Tudor Chirilă's Blog, page 5

Portret de actor

Nicodim Ungureanu în repetițiile de la Coada.Nicodim Ungureanu este Fleming. Flemig este un personaj din Coada, spectacolul de la Teatrul Bulandra pe care îl vom lansa oficial în septembrie. Fleming este prost. O spune chiar și el într-o replică memorabilă: - Tu crezi că sunt atât de prost încât să nu-mi dau seama cât de prost sunt? Faptul că este prost nu rămîne izolat. Prostia îl face suspicios și îl lipsește total de umor ceea ce îl face comic. Fleming este ciuca bătăilor celor care stau la coadă ca să prindă locul întâi. Nimeni nu le-a spus că locul întâi nu există. Dacă ar fi știut, n-ar mai fi existat acest text fabulos al lui Israel Horovitz care s-a memtamorfozat în povestea noastră de la Bulandra. Cine suntem noi? Noi suntem teatru. Observați vă rog că nu am accentuat. Am spus, noi suntem teatru, nu teatrul. Închid paranteza. 
Nicodim Ungureanu nu e prost. Slavă Domnului, ca să joci proști trebuie să fii deștept. Are un zâmbet fermecător combinat cu o căutătură melancolică care vine din fizionomia lui cu ochi înclinați usor către marginile de sus ale pomeților. Câteodată, mleancolia se transformă în tristețe, dar nu pentru mult timp. Nicodim poate interveni grosolan în propria fizinomie revelând adevărata lui natură: aceea de golan de port, fermecător și inteligent, șmecher și sensibil, un hamal care între două transporturi își acordă timp pentru contemplare.
Întotdeauna am crezut că meseriile cu flux de producție inconstant sunt ale celor înclinați spre filosofie. Un ospătar n-are timp să se decupleze. Nicodim Ungureanu observă lumea într-un stil propriu care conduce la concluzii brutale exprimate ca atare. Dacă rămâi la suprafața acestor manifestări grosolane riști să ratezi omul. Ceea ce ar fi păcat. Fotografia asta îl surprinde într-o pauză de repetiție. Mi-a plăcut zâmbetul și faptul că privirea nu vede obiectivul lăsându-l pe privitor să interpreteze. 
Ce am învățat de la Nicodim? Că niciodată nu e prea mult să mai faci o dată. L-am admirat sincer pentru entuziasmul și tenacitatea cu care la sfârșitul fiecărei repetiții de vreo cinci intense ore mă provoca la încă "una mică" cu scena noastră. Apoi, știe ceea ce noi numim în teatru "să încasezi". Fața ta să exprime ceea ce spui când nu spui. Reacția ta la partener. Tu, ca oglindă a vorbelor. Sau ca zid. Sau ca groapă. Se spune că teatrul e mai mult când asculți. Acolo nu poți minți. Nicodim ascultă bine în teatru chiar dacă ratează adesea misiunea asta în cotidian. Am învățat mult de la "ascultările" lui. Credeți-mă, vă veți bucura să-l vedeți la Bulandra, din septembrie. Pe unii i-am văzut râzând în hohote. 

Vladimir Putin este fericit

Cine crede că Putin a fost străbătut de un minim fior de compasiune pentru victimele atacului cu rachetă asupra zborului MH-17 se înșală.  Politica lui Vladimir Putin întocmai pe asta s-a bazat. Întotdeauna. Pe folosirea atentatelor ca hrană pentru propaganda internă. Războiul din Cecenia și Ingușeția, Oseția de Nord, rezolvarea criminală a atentatelor de la Teatrul din Moscova și școala din Beslan (unde forțele de intervenție rusești au omorît sute de copii luați ostateci de teroriști), toate au fost muniție pentru discursul "anti-terorist" cu care Putin a defilat în fața maselor amorfe de votanți ruși. Criminali și violatori ai drepturilor omului cum ar fi Ramzan Kadyrov guvernatorul Ceceniei au fost întotdeauna aliații de nădejde ai Kremlinului, sprijiniți moral și cu armament de Putin și diviziile de luptă "anti-teroristă" ale FSB ceea ce nu a făcut decât să escaladeze un război absurd și să radicalizeze sângeros liderii părților adverse.  Pentru Putin tragedia celor aproape 300 de nevinovați ridică la plasă încă o minge bună de tras în terenul aproape viran al adversarilor săi politici. Iată că la granița cu Ucraina un nou câmp de luptă antirusesc și antiterorist solicită implicarea urgentă a Rusiei a cărei integritate teritorială este amenințată.

