipă. În România ele lipsesc cu
desăvârșire. Nu avem autostrăzi, rețelele electrice sunt la pământ, rețelele de
canalizare la fel, nu putem să ne exploatăm singuri resursele. Nu există
strategii de dezvoltare urbană, culturală sau pe educație, nu există viziune
strategică pentru țara noastră. Nu există știință și dragoste pentru lucrul în
echipă. Politicienii noștri fac echipă bună doar la furat. Și pentru asta am
ieșit în stradă. Pentru că am văzut oameni care împărtășesc civilizat și frumos
o viziune comună, oameni care știu cum trebuie să arate România. Și chiar dacă
viziunea asta este încă nedefinită, inconsistentă există un început și o certitudine:
oamenii din Piață știu sigur că România nu trebuie să arate ca acum. Și pentru
asta am ieșit în stradă.
Am auzit voci spunând despre cei din stradă că sunt niste
idealiști rupți de realitate care nu-și dau seama că Roșia Montană și alte
proiecte de resurse sau infrastructură sunt adjudecate deja de marile puteri și
că România trebuie doar să execute. Acelor voci le spun că poate așa o fi, dar
îi invit să fi spus asta și celor cateva zeci de mii de greci din Piața
Sintagma care știau foarte bine că soarta tării lor e tranșată de marile
puteri. Sau poate ar fi trebuit să meargă între turcii din Piața Taksim. Nu
există argument destul de puternic pentru statul acasă. Nu mergi să protestezi
doar când ești sigur de reușită. Într-un final o faci pentru tine și pentru
conștiința ta. Când mă uit în urmă cu douăzeci de ani și știu că am fost în
Piața Universității știu că am fost atunci alături de cei care nu doreau să
ajungem aici, acum. Și, da, mă simt mai puțin vinovat. Am fost în piață atunci
cu semicursiera mea roșie, am cântat alături de Pațurcă și Sterian și am sperat
alături de alți golani. Apoi în ’92 am votat ca un golan. Indiferent ce se
întâmplă cu România vreau ca peste douăzeci de ani să pot spune din nou: am
fost și eu atunci în Piața Univeristății.
PS. Citesc Jurnalul Rusesc al Annei Politkovskaya. Dacă un
singur OM a avut puterea și curajul să lupte doar cu un pix și hârtie împotriva
Kremlinului lui Putin atunci protestele din Piață nu sunt în zadar. Anna
Politkovskaya este un alt nume pentru curaj și demnitate. A fost ucisă cu un
pistol într-o scară de bloc. Opera ei este însă mai vie ca niciodată și moartea
n-a făcut decât să o răspândească. Într-o Rusie adormită și cu o presă redusă
la tăcere Politkovskaya a refuzat să mergă la culcare și a luptat prin scris
până la moarte. Jurnaliștilor care au semnat pactul tăcerii ar trebui să le dea
de gândit. Dacă lupta Annei a reușit să
trezească oameni, există speranța că și protestele din Piața Univerității vor
reuși.
Universității care vizează stoparea proiectului Roșia Montana. Rândurile care urmează se vor un amestec de
reportaj cu un soi de pagină de jurnal și ceva dicteu liber.
Am ajuns la Universitate pe la ora 18 30 când lumea începea
să se adune. Eram în compania unor prieteni. Urma să mai apară și alții ceva
mai târziu. Primul lucru care m-a suprins a fost componența eterogenă a
grupului de manifestanți care avea să se păstreze și mai târziu când pe străzile
Bucureștiului vor fi fost vreo douăzeci de mii de oameni. Am văzut mulți
tineri, unii studenți, alții absolvenți, am văzut părinți cu copii, doamne și
domni în vârstă care purtau pancarte fabricate naiv, am întâlnit oameni din
companii de producție sau agenții de publicitate, patroni de bar, actori,
medici, oameni din bănci. Toți cei enumerați sunt oameni pe care i-am salutat
sau pe care i-am văzut și îi cunoșteam din diverse împrejurări. Aspectul
vestimentar poate la rândul lui să vorbească despre componența unei mulțimi.
Erau oameni în blugi și tricou care purtau pantofi sport sau oameni în pulover
și pantaloni simpli care nu ieșeau cu nimic în evidență, oameni îmbrăcați
absolut normal și fară vreo pretenție de a fi la modă. Ei erau cei mai mulți.
Am vazut și câteva acte de exhibiționism vestimentar din zona “hipster” sau
“rock gotic”, “post punk” sau acte vestimentare de reînviere a identității
naționale. Erau apoi “sportivii”, fie că erau bicicliști sau pietoni aleseseră
să vină în piață îmbrăcați lejer. Una peste alta, grupul de la Universitate și
mai târziu cei douăzeci de mii de oameni nu formau deloc o nișă ci mai degrabă
un eșantion reprezentativ pentru clasa de mijloc.
Și atunci mi-a venit confirmarea imensei manipulări de
presă. Am citit câteva articole, pe câteva situri de știri sau variante online
ale unor ziare care au catadicsit să “reflecteze” protestele despre revoluția hipsterilor. De ce hipsteri?
Pentru că este important ca oamenii de acasă să nu înțeleagă că cei din piață
sunt un grup care ar putea să-i reprezinte, deci să-i facă atenți la protest.
În România percepția generală asupra hipsterilor este că ei sunt niște indivizi
superficiali și ciudați cu gusturi din afara zonei mainstream, preocupați
exclusiv de vestimentație.( pentru o definiție mai completă urmați link-ul) O nișă
care nu împarte compatibilități cu restul țării. Dacă revoluția e a hipsterilor
e, prin urmare, neimportantă și noi, presa care vrem să spunem ceva despre
protest ca să nu pară că suntem vânduți de tot putem s-o facem liniștiți și
împușcăm doi iepuri: reflectăm și manipulăm.
Cei care citesc acest blog pot fi siguri că protestele din
piață nu sunt confiscate de nicio nișă socială, ba mai mult oamenii ăia de
acolo sunt anormali doar prin faptul că s-au trezit și se află în stradă. Cei
mai mulți dintre ei se trezesc devreme să meargă la muncă sau fac bani din profesiile
lor, plătesc taxe și trăiesc respectând normele sociale într-un stat care nu le
respectă nevoile și nu îi reprezintă. Revoluția hipsterilor nu este în Piața
Universității, ea este doar o manipulare de presă.
Am stat preț de o oră în Piață înainte de încolonarea pentru
marșul propriu zis. Mi-am sprijinit bicicleta și m-am uitat la lume. Oamenii
erau implicați și relaxați. Nu mi s-a părut că erau oameni care bifau adunarea
ca pe un eveniment “cool”. Nu am văzut
bisericuțe care să comenteze alte subiecte. Cei din jurul meu erau atenți unii
la alții, zâmbeau, pe deasupra capului meu zburau frânturi de discuții pe
subiectul zilei. Undeva la zece metri
distanță se afla nucleul celor care scandau lozincile deja cunoscute, nu are
rost să le enumăr acum. Deși mă aflam la o manifestație cu miză mare și
revendicări dintre cele mai serioase – respingerea proiectului Roșia Montana,
demisia lui Ponta, Șova et comp, interzicerea mineritului cu cianuri etc) n-am
avut niciun moment de anxietate. Mă aflam între oameni civilizați, calzi și
curați. Am întâlnit multe priviri, toate senine și hotarâte. În Piața
Universității oamenii se privesc direct în ochi, nu-și ocolesc privirile și
asta te face să te integrezi automat, nimeni nu ascunde nimic, ne unește un
singur gând, e bine. Am simțit repede că aparțin idealurilor acestor oameni
care cred că transcend cazul particular care e pe ordinea de zi în piață. În
traducere liberă Roșia Monatană înseamnă:
E timpul ca voi politicienii să vă opriți. Noi ne-am trezit din somn și nu mai
suntem dispuși să vă lăsăm să vă jucați cu România și cu viețile noastre.
Plecați sau vă schimbați! De fapt una din lozincile multimii este limpede:
Jos Băsescu, Ponta și Antonescu. Fair enough!
Când ne-am încolonat ca să plecăm pe traseul stabilit nu-mi
credeam ochilor câtă lume se adunase. Cu o oră înainte de-abia eram o mie de
oameni și acum bătea ușor peste trei mii( vă invit să mă credeți pentru că am
văzut de pe diverse scene de la trei sute la patruzeci de mii de oameni).
Pentru că eram pe bicicletă m-am alăturat “cavaleriei ușoare” împreună cu
prietenii mei. La finalul marșului cred că erau peste trei sute de bicicliști. Este
memorabil și din câte știu a devenit un leit-motiv momentul in care bicicliștii
pedalează la nesfârșit în jurul rondului de la Universitate ca și cum victoria
este deja adjudecată. E un moment puternic și după ce vezi asta pleci acasă
plin de speranță.
