Tudor Chirilă's Blog, page 2
October 29, 2019
Valea Electronicii
p.p1 {margin: 0.0px 0.0px 0.0px 0.0px; font: 30.0px 'Helvetica Neue'; color: #000000; -webkit-text-stroke: #000000} p.p2 {margin: 0.0px 0.0px 0.0px 0.0px; font: 11.0px 'Helvetica Neue'; color: #000000; -webkit-text-stroke: #000000; min-height: 12.0px} p.p3 {margin: 0.0px 0.0px 0.0px 0.0px; font: 11.0px 'Helvetica Neue'; color: #000000; -webkit-text-stroke: #000000} span.s1 {font-kerning: none} span.s2 {text-decoration: underline ; font-kerning: none}
Valea Electronicii
Impulsul de a scrie s-a diminuat consistent în ultimii ani. Probabil că o să recuperez pofta asta într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. Totuși, având în vedere că aseară am trăit una din cele mai intense experiențe muzicale din viața mea, m-am trezit cu o nevoie urgentă de a scrie despre ea. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată să mă pierd în muzică ca în meditație. Să-mi scot căștile de pe urechi și să simt că mă clatin ca după vreo câteva sticle de vin. Să mă uit la colegii mei care păreau întorși dintr-o experiență de capsula timpului. Să ne privim unii pe alții misterios și năuc încă conectați la o poveste imposibil de povestit. Să fii împreună cu cineva deși în izolare fizică, legat doar printr-un singur simț. Să descinzi dintr-o lume de sunete atât de aparte și totuși familiare (auzite în diverse etape ale vieții), unde tu ești creator și colaborator în același timp. Suntem de câteva zile la Londra pentru două cântece la care lucrăm cu un producător cu un cv excepțional. Unul dintre cântece este ceva ce n-am mai făcut până acum, o fuziune între muzică electronică și rock. I-am spus lui Matt Lawrence că ne-am dori și o colaborare cu un producător de muzică electronică care să aducă o perspectivă nouă asupra unuia dintre cântece. Și uite așa a apărut Eddie.
În seara în care a intrat pe ușa studioului am dat nas în nas cu un individ subțire, cu ochii vii și frenetici și un tremur imperceptibil în tot corpul. S-a prezentat, ne-a scanat, apoi a remarcat că suntem în mijlocul celuilalt cântec și s-a retras. Am hotărât să ne oprim și să vorbim despre ziua următoare. Eddie a reluat discuția, câteva amabilități, apoi a urmat un monolog furtunos dar coerent despre ce urma să facem a doua zi. Ne-a spus cât de mult l-a inspirat cântecul, că i se pare foarte deșteaptă ideea unui singur vers care să lege toată povestea muzicală și că are în cap o construcție tehnică în care ne va implica pe toti. Trebuie să facem lucruri unice, sunete unice, trăim într-o lume a prefabricatelor, toți avem acces la sample-uri, la mostre de sunet, loop-uri de tobe și, mai devreme sau mai târziu, asta se vede. Sunetul trebuie să fie amprenta artistului, ochii începeau să-i sclipească, discursul prindea viteză, da, da, am înțeles conceptul, tranziția de la electronic la rock o să fie domoală, o să decurgă firesc, asta ne interesează, dar sunetele trebuie să ne reprezinte, să vă reprezinte, dar mai ales să le faceți împreună. De aia o să vă rog să aveți răbdare, este o construcție complexă, nu e simplu și când ne vom așeza la butoane vom fi siguri că nici un impediment tehnic nu ne va sta în cale și vom crea muzică și ne vom lua ce ne trebuie din ce am creat, dar sunetele alea trebuie să fie unice, unice, unice și să fiți voi în ele împreună.
Eddie nu dă doi bani pe cum e îmbrăcat, de aia nici nu mi-aduc aminte exact cum era îmbrăcat, poate niște pantaloni largi de culoare bej, o cămașă spălăcită și ceva ce semăna a trenci. Și totuși era ceva personal în toată nepăsarea asta modestă. Poate tocmai nepăsarea. A doua zi ne-am adunat la ora fixată, Eddie și echipa de la studio se mișcau frenetic între camera mixerului și sala de imprimare. Nu păreau că sunt foarte interesați de noi, nu mai eram personajul principal. Guys, bear with us, as there’s gonna be some science to be done, a încercat Matt să ne pună în gardă. Estimarea era undeva pe la trei ore. După șase ore încă nu era montat. Apăruseră ceva probleme, niște drivere care nu mergeau cu programul de operare, niște conexiuni greșite. Timpul începea să curgă contra noastră, dar Eddie era în control, absorbit total de ce făcea. A fost o scurtă întrerupere ca să ne zică că nu-și permite să mai oprească toată treaba din momentul în care ne apucăm de lucru. Din când în când ne mai punea câte o întrebare despre cântec și strucutura lui. Venise foarte bine pregătit. Ascultase toate cele trei variante de orchestrație pe care le trimisesem în urmă cu o săptămână. Făcuse o hartă a cântecului ale cărei regiuni curgeau liniar, delimitate de măsuri. Cunoștea perfect toate părțile. Am ajuns la un numitor comun ca să putem ști în orice moment unde ne aflam în cântec.
Prin studioul care avea mai multe spații de imprimare începuse să umble vorba că se întâmplă ceva neobișnuit în “The pool” cu unul din cântecele băieților din România. O să încerc să explic un pic toată “instalația”. Dintr-un laptop în care Eddie simulase ritmul de tobe cu care începea prima parte a cântecului trimitea semnal într-un mixer analog, iar semnalul ăsta trecea mai departe prin niște efecte de chitară sau de bas sau prin două sintetizatoare, după care se întorcea din nou în mixer. Fiecare dintre noi era responsabil de un efect și fiecare dintre noi avea pe mână câte un element al ritmului de tobe care pleca din laptopul lui Eddie: la mine venea toba mică, la Eugen toba mare, Dănuț de la bas le controla pe toate, iar Gelu adăuga peste asta partitura de clape originală. Eu mă jucam cu două oscilatoare și cu un modulalor de frecvență de pe sintetizatorul prin care trecea semnalul venit de la Eddie prin mixerul analog. Ideea era că toți puteam să modificăm partea noastră de elemente de tobe la nesfârșit, dar adevărata nebunie este că în timp ce făceam asta auzeam în căști și tot ce făceau ceilalți și aveam posibilitatea de a regla volumul fiecărei surse în parte. Puteam să ridicăm volumul efectelor lui Eugen sau Dan sau puteam să ne dăm noi mai tare și pe ei să-i reducem la tăcere, puteam jongla cu nivelele de audiție cum voiam. Eddie ne-a explicat ce aveam de făcut și ne-a lăsat un pic să ne jucăm. A mai fost nevoie de un tehnician de studio care să participe la acest “concert” de efecte. Ca să recapitulăm, toți cei prezenți în studio primeam un ritm de tobe pe care le puteam modifica la nesfârșit prin contribuția individulă la câte un element. Posibilitățile? Infinite.
Am început să mă scufund. Mă jucam cu oscilatoarele mele și ascultam povestea care se năștea. Era ciudat să aud și ce făceau toți ceilalți pentru că se instaura o luptă pentru timpanul meu între sunetul controlat de mine și cele ale colegilor. De fiecare dată când cream o lume ea se surpa într-una mai mare, pentru ca apoi să găseasă o portiță sau un tunel care ducea într-un alt spațiu unde se ridica din nou și domina până când o altă lume prelua din nou controlul. Universul prin care orbecăiam la început nu era format din note, nu avea armonie, erau doar texturi care se zbăteau prin simțurile noastre. Aveam control doar asupra distorsiunii sunetului, iar rezultatul ăsta controla mintea mea într-un fel la care nu eram părtaș. Eram și nu eram acolo cu mine. O parte din mine era responsabilă pentru un proces care să nască un sunet cât mai interesant și potrivit cu ce venea prin căști dinspre colegii mei, cealaltă parte era plecată într-o călătorie aproape mistică, cu destinație necunoscută. O imperceptibilă rotire de potențiometru putea să transforme o catedrală gotică întunecată într-un tirbușon care scârțâia sfredelind dopul de plută. Experiența semăna pe alocuri cu relația dintre auz și zgomotul instalației de RMN. Când stai întins și auzi ritmica agresivă ca de bormașină a RMN-ului, o ritmică învăluitor violentă ale cărei cicluri se sparg periodic și nu mai ești sigur dacă ce auzi acum e același lucru cu ritmica de acum treizeci de secunde.
Concentrarea asta te poartă din lume în lume, mintea se ușurează și pleacă fără s-o mai poți aduce înapoi, e începutul unei meditații profunde. La un moment dat Eddie ne-a spus că începem și că urmează să intervină când i se va părea că unul dintre noi a dat de un filon interesant. Omul ne conduce din umbră. Frumusețea instalației este că rămânem împreună, un grup, o formație. Nu te gândești că muzica electronică se poate crea în regim de live. Am pierdut noțiunea timpului. Eram absorbit întrutotul. Am auzit vag câteva indicații de la Eddie. Totul se înregistra. După vreo cinci, zece minute ne-am oprit.
Trecuseră 45 de minute ale lumii reale. Doar că nu mai eram sigur de lumea reală. Revenirea pe pământ era dureroasă, ca întoarcerea din hipnoză, ca trezirea din somnul greu de după amiază când se amestecă viața vâscos în capul omului. 45 de minute trecusră ca 5. E=mc2. Mi-era greu să comunic. Pe unde umblasem? Ce am văzut? Negru lichid, forme ciudate, spații fără sens, alinare, teamă, trecuturi transformate în decoruri, amintiri imposibile, umbre nesincronizate cu sursa lor, poezie, bucuria muzicii fără note, muzica întunecată, sute de kilograme de imagini, curgere, curgere, curgere…Primul gând pe care l-am articulat e că avem material pentru zece cântece, apoi am avut dimensiunea unei simfonii electronice pe care s-o reprezentăm live, variațiuni pe tema acestui cântec “Îmi pare rău”, un cântec care să se transforme în spectacol cu proiecții video complementare iar noi să pictăm cu instrumentele noastre peste tot universul ăsta intrigant. Eddie aproape că țopăia de bucurie. “Exact la asta m-am gândit și eu că putem extinde materialul ăsta”.