 În lipsa oricărei replici a oponenților politici eliminați cu concursul larg al Dumei de stat( teatrul legilor lui Putin) care a croit zeci de legi împotriva societății civile, respectiv al dreptulului la liberă exprimare acest discurs naționalist este înghițit ușor de către ferma animalelor rusești. Cine își închipuie că Putin este speriat, că în sinea lui a scăpat măcar un "oops" la aflarea veștii despre tragedia de acum câteva zile ori este optimist ori nu înțelege realitatea rusească internă. Crearea si ulterior alimentarea conflictelor separatiste în Federația Rusă este principala direcție politică a acestui dictator nici măcar modern, necum luminat. Ucraina în viziunea lui Putin este o republică separatistă care încearcă dezlipirea de patria mamă.

Nu vom vedea decât acuzații din partea unui Kremlin care va încerca să plaseze întreaga responsabilitate și vină în terenul Ucrainei. În spatele tupeului separatiștilor pro-ruși care negociază armistiții în schimbul accesului la frânturi de adevăr și cadavre ce încep să putrezească departe de familiile înnebunite de durere nu poate fi decât o replică mascată a Rusiei. O mână de partizani care luptă cu armata Ucraineană în mod independent nu ar putea să adopte o asemenea atitudine sfidătoare în fața opiniei internaționale. Tragedia unor nevinovați a devenit o carte cu două fețe în mâna unui scelerat cu care Europa se poartă cu mănuși. Iar Putin va juca această carte până la capăt. Pentru că cinismul guvernează lumea de azi. Morților din avionul doborît nu le va mai fi frig la iarnă. Europei, da. Putin nu are nevoie de șase zero-uri ca să transforme vieți omenești în statistică asemenea lui Stalin. Putin are nevoie de tragedii și în cazul în care nu a orchestrat-o pe cea a zborului MH-17 cel puțin se consideră norocos. 
Domnul William Shakesperare, un fin analist al subconștientului uman manifestat pe scena vieții a pus în gura generalului Macbeth următoarea replică: "Am înotat atât de mult prin sânge încât e mai ușor de mers 'nainte decât de dat 'napoi".  Nu știu dacă Putin a citit Macbeth, dar asta e mai puțin important. E greu de crezut că pentru el mai este loc de întors. Va merge înainte, bucuros că reflectoarele sunt pe el, fericit că Rusia luptă contra lumii întregi, îmbătat de popularitate, de organizarea următorului campionat mondial, conștient că numai el este menit să reînvie Uniunea Sovietică, singura alternativă viabilă la imperialismul putred care distruge omenirea. 

Mulțumesc, doamnă Annie Bentoiu

Am terminat cu lacrimi în ochi cel de-al doilea volum al doamnei Annie Bentoiu "Timpul ce  ni s-a dat". Eu, care am trait prea putin oroarea comunistă, am lacrimi în ochi. Autoarei, care a traversat această întreagă perioadă neagră a istoriei noastre, lacrimile, de cele mai multe ori i-au fost fie interzise, fie a reușit să le reprime ca nefolositoare, redundante. Nu am cuvinte să exprim emoțiile prin care m-au purtat memoriile doamnei Bentoiu. Nu-mi rămâne decât să apelez la luciditate ca să încerc să exprim comandamnetul pe care această operă de o importanță covârșitoare în înțelegerea prezentului nostru absurd mi l-a dictat:

1. Este o lectură obligatorie pentru generația tânără. Pentru acei dintre tineri care vor să înțeleagă ce a însemnat sistemul comunist în țara noastră.