Mă gândesc că o corporație transparentă și care joacă
cinstit conform legilor statului român, o corporație ai cărei acționari provin
din țări cu solidă tradiție democratică ar trebui să se bucure de un miting civilizat, ba mai mult să
vină în mijlocul demonstranților și să le demonteze rând pe rând toate
acuzațiile. În stradă sunt oameni care înțeleg perfect ce înseamnă profitul și
care sunt mecanismele capitalismului, în stradă sunt și corporatiști obișnuiți
cu normele, standardele, mecanismele și șabloanele corporatiste. În stradă
lucrurile astea se înțeleg și totuși nu există dialog. Ba dimpotrivă când presa
tace se aude doar monologul spoturilor publicitare care vorbesc despre bunăstare și locuri de muncă. O
corporație care joacă cinstit nu ar trebui să pretindă tăcerea presei în
schimbul spațiului de publicitate cumpărat. Sau poate “nu scrieți nimic!” este
o nouă fomă de publicitate? Dacă e așa, asistăm la moartea jurnalismului. Sau
la parastasul lui.
Am făcut gălăgie, am lovit cu petul în ghidonul bicicletei,
am fost în mijlocul mulțimii în fața și în spatele ei. Am dat târcoale din
toate părțile șarpelui de oameni care creștea cu fiecare kilometru parcurs și
hrănea amintirile mele din iunie 1990 cand “golanii” ocupaseră Piața
Universității în speranța că vor putea schimba cursul unei istorii care se
anunța sumbră. Aveam șaisprezece ani și eram unul dintre ei.
La Iancului cred că erau deja peste 15000 de oameni. Este
admirabil efortul atator oameni de a parcurge la pas distanta Universitate –
Pantelimon – Universitate. Asta nu e cool, este un adevarat tur de forță și
spune ceva despre determinarea celor de pe stradă. Este greu de crezut că o asemenea mulțime n-a
pierdut niciun moment controlul, că nu a alunecat în gesturi extreme și totuși
așa a fost. Mi s-a părut că numărul de jandarmi a fost extrem de mic. Câteva
portavoce au fost de ajuns pentru ca oamenii să fie puși la curent cu ce aveau
de făcut: când să se oprească, cum să mărșăluiască, cum să rămână grupați
pentru ca să existe o numărătoare proprie.
Pe măsură ce m-am obișnuit cu toată mișcarea și i-am auzit
pe oameni vorbind și schimbând idei, m-a cuprins un sentiment de revoltă la gândul
că după 22 de zile o manifestație de 20000 de mii de oameni este trecută cu
vederea. M-am gândit, cum e posibil, cum își permite Ponta să facă abstracție
de cei 20000 de oameni din stradă.
Răspunsul este foarte simplu și are legătură puțin și cu inacticvitatea
noastră electorală de până acum. Ponta știe foarte bine câteva lucruri. Clasa de mijloc a
abandonat în mare măsură prezența la vot. Tinerii până în 30 de ani, sunt
scârbiți și nu votează. Masa de manevră la vot e formată din pensionari,
populație rurală sau urbană sub medie, oameni care sunt duși la vot cu
autocarele și care în schimbul unei pomeni electorale pun ștampila unde vor partidele.
Electoratul românesc este în marea lui majoritate imbecil și ignorant. Ei se
uită la televizor, fascinați de imperiul tabloid care își spune zilnic povestea
în imagini simple, pe înțelesul tuturor. De ei au nevoie Ponta, Băsescu și
Antonescu. Ei trebuie să nu știe nimic despre ce este în Piața Universității.
Ei trebuie să trăiască cu impresia că niște huligani fără chef de muncă se
adună seară de seară ca să salveze copacii și pădurile și sunt necruțători cu
drama unor mineri care vor să-și câștige pâinea cinstit. Niște golani, pardon,
hipsteri! Dacă cei din piață ar fi fost votanți sau ar fi reprezentat un număr
mare de votanți fiți siguri că ar fi existat deja dialog. Gândiți-vă că în
Piață ar fi fost 20.000 de sindicaliști de la diverse fabrici. Credeți că ar fi
putut fi trecuți cu vederea? Mă îndoiesc. Câte de iresponsabil, amoral și fără
viziune să fii ca să nu întelegi că în clasa de mijloc stă viitorul țării pe
care o conduci? Până când să crezi că țara asta poate fi ținută în japcă și
întuneric?
RMGC a reușit o performanță uluitoare. Dacă până acum televiziunile
din România erau rivale de moarte reprezenând interesele politice ale
patronilor iată că s-a născut o cauză care să le unească nu numai între ele dar
și cu întreaga clasă politică: Roșia Montană. Iată cum Antena3 și B1TV,
Jurnalul Național și Evenimentul zilei, Realitatea și RTV își strâng mâna și
TAC.
Cei din piață știu toate lucrurile astea. De aia se află
acolo. Cei din piață nu(mai) sunt ușor manipulabili, sunt inteligenti si mai cu
seamă nu sunt ignoranți. Calitatea individuală
a participanților e aceea că nimeni nu “se află în treabă” în stradă.
Oamenii sunt foarte bine informați, știu exact de ce se află acolo. E totuși o luptă dezechilibrată. In fiecare
duminică douăzeci de mii de oameni se strâng și luptă împotriva unei armate
uriașe de propagandă. Douăzeci de mii de oameni încearcă să echilibreze balanța
adevărului luptând cu televiziuni, ziare, radiouri, situri de știri, postaci
plătiți, partide politice și parlamentari. Trebuie să recunoașteți că e un act
eroic. Douăzeci de mii de oameni organizati pe facebook lupta cu sute de
“jurnalisti” ai unei campanii de zeci de milioane de euro. Aceast dezechilibru
între tabere este unul din motivele pentru care mă aflu în stradă. Și cred că
pe măsură ce lumea se va convinge de mascarada presei numărul celor din Piață
va crește.
De ce am coborât în stradă? În primul rând pentru că îmi
doresc o Românie în care politicienii să asculte vocea civică. Proiectul Roșia
Montană este o lecție pe care guvernul și clasa politică trebuie s-o învețe.
Hoții și corupții n-o să învețe niciodată de vorbă bună, ci doar de frică. Cu
cât va fi mai mare presiunea asupra lor, cu atât mai bine.
Ce cred eu despre aurul de la Roșia Montana? Ei, bine, cred
că peste treizeci de ani vor exista tehnologii curate care să poată extrage
aurul la costuri rezonabile și fără pericol pentru mediu. Aurul nu pleacă
nicăieri și prefer să aparțină generațiilor viitoare care poate vor avea șansa
unor politicieni responsabili decât să-l extragem acum într-o combinație
pierzătoare pentru România atât la nivelul redevenței cat și ca dezastru
ecologic. Despre cele câteva sute de locuri de muncă fluturate prin fața
ochilor noștri ca argument pentru necesitatea începerii exploatării mă pufnește
râsul. Sunt câteva milioane de români care și-au părăsit satele și orașele ca
să muncească în conditii grele în Spania sau Italia și de ani buni injectează
bani în România. Cele câteva sute de nemulțumiți de la Roșia chiar nu au luat
în calcul că pot munci puțin mai departe de casă?
Guvernul actual a promis UN MILION de locuri de muncă.
Presupun că lucrează din greu la îndeplinirea promisiunii așa că în economia
macro a țării noastre cele patru sute de locuri de la Roșia chiar nu ar trebui să conteze. Guvernul s-a despărțit atât de ușor de
Oltchim încât poate abandona fără probleme și proiectul Roșia.
Am ieșit în stradă pentru că m-am săturat de o clasă
politică coruptă și incultă. Gusturile și idealurile politicienilor români nu
au cum să construiască o viziune măreață pentru țara noastră. Când singurul tău
“drive” ca individ este cum să furi banul public e clar că nu poți concepe
nimic pentru România. Cei din stradă arată că știu foarte bine asta și de aia
vreau să fiu printre ei. Am ieșit în stradă pentru că nu mai vreau să mă simt
singur și izolat, vreau să fiu lângă oameni cu care să simt că pot construi
ceva, cândva.
Câteva cuvinte despre relația noastră a românilor cu statul.
Poate că merită analizată din perspectivă freudiană. Pentru majoritatea
românilor - via comunism – funcționează încă statul paternalist. Tatăl nostru
statul este cel care are grijă de noi, el n-o să ne lase niciodată să murim de
foame, o să găsim mereu un locșor călduț care să ne apere de frig. Tatăl ne mai
și urgisește din când în când că deh, așa e tatăl, mai dur câteodată. De
multe ori el doarme și noi putem să-i
mai furăm câte o sutică din buzunare că na, el e tatăl nostru, nu se simte dacă
mai ciupim și noi ceva. Când ai un tată nu mai e nevoie să gândești, o face el
pentru tine și tu îți vezi de treaba ta. Tata ți-arată calea și tu o urmezi.
Majoritatea românilor se află într-o poziție infantilă față de stat. Ei sunt
iresponsabili și infantili politic. Ei se simt excelent în poziția asta și nu
par să fie amenințați prea curând de adolescența care ar putea să-i forțeze la
o ipostază contra “tătucului”. Această
majoritate infantilă nu are cum să înteleagă(din păcate) că România este țara
lor și nu țara “tatălui” lor. Ei nu înțeleg că acum rolurile sunt inversate și
că responsabilitatea trebuie să vină de la ei către România și nu invers. De
aia ei NU SE AFLĂ în stradă.