Am început să ascultăm frânturi din imprimare. Nimic din universul pe care tocmai îl trăisem nu mai revenea. O cu totul altă poveste venea din difuzoare. Parcă nici nu fusesem în studio. Chestia asta contribuia la o perepție încă nesigură a prezentului. Încă mă întorceam…mă întorceam…dintr-un loc în care nu mai fusesem niciodată și unde nu știu dacă voi mai ajunge. Stau singur în studio și trăiesc deja nostalgia unei experiențe care se mai derulează în mine. Tânjesc după ceva ce mă părăsește continuu. Am, pierd și aspir. Revin. Lucurile sunt din nou palpabile. Ne pregătim de celelalte părți ale cântecului. Cana de ceai e cană de ceai. Ceaiul e bun, negru cu lapte. Sorb ritmic, pauze scurte. Privesc în gol. Ce mișto e să te împingă cineva ușor de pe curs, s-o apuci pe alt drum, să vezi alte lucruri. Ce bine e să te întâlnești, să te ciocnești, să deviezi. Am lăsat “Îmi pare rău” acolo, nu am ascultat prea mult din ce am făcut în acele 45 de minute misterioase. Va fi o surpriză și pentru noi. S-a deschis însă o ușă…sau s-a spart un perete. Intră lumină. Intră, lumină. Intră. Lumină.
Valea Electronicii
Impulsul de a scrie s-a diminuat consistent în ultimii ani. Probabil că o să recuperez pofta asta într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. Totuși, având în vedere că aseară am trăit una din cele mai intense experiențe muzicale din viața mea, m-am trezit cu o nevoie urgentă de a scrie despre ea. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată să mă pierd în muzică ca în meditație. Să-mi scot căștile de pe urechi și să simt că mă clatin ca după vreo câteva sticle de vin. Să mă uit la colegii mei care păreau întorși dintr-o experiență de capsula timpului. Să ne privim unii pe alții misterios și năuc încă conectați la o poveste imposibil de povestit. Să fii împreună cu cineva deși în izolare fizică, legat doar printr-un singur simț. Să descinzi dintr-o lume de sunete atât de aparte și totuși familiare (auzite în diverse etape ale vieții), unde tu ești creator și colaborator în același timp. Suntem de câteva zile la Londra pentru două cântece la care lucrăm cu un producător cu un cv excepțional. Unul dintre cântece este ceva ce n-am mai făcut până acum, o fuziune între muzică electronică și rock. I-am spus lui Matt Lawrence că ne-am dori și o colaborare cu un producător de muzică electronică care să aducă o perspectivă nouă asupra unuia dintre cântece. Și uite așa a apărut Eddie.
În seara în care a intrat pe ușa studioului am dat nas în nas cu un individ subțire, cu ochii vii și frenetici și un tremur imperceptibil în tot corpul. S-a prezentat, ne-a scanat, apoi a remarcat că suntem în mijlocul celuilalt cântec și s-a retras. Am hotărât să ne oprim și să vorbim despre ziua următoare. Eddie a reluat discuția, câteva amabilități, apoi a urmat un monolog furtunos dar coerent despre ce urma să facem a doua zi. Ne-a spus cât de mult l-a inspirat cântecul, că i se pare foarte deșteaptă ideea unui singur vers care să lege toată povestea muzicală și că are în cap o construcție tehnică în care ne va implica pe toti. Trebuie să facem lucruri unice, sunete unice, trăim într-o lume a prefabricatelor, toți avem acces la sample-uri, la mostre de sunet, loop-uri de tobe și, mai devreme sau mai târziu, asta se vede. Sunetul trebuie să fie amprenta artistului, ochii începeau să-i sclipească, discursul prindea viteză, da, da, am înțeles conceptul, tranziția de la electronic la rock o să fie domoală, o să decurgă firesc, asta ne interesează, dar sunetele trebuie să ne reprezinte, să vă reprezinte, dar mai ales să le faceți împreună. De aia o să vă rog să aveți răbdare, este o construcție complexă, nu e simplu și când ne vom așeza la butoane vom fi siguri că nici un impediment tehnic nu ne va sta în cale și vom crea muzică și ne vom lua ce ne trebuie din ce am creat, dar sunetele alea trebuie să fie unice, unice, unice și să fiți voi în ele împreună.
Eddie nu dă doi bani pe cum e îmbrăcat, de aia nici nu mi-aduc aminte exact cum era îmbrăcat, poate niște pantaloni largi de culoare bej, o cămașă spălăcită și ceva ce semăna a trenci. Și totuși era ceva personal în toată nepăsarea asta modestă. Poate tocmai nepăsarea. A doua zi ne-am adunat la ora fixată, Eddie și echipa de la studio se mișcau frenetic între camera mixerului și sala de imprimare. Nu păreau că sunt foarte interesați de noi, nu mai eram personajul principal. Guys, bear with us, as there’s gonna be some science to be done, a încercat Matt să ne pună în gardă. Estimarea era undeva pe la trei ore. După șase ore încă nu era montat. Apăruseră ceva probleme, niște drivere care nu mergeau cu programul de operare, niște conexiuni greșite. Timpul începea să curgă contra noastră, dar Eddie era în control, absorbit total de ce făcea. A fost o scurtă întrerupere ca să ne zică că nu-și permite să mai oprească toată treaba din momentul în care ne apucăm de lucru. Din când în când ne mai punea câte o întrebare despre cântec și strucutura lui. Venise foarte bine pregătit. Ascultase toate cele trei variante de orchestrație pe care le trimisesem în urmă cu o săptămână. Făcuse o hartă a cântecului ale cărei regiuni curgeau liniar, delimitate de măsuri. Cunoștea perfect toate părțile. Am ajuns la un numitor comun ca să putem ști în orice moment unde ne aflam în cântec.
Prin studioul care avea mai multe spații de imprimare începuse să umble vorba că se întâmplă ceva neobișnuit în “The pool” cu unul din cântecele băieților din România. O să încerc să explic un pic toată “instalația”. Dintr-un laptop în care Eddie simulase ritmul de tobe cu care începea prima parte a cântecului trimitea semnal într-un mixer analog, iar semnalul ăsta trecea mai departe prin niște efecte de chitară sau de bas sau prin două sintetizatoare, după care se întorcea din nou în mixer. Fiecare dintre noi era responsabil de un efect și fiecare dintre noi avea pe mână câte un element al ritmului de tobe care pleca din laptopul lui Eddie: la mine venea toba mică, la Eugen toba mare, Dănuț de la bas le controla pe toate, iar Gelu adăuga peste asta partitura de clape originală. Eu mă jucam cu două oscilatoare și cu un modulalor de frecvență de pe sintetizatorul prin care trecea semnalul venit de la Eddie prin mixerul analog. Ideea era că toți puteam să modificăm partea noastră de elemente de tobe la nesfârșit, dar adevărata nebunie este că în timp ce făceam asta auzeam în căști și tot ce făceau ceilalți și aveam posibilitatea de a regla volumul fiecărei surse în parte. Puteam să ridicăm volumul efectelor lui Eugen sau Dan sau puteam să ne dăm noi mai tare și pe ei să-i reducem la tăcere, puteam jongla cu nivelele de audiție cum voiam. Eddie ne-a explicat ce aveam de făcut și ne-a lăsat un pic să ne jucăm. A mai fost nevoie de un tehnician de studio care să participe la acest “concert” de efecte. Ca să recapitulăm, toți cei prezenți în studio primeam un ritm de tobe pe care le puteam modifica la nesfârșit prin contribuția individulă la câte un element. Posibilitățile? Infinite.
Am început să mă scufund. Mă jucam cu oscilatoarele mele și ascultam povestea care se năștea. Era ciudat să aud și ce făceau toți ceilalți pentru că se instaura o luptă pentru timpanul meu între sunetul controlat de mine și cele ale colegilor. De fiecare dată când cream o lume ea se surpa într-una mai mare, pentru ca apoi să găseasă o portiță sau un tunel care ducea într-un alt spațiu unde se ridica din nou și domina până când o altă lume prelua din nou controlul. Universul prin care orbecăiam la început nu era format din note, nu avea armonie, erau doar texturi care se zbăteau prin simțurile noastre. Aveam control doar asupra distorsiunii sunetului, iar rezultatul ăsta controla mintea mea într-un fel la care nu eram părtaș. Eram și nu eram acolo cu mine. O parte din mine era responsabilă pentru un proces care să nască un sunet cât mai interesant și potrivit cu ce venea prin căști dinspre colegii mei, cealaltă parte era plecată într-o călătorie aproape mistică, cu destinație necunoscută. O imperceptibilă rotire de potențiometru putea să transforme o catedrală gotică întunecată într-un tirbușon care scârțâia sfredelind dopul de plută. Experiența semăna pe alocuri cu relația dintre auz și zgomotul instalației de RMN. Când stai întins și auzi ritmica agresivă ca de bormașină a RMN-ului, o ritmică învăluitor violentă ale cărei cicluri se sparg periodic și nu mai ești sigur dacă ce auzi acum e același lucru cu ritmica de acum treizeci de secunde.
Concentrarea asta te poartă din lume în lume, mintea se ușurează și pleacă fără s-o mai poți aduce înapoi, e începutul unei meditații profunde. La un moment dat Eddie ne-a spus că începem și că urmează să intervină când i se va părea că unul dintre noi a dat de un filon interesant. Omul ne conduce din umbră. Frumusețea instalației este că rămânem împreună, un grup, o formație. Nu te gândești că muzica electronică se poate crea în regim de live. Am pierdut noțiunea timpului. Eram absorbit întrutotul. Am auzit vag câteva indicații de la Eddie. Totul se înregistra. După vreo cinci, zece minute ne-am oprit.
Trecuseră 45 de minute ale lumii reale. Doar că nu mai eram sigur de lumea reală. Revenirea pe pământ era dureroasă, ca întoarcerea din hipnoză, ca trezirea din somnul greu de după amiază când se amestecă viața vâscos în capul omului. 45 de minute trecusră ca 5. E=mc2. Mi-era greu să comunic. Pe unde umblasem? Ce am văzut? Negru lichid, forme ciudate, spații fără sens, alinare, teamă, trecuturi transformate în decoruri, amintiri imposibile, umbre nesincronizate cu sursa lor, poezie, bucuria muzicii fără note, muzica întunecată, sute de kilograme de imagini, curgere, curgere, curgere…Primul gând pe care l-am articulat e că avem material pentru zece cântece, apoi am avut dimensiunea unei simfonii electronice pe care s-o reprezentăm live, variațiuni pe tema acestui cântec “Îmi pare rău”, un cântec care să se transforme în spectacol cu proiecții video complementare iar noi să pictăm cu instrumentele noastre peste tot universul ăsta intrigant. Eddie aproape că țopăia de bucurie. “Exact la asta m-am gândit și eu că putem extinde materialul ăsta”.