2. Este o bucată de istorie relatată obiectiv și care ar trebui să facă obiectul programei de liceu pentru clasa a zecea. Istoria( sub formă de memorii) povestită prin filtrul unei asemenea minți nu are cum să nu genereze schimbare în mentalitățile unor copii ai căror profesori sunt ei înșiși victime( încă) ale epurării intelectuale și morale practicate cu succes de sistemul comunist.

3. Este o lectură obligatorie pentru asumarea unei adevărate și profunde condamnări a comunismului de către sufletul fiecăruia dintre noi. Această carte scrisă fără patimă, dar cu imensă durere unește punctele nevăzute dintre trecutul și prezentul nostru atât de distorsionate moral. O carte care explică ceea ce noi, cei tineri, dar într-o destul de solidă masură victime, putem doar să intuim nu să și înțelegem raportat la efectele devastatoare ale anilor 1948-1959 pentru condiția noastră prezentă.

4. O lectură obligatorie pentru că este un ghid de supraviețuire într-un univers concentraționar, într-un deșert moral.

5. O lectură obligatroie pentru cei care vor să determine valoarea absolută a prieteniei și puterea indestructibilă a iubirii și speranței.

6. O lectură obligatorie pentru că (formidabil paradox) este o lecție despre libertate trăită într-un timp de neagră suprimare a libertății.


Vreau să cred că după această carte sunt un om mai bun, sunt sigur că sunt mai luminat.


Mulțumesc,

doamnă  Annie Bentoiu

Noapte bună

Vine un moment când scrii din ce în ce mai greu. Vine momentul în care dilema devine coșmar, nu impuls. Orice dilemă care devine implus n-a fost dilemă.  Nici măcar nu e vorba despre lupii care fac cerc, ci e mai degrabă ideea cercului. Nu compoziția cercului este sufocantă ci cercul în sine. Vodca se stinge cu vodcă, zic unii. Scrisul se omoară prin scris. Nu e chemarea mea - scrisul - aș putea să mă detașez cu grație. Aș putea să mă strecor printre membrii cercului, neobservat. Însă libertatea ar urla ca din gură de șarpe. După ce că e iluzorie, ca metaforele lui Gabo care nu sunt niciodată la fel, de fiecare dată când le citești, mai face și scandal libertatea asta. Incredibil cum cîteva sute de cuvinte pot contribui la ranforsarea unui soclu. Noapte bună.

PS. Foarte puțin puf prin aerul lunii mai a lui 2014, nu credeți? 

Art Safari - 22 - 25 mai. Un strop de liniste intr-un ocean de zgomot.

Asta este o initiativa foarte frumoasa. Un pavilion dedicat in exclusivitate artei de patrimoniu si artei contemporane din Romania.  Cred ca este de vazut pentru iubitorii de arta, dar mai ales de cei care deocamdata doar cocheteaza cu arta, o tatoneaza, se afla intr-o relatie de flirt sensibil ca atunci cand visezi la o femeie frumoasa, inteligenta si cu stil care iti impune prin simpla prezenta un soi de respect care blocheaza exuberanta masculina. Doar ca aparentele inseala. Arta nu e doar o femeie frumoasa, independenta si stilata. Arta este tandra, stie sa sprijine, gateste bine, are mereu o vorba buna, gasesti mereu alinare in bratele ei. Cred ca pavilionul asta(Piata Revolutiei 22-25 mai) merita vazut macar si pentru faptul ca atata frumusete ne va face sa avem din nou incredere in noi ca natie intr un moment in care prezentul nostru social politic este cu adevarat descurajant. 

Iata cum isi definesc organizatorii evenimentul:


 Intre  22-25 mai 2014 are loc Art Safari – primul pavilion destinat artei de patrimoniu si artei contemporane din Romania, ce va reuni galerii de arta si art dealeri, atat din tara, cat si din afara tarii, care vor expune pictura, sculptura, grafica, instalatii, video, design si obiecte de colectie. Va fi o panorama a artei 
romanesti de patrimoniu si contemporana, alaturi de o selectie de 
artisti reprezentati de galerii internationale, ce va cuprinde in jur de 100 de galerii si institutii culturale.