Cei din stradă sunt dintre cei care s-au trezit. Pentru ei
statul nu este întreprindere paternă ci mai degrabă un partener. Un partener
căruia îi plătesc taxe și îl mandatează astfel să gestioneze organizarea vieții
colective. Cei din stradă nu mai sunt dispuși decât la o relație echitabilă cu
statul. Doar că statul( a se citi guvernele) ne-a înșelat în repetate rânduri și
asta a devenit inacceptabil pentru continuarea relației. Și pentru asta se
mărșăluiește in fiecare duminică printre blocurile care moțăie filial în fața
televizoarelor unde nu se transmit imagini cu cei 20000 de mii care tocmai trec
pe sub balconul tău. În definitiv ce poate fi mai orwellian decât zeci de mii de oameni pe străzi și nimic despre asta
la televizor? Oare suntem atât de aproape de momentul în care ce se întâmplă în
stradă va deveni ficțiunea celor care privesc orbi televizorul?
De peste douăzeci de ani în România se slăvește egoismul.
Oamenii învață că nu există scopuri sociale comune, că nu sunt construcții
colective, că fiecare trebuie să lupte pentru el și familia sa. Că fiecare individ se poate realiza doar dacă
aleargă pe culoarul lui fără să privească în stânga sau dreapta. Marile
proiecte de infrastructură sunt proiecte de echipă. În România ele lipsesc cu
desăvârșire. Nu avem autostrăzi, rețelele electrice sunt la pământ, rețelele de
canalizare la fel, nu putem să ne exploatăm singuri resursele. Nu există
strategii de dezvoltare urbană, culturală sau pe educație, nu există viziune
strategică pentru țara noastră. Nu există știință și dragoste pentru lucrul în
echipă. Politicienii noștri fac echipă bună doar la furat. Și pentru asta am
ieșit în stradă. Pentru că am văzut oameni care împărtășesc civilizat și frumos
o viziune comună, oameni care știu cum trebuie să arate România. Și chiar dacă
viziunea asta este încă nedefinită, inconsistentă există un început și o certitudine:
oamenii din Piață știu sigur că România nu trebuie să arate ca acum. Și pentru
asta am ieșit în stradă.
Am auzit voci spunând despre cei din stradă că sunt niste
idealiști rupți de realitate care nu-și dau seama că Roșia Montană și alte
proiecte de resurse sau infrastructură sunt adjudecate deja de marile puteri și
că România trebuie doar să execute. Acelor voci le spun că poate așa o fi, dar
îi invit să fi spus asta și celor cateva zeci de mii de greci din Piața
Sintagma care știau foarte bine că soarta tării lor e tranșată de marile
puteri. Sau poate ar fi trebuit să meargă între turcii din Piața Taksim. Nu
există argument destul de puternic pentru statul acasă. Nu mergi să protestezi
doar când ești sigur de reușită. Într-un final o faci pentru tine și pentru
conștiința ta. Când mă uit în urmă cu douăzeci de ani și știu că am fost în
Piața Universității știu că am fost atunci alături de cei care nu doreau să
ajungem aici, acum. Și, da, mă simt mai puțin vinovat. Am fost în piață atunci
cu semicursiera mea roșie, am cântat alături de Pațurcă și Sterian și am sperat
alături de alți golani. Apoi în ’92 am votat ca un golan. Indiferent ce se
întâmplă cu România vreau ca peste douăzeci de ani să pot spune din nou: am
fost și eu atunci în Piața Univeristății.
PS. Citesc Jurnalul Rusesc al Annei Politkovskaya. Dacă un
singur OM a avut puterea și curajul să lupte doar cu un pix și hârtie împotriva
Kremlinului lui Putin atunci protestele din Piață nu sunt în zadar. Anna
Politkovskaya este un alt nume pentru curaj și demnitate. A fost ucisă cu un
pistol într-o scară de bloc. Opera ei este însă mai vie ca niciodată și moartea
n-a făcut decât să o răspândească. Într-o Rusie adormită și cu o presă redusă
la tăcere Politkovskaya a refuzat să mergă la culcare și a luptat prin scris
până la moarte. Jurnaliștilor care au semnat pactul tăcerii ar trebui să le dea
de gândit. Dacă lupta Annei a reușit să
trezească oameni, există speranța că și protestele din Piața Univerității vor
reuși.
September 19, 2013
Absent la nunta mea
Stau așezat într o cafenea cochetă și intimă de pe strada Cetății din Sibiu. Mi-a fost recomandată de Andra, "omul nostru din Havana", aici la Media Music Awards. Sunt fericit că am posibilitatea să citesc Jurnalul Rusesc al Annei Politkovsaya în tihnă, pentru că (în sfârșit) am timp. În salonul cu câteva mese în jurul cărora se aflã scaune din diverse epoci și stiluri ca să exprime un soi de fuziune temporală, mă aflu eu și încă un cuplu. O muzică de lift se revarsă puțin cam tare din boxele care îți amintesc că ne aflăm în anul 2013. Pe pervazul ferestrelor care dau în stradă sunt aruncate "dezordonat" diverse obiecte de interior cândva posesoarele unor utilități practice: un sfeșnic, niște cești de cafea din metal, farfurii, partea superioară a unei mașini de cusut( Singer, probabil). Vremea afară este înnorată, aproape mohorâtă ca Rusia lui Putin din cartea Annei. În salon își fac apariția unu fotograf și doi viitori miri. Se învârt puțin și schimbă câteva cuvinte din care înțeleg că sunt în căutarea unui loc bun pentru o fotografie din albumul nunții. Genul ăla de fotografie în avans. Un instantaneu aranjat, dacă-mi pemiteti oximoronul. Mirele este nemulțumit de loc. Are un aer plictisit, ușor preocupat și este evident că el e de fapt liderul ședinței foto. Fotograful declanșează, exprimă sugestii și își ia banii. Mireasa are un aer ușor speriat e descumpănită și parcă blazată.
Nu-mi plac nunțile. Nu mi-au plăcut niciodată. Poate și pentru faptul că la mine în familie nu s-a pus accentul pe partea festivă a acestui eveniment. Părinții mei s-au căsătorit la Mangalia și au petrecut la un restaurant cu un grup de patru, cinci prieteni. Întotdeauna mi s-a părut că din momentul în care au luat hotărârea să facă nunta, mirii sunt supuși unui calendar plictisitor de mici pasi imposibil de ocolit. Fotografia de nuntă, exercitarea opțiunii costumelor de nuntă, planificarea strategică a meselor, brainstormingul meniului, războiul muzicii ( e posibil ca mirele să prefere Pink Floyd, nașul mare să nutrească o nostalgie zdrobitoare pentru Giana Nanini - sau cum s-o scrie corect - iar familia miresei să nu renunțe în ruptul capului la Gheorge Turda sau Mirabela Dauer) O să spuneți că exagerez și că nu e realist să existe asemenea divergențe între miri și familiile lor. Pe naiba, sigur că e realist, consultați rata divorțurilor dacă nu mă credeți.
Revenind, organizarea nunții mi se pare un calvar de la cap la coadă. Iar mirii - cei care ar trebui să fie beneficiarii unui eveniment memorabil - ajung să fie isterizați de mulțimea deciziilor pe care trebuie să le ia în cunostiinta de cauză. Visul că nunta poate fi organizată fără aportul lor se prăbușește a doua zi după ce au semnat contractul cu firma organizatoare. Ce mi se pare grav este că la fel ca în cazul instantaneului "aranjat" în care cei doi pozează de cele mai multe ori forțat zâmbitori, implicarea mirilor în organizarea nunții elimină orice formă de bucurie spontană. Practic pe miri propria lor nuntă nu-i mai surprinde cu nimic pentru că ei știu pe de rost desfășurătorul. Trebuie să fii cu adevărat detașat ca să te mai surprindă o data ceea ce cunoști în amănunt.
Până la urmă nunta azi se înscrie într-un curent universal. Suntem pregătiți să trăim mimetic, ne dorim să mimăm toate lucrurile pe care ni le vindem ca ideale. Lumea ideală este în publicitatea care ne invadează viețile și care propune un anumit model de erou urban la a cărui înălțime dacă nu te ridici ai senzația că ești descalificat din lume. Nu pot să nu mă întorc la Viktor Pelevin ( Generation P, Mitraliera de lut ) care spune că de fapt publicitatea nu vinde produse ci fericire. Cât de fericiți suntem dacă ne spălam pe dinți cu pasta x sau dacă ne cumpărăm mașina y sau dacă ne asigurăm la z. Starea de fericire este locul comun al tuturor produselor vândute publicitar. Nu ne rămâne decât să rămânem nefericiti când nu putem să accesăm acest mod de viață.
Până la urmă cel mai simplu mod în care poți să ratezi nunta ta e să participi la ea. La fel cum, probabil, cel mai simplu mod de a rata fericirea este să-ți pui zilnic problema existenței ei.
September 3, 2013
Roșia Montana
M-am ferit să emit o opinie personală în ceea ce privește Roșia Montana pentru că am responsabilitatea de a fi profund documentat atunci când o fac. Nu am putut însă să nu remarc acest "dialog" între autorul unui articol și un comentator al aceluiași articol. Mai jos aveți linkul la articol și comentariul. În urma lecturii procedați în consecință.