Am început să ascultăm frânturi din imprimare. Nimic din universul pe care tocmai îl trăisem nu mai revenea. O cu totul altă poveste venea din difuzoare. Parcă nici nu fusesem în studio. Chestia asta contribuia la o perepție încă nesigură a prezentului. Încă mă întorceam…mă întorceam…dintr-un loc în care nu mai fusesem niciodată și unde nu știu dacă voi mai ajunge. Stau singur în studio și trăiesc deja nostalgia unei experiențe care se mai derulează în mine. Tânjesc după ceva ce mă părăsește continuu. Am, pierd și aspir. Revin. Lucurile sunt din nou palpabile. Ne pregătim de celelalte părți ale cântecului. Cana de ceai e cană de ceai. Ceaiul e bun, negru cu lapte. Sorb ritmic, pauze scurte. Privesc în gol. Ce mișto e să te împingă cineva ușor de pe curs, s-o apuci pe alt drum, să vezi alte lucruri. Ce bine e să te întâlnești, să te ciocnești, să deviezi. Am lăsat “Îmi pare rău” acolo, nu am ascultat prea mult din ce am făcut în acele 45 de minute misterioase. Va fi o surpriză și pentru noi. S-a deschis însă o ușă…sau s-a spart un perete. Intră lumină. Intră, lumină. Intră. Lumină.
September 5, 2019
VAMA - Victoria ta
Uşa se trântea Sec în urma ta Deschideam ochii şi mă simţeam Fără rost
Mult prea timid eram Aşa că m-ai invitat la dans Fricos şi arogant Eu îmi doream un one night stand
Şi uite-aşa am ajuns la mine în pat Şi delicat, dimineaţa,
Ai plecat Fără să mă trezești Ca un vis pe care nu ţi-l aminteşti
"De ce pleci aşa?" Strig în urma ta "Dimineaţa e pentru cei ce iubesc" Ai răspuns
Nopţile ne vedeam Eu numai trupul ţi-l doream Prea prost şi orgolios Ca să înţeleg că e pe dos
Câtă răbdare ai avut Atâtea nopţi Şi dimineaţa ruşinată iar plecai Fără să mă trezeşti
Ca un vis pe care nu ţi-l aminteşti "De ce pleci aşa?" Strig în urma ta "Dimineaţa e pentru cei ce iubesc" Ai răspuns
La luptă tu n-ai renunţat Până-n Infern te-ai scufundat La suprafaţă, victorioasă ai apărut Cu sufletul meu
Nu mai pleci Nu te las să mai pleci Am să-ţi şterg de pe faţă nopţile reci
Şi alarma ta nu va mai suna
Dimineaţa e pentru cei ce iubesc
Nu mai pleci Nu te las să mai pleci Am să-ţi şterg de pe faţă nopţile reci
Şi alarma ta nu va mai suna Dimineaţa e pentru cei ce iubesc
June 11, 2019
Un acord pe educație. Suntem în stare?
p.p1 {margin: 0.0px 0.0px 0.0px 0.0px; font: 11.0px 'Helvetica Neue'; color: #000000; -webkit-text-stroke: #000000; min-height: 12.0px} p.p2 {margin: 0.0px 0.0px 0.0px 0.0px; font: 11.0px 'Helvetica Neue'; color: #000000; -webkit-text-stroke: #000000} span.s1 {font-kerning: none} span.s2 {text-decoration: underline ; font-kerning: none}
Premize
S-au terminat alegerile. Foarte multă lume are așteptări mari de la noii câștigători. Atât de mari încât au început să confunde alegerile europarlamentare cu cele parlamentare sau locale. Este normal. Mizeria de la vârful țării este irespirabilă și lumea a echivalat votul pentru parlamentul european cu cel al schimbării definitive. Din păcate, nu este așa. Alegerile care tocmai au trecut trebuie privite ca un exercițiu reușit de democrație. Prezența la vot a fost mare și ar fi putut fi și mai mare. Numai că trebuie să înțelegem că adevăratul test de-abia urmează: alegerile de anul viitor. Parlamentare și locale. Acolo este testul cu adevărat important. De-abia acolo o prezență mare este absolut necesară pentru ca legitimitatea celor aleși să reflecte în mod real o voință populară.
În condițiile astea am tot auzit imediat după alegeri că opoziția ar trebui să preia puterea, Guvernul Dăncilă să-și dea demisia și să se termine o dată pentru totdeauna cu PSD-ul. Mie mi se pare că este o greșeală și că nu e atât de simplu. Orice măsuri de guvernare au inerție, fie că sunt bune sau rele. Cei care preiau puterea în mijlocul unui termen vor moșteni inerția măsurilor luate de guverarea anterioară, iar cei care sunt adevărații autori ai măsurilor vor fi în opoziție ( PSD, ALDE în cazul nostru) descotorosiți binemersi de proprietatea răului pe care l-au făcut (vezi legile justiției, brambureala fiscală, promovarea incompetenței în funcțiile cheie, guvernare centrată pe clientelă, starea învățământului) și vor critica partidele nou sosite care riscă astfel să piardă capital electoral chiar înainte de cele mai importante alegeri.
PSD conduce România în baza rezultatului ultimelor alegeri parlamentare. Intrând acum în opoziție vor face exact ce au făcut și la momentul Colectiv când au pus tunurile pe guvernul tehnocrat al lui Cioloș cu ajutorul televiziunilor penalilor. Cred că numai lupta internă pentru putere nu-i lasă să demisioneze acum. Pentru ei ar fi o poziție care le-ar aduce voturi la următoarele alegeri. Așa însă, măcinați intern, incompetenți, speriați de ce a mai rămas din lupta anticorupție vor face greșeală după greșeală, pentru că sunt incapabili să guverneze, au demonstrat-o cu prisosință. Numai că nu trebuie să uităm că ascensiunea lui Liviu Dragnea a fost posibilă doar pe asigurarea că toți infractorii vor scăpa de pușcărie, într-un fel sau altul, conectați la afaceri cu statul. Așa a rezistat în vârful partidului. Iar cei care l-au ținut acolo sunt noii disperați. În lipsa unui lider care să conducă lupta anti justiție situația e dramatică. Deși ar avea avantaje dacă ar ajunge în opoziție pe termen scurt ar fi dezastruos pentru PSD, căci justiția nu a fost subordonată până la capăt. Sunt într-o poziție ingrată: dacă rămân la putere vor pierde și mai mult capital electoral, iar dacă pleacă de la putere pierd controlul unor instituții pe care s-au chinuit atâta să le subordoneze.
Pe de altă parte, opoziția are de demonstrat niște lucruri celor care i-au votat. PNL, de exemplu, trebuie să arate că forțele care vor reforma partidulului sunt mai puternice decât alea care nu de mult făceau monstruoasa alianță numită USL. Nu avem memoria scurtă. USR-PLUS au o enormă responsabilitate față de alegătorii care au dat 1. un masiv vot anti PSD, 2. un vot pentru un alt fel de politică care presupune mai ales transparență, apoi o viziune coerentă pe termen lung. Momentul preluării puterii, oricând ar veni el, trebuie să găsească partidele din opoziție pregătite să SCHIMBE, nu să se bâlbâie. Au fost deja tot soiul de poziții echivoce și un dans periculos al declarațiilor politice lucru care nu prea seamănă a siguranță. Prin urmare, după părerea mea, opoziția trebuie să-și facă temele pentru guvernare. Altminteri riscăm să rămânem în cercul politic vicios care macină România de câțiva ani.
Acțiune responsabilă
Unul din testele de maturitate politică este poziționarea opoziției față de dezastrul din educație. Eu cred că opoziția trebuie să facă primul pas către un angajament comun, al tuturor partidelor, față de politicile care ar putea să pornească reforma. Fără un acord politic prin care măcar la acest capitol partidele suspendă orice fel de adversitate, nu vom avea niciodată un început. Dacă partidele vor continua să se prefacă că nu înțeleg acest moment 0 și importanța adoptării unei viziuni comune la care să adere toți factorii politici suntem pierduți pe acest palier. Depolitizarea sistemului educațional care creează false criterii de performață și menține o subordonare păguboasă a profesorilor față de minister, curricula, inspectorate și inhibă tentativele de creativitate în relația profesor-elev este, paradoxal, o decizie politică pe care partidele au obligația să o asume și să o respecte, de acum înainte. Copiii noștri sunt expuși de ani de zile cârpelilor manageriale și deciziilor politice care fac din educație o bilă prea mare care se rostogolește de colo, colo, funcție de cine se află la butoane. O bilă într-o mișcare browniană, fără o destinație clară. Când Ministerul educației a pus în dezbatere publică viziunea despre care am scris aici, și care este profund inspirată de reforma finlandeză din educație, partidele din opoziție nu au făcut decât să o critice fără să identifice eventualele punctele bune. Radu Szelely (consilier al ministrului și expert în educația finlandeză) și echipa lui nu sunt membri PSD, dar, una peste alta, lucrând la minister sunt identificați cu partidul. Eu înțeleg că e nevoie de opoziție constantă împotriva unui partid care sfidează toate valorile democratice, însă cred că era mai simplu să existe nuanțe. S-ar fi putut recunoaște punctele bune ale viziunii puse în discuție și s-ar fi putut manifesta suspiciunea rezonabilă că PSD nu are niciun interes să implementeze elementele pozitive din documentul propus de ei. Adică avem o viziune cu multe puncte bune, dar un partid de guvernământ care nu are niciun interes pe termen lung ca nivelul educației să crească, din simplul motiv că un votant educat e mai greu de manipulat. Pe de altă parte, partidele din opoziție nu au venit cu nimic în loc, în sensul unei propuneri coerente care să se poată numi viziune pe termen lung. Viziune în sens de obiective, idealuri, așteptări.
E momentul ca partidele politice să realizeze că suntem într-o situație extrem de gravă și că niciun guvern nu e veșnic. De aceea e nevoie de o uniune politică, măcar în acest domeniu. Politizarea educației este o mișcare extrem de păguboasă care nu are cum să aducă vreodată ceva bun României. Este inacceptabil ca copiii noștri să tot plătească prețul politizării educației care îî deposedează de o relație acceptabilă, decentă cu sistemul. Copiii noștri nu pot fi crescuți de un sistem ale cărui sclăbiciuni sunt exploatate tacit de participanții obedienți la actul educațional. Un sistem care vrea să controleze cu orice preț informația livrata #pederost copiiilor. Un sistem care bifează “performanța” doar pe hârtie sau la număr de ore. Un sistem desprins total de realitățile și politicile educaționale din lumea anului 2019.