Mai multe despre eveniment cred ca gasiti aici si aici

Ne vedem acolo:)

COADA

Am intrat pe ultima sută de metri cu spectacolul la care repet acum. Înainte să vorbesc despre bucuria de a fi din nou pe scenă am să expun “creditele” producției. Este vorba de piesa Coada ( Line în original) . Este un spectacol în regia Iarinei Demian, la Teatrul Bulandra, sala Space de la Grădina Icoanei. Distribuția, în ordinea intrării în scenă: Fleming – Nicodim Ungureanu/Cristian Crețu, Stephen – Tudor Chirilă, Molly – Mariana Dănescu/Irina Ungureanu, Dolan – Ion Grosu, Arnall – Radu Gheorghe. Piesa este o premieră națională a dramaturgului Israel Horovitz important autor american cu care și-a făcut debutul și  Pacino în spectacolul The Indian wants bronx. 
A fost un drum frumos, dar chinuitor. Din păcate în zilele noastre să fii actor într-un mod profesionist a devenit un lux. Actorii sunt poziționați la marginea fenomenului social și asta se simte. Există din ce în ce mai puțin timp pentru teatru, el este confiscat de timpul pentru supraviețuire. Actorii aleargă în zeci de părți ca să trăiască.
Poate că asta face teatrul mai interesant, întâlnirile dintre actori mai încărcate de energie, miza mai mare. În condițiile in care e atât de greu să profesezi această meserie reușita unui spectacol, a unei producții capătă altă dimensiuni, altă importanță.
Line este o comedie și o tragedie în același timp. Textul este uluitor și ca orice text bine scris despre condiția umană este un text mare. În loc să vă satisfac curiozitatea cu un synopsis personal cred că e mai indicat să reproduc prefața marelui dramaturg Eugen Ionesco scrisă cu ocazia apariției piesei într-un volum al lui Horovitz, prefață care a lansat textul ca o rachetă. Piesa s-a jucat neîntrerupt la Paris timp de 22 de ani.
“Israel Horowitz e un tânăr foarte drăgut, absolut fermecător – un golănaș american tandru. De cum îl vezi nu poti să nu-l îndrăgești. La fel ca toți oamenii blânzi, la fel ca toti cei delicați, scrie despre cele mai crude lucruri pe care ni le putem imagina. Iar acestea sunt operele care sună a adevăr.
Nu am să vă prezint sau să vă explic piesa de teatru Line. Stati linistiti! Vă voi spune doar că este unică, nu are actiune, nu se întâmplă nimic, si totusi se întâmplă TOTUL… Nimic și Totul, este UNICĂ!
Ce anume se întâmplă? Ei bine, Line ilustrează temele conflictuale. Mai exact, concurența. Puneți alături doi oameni, doi necunoscuți, apoi trei, patru, cinci… după care introduceți între ei o femeie. Conflictul va erupe. Acești străini se cunosc unul pe altul, si fiindcă se știu, se urăsc, se dispretuiesc! Se vor lupta pentru locul întâi, pe care desigur îl vor pierde, îl vor câstiga și iar îl vor pierde… din cauza femeii care desigur, luptă și ea pentru primul loc. Cred că ar fi gata să se omoare între ei, si chiar să moară de la început dacă nu au altă cale de a ieși pe locul întâi. Desigur, locul întâi este o iluzie. Nici o linie nu are capăt… Avem nevoie să credem că există un loc întâi altfel cum am putea sa avem competiții?
Nu am sa vă spun cât de mult imi place piesa asta fiindcă s-ar putea să nu fim de acord, mai ales dacă eu aș fi cel dintâi care am spus-o.
Mai sunt trei zile și ne urcăm pe scenă în fața publicului pentru confruntarea de care avem deja atâta nevoie. După zeci de repetiții în care ne-am luptat cu personajele noastre ca să le scoatem la lumină cât mai vii, cât mai aproape de adevăr, a venit momentul să vi le arătăm . În ce mă privește sunt îngrozitor de emoționat pentru că iubesc mult acest personaj căruia i-am dat o mare parte din viața mea în ultimele două luni. Iubesc mult și acest text de care m-am îndrăgostit la prima vedere.
Repetițiile la Coada au însemnat mai mult decât teatru. Au fost bune și rele. Câteodată prea multe rele. Alteori prea multe obstacole greu de depășit. Le-am depășit pe toate până la urmă și iată-ne cu câteva zile înainte de premieră. Simt dorința aia de nestăpânit de a mă întâlni cu publicul. Altminteri orice actor rămâne incomplet. Un spectacol fără public e ca un act sexual neterminat. Sau poate nici măcar nu e un act început.
Nu mai am multe de spus în afara faptului că vă așteptăm la teatru, dar promit că în zilele care urmează voi mai scrie despre acest spectacol, despre lucrurile pe care le-am învățat, despre școala de actorie pe care am deprins-o în ultimile luni, despre caracter, personalitate, tact, principii și câte și mai câte.