Articolul
AICI
Comentariul
(Marţi, 3 septembrie 2013, 18:25)
nova [utilizator] i-a raspuns lui un domn
"nu sunt de acord cu: pentru multi dintre ei, a salva Rosia Montana,... este inainte de toate o chestie cool" si "nici cu unii se comporta ca si cum ar fi fost deja supusi unei operatiuni de brainwashing de durata, altfel n-ar sustine lucruri pe care nu le inteleg pana la capat" Si acum sa aducem argumente : Daca ar vrea sa fie numai "cool" ar face cu totul altceva si nu si-ar pierde timpul in strada.
Ceea ce analizati d-le Tapalaga nu trebuie bagat in sabloanele pe care le-am citit toti prin carti. Acest tineret este totusi "altfel" cu un simt al dreptatii, echitatii, respect fata de natura mult mai pronuntat. DA, lucreaza in multinationale, DA, este educat si DA, are convingere sincera de aparare a mediului dar in acelasi timp nu are respect pentru multinationala in care lucreaza si care realizeaza milioane profit pe munca sutelor de angajati ca el, care sunt pur si simplu exploatati.Capitalismul adevarat incepe sa se traduca in toata lumea cu - vreau mai multi bani CU ORICE PRET ( micul patron care face profit 100000 euro pe luna cu trei angajati platiti cu salariul minim este adevaratul nostru capitalist, la fel cu parvenitul care a stiut sa fure prin contracte cu statul). Legat de Rosia Montana totul este atat de simplu ca aproape nu inteleg de ca impartiti pe caprararii. Romanii nu sunt in stare sa-si faca singuri exploatarea. Daca o fac altii creeaza fix atatea locuri de munca cat creeaza o fabricuta in lohn. Preocuparea pentru ecologizarea zonei este chiar o copilarie -nici un copil nu ar mai putea sa creada acest lucru- iar faptul ca ne imbogatim cu milioane de euro - pe care sa le pape politicienii - asta ramane valabil orcand ba chiar ne putem organiza sa castigam miliarde. Nu au nevoie de mai multa informatie ca sa judece. Generatiile viitoare pot sa faca o treaba mai buna decat o putem face noi acum. De ce tinem mortis sa le lasam o TARA GOALA ?"
Articolul
AICI
Comentariul
(Marţi, 3 septembrie 2013, 18:25)
nova [utilizator] i-a raspuns lui un domn
"nu sunt de acord cu: pentru multi dintre ei, a salva Rosia Montana,... este inainte de toate o chestie cool" si "nici cu unii se comporta ca si cum ar fi fost deja supusi unei operatiuni de brainwashing de durata, altfel n-ar sustine lucruri pe care nu le inteleg pana la capat" Si acum sa aducem argumente : Daca ar vrea sa fie numai "cool" ar face cu totul altceva si nu si-ar pierde timpul in strada.
Ceea ce analizati d-le Tapalaga nu trebuie bagat in sabloanele pe care le-am citit toti prin carti. Acest tineret este totusi "altfel" cu un simt al dreptatii, echitatii, respect fata de natura mult mai pronuntat. DA, lucreaza in multinationale, DA, este educat si DA, are convingere sincera de aparare a mediului dar in acelasi timp nu are respect pentru multinationala in care lucreaza si care realizeaza milioane profit pe munca sutelor de angajati ca el, care sunt pur si simplu exploatati.Capitalismul adevarat incepe sa se traduca in toata lumea cu - vreau mai multi bani CU ORICE PRET ( micul patron care face profit 100000 euro pe luna cu trei angajati platiti cu salariul minim este adevaratul nostru capitalist, la fel cu parvenitul care a stiut sa fure prin contracte cu statul). Legat de Rosia Montana totul este atat de simplu ca aproape nu inteleg de ca impartiti pe caprararii. Romanii nu sunt in stare sa-si faca singuri exploatarea. Daca o fac altii creeaza fix atatea locuri de munca cat creeaza o fabricuta in lohn. Preocuparea pentru ecologizarea zonei este chiar o copilarie -nici un copil nu ar mai putea sa creada acest lucru- iar faptul ca ne imbogatim cu milioane de euro - pe care sa le pape politicienii - asta ramane valabil orcand ba chiar ne putem organiza sa castigam miliarde. Nu au nevoie de mai multa informatie ca sa judece. Generatiile viitoare pot sa faca o treaba mai buna decat o putem face noi acum. De ce tinem mortis sa le lasam o TARA GOALA ?"
September 2, 2013
Încheieturile lui Barenboim
Astăzi am întârziat la festival. Când am ajuns în sală, după ce am tras de perdeaua greoaie de la o intrare laterală am fost surprins plăcut: sala era arhiplină. De pe scenă curgea deja în valuri largi Mozart. Daniel Barenboim și Radu Lupu la două piane. Concertul numărul 10. Mi-a luat ceva timp să mă acordez cu atmosfera. Muzica clasică e o formă de meditație. Și ca înainte de orice meditație e nevoie să dai jos de pe tine urmele groase de cotidian, să părăsești cumva exteriorul și să încerci să deschizi o ușă către tine. De aceea recomand( după scurta mea experiență de trei ediții consecutive de festival) celor care merg la concerte să mai fure o jumătate de oră din timpul lor social ca să ajungă înainte de ora începerii în sala de concert și să-și centreze gândurile către muzică. În partea a doua s-a cântat Verdi - Quattro pezzi sacri ( Ave MAria, Stabat Mater, Laudi alla Vergine Maria, Te).
Nivelul festivalului este înfiorător de ridicat astfel că orice cronică muzicală e un act de futilitate. Am să spun doar că, în ceea ce mă privește, un concert bun mă face să călătoresc. Un drog ieftin și sănătos. Azi am fost într-o casă întunecată, cu bârne groase de lemn. În mijlocul unei încăperi se află o masă cu patru scaune, toate din lemn masiv, neșlefuit. Undeva în dreapta pe un soi de divan o fată de cu chipul palid și ochii mari privește către o fereastră prin care intră lumină din școala flamandă și asta îi acentuează paloarea. Poartă o rochie vaporoasă și se joacă netulburată cu degetele delicate și atât de albe de la picioare. E un act de întâlnire între mâini și degete, câteodată stângaci, altădată senzual, uneori comic. E fata aceea ideală tocmai prim ambiguitatea portretului pe care muzica îl conturează în mintea mea. În pozția în care stă, felul absent în care privește către lumină, pare perfectă. S-o lăsăm deci așa, ideală, intangibila, volatilă.
Barenboim a făcut spectacol. Expresivitate corporală de invidiat. A fost, rând pe rând, actor de comedia de'll arte, polițist de circulație, lucrător la semnalizarea aeronavelor pe aeroport, coregraf de dans contemporan, maestru de ceremonii la un restaurant din secolul 19, antrenor de fotbal sau de rugby, tenor. Bogăția gesturilor lui m-a dus cu gândul la mult mai multe profesii, le-am mai uitat. Privindu-l pe Barenboim aveam senzația că trăiesc muzica de două ori, o dată cea care îmi intra în urechi, a doua oară cea care îmi intra în ochi prin extraordinara expresivitate fizică a acestui bărbat mic de statură cu alură de mafiot evreu-italian. Încheieturile lui sunt demne de un performer la Cirque du Soleil iar jocul lor este la fel de bogat ca ansamblul suntetelor pe care le comandă. Barenboim a fost când dramatic, când ludic, când profund serios, când romantic, cinic sau umil, clovn sau țeapăn comandant, când cabotin când sincer până la uitare de sine. M-am surprins de câteva ori râzând ca în fața unui mare comedian. Cred că expresivitatea corporală e un mare atu pentru un dirijor. Să nu uităm mimica lui Celibidache demnă de un studiu al lui Jim Carrey.
A fost o seară extraordinară. M-am bucurat să mă reîntâlnesc cu România mea bienală, cum îmi place să-i zic, căci doar la Enescu poți să ai sentimentul ăsta că trăiești într-o țară educată, în ascensiune, că există un guvern preocupat de viitorul oamenilor care muncesc, că lucrurile nu sunt lăsata la voia întâmplării, că ești respectat pentru simplul fapt că plătești taxe, că oamenii nu sunt ignoranți și o uriașă voce colectivă taxează derapajele inerente ale politicienilor. Asta până când ieși din sală și îți aduci aminte că la Universitate 2000 de oameni vor să fie ascultați și consultați de un guvern duplicitar și corupt.
Revenit în realitate noastră adesea exasperantă nu-mi rămâne decât să fac un drum înapoi către un trecut imediat unde mă instalez confortabil și încerc să descifrez desenele creionate de încheieturile lui Barenboim.