Fără un acord politic pe implementarea reformei educaționale suntem în prag de a deveni un popor fără identitate. Sincer, aștept ca opoziția să facă primul pas în direcția acestui acord. Educația este un capitol de importanță națională. Subminarea ei prin divizare politică echivalează cu o crimă lentă împotriva propriului popor. Pasivitatea te face părtaș la această crimă, indiferent câte argumente invoci. Mingea e la politicieni acum.
În calitate de cetățean al României, fiind la curent cu situația precară a învățământului românesc, lansez un apel public către toate partidele politice: procedați cu responsabilitatea de care pretindeți (la nivel declarativ) că dați dovadă, așezați-vă la o masă împreună cu consilierii pe probleme de educație și ajungeți să elaborați o viziune unitară, comună, multi-anuală, pe care s-o implementați prin măsuri executive și legislative. Depolitizați sistemul și începeți să construiți împreună un nou sistem care să pună cu adevărat în centrul său elevul, iar profesorii să aibă libertatea dar și competențele de a lua decizii pentru dezvoltărea echilibrate a copiilor/elevilor/studenților în spiritul valorilor desprinse din bunele practici educaționale.
Se aude USR-PLUS, PNL, PMP, PSD, ALDE, PRO România, UDMR?
Premize
S-au terminat alegerile. Foarte multă lume are așteptări mari de la noii câștigători. Atât de mari încât au început să confunde alegerile europarlamentare cu cele parlamentare sau locale. Este normal. Mizeria de la vârful țării este irespirabilă și lumea a echivalat votul pentru parlamentul european cu cel al schimbării definitive. Din păcate, nu este așa. Alegerile care tocmai au trecut trebuie privite ca un exercițiu reușit de democrație. Prezența la vot a fost mare și ar fi putut fi și mai mare. Numai că trebuie să înțelegem că adevăratul test de-abia urmează: alegerile de anul viitor. Parlamentare și locale. Acolo este testul cu adevărat important. De-abia acolo o prezență mare este absolut necesară pentru ca legitimitatea celor aleși să reflecte în mod real o voință populară.
În condițiile astea am tot auzit imediat după alegeri că opoziția ar trebui să preia puterea, Guvernul Dăncilă să-și dea demisia și să se termine o dată pentru totdeauna cu PSD-ul. Mie mi se pare că este o greșeală și că nu e atât de simplu. Orice măsuri de guvernare au inerție, fie că sunt bune sau rele. Cei care preiau puterea în mijlocul unui termen vor moșteni inerția măsurilor luate de guverarea anterioară, iar cei care sunt adevărații autori ai măsurilor vor fi în opoziție ( PSD, ALDE în cazul nostru) descotorosiți binemersi de proprietatea răului pe care l-au făcut (vezi legile justiției, brambureala fiscală, promovarea incompetenței în funcțiile cheie, guvernare centrată pe clientelă, starea învățământului) și vor critica partidele nou sosite care riscă astfel să piardă capital electoral chiar înainte de cele mai importante alegeri.
PSD conduce România în baza rezultatului ultimelor alegeri parlamentare. Intrând acum în opoziție vor face exact ce au făcut și la momentul Colectiv când au pus tunurile pe guvernul tehnocrat al lui Cioloș cu ajutorul televiziunilor penalilor. Cred că numai lupta internă pentru putere nu-i lasă să demisioneze acum. Pentru ei ar fi o poziție care le-ar aduce voturi la următoarele alegeri. Așa însă, măcinați intern, incompetenți, speriați de ce a mai rămas din lupta anticorupție vor face greșeală după greșeală, pentru că sunt incapabili să guverneze, au demonstrat-o cu prisosință. Numai că nu trebuie să uităm că ascensiunea lui Liviu Dragnea a fost posibilă doar pe asigurarea că toți infractorii vor scăpa de pușcărie, într-un fel sau altul, conectați la afaceri cu statul. Așa a rezistat în vârful partidului. Iar cei care l-au ținut acolo sunt noii disperați. În lipsa unui lider care să conducă lupta anti justiție situația e dramatică. Deși ar avea avantaje dacă ar ajunge în opoziție pe termen scurt ar fi dezastruos pentru PSD, căci justiția nu a fost subordonată până la capăt. Sunt într-o poziție ingrată: dacă rămân la putere vor pierde și mai mult capital electoral, iar dacă pleacă de la putere pierd controlul unor instituții pe care s-au chinuit atâta să le subordoneze.
Pe de altă parte, opoziția are de demonstrat niște lucruri celor care i-au votat. PNL, de exemplu, trebuie să arate că forțele care vor reforma partidulului sunt mai puternice decât alea care nu de mult făceau monstruoasa alianță numită USL. Nu avem memoria scurtă. USR-PLUS au o enormă responsabilitate față de alegătorii care au dat 1. un masiv vot anti PSD, 2. un vot pentru un alt fel de politică care presupune mai ales transparență, apoi o viziune coerentă pe termen lung. Momentul preluării puterii, oricând ar veni el, trebuie să găsească partidele din opoziție pregătite să SCHIMBE, nu să se bâlbâie. Au fost deja tot soiul de poziții echivoce și un dans periculos al declarațiilor politice lucru care nu prea seamănă a siguranță. Prin urmare, după părerea mea, opoziția trebuie să-și facă temele pentru guvernare. Altminteri riscăm să rămânem în cercul politic vicios care macină România de câțiva ani.
Acțiune responsabilă
Unul din testele de maturitate politică este poziționarea opoziției față de dezastrul din educație. Eu cred că opoziția trebuie să facă primul pas către un angajament comun, al tuturor partidelor, față de politicile care ar putea să pornească reforma. Fără un acord politic prin care măcar la acest capitol partidele suspendă orice fel de adversitate, nu vom avea niciodată un început. Dacă partidele vor continua să se prefacă că nu înțeleg acest moment 0 și importanța adoptării unei viziuni comune la care să adere toți factorii politici suntem pierduți pe acest palier. Depolitizarea sistemului educațional care creează false criterii de performață și menține o subordonare păguboasă a profesorilor față de minister, curricula, inspectorate și inhibă tentativele de creativitate în relația profesor-elev este, paradoxal, o decizie politică pe care partidele au obligația să o asume și să o respecte, de acum înainte. Copiii noștri sunt expuși de ani de zile cârpelilor manageriale și deciziilor politice care fac din educație o bilă prea mare care se rostogolește de colo, colo, funcție de cine se află la butoane. O bilă într-o mișcare browniană, fără o destinație clară. Când Ministerul educației a pus în dezbatere publică viziunea despre care am scris aici, și care este profund inspirată de reforma finlandeză din educație, partidele din opoziție nu au făcut decât să o critice fără să identifice eventualele punctele bune. Radu Szelely (consilier al ministrului și expert în educația finlandeză) și echipa lui nu sunt membri PSD, dar, una peste alta, lucrând la minister sunt identificați cu partidul. Eu înțeleg că e nevoie de opoziție constantă împotriva unui partid care sfidează toate valorile democratice, însă cred că era mai simplu să existe nuanțe. S-ar fi putut recunoaște punctele bune ale viziunii puse în discuție și s-ar fi putut manifesta suspiciunea rezonabilă că PSD nu are niciun interes să implementeze elementele pozitive din documentul propus de ei. Adică avem o viziune cu multe puncte bune, dar un partid de guvernământ care nu are niciun interes pe termen lung ca nivelul educației să crească, din simplul motiv că un votant educat e mai greu de manipulat. Pe de altă parte, partidele din opoziție nu au venit cu nimic în loc, în sensul unei propuneri coerente care să se poată numi viziune pe termen lung. Viziune în sens de obiective, idealuri, așteptări.
E momentul ca partidele politice să realizeze că suntem într-o situație extrem de gravă și că niciun guvern nu e veșnic. De aceea e nevoie de o uniune politică, măcar în acest domeniu. Politizarea educației este o mișcare extrem de păguboasă care nu are cum să aducă vreodată ceva bun României. Este inacceptabil ca copiii noștri să tot plătească prețul politizării educației care îî deposedează de o relație acceptabilă, decentă cu sistemul. Copiii noștri nu pot fi crescuți de un sistem ale cărui sclăbiciuni sunt exploatate tacit de participanții obedienți la actul educațional. Un sistem care vrea să controleze cu orice preț informația livrata #pederost copiiilor. Un sistem care bifează “performanța” doar pe hârtie sau la număr de ore. Un sistem desprins total de realitățile și politicile educaționale din lumea anului 2019.
Fără un acord politic pe implementarea reformei educaționale suntem în prag de a deveni un popor fără identitate. Sincer, aștept ca opoziția să facă primul pas în direcția acestui acord. Educația este un capitol de importanță națională. Subminarea ei prin divizare politică echivalează cu o crimă lentă împotriva propriului popor. Pasivitatea te face părtaș la această crimă, indiferent câte argumente invoci. Mingea e la politicieni acum.
În calitate de cetățean al României, fiind la curent cu situația precară a învățământului românesc, lansez un apel public către toate partidele politice: procedați cu responsabilitatea de care pretindeți (la nivel declarativ) că dați dovadă, așezați-vă la o masă împreună cu consilierii pe probleme de educație și ajungeți să elaborați o viziune unitară, comună, multi-anuală, pe care s-o implementați prin măsuri executive și legislative. Depolitizați sistemul și începeți să construiți împreună un nou sistem care să pună cu adevărat în centrul său elevul, iar profesorii să aibă libertatea dar și competențele de a lua decizii pentru dezvoltărea echilibrate a copiilor/elevilor/studenților în spiritul valorilor desprinse din bunele practici educaționale.
Se aude USR-PLUS, PNL, PMP, PSD, ALDE, PRO România, UDMR?