COADA / Teatrul Bulandra / din 12,13 și 14 aprilie

Mulțumiri Radio România - Perfect fără tine cântecul anului 2013

Aseară formația Vama a primit un premiu foarte important. Cântecul anului 2013 pentru piesa Perfect fără tine în cadrul Galei Premiilor Muzicale Radio România. Deși am fost prezenți la eveniment asistând la categoriile dinaintea noastră am ieșit din sală cu două categorii înaintea decernării premiului nostru. Mărturisim că nu ne așteptam la acest premiu și am plecat puțin mai devreme pentru că o parte dintre noi aveau datorii față de familiile lor într-o zi de duminică toate astea pe un fond de oboseală acumulată într-o perioadă agitată în care lucrăm mult. Desigur asta nu scuză absența noastră, dar este explicația reală.

Așa că discursul nostru de mulțumire ar fi sunat așa:

"Doamnelor și domnilor multumim ascultătorilor Radio România ale căror voturi ne-au adus acest premiu, multumim Radio România care a difuzat muzica noastră când alte radiouri nu au făcut-o. A fost o încurajare importantă care ne-a ajutat să mergem mereu înainte. Mulțumim fanilor noștri ultrași care înainte de a ajunge atât de "mainstream" au cumpărat muzica și biletele noastre la concerte și ne-au ținut în "viață". Mulțumim tuturor prietenilor și colaboratorilor noștri care au fost mereu alături de noi indiferent de condițiile ( adesea dificile) în care s-a născut muzica noastră."

Regretăm foarte tare că nu am fost prezenți la momentul premierii noastre, ne bucurăm că am fost la eveniment aplaudând alți artiști și ne bucurăm încă odată că ascultătorii Radio România au decis că Perfect fărăr tine este cântecul anului 2013..


VAMA - Dan Lucian, Lucian "Clopo" Cioargă, Gelu Ionescu, Eugen Caminschi, Tudor Chirilă

Scuze

Folosesc acest spațiu pentru a prezenta  public scuzele mele domnului Paul Surugiu cunoscut și sub pseudonimul Fuego. Fac acest lucru pentru că am derapat de la un comportament pe care la rândul meu am încercat să-l impun de-a lungul timpului. Nu am considerat niciodată ortodoxă maniera de a specula excesiv comic pe seama diverselor personalități publice. Pamfletul agresiv nu a fost vreodată instrumentul meu preferat. Cu atât mai mult, deci, regret ieșirea mea din concertul de vineri. 
Se impun niște precizări, totuși. Adesea, în concertele noastre alegem să pastișăm diverse genuri muzicale interpretând câte o piesă Vama în genurile vizate, bineînțeles un efect hazliu. Muzica domnului Surugiu se înscrie într-un astfel de gen fără ca asta să însemne o minimalizare a genului în sine. În definitv umorul se naște din suprapunerea unor paradigme sociale sau morale antagonice. 
La capitolul sensibil mama aș vrea să mentionez că nu am avut niciun moment intenția de  a o ataca pe mama domnului Surugiu, o persoană despre care nu știu nimic, al cărei prenume nici măcar nu îl cunosc. Referirea mea a fost mai degrabă la mama arhetipală care s-a născut prin frecventa mențiune în cântecele domnului Surugiu, devenind un soi de mamă ideală la care ascultătorii sunt invitați să se raporteze. Desigur această explicație nu justifică și nici nu scuză momentul de vineri seara ci doar încearcă să nuanțeze semnificația atribuită gestului. 
Nu în ultimul rând aș vrea să-i mulțumesc domnului Surugiu pentru lecția pe care mi-a oferit-o printr-o atitudine elegantă, care l-a poziționat deasupra oricărui conflict ( spre dezamăgirea unei părți a presei). Acest spirit anti-revanșard ar trebui să contamineze mai des viața publică de la noi pătată grav prin degradarea dialogului sau abandonul definitiv al normelor de bun simt. Din păcate vineri seara am alunecat și eu în această situație condamnabilă. 
Nu-mi rămâne decât să-mi însușesc lecția domnului Surugiu, să învăț din ea și să-i prezint din nou scuzele mele. 