Nivelul festivalului este înfiorător de ridicat astfel că orice cronică muzicală e un act de futilitate. Am să spun doar că, în ceea ce mă privește, un concert bun mă face să călătoresc. Un drog ieftin și sănătos. Azi am fost într-o casă întunecată, cu bârne groase de lemn. În mijlocul unei încăperi se află o masă cu patru scaune, toate din lemn masiv, neșlefuit. Undeva în dreapta pe un soi de divan o fată de cu chipul palid și ochii mari privește către o fereastră prin care intră lumină din școala flamandă și asta îi acentuează paloarea. Poartă o rochie vaporoasă și se joacă netulburată cu degetele delicate și atât de albe de la picioare. E un act de întâlnire între mâini și degete, câteodată stângaci, altădată senzual, uneori comic. E fata aceea ideală tocmai prim ambiguitatea portretului pe care muzica îl conturează în mintea mea. În pozția în care stă, felul absent în care privește către lumină, pare perfectă. S-o lăsăm deci așa, ideală, intangibila, volatilă.
Barenboim a făcut spectacol. Expresivitate corporală de invidiat. A fost, rând pe rând, actor de comedia de'll arte, polițist de circulație, lucrător la semnalizarea aeronavelor pe aeroport, coregraf de dans contemporan, maestru de ceremonii la un restaurant din secolul 19, antrenor de fotbal sau de rugby, tenor. Bogăția gesturilor lui m-a dus cu gândul la mult mai multe profesii, le-am mai uitat. Privindu-l pe Barenboim aveam senzația că trăiesc muzica de două ori, o dată cea care îmi intra în urechi, a doua oară cea care îmi intra în ochi prin extraordinara expresivitate fizică a acestui bărbat mic de statură cu alură de mafiot evreu-italian. Încheieturile lui sunt demne de un performer la Cirque du Soleil iar jocul lor este la fel de bogat ca ansamblul suntetelor pe care le comandă. Barenboim a fost când dramatic, când ludic, când profund serios, când romantic, cinic sau umil, clovn sau țeapăn comandant, când cabotin când sincer până la uitare de sine. M-am surprins de câteva ori râzând ca în fața unui mare comedian. Cred că expresivitatea corporală e un mare atu pentru un dirijor. Să nu uităm mimica lui Celibidache demnă de un studiu al lui Jim Carrey.
A fost o seară extraordinară. M-am bucurat să mă reîntâlnesc cu România mea bienală, cum îmi place să-i zic, căci doar la Enescu poți să ai sentimentul ăsta că trăiești într-o țară educată, în ascensiune, că există un guvern preocupat de viitorul oamenilor care muncesc, că lucrurile nu sunt lăsata la voia întâmplării, că ești respectat pentru simplul fapt că plătești taxe, că oamenii nu sunt ignoranți și o uriașă voce colectivă taxează derapajele inerente ale politicienilor. Asta până când ieși din sală și îți aduci aminte că la Universitate 2000 de oameni vor să fie ascultați și consultați de un guvern duplicitar și corupt.
Revenit în realitate noastră adesea exasperantă nu-mi rămâne decât să fac un drum înapoi către un trecut imediat unde mă instalez confortabil și încerc să descifrez desenele creionate de încheieturile lui Barenboim.
August 29, 2013
A dărâmat Roger Waters zidul?
Am scris din ce în ce mai rar pe blog în ultima vreme, însă concertul de aseara m-a făcut să mă așez la calculator. Nu vreau să fac o cronică ci mai degrabă simt nevoia să pun pe hârtie( o tempora!) ce s-a întâmplat cu mine și gândurile mele aseară. Încerc să pun ordine într-o sumă de stări si de reflecții prea amestecate ca să poată ieși cu ușurință un text ordonat. Am să încerc totuși să delimitez prin capitole experiența mea Waters.
Emoția
Am început concertul cu o porție bună de plâns. Adesea izbuncim în plâns pentru că acumulăm tensiuni insuportabile iar eliberarea lor se manifestă așa. Nu a fost cazul de data asta. Nu am așteptat show-ul ăsta nici cu tremur, nici cu înfrigurare, nici cu așteptări supradimensionate. Îl așteptam cu dor. Când pe eranul imens au explodat primele imagini, imediat după solo-ul sfâșietor de saxofon, ceva s-a rupt în mine sau mai degrabă ceva s-a refăcut, o legătură parcă pierdută cu trecutul s-a restabilit pe loc și lacrimile au țâșnit firesc, izbăvitor, acompaniate de un fericit nod în gât. Mi s-a făcut rușine, până cănd m-am întors către medicul solid din spatele meu, purta un tricoul alb inscriptionat Pink Floyd, era însoțit de copiii lui și mă privea cu ochii în lacrimi bâiguind: Incredibil, Incredibil!
Nu doar Roger Waters( narcisistic, cum a spus-o chiar el) l-a acompaniat din prezent cu chitara pe tânărul Roger Waters, ci noi toți cei care am crescut pe lângă Zidul lui ne-am întors în trecut să ne strângem în brațe. Și uite-l pe puberul Tudor care habar n-are nimic despre viață și adulmecă totul în jur ca un mânz însetat, cum se chinuie în camera lui cu acordurile de la Mother, uite-l cum privește fascinat la filmul lui Alan Parker, uite-l cum începe să viseze de unul singur că poate el e cel ales să schimbe lumea, lumea lui și a altora. Zeci de mii de oameni au avut această întâlnire aseară sub privirile îngăduitoare ale celor mai tineri care nu știau sau nu credeau că adulții de lângă ei au vrut cândva să schimbe lumea doar cu o chitară, pe muzica și versurile Wall-ul-ui.
Conceptul
Să privești spectacolul lui Waters( iată că termenul își face loc firesc, el transcende și în același timp înglobează ideea de concert) din perspectiva unică a unui act de divertisment reduce experienta la un show de proiecții și lumini. Pentru că fără justificare conceptuală un asemenea act grandios ar fi putut ușor să alunece în derizoriul unei megaproducții și atât.
Când eram mic asociam Wall-ul cu un disc despre război, ororile lui, libertate și demnitatea umană, totalitarism, frică și dictatură. De fapt, în acest sens, albumul a și fost confiscat de căderea zidului Berlinului, prilej perfect pentru una din primele reprezentări uriașe în orașul german, dar și pentru accentuarea percepției ca Wall-ul este doar un album despre libertate.
Am crescut apoi și am începu să înțeleg componenta psihanalitică a discului. M-am raportat mai mult la Pink, copilul traumatizat de absența tatălui sau de o mamă ultraprotectoare și pe care sistemul( reprezentat de crudul profesor marionetă pentru care scoala e debușeul propriilor disfuncții) nu îl ajută să identifice și să se identifice. Apoi am citit undeva că ideea Wall-ul-ui i-a venit lui Waters în timpul unui concert la Los Angeles, când, măcinat de rutina turneelor și relația distorsionată cu celebritatea, a simțit că între el si public e un zid de netrecut, o conexiune întreruptă și mi-am spus încă o dată că discul este despre traume și neputințe individuale care nasc frica paralizantă de viață care, la rândul ei ne face să construim zidul.
Aseară însă mi-am dat seama că Waters reușește ceva incredibil. E o misiune aproape imposibilă să urmărești într-o poveste două sensuri, o simbolistică dublă, fără ca ele să se submineze unul pe altul iar substanța epică să se dilueze. Dar Wall-ul vorbește, după părerea mea, despre două teme mari.
Prima ar fi alienarea individuală, omul devenit victima unui trecut pe care nu și l-a putut alege și cu care nu poate să lupte ( Daddy's flown across the ocean/Leaving just a memory/ A snapshot in the family album/Daddy what else did you leave for me?/Daddy, what'd'ja leave behind for me?!?/All in all it was just a brick in the wall) și căruia nu-i rămâne decât să trăiască în frică și izolare în spatele unui zid care te protejează de lume, dar nu și de propriile angoase (Will some cold woman in this desert land/Make me feel like a real man?/Take this rock and roll refugee/Oooh, baby set me free). Pink este ireversibil amputat emoțional, el nu reușește să se elibereze de la sânul sufocant al mamei și să se adăpostească în brațele femeii iubite, prea puțin dispusă să accepte sau să înțeleagă nevroza unui suflet scindat (Mother do you think she's good enough -- to me?/Mother do you think she's dangerous -- to me?/Mother will she tear your little boy apart?/Mother will she break my heart?)
A doua temă este alienarea colectivă. Ea și numai ea poate face posibilă apariția sistemelor totalitare sau, mai nou, a terorismului de stat (cum îi spune Waters) manifestat în numele principiilor democratice. Oamenii - transformați pe nesimțite în masă de manevră, obligați să-și trăiască viețile captivi în șabloane desenate de o societate în care consumul abrutizează, creează dependențe, orbește și ucide conștința individuală. Oameni aliniați, înrolați, înregimentați, defilând orbește pe câmpurile de luptă ale guvernelor și corporațiilor instalate confortabil la putere ca rezultat al ignoranței populare. Este însă alienarea colectivă posibilă fără manifestarea inițială a alienării indiviudale? Și aici Waters este genial pentru că aceste două teme se întrepătrund pe tot parcursul discului, semnificațiile glisează dintr-o tabără în alta, se creează tot soiul de subsensuri care alimentează și umflă ca pe un mare porc gonflabil tema principală: FRICA și consecințele ei.
Cred că această dublă metaforă a alienării( individuală si colectivă) face ca WALL ul să fie unul din cele mai importante albume rock din toate timpurile. Un asemenea concept justifică pe deplin ce s-a întâmplat aseară în Piața Constituției.