June 2, 2019
De 1 IUNIE sau...un număr într-un sistem
p.p1 {margin: 0.0px 0.0px 0.0px 0.0px; font: 11.0px 'Helvetica Neue'; color: #000000; -webkit-text-stroke: #000000} p.p2 {margin: 0.0px 0.0px 0.0px 0.0px; font: 11.0px 'Helvetica Neue'; color: #000000; -webkit-text-stroke: #000000; min-height: 12.0px} p.p3 {margin: 0.0px 0.0px 0.0px 0.0px; font: 11.0px Arial; color: #000000; -webkit-text-stroke: #000000; min-height: 12.0px} p.p4 {margin: 0.0px 0.0px 0.0px 0.0px; font: 11.0px Arial; color: #000000; -webkit-text-stroke: #000000} span.s1 {font-kerning: none} span.s2 {font: 11.0px Symbol; font-kerning: none} span.s3 {font: 11.0px Arial; font-kerning: none}
A trecut încă o zi a copilului. Marketingul a funcționat, ca de obicei, puzderie de oferte de activități pentru “cei mici”. Părinții cumpără, loviți revelator de importanța momentului. E o zi în care toată lumea mimează vesel importanța copilului în societatea noastră. Poate că de 1 iunie lumea chiar e convinsă de rolul copilului în societate. Sigur este că această convingere se duce pe apa sâmbetei, duminică, 2 iunie, să zicem. Nu, copilul nu este în centrul societății noastre. Nu este nici măcar în centrul sistemului nostru de educație. Copilul nu este important în România și asta se reflectă în momentul nostru de țară. Societățile scandinave sunt cele care s-au transformat și au beneficiat de reforma educației și de filosofia creșterii copiilor. Statul a venit la întâlnirea dintre părinți și toate provocările (mari) care decurg din parenting, contribuind înțelept și eficient la descărcarea părinților. Adulții cresc copii și reușesc să fie fericiți în Danemarca, Suedia, Finlanda sau Norvegia. Aceleași societăți (și nu numai ele) au înțeles și asumat importanța creșterii unor copii cu adevărat independenți, creativi și conștienți, de la vârste timpurii, de impactul lor în societate. No one is left behind nu e un slogan de campanie, ci o filosofie de viață, când vine vorba de copii. Starea de bine a copilului nu e un concept abstract despre care discută profesori universitari la ceas de seară, ci o stare de fapt, obținută la nivel de pregătire profesională, a celor care lucrează cu copiii.
Unde suntem noi? Cum ne creștem copiii? De câte ori ne punem întrebarea asta? Dacă te uiți pe studii răspunsul ar fi că nu prea ne punem genul ăsta de întrebări. Un studiu din 2017 al Fundației World Vision România care analizează tipologii de părinți în raport cu copiii lor e de-a dreptul înfricoșător: doar 1 din 10 (9%) părinți români nu şi-ar lovi niciodată copilul; atitudinea violentă față de copii se regăsește portretizată în 7 tipologii distincte de părinţi care justifică violența în moduri diferite - 1 din 2 părinţi (51%) cred că lovirea este pentru binele copilului; 1 din 10 (10%) consideră că lovirea apare din cauza copilului; 8% ar lovi copiii dar nu ar vrea ca acest lucru să se afle; 8% invocă motivații religioase; 6% lovesc copiii gratuit, fără motiv; 5% afirmă că ar lovi copilul pentru că toată lumea face la fel; 3% se simt foarte vinovaţi după ce lovesc.
Nu era nevoie de studiul ăsta ca să putem afirma că autoritarismul (în toate formele lui, chiar și cele extreme) este politica preferată de majoritatea părinților români. Sigur, într-o țară în care psihologul e confundat adesea cu psihiatrul e posibil și chiar probabil ca părinții să nu fie la curent cu descoperirile din ultimele zeci de ani în domeniul psihologiei pediatrice. Apoi, e foarte greu să lupți cu o moștenire culturală sedimentată în sute de ani, mai ales dacă ai trecut printr-o perioadă profund dezumanizantă, cum a fost comunismul românesc.
În societatea românească copiii sunt bătuți. Sunt umiliți. Agresați verbal. Zilnic și nu o dată. Sunt însămânțați cu frici pentru a fi controlați mai ușor (dacă nu ești cuminte vine stewardesa și îți face injecție), creativitatea este reprimată constant căci li se refuză mai tot ce încearcă și asta doar pentru confortul părinților (nu desena pe perete, nu umbla cu sticlele alea, nu țipa că x,y,z, n-ai voie cu ulei, făină, ciocan, stropitoare, șervețele umede, nu alerga, nu vorbi urât, nu te închide în baie, nu ieși din cameră, nu da muzica tare, nu mai freca întrerupătorul, stai frumos la masă, nu mai pune atâtea întrebări și în continuare puteți completa cu mii de exemple, sunt convins). În societatea românească copiii cresc fără părinți (nu toată lumea care muncește afară își poate lua copiii) sau în instituții de stat unde abuzul asupra lor îmbracă cele mai variate forme. Noi trăim în societatea lui “faci așa pentru că așa am zis eu” suprema formă de închidere a unei conversații în care logica adultă se declară învinsă, dar nu acceptă să piardă.
La nivel declarativ toți părinții vor să crească copii fericiți, independenți, creativi și empatici. Doar că pentru asta e nevoie de o resetare totală a modului autoritar de creștere a copiiilor, altul decât ăla în care strategia e pedeapsa cu declinările ei sau diverse forme de coerciție. În societățile funcționale abuzurile de mai sus duc fără prea multe discuții la decăderea din drepturile părintești. Și asta pentru că acele societăți au înțeles mult înaintea noastră că iubirea necondiționată, răbdarea și o dezvoltare emoțională constantă și fără fluctuații contribuie la un viitor adult echilibrat care să participe activ și pozitiv la creșterea societatății.
Nu există părinte să nu se plângă de sistemul nostru de educație. Pe oricine întrebi este deranjat că sistemul nu contribuie la dezvoltarea independenței copiiilor, nu le stimulează gândirea critică, abilitățile emoționale sau cele de relaționare, nu integrează aspectele practice ale vieții, nu formează reflexe empatice, ca să nu mai vorbim de filosofia comunitară sau educația civică. Sistemul este învechit, apăsător, frustrant, copiii îngurgitează informație nefolositoare, învață pe de rost și termină liceul incapabili să-și formeze o viziune proprie asupra lumii și drumului lor în viață.
Dar oare sistemul de educație românesc nu este după chipul și asemănarea majorității părinților? Oare profesorii nu împlinesc așteptările părinților? Sau, dacă la rândul lor sunt părinți autoritari, de ce ar adopta o altă strategie de învățare/predare, din moment ce ei sunt mulțumiți cu ideea de subordonare a copilului? Oare nu este normal ca profesorul și sistemul să compună reflexia comportamentului și așteptărilor părinților?
La nivel declarativ părinții sunt nemulțumiți de sistem, dar abia așteaptă să se mândrească cu rezultatele bune ale copilului care se chinuie să performeze într-un sistem pe care tot părinții îl critică. Suntem gata să considerăm că o notă mică este expresia unei capacități scăzute de învățare și aproape întotdeauna copilul este vinovat pentru asta, foarte rar este ascultat. Cam de câtă frustrare se poate umple un copil care nu poate să le explice părinților că școala nu-i împlinește nicio nevoie? Oare câți părinți au curajul de a nu se mai așeza la teme cu copiii lor mai mult de treizeci de minute pe zi? Apoi să meargă la școală și să comunice profesorilor că o împovărare excesivă cu teme afectează relația părinte-copil, aia în care familia trebuie să fie complementară școlii și nu să devină un afterschool după afterschool?
Câți părinți sunt dispuși să renunțe la încercările de a intra în grațiile învățătoarei sau profesorilor doar ca odrasla lor să beneficieze de mai multă “atenție” și eventual de un “pole-position” la explicațiile suplimentare? Câți părinți nu așteaptă de la școală să corecteze “comportamentul inadecvat” al copiilor lor, ăla ale căror cauze nici măcar nu se sinchisesc să le chestioneze. Lasă că e bine să-l ordoneze școala, lasă că puțină ordine nu strică, lasă că știu ăia mai bine ce să facă cu ei, lasă că nu e dracu chiar așa de negru, plus că ăsta al nostru e răsfățat.
Când autoritatea fundamentează un model de parenting, școala nu va fi niciodată altfel. Copiii noștri nu au nimic de spus în ceea ce privește viața lor, alegerile lor. În societățile avansate este exact invers. Când am vizitat o grădiniță din Helsinki am întrebat-o pe directoare care crede că sunt cele mai importante valori cu care un copil trebuie să plece de acolo. A răspuns fără ezitare: abilitatea de a-și face prieteni și conștientizarea impactului pe care acțiunile lui le au în societate și în mediul înconjurător. Însă directoarea a putut să-mi ofere acest răspuns pentru că există o unitate de viziune între părinți, profesori și agenția națională de educație.
Și la noi există o unitate de viziune în fapt, chiar dacă la nivel declarativ părinții se delimitează de sistem: autoritatea. Părinți autoritari, profesori autoritari, sistem autoritar. Culmea că, la rândul lor, profesorii se subordonează docil altei autorități, una kafkiană de data asta: ministerul. Nu spun că nu există excepții, dar majoritatea profesorilor bifează performanța pe hârtie, nicidecum s-o demonstreze prin copiii pe care se presupune că-i formează. Contează mai mult să completăm documente decât să arătăm copii cu aptitudini socio-emoționale înalte. Pe de rost Luceafărul și e bine. Un număr de ore bifate și e bine. Inspectoratele au nevoie de dosare cu șină care să ateste calitatea actului educațional. Monstrul birocratic trebuie hrănit și profesorii se conformează. Părinții la fel. Iar copiii ajung să se plimbe pe marginea acestui sistem - singuri, abătuți și înfricoșați de lumea pe care nu le-o explică nimeni cu dragoste și răbdare.
Nu-i nimic, nu e grav că educatoarele desenează planșele copiilor în vederea inspecției, nici că presiunea părinților decide că din septembrie copiii n-ar mai trebui să iasă în aer liber că răcesc. Important e ca toată lumea să iasă bine. Copiii ies rău. Și devin adulții ăia speriați, închiși în ei, preocupați să depisteze mereu vinovății în altă parte decât în curtea lor, incapabili să lucreze în echipă, să gândească proactiv sau să înfrunte un sistem care le dăunează. Păi de ce ai lupta cu un sistem corupt, de exemplu, dacă tu ai fost crescut în spiritul obedienței indiscutabile. Cum putem spune că în România copilul este în centrul educației? Cum pot profesorii să-și dorească să reformeze un sistem nefuncțional ai cărui beneficiari sunt? Până la urmă meditațiile în particular (nefiscalizate, desigur) nu sunt o formă de a împlini un venit nesatisfăcător? Nu sunt ele locul în care profesorii devin adulții ăia mai înțelegători și mai dispuși la dialog? Dar sunt în același timp o formă de a încuraja un cerc vicios care se învârte amețitor în jurul unui copil derutat, împovărat și confuz. Părinții cresc copiii în spiritul sistemului, sistemul răspunde în oglindă, părinții se revoltă, apar soluții alternative de la actorii din sistem (meditațiile), copiii obosesc și nu mai au putere să se revolte și percep societatea ca pe un loc prearanjat pentru ei, un loc în care nu au multe de spus și trebuie să aștepte să crească mari ca să-și ia revanșa (subconștient) cu copiii lor.