Paralel cu sfârșitul

E una din zilele în care probemele mă extrag din ordinea firească a lucrurilor și importanța mea ca ființă pe pământ capătă dimensiuni exagerate. În proprii mei ochi, cel puțin. Una din zilele alea în care ești orbit de cât crezi tu că însemni. În care uit fără să vreau că undeva în Bucegi, liniștea cărărilor jepilor nu poate fi tulburată de însemnătatea mea. La fel cum vreo prostituată din Havana nu-și mai amintește acum dacă am fost sau nu. N-am fost... E una din zilele alea în care ești mai puțin crezând că ești mai mult. Privesc pe geamul de lângă bancul meu de lucru. În fața blocului de vis-a-vis este oprită o salvare. Pe ușa blocului șoferul și un brancardier se chinuie să scoată un bătrân imobilizat într-un scaun cu rotile. Nu-i văd chipul omului căci este prea departe. Văd doar cum se bălăngăne capul lui după partitura treptelor pe care le coboară cei doi. Știu că privește în gol. Cu greutate, oamenii îl urcă în mașina salvării. Șoferul așează undeva prin mașină două sacoșe, probabil lucruri de-ale bătrânului. Brancardierul închide ușa după el. Salvarea dispare iar eu rămân descumpănit și simt nevoia să scriu acest text. 

Domnul Ion Iliescu m-a făcut anarhist. Eu îi iubesc pe ucraineni

Nu am mai scris de mult pe blog, dar am dat astăzi peste cateva declarații ale fostului președinte al României domnul Ion Iliescu și nu m-am putut abține, dintr-un sentiment de revoltă, dar mai ales de lehamite. Domnul Ion Iliescu face o paralelă( periculoasă și cu rol justificativ) între protestele din Ucraina aflate în plină desfăsurare și transformate în ultimele zile în război civil și fenomenul Piața Universității din 1990 când după o lună de proteste împotriva regimului Iliescu și a alegerilor fraudate liber, minerii au fost chemați la București la ordinul domnului Iliescu pentru a înăbuși în sânge ultima rezistență și ultimul exercițiu de solidaritate dinaintea celor 25 de ani de degringoladă politică, socială, morală și economică ce au urmat. 

Am să încerc să comentez în continuare pe marginea declarațiilor pe care le-am citit aici. 
Spune domnul Ion Iliescu comentând criza din Ucraina: "O asemenea răzmeriţă stopează eforturile de comunicare şi dialog. E o ţară mare, cu probleme pe care le-am avut şi încă le mai avem şi noi. Factorul politic e slab, lipsa dialogului politic cu toate componentele socio-politice. Noi am trecut prin asemenea timpuri, dar am trecut peste ele. Viaţă politică era mult mai animată la noi. Erau vreo 300 de partide la începutul anilor '90”
Păi dacă factorul politic este slab putem să deducem că nu prea este în stare să genereze un dialog real cu protestatarii. În general "răzmerițele" apar când de partea cealaltă, în repetate rânduri, a fost refuzat un răspuns și/sau nu a existat  nicio intenție de schimbare. 
Oare domnul Iliescu uită că Ucraina este ținută în lesa unuia dintre cele mai vaste exerciții antidemocratice, Rusia lui Putin? De cât cinism este nevoie ca să afirmi că România a avut aceleași probleme și încă le mai are? Cine a condus România două mandate și jumătate si încă o bună perioadă de timp PSD -ul aflat în opoziție? Cine a girat constant jaful la care a fost supusă această țară după revoluție? Politicianul "cinstit", îndrăgostit de putere a fost în stare să gireze pentru o întreagă caracatiță cu mii de tentacule doar ca să-și păstreze scaunul de președinte. 