Tehnologia
Aici nu sunt multe lucruri de spus. Cei care au fost aseară în public sunt pe deplin lămuriți. Cei care n-au văzut show-ul își pot face o impresie din imaginile postate pe youtube sau pot căuta pe net articole despre dimensiunea tehnică a producției.
Pe mine m-a izbit simplitatea de început a organizării scenografice. Un zid lung și înalt - alb și o scenă uriașă - neagră. Apoi zidul devine ecran de proiecție deci sursă de conținut pentru dubla lui funcție: de protest popular pe de-o parte și de angoasantă izolare pe de alta.
M-am simțit, timp de două ore, manipulat vizual în cel mai pur sens al cuvântului. Am privit cu gura căscată, am fost scuturat, uimit, m-am bucurat, am fost influențat, am vrut să urlu, am vrut să fiu mai bun, am uitat de mine, de public, de context, am călătorit. Mai mult decât atât, spectacolul ăsta m-a făcut să vreau să scotocesc înăuntrul meu și să-mi pun acele întrebări înfricoșătoare fără răspuns unic și pe care e mai comod să le băgăm sub preș în speranța că vom uita de ele și viața noastră va fi mai liniștită. Care sunt ele? Sunt absolut convins că fiecare dintre voi le știți. Sunt absolut convins că toți cei din public, aseară, și le-au pus.
Roger Waters
Da, e adevărat, la 69 de ani, gagiul e bestial. A cântat excelent, a alergat, a fost actor, a condus, a avut unor, a știut să fie discret în prezență scenică, lăsând spectacolul și mesajele lui să iasă la rampă. Mi s-a părut că producția s-a aflat la granița dintre grandios și cultul personalității Waters, cu o subțire linie de demarcație pe care însă nu a încălcat-o. Cred că ăsta este exclusiv meritul lui. I-am admirat condiția fizică, "prospețimea" dacă vreți. Mi s-a părut că în unele ipostaze semăna cu un Richard Gere sexy. Mi-a plăcut modul simplu în care era îmbrăcat. În definitiv ce altceva ar fi trebuit să poarte având în vedere ce se desfășura în spatele lui? Orice, în afară de pantaloni si tricou negre ar fi fost disonant. O mostră de bun gust.
Paradoxul unei producții care printre altele condamnă capitalismul, corporatismul și consumismul e că tocmai prin mijloace capitaliste, fonduri corporatiste și speculând consumismul reușește să stea în picioare. Sigur că Roger Waters ar putea fi acuzat de ipocrizie. Apărătorii lui ar spune că arta nu se poate face fără subvenție. Argumente pro și contra sunt destule, dar la momentul acestor rânduri sunt irelevante. Pentru că rostul primordial al unui artist e acela de a crea emoție prin povestea pe care o spune. Iar Roger Waters spune o poveste uluitoare despre natura umană. Ca spectator am fost dispus să uit compromisul artistului și să mă bucur de oferta grandioasă a mesajului propus de el.
Mă frământă o altă întrebare la care nu voi primi niciodată răspuns. Cu brațele întinse spre mulțime, cu chipul amplificat magnific de tehnologie, Waters părea că se oferă pe sine în schimbul adulației unui public pe care ar fi vrut să-l îmbrățișeze. Mă întreb dacă fostul copil care și-a pierdut tatăl în al doilea razboi mondial a reușit să dărâme zidul.
A dărâmat Waters zidul fricilor lui? Sau această producție are rostul să-l pună la adăpost de cea mai mare dintre frici - frica lui de singurătate? Mai are el nevoie de confirmări în beneficul propriului ego? Sau show-ul este expresia desăvârșită a unei opere șlefuite și reșlefuite la maximum? Este Wall-ul o operă apăsătoare, obsesivă care nu mai poate fi depășită? Cum trebuie să te simți, singur, în camera de hotel, după un asemenea spectacol când adulația s-a terminat și publicul nu mai poate să te strângă la piept ca să compenseze spațiile lipsă din viața ta?
Iată că întrebarea mea s-a transformat în întrebările mele. Mi-aș dori sincer să știu - după un asemenea spectacol - că Roger Waters e un om liber. E important să știi că omul care cântă așa despre libertate și abolirea fricii este liber. Mi-aș dori ca show ul lui Waters să nu fie zidul lui. Mi-aș dori să fiu sigur că a dărâmat zidul. Pe cel nevăzut, pe cel despre care știe doar el, când ajunge în camera de hotel.
Rostul artei
All alone, or in two's/The ones who really love you/Walk up and down outside the wall/Some hand in hand/And some gathered together in bands/The bleeding hearts and artists/Make their stand.
And when they've given you their all/Some stagger and fall, after all it's not easy/Banging your heart against some mad bugger's wall
O mână de muzicieni îmbrăcați modest cântă cu instrumente simple epilogul de mai sus. Își iau la revedere de la cei șaptezeci de mii de oameni buimăciți. Și atunci, înțelegi.
Arta nu va schimba lumea. Spectacolul lui Waters nu va opri luptele din Siria și nici raidurile americane aflate în plină pregătire la ora acestor rânduri. Rostul artei nu este să schimbe lumea, chiar dacă o fi făcut-o în câteva rânduri. Niciun artist nu-și fundamentează opera pe acest demers.
Artiștii vor să se exprime, vor să-și spună povestea, vor să-și urle durerea acumulată în lumea asta în care de când intră Omul trebuie să înfrunte deziluzia. Cineva spunea: Creativity is God's gift to the suffering child.
Nimic mai adevărat. Artiștii nu vor schimba lumea. Oamenii însă o vor schimba. Dar pentru ca să o schimbe e nevoie să-și trezească conștinta. Constința se trezește când omul se confruntă cu sine și își pune întrebări. Ăsta cred eu că e rostul artei. Să declanșeze în noi războaie interne. Să ne zdruncine.
Un artist urcă pe scenă și oamenii se adună în jurul lui să audă ce are de spus. Și își dau seama că așa ar fi spus-o și ei dacă ar fi putut. Și omul ăla de pe scenă devine o oglindă în care ei sunt fericiți să privească, să se admire. Pentru că fiecare dintre noi simte nevoia din când în când să se ia pe sine în brațe. Marii artiști ne ajută să ne luăm în brațe. Și după fiecare îmbrățișare ne simțim mai buni și mai puternici gata să dăm și noi mai departe iubire. Și iubirea poate să schimbe lumea. Toate astea mi-au trecut prin cap când o mână de muzicieni îmbrăcați modest își lua la revedere de la noi - pe ruinele unui spectacol uriaș - supervizați blând de Roger Waters. Fără bis. Pentru că povestea se încheiase. Pentru că nici ei nu mai puteau oferi, nici noi nu mai puteam primi.
Emoția
Am început concertul cu o porție bună de plâns. Adesea izbuncim în plâns pentru că acumulăm tensiuni insuportabile iar eliberarea lor se manifestă așa. Nu a fost cazul de data asta. Nu am așteptat show-ul ăsta nici cu tremur, nici cu înfrigurare, nici cu așteptări supradimensionate. Îl așteptam cu dor. Când pe eranul imens au explodat primele imagini, imediat după solo-ul sfâșietor de saxofon, ceva s-a rupt în mine sau mai degrabă ceva s-a refăcut, o legătură parcă pierdută cu trecutul s-a restabilit pe loc și lacrimile au țâșnit firesc, izbăvitor, acompaniate de un fericit nod în gât. Mi s-a făcut rușine, până cănd m-am întors către medicul solid din spatele meu, purta un tricoul alb inscriptionat Pink Floyd, era însoțit de copiii lui și mă privea cu ochii în lacrimi bâiguind: Incredibil, Incredibil!
Nu doar Roger Waters( narcisistic, cum a spus-o chiar el) l-a acompaniat din prezent cu chitara pe tânărul Roger Waters, ci noi toți cei care am crescut pe lângă Zidul lui ne-am întors în trecut să ne strângem în brațe. Și uite-l pe puberul Tudor care habar n-are nimic despre viață și adulmecă totul în jur ca un mânz însetat, cum se chinuie în camera lui cu acordurile de la Mother, uite-l cum privește fascinat la filmul lui Alan Parker, uite-l cum începe să viseze de unul singur că poate el e cel ales să schimbe lumea, lumea lui și a altora. Zeci de mii de oameni au avut această întâlnire aseară sub privirile îngăduitoare ale celor mai tineri care nu știau sau nu credeau că adulții de lângă ei au vrut cândva să schimbe lumea doar cu o chitară, pe muzica și versurile Wall-ul-ui.
Conceptul
Să privești spectacolul lui Waters( iată că termenul își face loc firesc, el transcende și în același timp înglobează ideea de concert) din perspectiva unică a unui act de divertisment reduce experienta la un show de proiecții și lumini. Pentru că fără justificare conceptuală un asemenea act grandios ar fi putut ușor să alunece în derizoriul unei megaproducții și atât.
Când eram mic asociam Wall-ul cu un disc despre război, ororile lui, libertate și demnitatea umană, totalitarism, frică și dictatură. De fapt, în acest sens, albumul a și fost confiscat de căderea zidului Berlinului, prilej perfect pentru una din primele reprezentări uriașe în orașul german, dar și pentru accentuarea percepției ca Wall-ul este doar un album despre libertate.