Când am mers prin licee într-un turneu în care vorbeam despre cum ai putea să-ți descoperi pasiunea pentru o profesie și cât de important este să faci această descoperire, foarte mulți copii mi-au spus că părinții decid pentru ei, fără să le dea șansa să-și urmeze visul. În general frica părinților era aia că odraslele lor vor alege o meserie care nu le va putea asigura confortul financiar sau statutul social. Fericirea copilului era trecută în planul doi, iar asta părea să genereze un clivaj serios între părinți și adolescenții care intrau în viață.
Ieri am postat pe contul meu de Instagram o fotografie cu o tablă pe care scria “există viață și după notă mică”, versuri desprinse dintr-un cântec pe care urmează să-l lansăm curând. O mamă a reacționat: “dacă aș fi văzut asta înainte n-aș fi certat-o pe fii-mea pentru nota ei mică” și a adăugat că probabil a procedat așa dintr-un reflex al educației primite de la părinții ei. Toată discuția m-a dus cu gândul la o remarcă din cartea lui Alfie Kohn, Unconditional parenting: Moving from rewards and punishment to love and reason care spune cam așa, într-o traducere aproximativă: oamenii tind să reproducă comportamentul și modelul de creștere pe care le-au aplicat părinții lor, tocmai pentru a putea să continue să-i iubească.
În numele iubirii ne permitem multe cu copiii noștri plecând de la premiza că sunt niște ființe incomplete. Iar noi alegem să le “completăm” subordonându-i în fiecare clipă. Sunt părinți care lovesc, urlă, sperie, înfricoșează, condiționează, umilesc și suspendă dragostea. Toate astea în numele iubirii. Nu pun la îndoială că orice părinte își iubește copilul. Chiar nu pun la îndoială asta. Pun însă la îndoială că un părinte care subordonează și dictează e mai eficient decât unul care colaborează. Sistemul este mereu după chipul și asemănarea noastră. Iar reforma aia din educație de care vorbim de treizeci de ani nu poate începe decât cu noi.
Semnat, Tudor Chirilă,
fost număr în sistem
A trecut încă o zi a copilului. Marketingul a funcționat, ca de obicei, puzderie de oferte de activități pentru “cei mici”. Părinții cumpără, loviți revelator de importanța momentului. E o zi în care toată lumea mimează vesel importanța copilului în societatea noastră. Poate că de 1 iunie lumea chiar e convinsă de rolul copilului în societate. Sigur este că această convingere se duce pe apa sâmbetei, duminică, 2 iunie, să zicem. Nu, copilul nu este în centrul societății noastre. Nu este nici măcar în centrul sistemului nostru de educație. Copilul nu este important în România și asta se reflectă în momentul nostru de țară. Societățile scandinave sunt cele care s-au transformat și au beneficiat de reforma educației și de filosofia creșterii copiilor. Statul a venit la întâlnirea dintre părinți și toate provocările (mari) care decurg din parenting, contribuind înțelept și eficient la descărcarea părinților. Adulții cresc copii și reușesc să fie fericiți în Danemarca, Suedia, Finlanda sau Norvegia. Aceleași societăți (și nu numai ele) au înțeles și asumat importanța creșterii unor copii cu adevărat independenți, creativi și conștienți, de la vârste timpurii, de impactul lor în societate. No one is left behind nu e un slogan de campanie, ci o filosofie de viață, când vine vorba de copii. Starea de bine a copilului nu e un concept abstract despre care discută profesori universitari la ceas de seară, ci o stare de fapt, obținută la nivel de pregătire profesională, a celor care lucrează cu copiii.
Unde suntem noi? Cum ne creștem copiii? De câte ori ne punem întrebarea asta? Dacă te uiți pe studii răspunsul ar fi că nu prea ne punem genul ăsta de întrebări. Un studiu din 2017 al Fundației World Vision România care analizează tipologii de părinți în raport cu copiii lor e de-a dreptul înfricoșător: doar 1 din 10 (9%) părinți români nu şi-ar lovi niciodată copilul; atitudinea violentă față de copii se regăsește portretizată în 7 tipologii distincte de părinţi care justifică violența în moduri diferite - 1 din 2 părinţi (51%) cred că lovirea este pentru binele copilului; 1 din 10 (10%) consideră că lovirea apare din cauza copilului; 8% ar lovi copiii dar nu ar vrea ca acest lucru să se afle; 8% invocă motivații religioase; 6% lovesc copiii gratuit, fără motiv; 5% afirmă că ar lovi copilul pentru că toată lumea face la fel; 3% se simt foarte vinovaţi după ce lovesc.
Nu era nevoie de studiul ăsta ca să putem afirma că autoritarismul (în toate formele lui, chiar și cele extreme) este politica preferată de majoritatea părinților români. Sigur, într-o țară în care psihologul e confundat adesea cu psihiatrul e posibil și chiar probabil ca părinții să nu fie la curent cu descoperirile din ultimele zeci de ani în domeniul psihologiei pediatrice. Apoi, e foarte greu să lupți cu o moștenire culturală sedimentată în sute de ani, mai ales dacă ai trecut printr-o perioadă profund dezumanizantă, cum a fost comunismul românesc.
În societatea românească copiii sunt bătuți. Sunt umiliți. Agresați verbal. Zilnic și nu o dată. Sunt însămânțați cu frici pentru a fi controlați mai ușor (dacă nu ești cuminte vine stewardesa și îți face injecție), creativitatea este reprimată constant căci li se refuză mai tot ce încearcă și asta doar pentru confortul părinților (nu desena pe perete, nu umbla cu sticlele alea, nu țipa că x,y,z, n-ai voie cu ulei, făină, ciocan, stropitoare, șervețele umede, nu alerga, nu vorbi urât, nu te închide în baie, nu ieși din cameră, nu da muzica tare, nu mai freca întrerupătorul, stai frumos la masă, nu mai pune atâtea întrebări și în continuare puteți completa cu mii de exemple, sunt convins). În societatea românească copiii cresc fără părinți (nu toată lumea care muncește afară își poate lua copiii) sau în instituții de stat unde abuzul asupra lor îmbracă cele mai variate forme. Noi trăim în societatea lui “faci așa pentru că așa am zis eu” suprema formă de închidere a unei conversații în care logica adultă se declară învinsă, dar nu acceptă să piardă.
La nivel declarativ toți părinții vor să crească copii fericiți, independenți, creativi și empatici. Doar că pentru asta e nevoie de o resetare totală a modului autoritar de creștere a copiiilor, altul decât ăla în care strategia e pedeapsa cu declinările ei sau diverse forme de coerciție. În societățile funcționale abuzurile de mai sus duc fără prea multe discuții la decăderea din drepturile părintești. Și asta pentru că acele societăți au înțeles mult înaintea noastră că iubirea necondiționată, răbdarea și o dezvoltare emoțională constantă și fără fluctuații contribuie la un viitor adult echilibrat care să participe activ și pozitiv la creșterea societatății.
Nu există părinte să nu se plângă de sistemul nostru de educație. Pe oricine întrebi este deranjat că sistemul nu contribuie la dezvoltarea independenței copiiilor, nu le stimulează gândirea critică, abilitățile emoționale sau cele de relaționare, nu integrează aspectele practice ale vieții, nu formează reflexe empatice, ca să nu mai vorbim de filosofia comunitară sau educația civică. Sistemul este învechit, apăsător, frustrant, copiii îngurgitează informație nefolositoare, învață pe de rost și termină liceul incapabili să-și formeze o viziune proprie asupra lumii și drumului lor în viață.
Dar oare sistemul de educație românesc nu este după chipul și asemănarea majorității părinților? Oare profesorii nu împlinesc așteptările părinților? Sau, dacă la rândul lor sunt părinți autoritari, de ce ar adopta o altă strategie de învățare/predare, din moment ce ei sunt mulțumiți cu ideea de subordonare a copilului? Oare nu este normal ca profesorul și sistemul să compună reflexia comportamentului și așteptărilor părinților?
La nivel declarativ părinții sunt nemulțumiți de sistem, dar abia așteaptă să se mândrească cu rezultatele bune ale copilului care se chinuie să performeze într-un sistem pe care tot părinții îl critică. Suntem gata să considerăm că o notă mică este expresia unei capacități scăzute de învățare și aproape întotdeauna copilul este vinovat pentru asta, foarte rar este ascultat. Cam de câtă frustrare se poate umple un copil care nu poate să le explice părinților că școala nu-i împlinește nicio nevoie? Oare câți părinți au curajul de a nu se mai așeza la teme cu copiii lor mai mult de treizeci de minute pe zi? Apoi să meargă la școală și să comunice profesorilor că o împovărare excesivă cu teme afectează relația părinte-copil, aia în care familia trebuie să fie complementară școlii și nu să devină un afterschool după afterschool?
Câți părinți sunt dispuși să renunțe la încercările de a intra în grațiile învățătoarei sau profesorilor doar ca odrasla lor să beneficieze de mai multă “atenție” și eventual de un “pole-position” la explicațiile suplimentare? Câți părinți nu așteaptă de la școală să corecteze “comportamentul inadecvat” al copiilor lor, ăla ale căror cauze nici măcar nu se sinchisesc să le chestioneze. Lasă că e bine să-l ordoneze școala, lasă că puțină ordine nu strică, lasă că știu ăia mai bine ce să facă cu ei, lasă că nu e dracu chiar așa de negru, plus că ăsta al nostru e răsfățat.
Când autoritatea fundamentează un model de parenting, școala nu va fi niciodată altfel. Copiii noștri nu au nimic de spus în ceea ce privește viața lor, alegerile lor. În societățile avansate este exact invers. Când am vizitat o grădiniță din Helsinki am întrebat-o pe directoare care crede că sunt cele mai importante valori cu care un copil trebuie să plece de acolo. A răspuns fără ezitare: abilitatea de a-și face prieteni și conștientizarea impactului pe care acțiunile lui le au în societate și în mediul înconjurător. Însă directoarea a putut să-mi ofere acest răspuns pentru că există o unitate de viziune între părinți, profesori și agenția națională de educație.