În 2004 Putin a umblat la legea electorală astfel încât guvernatorii republicilor federale să nu mai fie aleși prin vot democratic ci să fie numiți direct de la Kremlin. De la un asemenea factor politic față de care Ucraina lui Ianukovici se află într-o profundă și nesănătosă dependență sugerează Ion Iliescu că ar trebui să aștepte protestatarii dialog ? Oare domnul Iliescu despre care nimeni nu ar fi știut nimic dacă n-ar fi existat cascada de diversiuni din decembrie 89 nu știe ce înseamnă o masă mare de oameni cărora le-a ajuns cuțitul la os? Sau a uitat? 
Spune domnul Iliescu - din nou cu cinism - că noi am trecut prin asemenea timpuri dar am trecut peste ele. Cu ce preț, domnule Iliescu? Cu ce preț? Vi se pare că suntem o țară în care funcționează instituțiile statului și separarea puterilor? Vi se pare că avem un sistem de învățământ? Avem presă liberă care susține vocea civică? Avem cumva un sistem de sănătate performant?

Nu, domnule Iliescu, nu avem nimic din toate astea. Avem doar niște mutanți politici și morali care au crescut la umbra dumneavoastră: Băsescu, Antonescu, speranța tânără Ponta. Și în jurul lor, după modelul lansat de predecesor, o cloacă de indivizi care secătuiesc țara asta de ultimele ei resurse. 
În continuare domnul Ion Iliescu declară: Amintiţi-vă de CPUN, care a creat un cadru organizat de dezbatere, a fost un moment care a adunat toate tendinţele, era un forum în care oamenii puteau să se exprime. A fost un asemenea climat şi dialog, precum şi componente de înţelepciune din partea tuturor partidelor. Asta ar fi important şi pentru Ucraina”

Dincolo de limbajul de lemn (un cadru organizat de dezbatere) această declarație instaurează sentimentul că Iliescu a trăit într-o altă lume și a participat la o altă istorie. Din fericire am trăit și eu acea perioadă astfel că orice încercare de distorsionare a sensurilor acelor ani nu mă poate afecta. 
Nu a existat niciun climat de dialog și cu atât mai puțin înțelepciune. Au fost vremuri tulburi urmate de vremuri și mai tulburi în care oamenii au devenit mai săraci, inflația era galopantă și fosta securitate se pregătea să înceapă sub tutela lui Iliescu operațiunea de vânzare pe bucăți a României. 

Nu vom uita că FSN ul ar fi trebuit să organizeze alegeri pentru partidele politice și nu să devină un partid politic. Nu vom uita că primele alegeri libere au fost libere doar de Ceaușescu și fraudate grosolan în favoarea lui Iliescu. Nu vom uita refuzul punctului 8 de la Timișoara. Nu vom uita linșajul mediatic la care erau supuși liderii partidelor pre comuniste în cursa electorală la fel cum nu vom uita că Piața Universității a fost un spațiu al celor disperați că vor pierde startul pentru o Românie altfel. Să manipulezi un popor îndobitocit de patruzecișicinci de ani de comunism mi se pare o crimă la fel de mare ca aceea care a adus acest popor în starea neurovegetativă care a permis manipularea lui pentru a doua oară. 