Am crescut apoi și am începu să înțeleg componenta psihanalitică a discului. M-am raportat mai mult la Pink, copilul traumatizat de absența tatălui sau de o mamă ultraprotectoare și pe care sistemul( reprezentat de crudul profesor marionetă pentru care scoala e debușeul propriilor disfuncții) nu îl ajută să identifice și să se identifice. Apoi am citit undeva că ideea Wall-ul-ui i-a venit lui Waters în timpul unui concert la Los Angeles, când, măcinat de rutina turneelor și relația distorsionată cu celebritatea, a simțit că între el si public e un zid de netrecut, o conexiune întreruptă și mi-am spus încă o dată că discul este despre traume și neputințe individuale care nasc frica paralizantă de viață care, la rândul ei ne face să construim zidul.
Aseară însă mi-am dat seama că Waters reușește ceva incredibil. E o misiune aproape imposibilă să urmărești într-o poveste două sensuri, o simbolistică dublă, fără ca ele să se submineze unul pe altul iar substanța epică să se dilueze. Dar Wall-ul vorbește, după părerea mea, despre două teme mari.
Prima ar fi alienarea individuală, omul devenit victima unui trecut pe care nu și l-a putut alege și cu care nu poate să lupte ( Daddy's flown across the ocean/Leaving just a memory/ A snapshot in the family album/Daddy what else did you leave for me?/Daddy, what'd'ja leave behind for me?!?/All in all it was just a brick in the wall) și căruia nu-i rămâne decât să trăiască în frică și izolare în spatele unui zid care te protejează de lume, dar nu și de propriile angoase (Will some cold woman in this desert land/Make me feel like a real man?/Take this rock and roll refugee/Oooh, baby set me free). Pink este ireversibil amputat emoțional, el nu reușește să se elibereze de la sânul sufocant al mamei și să se adăpostească în brațele femeii iubite, prea puțin dispusă să accepte sau să înțeleagă nevroza unui suflet scindat (Mother do you think she's good enough -- to me?/Mother do you think she's dangerous -- to me?/Mother will she tear your little boy apart?/Mother will she break my heart?)
A doua temă este alienarea colectivă. Ea și numai ea poate face posibilă apariția sistemelor totalitare sau, mai nou, a terorismului de stat (cum îi spune Waters) manifestat în numele principiilor democratice. Oamenii - transformați pe nesimțite în masă de manevră, obligați să-și trăiască viețile captivi în șabloane desenate de o societate în care consumul abrutizează, creează dependențe, orbește și ucide conștința individuală. Oameni aliniați, înrolați, înregimentați, defilând orbește pe câmpurile de luptă ale guvernelor și corporațiilor instalate confortabil la putere ca rezultat al ignoranței populare. Este însă alienarea colectivă posibilă fără manifestarea inițială a alienării indiviudale? Și aici Waters este genial pentru că aceste două teme se întrepătrund pe tot parcursul discului, semnificațiile glisează dintr-o tabără în alta, se creează tot soiul de subsensuri care alimentează și umflă ca pe un mare porc gonflabil tema principală: FRICA și consecințele ei.
Cred că această dublă metaforă a alienării( individuală si colectivă) face ca WALL ul să fie unul din cele mai importante albume rock din toate timpurile. Un asemenea concept justifică pe deplin ce s-a întâmplat aseară în Piața Constituției.
Tehnologia
Aici nu sunt multe lucruri de spus. Cei care au fost aseară în public sunt pe deplin lămuriți. Cei care n-au văzut show-ul își pot face o impresie din imaginile postate pe youtube sau pot căuta pe net articole despre dimensiunea tehnică a producției.
Pe mine m-a izbit simplitatea de început a organizării scenografice. Un zid lung și înalt - alb și o scenă uriașă - neagră. Apoi zidul devine ecran de proiecție deci sursă de conținut pentru dubla lui funcție: de protest popular pe de-o parte și de angoasantă izolare pe de alta.
M-am simțit, timp de două ore, manipulat vizual în cel mai pur sens al cuvântului. Am privit cu gura căscată, am fost scuturat, uimit, m-am bucurat, am fost influențat, am vrut să urlu, am vrut să fiu mai bun, am uitat de mine, de public, de context, am călătorit. Mai mult decât atât, spectacolul ăsta m-a făcut să vreau să scotocesc înăuntrul meu și să-mi pun acele întrebări înfricoșătoare fără răspuns unic și pe care e mai comod să le băgăm sub preș în speranța că vom uita de ele și viața noastră va fi mai liniștită. Care sunt ele? Sunt absolut convins că fiecare dintre voi le știți. Sunt absolut convins că toți cei din public, aseară, și le-au pus.
Roger Waters
Da, e adevărat, la 69 de ani, gagiul e bestial. A cântat excelent, a alergat, a fost actor, a condus, a avut unor, a știut să fie discret în prezență scenică, lăsând spectacolul și mesajele lui să iasă la rampă. Mi s-a părut că producția s-a aflat la granița dintre grandios și cultul personalității Waters, cu o subțire linie de demarcație pe care însă nu a încălcat-o. Cred că ăsta este exclusiv meritul lui. I-am admirat condiția fizică, "prospețimea" dacă vreți. Mi s-a părut că în unele ipostaze semăna cu un Richard Gere sexy. Mi-a plăcut modul simplu în care era îmbrăcat. În definitiv ce altceva ar fi trebuit să poarte având în vedere ce se desfășura în spatele lui? Orice, în afară de pantaloni si tricou negre ar fi fost disonant. O mostră de bun gust.
Paradoxul unei producții care printre altele condamnă capitalismul, corporatismul și consumismul e că tocmai prin mijloace capitaliste, fonduri corporatiste și speculând consumismul reușește să stea în picioare. Sigur că Roger Waters ar putea fi acuzat de ipocrizie. Apărătorii lui ar spune că arta nu se poate face fără subvenție. Argumente pro și contra sunt destule, dar la momentul acestor rânduri sunt irelevante. Pentru că rostul primordial al unui artist e acela de a crea emoție prin povestea pe care o spune. Iar Roger Waters spune o poveste uluitoare despre natura umană. Ca spectator am fost dispus să uit compromisul artistului și să mă bucur de oferta grandioasă a mesajului propus de el.
Mă frământă o altă întrebare la care nu voi primi niciodată răspuns. Cu brațele întinse spre mulțime, cu chipul amplificat magnific de tehnologie, Waters părea că se oferă pe sine în schimbul adulației unui public pe care ar fi vrut să-l îmbrățișeze. Mă întreb dacă fostul copil care și-a pierdut tatăl în al doilea razboi mondial a reușit să dărâme zidul.
A dărâmat Waters zidul fricilor lui? Sau această producție are rostul să-l pună la adăpost de cea mai mare dintre frici - frica lui de singurătate? Mai are el nevoie de confirmări în beneficul propriului ego? Sau show-ul este expresia desăvârșită a unei opere șlefuite și reșlefuite la maximum? Este Wall-ul o operă apăsătoare, obsesivă care nu mai poate fi depășită? Cum trebuie să te simți, singur, în camera de hotel, după un asemenea spectacol când adulația s-a terminat și publicul nu mai poate să te strângă la piept ca să compenseze spațiile lipsă din viața ta?
Iată că întrebarea mea s-a transformat în întrebările mele. Mi-aș dori sincer să știu - după un asemenea spectacol - că Roger Waters e un om liber. E important să știi că omul care cântă așa despre libertate și abolirea fricii este liber. Mi-aș dori ca show ul lui Waters să nu fie zidul lui. Mi-aș dori să fiu sigur că a dărâmat zidul. Pe cel nevăzut, pe cel despre care știe doar el, când ajunge în camera de hotel.
Rostul artei
All alone, or in two's/The ones who really love you/Walk up and down outside the wall/Some hand in hand/And some gathered together in bands/The bleeding hearts and artists/Make their stand.
And when they've given you their all/Some stagger and fall, after all it's not easy/Banging your heart against some mad bugger's wall
O mână de muzicieni îmbrăcați modest cântă cu instrumente simple epilogul de mai sus. Își iau la revedere de la cei șaptezeci de mii de oameni buimăciți. Și atunci, înțelegi.
Arta nu va schimba lumea. Spectacolul lui Waters nu va opri luptele din Siria și nici raidurile americane aflate în plină pregătire la ora acestor rânduri. Rostul artei nu este să schimbe lumea, chiar dacă o fi făcut-o în câteva rânduri. Niciun artist nu-și fundamentează opera pe acest demers.
Artiștii vor să se exprime, vor să-și spună povestea, vor să-și urle durerea acumulată în lumea asta în care de când intră Omul trebuie să înfrunte deziluzia. Cineva spunea: Creativity is God's gift to the suffering child.
Nimic mai adevărat. Artiștii nu vor schimba lumea. Oamenii însă o vor schimba. Dar pentru ca să o schimbe e nevoie să-și trezească conștinta. Constința se trezește când omul se confruntă cu sine și își pune întrebări. Ăsta cred eu că e rostul artei. Să declanșeze în noi războaie interne. Să ne zdruncine.