Și la noi există o unitate de viziune în fapt, chiar dacă la nivel declarativ părinții se delimitează de sistem: autoritatea. Părinți autoritari, profesori autoritari, sistem autoritar. Culmea că, la rândul lor, profesorii se subordonează docil altei autorități, una kafkiană de data asta: ministerul. Nu spun că nu există excepții, dar majoritatea profesorilor bifează performanța pe hârtie, nicidecum s-o demonstreze prin copiii pe care se presupune că-i formează. Contează mai mult să completăm documente decât să arătăm copii cu aptitudini socio-emoționale înalte. Pe de rost Luceafărul și e bine. Un număr de ore bifate și e bine. Inspectoratele au nevoie de dosare cu șină care să ateste calitatea actului educațional. Monstrul birocratic trebuie hrănit și profesorii se conformează. Părinții la fel. Iar copiii ajung să se plimbe pe marginea acestui sistem - singuri, abătuți și înfricoșați de lumea pe care nu le-o explică nimeni cu dragoste și răbdare.
Nu-i nimic, nu e grav că educatoarele desenează planșele copiilor în vederea inspecției, nici că presiunea părinților decide că din septembrie copiii n-ar mai trebui să iasă în aer liber că răcesc. Important e ca toată lumea să iasă bine. Copiii ies rău. Și devin adulții ăia speriați, închiși în ei, preocupați să depisteze mereu vinovății în altă parte decât în curtea lor, incapabili să lucreze în echipă, să gândească proactiv sau să înfrunte un sistem care le dăunează. Păi de ce ai lupta cu un sistem corupt, de exemplu, dacă tu ai fost crescut în spiritul obedienței indiscutabile. Cum putem spune că în România copilul este în centrul educației? Cum pot profesorii să-și dorească să reformeze un sistem nefuncțional ai cărui beneficiari sunt? Până la urmă meditațiile în particular (nefiscalizate, desigur) nu sunt o formă de a împlini un venit nesatisfăcător? Nu sunt ele locul în care profesorii devin adulții ăia mai înțelegători și mai dispuși la dialog? Dar sunt în același timp o formă de a încuraja un cerc vicios care se învârte amețitor în jurul unui copil derutat, împovărat și confuz. Părinții cresc copiii în spiritul sistemului, sistemul răspunde în oglindă, părinții se revoltă, apar soluții alternative de la actorii din sistem (meditațiile), copiii obosesc și nu mai au putere să se revolte și percep societatea ca pe un loc prearanjat pentru ei, un loc în care nu au multe de spus și trebuie să aștepte să crească mari ca să-și ia revanșa (subconștient) cu copiii lor.
Când am mers prin licee într-un turneu în care vorbeam despre cum ai putea să-ți descoperi pasiunea pentru o profesie și cât de important este să faci această descoperire, foarte mulți copii mi-au spus că părinții decid pentru ei, fără să le dea șansa să-și urmeze visul. În general frica părinților era aia că odraslele lor vor alege o meserie care nu le va putea asigura confortul financiar sau statutul social. Fericirea copilului era trecută în planul doi, iar asta părea să genereze un clivaj serios între părinți și adolescenții care intrau în viață.
Ieri am postat pe contul meu de Instagram o fotografie cu o tablă pe care scria “există viață și după notă mică”, versuri desprinse dintr-un cântec pe care urmează să-l lansăm curând. O mamă a reacționat: “dacă aș fi văzut asta înainte n-aș fi certat-o pe fii-mea pentru nota ei mică” și a adăugat că probabil a procedat așa dintr-un reflex al educației primite de la părinții ei. Toată discuția m-a dus cu gândul la o remarcă din cartea lui Alfie Kohn, Unconditional parenting: Moving from rewards and punishment to love and reason care spune cam așa, într-o traducere aproximativă: oamenii tind să reproducă comportamentul și modelul de creștere pe care le-au aplicat părinții lor, tocmai pentru a putea să continue să-i iubească.
În numele iubirii ne permitem multe cu copiii noștri plecând de la premiza că sunt niște ființe incomplete. Iar noi alegem să le “completăm” subordonându-i în fiecare clipă. Sunt părinți care lovesc, urlă, sperie, înfricoșează, condiționează, umilesc și suspendă dragostea. Toate astea în numele iubirii. Nu pun la îndoială că orice părinte își iubește copilul. Chiar nu pun la îndoială asta. Pun însă la îndoială că un părinte care subordonează și dictează e mai eficient decât unul care colaborează. Sistemul este mereu după chipul și asemănarea noastră. Iar reforma aia din educație de care vorbim de treizeci de ani nu poate începe decât cu noi.
Semnat, Tudor Chirilă,
fost număr în sistem
May 31, 2019
VAMA - Pe de rost
În curând și muzica. Abonează-te AICI.
643445523456433
Am note mari, dar nu-mi place nimic
Sunt un număr, într-un sistem
N-am voie să-ntreb, invat pe de rost
Numa' proștii întreabă, e rușinos
Școală, îți amintești
Ce mic eram, cum mi-ai promis că-ai să ma crești
Școală, cum naiba vrei să cresc
Dacă e o rușine să greșesc
643445523456433
Am 16 ani și aș vrea să dispar
Undeva unde să pot conta
Tată, dacă te sună azi, spune-le că-s plecat
Azi chiulesc pentru că m-am săturat să ascult,
Vreau să gândesc
Tată, nu-ți fie frică,
Există viață după notă mică
Școală, cum naiba vrei să cresc
Dacă e o rușine să gândesc
643445523456433
Pe de rost, pe de rost, pe de rost ca un prost
Nu mai vreau pe de rost, pe de rost, ca un prost
Deci școală, la revedere
Ești prea departe, de visele mele
Școală, la revedere,
Mă duc să învăț de la visele mele.
643445523456433
Am note mari, dar nu-mi place nimic
Sunt un număr, într-un sistem
N-am voie să-ntreb, invat pe de rost
Numa' proștii întreabă, e rușinos
Școală, îți amintești
Ce mic eram, cum mi-ai promis că-ai să ma crești
Școală, cum naiba vrei să cresc
Dacă e o rușine să greșesc
643445523456433
Am 16 ani și aș vrea să dispar
Undeva unde să pot conta
Tată, dacă te sună azi, spune-le că-s plecat
Azi chiulesc pentru că m-am săturat să ascult,
Vreau să gândesc
Tată, nu-ți fie frică,
Există viață după notă mică
Școală, cum naiba vrei să cresc
Dacă e o rușine să gândesc
643445523456433
Pe de rost, pe de rost, pe de rost ca un prost
Nu mai vreau pe de rost, pe de rost, ca un prost
Deci școală, la revedere
Ești prea departe, de visele mele
Școală, la revedere,
Mă duc să învăț de la visele mele.
April 16, 2019
Ciudata viziune a Ecaterinei Andronescu
p.p1 {margin: 0.0px 0.0px 0.0px 0.0px; font: 20.0px 'Helvetica Neue'; color: #000000; -webkit-text-stroke: #000000} p.p2 {margin: 0.0px 0.0px 0.0px 0.0px; font: 11.0px 'Helvetica Neue'; color: #000000; -webkit-text-stroke: #000000; min-height: 12.0px} p.p3 {margin: 0.0px 0.0px 0.0px 0.0px; font: 11.0px 'Helvetica Neue'; color: #000000; -webkit-text-stroke: #000000} p.p4 {margin: 0.0px 0.0px 0.0px 0.0px; font: 11.0px Helvetica; color: #000000; -webkit-text-stroke: #000000} p.p5 {margin: 0.0px 0.0px 0.0px 0.0px; font: 11.0px Helvetica; color: #000000; -webkit-text-stroke: #000000; min-height: 13.0px} li.li3 {margin: 0.0px 0.0px 0.0px 0.0px; font: 11.0px 'Helvetica Neue'; color: #000000; -webkit-text-stroke: #000000} li.li4 {margin: 0.0px 0.0px 0.0px 0.0px; font: 11.0px Helvetica; color: #000000; -webkit-text-stroke: #000000} span.s1 {font-kerning: none} span.s2 {font: 13.2px 'Helvetica Neue'} span.s3 {text-decoration: underline ; font-kerning: none} span.s4 {font: 13.2px Helvetica} ul.ul1 {list-style-type: disc}
Ministerul Educației a publicat și pus în dezbatere viziunea pe educație până în 2030, subforma unui document care se numeste “Educația care unește”. Am și eu câteva lucruri de spus, dar înainte aș vrea să fac un preambul.
Context
În iunie anul trecut am participat la un workshop pe tema educației finlandeze organizat la București de Ambasada Finlandei. Au participat oficiali de rang înalt de la Agentia Națională de Educație din Finlanda, profesori sau specialiști. Au fost diverse prezentări care au acoperit diferite subiecte: trainingul profesorilor, organizarea sistemului de învățământ finlandez, relația profesor-elev, învățământul vocațional, conceptul de long life learning și reconversie profesională, etc.
Workshop-ul m-a entuziasmat și mi-am dorit să aflu mai multe despre sistemul finlandez. A durat ceva până am reușit să găsesc timp pentru o vizită în Finlanda ca să văd la fața locului care e treaba cu educația finlandeză. Mi-am finanțat această excursie (la începutul lui aprilie) și am reușit, cu ajutorul Ambasadei Finladei, să stabilesc un număr de vizite și întâlniri care să mă ajute să-mi fac o imagine mult mai detaliată asupra reformei finlandeze a educației. De pe urma acestei vizite cred că m-am ales cu niște articole de blog (vor urma) și câteva vloguri pe youtube pe care le voi lansa curând. Vreau să ajut părinții, profesorii și elevii români să înțeleagă mai mult
Ministrul Educației din România este Ecaterina Andronescu al cărui nume se leagă în mod nefericit de educația românească din ultimii douăzeci de ani. Incapabilă să formuleze o viziune coerentă și pe care s-o pună în practică doamna Andronescu a adoptat de multe ori măsuri care au creat confuzie în rândul actorilor din educație, ineficiență administrativă, haos curicular și organizatoric la nivelul diverselor instituții de învățământ.
Mai mult, doamna Andronescu face parte dintr-un partid care a demonstrat în repetate rânduri că nu privește educația ca pe un domeniu fundamental pentru dezvoltarea individului și a unei societăți care ar să poată construi și apăra o democrație. În general, partidul se adresează unui electorat needucat și ușor manipulabil.
Același partid a ajuns în situația de a fi condus de oameni cu probleme penale și de corupție, oameni cu un nivel îngrijorător de scăzut al competențelor profesionale și administrative. Practic, se poate spune că partidul este condus de inculți, incompetenți a căror unică preocupare este să conserve un sistem de guvernare bazat pe o organizare piramidală de tip mafiot, fără legătură cu încurajarea depolitizării instituționale și organizarea unui aparat adminstrativ bazat pe meritocrație ca formă de accedere în funcții publice.
Acesta este contextul în care Ministerul Educației lansează documentul despre care voi vorbi mai jos și pe care îl puteți accesa aici.