Din nou, Ion Iliescu: Vă amintiţi ce atmosfera era.  Piaţa Universităţii  risca să se transforme într-un ferment al unei mişcări anarhice sau am avut venirea minerilor veniţi să protesteze împotriva promotorilor Pieţei Universităţii. Noi am ales calea dialogului. După alegeri am avut câteva momente fierbinţi de asemenea. 

E, de data asta, am ajuns anarhist. Aveam doar șaisprezece ani și pedalam pe semicursiera mea roșie către Piața Universității blocată de mii de oameni într-o ultimă acțiune disperată, îndreptată printre altele chiar împotriva domnului Ion Iliescu. Sau, poate mai degrabă, a sistemului neo comunist pe care se pregătea să-l reprezinte. La semafor, o bătrână s-a apropiat de mine și m-a scuipat cu sete drept în obraz. Apoi a aruncat câteva cuvinte pe care le-am uitat. Aveam în piept un cartonaș pe care scria golan 100%. Cărui fel de manipulare sau orbire trebuie să le fi căzut victimă acea femeie în vârstă încât să fie în stare de un asemenea gest îndreptat către un copil pe o bicicletă?

Peste o lună minerii aveau să spulbere orice rămășiță de protest în aplauzele imbecile ale "poporului" de pe străzi. E de notorietate că Ion Iliescu a chemat minerii la București. Istoria va consemna asta. La fel cum au făcut-o toate marile agenții de presă ale lumii stupefiate că la câteva luni după căderea sângeroasă a comunismului o altă explozie de violență scotea România de pe cursul ei democratic. Sunt și eu unul din acei anarhiști. Plătesc taxe statului român, mă duc în fiecare zi să muncesc, sunt cetățean al țării mele.

Suprapunerea mișcării din Ucraina peste fenomenul Pieței Universității este aberantă. Iliescu nu pierde niciun moment ca să justifice o greșeală (chemarea minerilor) pe care nu ar recunoaște-o decât în fața lui Dumnezeu, dacă n-ar fi ateu.

Piața Universității a fost un fenomen pașnic, un protest îndelungat în care mii de oameni cântau și strigau împotriva (neo)comunismului.

Minerii au fost unic combatant. De cealaltă parte victime care au ripostat prea puțin, spre deloc. În acei ani s-a încercat o diversiune murdară: acreditarea ideii că poporul pedepsește poporul. Intervenția forțelor de ordine nu a existat pentru că Ion Iliescu nu voia să se asocieze cu represiunea brutală și avea nevoie de alte mâini pentru castane.

Nu aș vrea să creez impresia ca pledez pentru escaladarea violenței în Ucraina. Îmi doresc victoria protestatarilor în încercarea lor de a-și schimba viitorul și-mi doresc să fi reușit în mod pașnic. Cred însă că protestul de stradă este ultima soluție chiar și în societățile real democratice atunci când au fost epuizate toate căile de comunicare sau când guvernanții au asurzit. Este vital să poți să mergi la culcare cu gândul că ai luptat până la capăt. Cei din Piața Universității știu asta. Chiar dacă au pierdut.

Există totuși și o similitudine între cele două fenomene "revoluționare" care domnului Iliescu i-a scăpat: ambele proteste vizau schimbarea unor sisteme nedemocratice girate de președinți care au sprijinit noua oligarhie de partid și de stat.

E trist. E din ce în ce mai trist. La o mie de kilometri de noi se trage în oameni care vor să-și schimbe soarta. În România un fost președinte care a tolerat corupția, centralismul și manipularea predă lecții de democrație. Epigonii lui care conduc țara acum se bat pe putere, pe ciolan în fața unui popor neputincios și adormit.

Cum dracu să nu-i iubești pe ucrainenii care fac scut cu trupurile? Oamenii ăia nici nu și-au dat seama când au devenit exemplu.


PS. De douăzeci și cinci de ani poporul nostru pierde. Mogulii, mogulașii, primarii, șefii de consilii județene, rudele politice, trepădușii, șmecherașii... caracatița câștigă. Mă întreb ce a câștigat domnul Ion Iliescu? Și mă mai întreb care sunt gândurile lui sincere pentru protestatarii din Ucraina?