Un artist urcă pe scenă și oamenii se adună în jurul lui să audă ce are de spus. Și își dau seama că așa ar fi spus-o și ei dacă ar fi putut. Și omul ăla de pe scenă devine o oglindă în care ei sunt fericiți să privească, să se admire. Pentru că fiecare dintre noi simte nevoia din când în când să se ia pe sine în brațe. Marii artiști ne ajută să ne luăm în brațe. Și după fiecare îmbrățișare ne simțim mai buni și mai puternici gata să dăm și noi mai departe iubire. Și iubirea poate să schimbe lumea. Toate astea mi-au trecut prin cap când o mână de muzicieni îmbrăcați modest își lua la revedere de la noi - pe ruinele unui spectacol uriaș - supervizați blând de Roger Waters. Fără bis. Pentru că povestea se încheiase. Pentru că nici ei nu mai puteau oferi, nici noi nu mai puteam primi.
July 16, 2013
Artiștii, canalele media și gestiunea colectivă
Aceasta este o postare ceva mai tehnică, nu cred că va prezenta interes pentru cititorii blogului meu însă artiștii care poate că urmăresc acest blog vor reacționa la propunerea mea.
Este de notorietate ca muzicienii încasează sume de bani de la societățile de gestiune colectivă pe care le-au mandatat, UCMR- ADA( in calitate de compozitori) și CREDIDAM( în calitate de artiști interpreți). Toate mediile care difuzează muzică( radio, televiziune) plătesc un procent din veniturile încasate (publicitate) societăților de gestiune colectivă. Aceste procente se împart apoi artiștilor în baza unor "playliste" depuse de aceleași instituții media. Principiul pare simplu: în funcție de cât ești difuzat, atâția bani primești după ce societățile de gestiune își rețin un comision de administrare( nu insist asupra cifrelor pentru că nu le cunosc exact).
Mai exact: se adună numărul de difuzări de pe toate canalele media se face un clasament se transformă în procente se aplică la suma totală virată de canalele media și se repartizează artiștilor. Mai există și alte surse de colectare din copie privată, cablu, ambiental dar ele nu fac obiectul acestui articol.
Cum știu artiștii câte difuzări au avut? În principiu canalele media sunt obligate să depună raportări cu ceea ce au difuzat, adică playlistele aferente perioadei de repartitie. Aceste date sunt introduse în softurile societăților de gestiune care adună secunde. Obligațiile artiștilor, pe de altă parte, sunt de a-și declara la rândul lor fonogramele sau videoclipurile cu minutaj detaliat pentru ca suprapuse peste informațiile de la televiziuni și radiouri să reiasă un număr de secunde( există un cost per secundă) pentru fiecare artist în parte pe baza căruia se face repartiția. Câte secunde ai fost difuzat se înmulțesc cu costul per secundă și uite banii tăi.
Unde apare problema? In cazul CREDIDAM, spre exemplu, softul știe că VAMA a înscris fonograma și videoclipul cu numele Perfect fără tine. Dacă radiourile sau televiziunile nu declară întocmai această titulatură în playlistele lor softul nu va ști să facă această suprapunere și difuzările sau redifuzările declarate de televiziuni sau radiouri, să zicem VAMA - Perfect nu vor putea fi luate în calcul. Am întîmpinat adesea problema asta la repartiții din trecut. Și asta se întâmplă cu toate că artiștii depun fișe de repertoriu( adică aparițiile live pe radio sau tv) E o muncă enormă să iei toate playlistele canalelor media( sunt peste 100 de radiouri, zeci de televiziuni etc) pentru a depista și remedia aceste greșeli de potrivire.
Aceeași problemă apare câteodată și in cazul actorilor în spoturi publicitare declarate într-un fel de casele de producție și introduse ca atare de actorul respectiv în fisa de repertoriu și declarate altfel sau câteodată deloc de către televiziuni.
Care este solutia și aici mă refer numai la muzicieni pentru că există și alte categorii de artiști interpreți? Din punctul meu de vedere unica soluție este un soft comun la care să fie racordate canalele media, societățile de gestiune colectivă și artiștii interpreți. Odată o piesă înscrisă în sistem de către artist, ea trebuie să apară cu aceleași elemente de identificare la celelalte entități fără a mai exista riscul nepotrivirilor. Un soft transparent și comun celor trei părți implicate.
Nu m-am gândit încă, dar cred că poate exista o inițiativă legală în acest sens care ar rezolva frustrările acumulate atât de artiști ( ei nu știu niciodată numărul exact de difuzări) cât si de societățile de gestiune care sunt adesea acuzate de manipulări ilegale ale fondurilor rezultate din difuzarea operelor artiștilor interpreți sau compozitori.
Într-o lume digitală, în care sincronizarea este cuvântul la ordinea zilei cred că nu e nevoie decât de vointa celor trei părți pentru ca acest lucru să se întâmple.
Îmi doresc ca acest articol să constituie un prim pas pentru inițierea unei întâlniri/dezbateri care să aducă o soluție concretă la problema de "matching". Iar soluția din punctul meu de vedere este softul comun.
Este de notorietate ca muzicienii încasează sume de bani de la societățile de gestiune colectivă pe care le-au mandatat, UCMR- ADA( in calitate de compozitori) și CREDIDAM( în calitate de artiști interpreți). Toate mediile care difuzează muzică( radio, televiziune) plătesc un procent din veniturile încasate (publicitate) societăților de gestiune colectivă. Aceste procente se împart apoi artiștilor în baza unor "playliste" depuse de aceleași instituții media. Principiul pare simplu: în funcție de cât ești difuzat, atâția bani primești după ce societățile de gestiune își rețin un comision de administrare( nu insist asupra cifrelor pentru că nu le cunosc exact).
Mai exact: se adună numărul de difuzări de pe toate canalele media se face un clasament se transformă în procente se aplică la suma totală virată de canalele media și se repartizează artiștilor. Mai există și alte surse de colectare din copie privată, cablu, ambiental dar ele nu fac obiectul acestui articol.
Cum știu artiștii câte difuzări au avut? În principiu canalele media sunt obligate să depună raportări cu ceea ce au difuzat, adică playlistele aferente perioadei de repartitie. Aceste date sunt introduse în softurile societăților de gestiune care adună secunde. Obligațiile artiștilor, pe de altă parte, sunt de a-și declara la rândul lor fonogramele sau videoclipurile cu minutaj detaliat pentru ca suprapuse peste informațiile de la televiziuni și radiouri să reiasă un număr de secunde( există un cost per secundă) pentru fiecare artist în parte pe baza căruia se face repartiția. Câte secunde ai fost difuzat se înmulțesc cu costul per secundă și uite banii tăi.
Unde apare problema? In cazul CREDIDAM, spre exemplu, softul știe că VAMA a înscris fonograma și videoclipul cu numele Perfect fără tine. Dacă radiourile sau televiziunile nu declară întocmai această titulatură în playlistele lor softul nu va ști să facă această suprapunere și difuzările sau redifuzările declarate de televiziuni sau radiouri, să zicem VAMA - Perfect nu vor putea fi luate în calcul. Am întîmpinat adesea problema asta la repartiții din trecut. Și asta se întâmplă cu toate că artiștii depun fișe de repertoriu( adică aparițiile live pe radio sau tv) E o muncă enormă să iei toate playlistele canalelor media( sunt peste 100 de radiouri, zeci de televiziuni etc) pentru a depista și remedia aceste greșeli de potrivire.
Aceeași problemă apare câteodată și in cazul actorilor în spoturi publicitare declarate într-un fel de casele de producție și introduse ca atare de actorul respectiv în fisa de repertoriu și declarate altfel sau câteodată deloc de către televiziuni.
Care este solutia și aici mă refer numai la muzicieni pentru că există și alte categorii de artiști interpreți? Din punctul meu de vedere unica soluție este un soft comun la care să fie racordate canalele media, societățile de gestiune colectivă și artiștii interpreți. Odată o piesă înscrisă în sistem de către artist, ea trebuie să apară cu aceleași elemente de identificare la celelalte entități fără a mai exista riscul nepotrivirilor. Un soft transparent și comun celor trei părți implicate.
Nu m-am gândit încă, dar cred că poate exista o inițiativă legală în acest sens care ar rezolva frustrările acumulate atât de artiști ( ei nu știu niciodată numărul exact de difuzări) cât si de societățile de gestiune care sunt adesea acuzate de manipulări ilegale ale fondurilor rezultate din difuzarea operelor artiștilor interpreți sau compozitori.
Într-o lume digitală, în care sincronizarea este cuvântul la ordinea zilei cred că nu e nevoie decât de vointa celor trei părți pentru ca acest lucru să se întâmple.
Îmi doresc ca acest articol să constituie un prim pas pentru inițierea unei întâlniri/dezbateri care să aducă o soluție concretă la problema de "matching". Iar soluția din punctul meu de vedere este softul comun.
Tudor Chirilă's Blog
- Tudor Chirilă's profile
- 187 followers
Tudor Chirilă isn't a Goodreads Author
(yet),
but they
do have a blog,
so here are some recent posts imported from
their feed.