"Educația ne unește" . O viziune.
În primul rând cred că trebuie să vorbim despre ce e aia o viziune. O viziune nu este același lucru cu un proiect de reformă, nu este nici un scenariu de implementare în detaliu a unei reforme. Viziunea nu este nici măcar un document care să țină cont de realitate. Din contră, viziunea se rupe de realitatea imediată, ea reprezintă proiecția unor așteptări și obiective pe termen lung. Este o fotografie din viitor.
Din perspectiva acestor precizări mie mi se pare că Educația ne unește este un document bun. Fără să folosesc cifre, aș zice că un procent extrem de mare din document este inspirat de modelul finlandez și afirm asta pentru că am încercat să studiez recent modelul finlandez, după cum am și scris în deschiderea acestui text. Aș vrea să trec în revistă câteva din numeroasele idei “importate” din educația finlandeză:
organizarea ciclurilor de învățământ: toată organizarea este identică cu modelul finlandez actualcentrarea pe elev - relația profesor elev pe orizontală, nu pe verticală, adică cooperare în loc de subordonareautonomia școlară urmată implicit de autonomia curiculară (scoala este finanțată de autoritățile publice locale)accentul pe long life learning (învățare continuă) regândirea importanței aspectelor și provocărilor sociale în dezvoltarea armonioasă a copiluluiimplicarea părinților în actul educațional eliberarea elevului de povara curiculară care la noi se traduce prin teme complexe care necesită timp + meditații. pregătirea profesionistă a profesorului și ideea de reprofesionalizare permanentăfolosirea funcției pedagogice a evaluării și eliberarea elevului de evaluarea inhibitorieprofesorul creează contexte de învățare individuale (provocarea învățământului de masă)autoevaluarea ca instrument principal de măsurare a profesoruluidreptul porfesorului de a preda se menține prin participarea la programe de formare continuă (long life learning)flexibilitatea ca principiu de organizare a învățării și colaborarea/cooperarea în actul de învățarerolul sporit al cercetării ca instrument pentru predare și învățare (în condițiile în care cercetarea este descurajată în prezent)școala asigură hrană pentru toți copiii pe durata programului școlar, precum și rechizite și alte mecanisme de suport social care să garanteze egalitatea de șanse. (în Finlanda reforma a început cu introducerea unei mese calde/zi în timpul școlii) în școala primară și gimnazială “a învăța să înveți” devine obiectiv curicularposibilitatea, la finele ciclului superior, de a suplimenta cu încă un an încercarea de a te perfecționa la anumite materii pentru a putea ridica media generală de admitere la liceuaccent mult sporit pe educația civică din timpul liceului (acum inexistentă)reformarea bacalaureatului pe categorii de pregătire
Reformă?
Din punctul meu de vedere această viziune pe educație până în 2030 invită la un anumit tip de reformă. De exemplu, autonomia școlară reclamă treptat reformarea inspectoratelor și, de ce nu, într-un final, desființarea lor în momentul în care școala, sub conducerea liderului educațional și în parteneriat cu autoritățile locale ajunge la autonomie reală și capacitate de autoevaluare. Deasemenea, accentul pe pregătirea intensă și continuă a profesorilor, responsabilizarea lor față de elev, curiculă și actul educațional propune o nouă abordare, dar și depolitizarea treptată a unui sistem de ale cărei slăbiciuni la ora actuală beneficiază (adesea) chiar profesorii. Extrem de bizar venind de la PSD pentru care politizarea ministerelor și instituțiilor publice reprezintă deja ideologie de partid
Am văzut foarte multe reacții contra acestei viziuni și mai ales comentarii care intră într-un soi de micro lectură, la lupă, a fiecărei măsuri în parte. Nu e rău să despici firul în patru, dar nu cred că o viziune de ansamblu este atăt de mult despre detalii, cât despre un soi de cadru general pentru împlinirea reformei, un set de valori la care să simți că poți să aderi și care să te guverneze pe parcursul schimbării. Valori pe care să le urmărești. Din această prespectivă rămân la părerea că în ansamblul ei viziunea este bună, un punct de plecare de la care ar trebui pornită o dezbatere care să ducă într-adevăr discuția ÎNAINTE.
Din păcate, cel mai mare obstacol în calea împlinirii acestei viziuni este chiar ministrul care o promovează. Și asta nu cred că face dreptate colectivului care a elaborat acest document. Radu Szekely cel care a condus această echipă are o experiență bogată în educația finlandeză, a fost profesor în Finlanda, este expert în educație și a asistat la diversele etape ale reformei finlandeze. Ar fi păcat ca el și colegii lui să ajungă victimele încă unui exercițiu de imagine al Ecaterinei Andronescu.
Pe de altă parte o bună parte din opinia publică consideră (pe bună dreptate) că această viziune este idealistă în contextul socio-politic din România. Oamenii nu pot să-și imagineze că un partid care beneficiază de analfabetismul funcțional al unei bune părți din electorat și un partid care defilează cu incompetența la cel mai înalt nivel ar putea să elibereze voința poltică necesară schimbării. Deasemenea, scepticismul vine și de la realități sociale dure, cum ar fi tratamentul la care sunt supuși copiii în familiile din România unde autoritatea bazată pe pedepse corporale, agresivitate, coerciție sau violență de limbaj este privită ca o formă de educare acceptabilă. Prin urmare există un clivaj profund între viziune și realitatea de la care s-ar putea pleca spre împlinirea ei.
Eu nu cred că România se află într-o poziție în care poate elabora o viziune educațională creativă, originală, izvorâtă din realitățile ei imediate. Cred că în foarte multe domenii ne aflăm în situația de a importa lucruri bune, testate în alte părți. Ăsta este motivul pentru care am fost entuziasmat să văd o viziune care se revendică de la un model de succes și să aplaud lucrurile pozitive conținute în document.
Aș avea câteva remarci critice, doar din perspectiva profanului sau, dacă vreți, a părintelui. Sau, mai degrabă, a unui individ căruia încă îi place să învețe. Cunoscând importanța pe care o acordă Finlanda actului de pregătire a profesorilor aș spune că în viziunea românească lucrurile sunt mai diluate și asta pentru că centrele de formare pedagogică (responsabile cu formarea profesorilor) ar trebui să fie integrate în acțiunile de reformă, nivelul de specializare al trainerilor ar trebui să fie o preocupare asumată chiar în document. Chiar la acest moment este în derulare un program în colaborare cu UE de abilitare curriculară a 55000 de profesori, programul CRED. Detalii aici. Mi-ar fi plăcut să văd o legăură între propunerile din viziune și acest program despre care nu poți afla foarte multe de pe site-ul ministerului (schimbul de mailuri s-a oprit când am cerut adresa de mail a managerului de proiect). Tocmai pentru că viziunea propune o reformare a curriculum-ului, iar programul presupune “abilitare curriculară”.
La fel cum cred că importanța educației timpurii în formarea individului competent socio-emoțional, independent și mai ales conștient de impactul său în societate, a fost un pic neglijată de echipa ministerului în cadrul viziunii. Cred că se pot găsi numeroase obiecții viziunii puse în dezbatere, dar aș vrea să mă concentrez pe aspectele pozitive.
Marea Unire?
Educația românească este într-o situație atât de critică încât numai o abordare pozitivă (oricât de idealist ar suna, dat fiind contextul) ne mai poate ajuta. Și pentru toate argumentele enumerate mai sus consider că "Educația care unește" este un prim pas bun pentru a vorbi despre reformarea sistemului într-un mod organizat și etapizat.
Însă aici cred că e momentul ca politicienii să se responsabilizeze (știu, sună absurd) o dată pentru totdeauna (…și utopic) Asta înseamnă ca toate partidele politice să se unească și să împărtășească o viziune unică asupra educației naționale. Este un domeniu care are nveoie de o strategie multianuală, nu de ciuntiri, reșapări, adăugiri sau cosmetizări la fiecare patru ani. Dacă partidele politice ar semna un memorandum, “dom'le ăsta este documentul care conține principiile și obiectivele pe care vrem să le atingem în următorii zece ani și ne angajăm să legiferăm și să guvernăm doar în sensul și limitele acestui document”, atunci poate că am mai avea o șansă.
La un an după centenarul Unirii cea mai bună reparație pentru scindarea națională în care ne-a adus clasa politică în ultimii treizeci de ani ar fi un acord asupra unei viziuni multianuale pe educație. Iar la desăvârșirea acestei viziuni ar trebui să contribuie cu adevărat toți actorii implicați: profesori, părinți, elevi, minister, autorități locale și partidele politice. Pentru că de-abia atunci am avea un document de autoritate colectivă, iar participarea la elaborarea lui ar trebui să însemne și o garanție pentru implementare. Asta dacă ne mai intersează să ne salvăm ca popor.
p.p1 {margin: 0.0px 0.0px 0.0px 0.0px; font: 11.0px Helvetica; color: #000000; -webkit-text-stroke: #000000} span.s1 {font-kerning: none}
PS. Uniunea Europeană deține un instrument, începând cu 2020, prin care un stat poate cere auditarea propriului sistem de învățământ, pentru a identifica problemele, dar mai ales soluțiile care să poată demara reforma. Despre document aici.https://ec.europa.eu/education/sites/education/files/document-library-docs/et-2020-peer-counselling-brochure_en.pdf Auditarea se face atât cu experți/strategi în politici educațoinale de pe lângă Comisia Europeană, căt și cu experți independenți din mediul academic euripean. De acest proiect am aflat vizitând Liceul franco-finlandez din Helsinki al cărui director (Kari Kivinen) este consilier european pe problem de educație. Dealtfel, una din misiunile lui era evaluarea nivelului de democratizarea învățământului în Danemarca. Doamna Andronescu are șansa de a folosi acest instrument pentru a identifica lucrurile care merg rău în sistemul românesc privit din perspectivă academică europeană. Activarea acestui instrument ar însemna o dovadă de bună credință și ar mai împrăștia un pic din suspiciunea că viziunea pusă în dezbatere este doar un exercițiu de imagine, nicidecum un prim pas către reformă.
Ministerul Educației a publicat și pus în dezbatere viziunea pe educație până în 2030, subforma unui document care se numeste “Educația care unește”. Am și eu câteva lucruri de spus, dar înainte aș vrea să fac un preambul.
Context
În iunie anul trecut am participat la un workshop pe tema educației finlandeze organizat la București de Ambasada Finlandei. Au participat oficiali de rang înalt de la Agentia Națională de Educație din Finlanda, profesori sau specialiști. Au fost diverse prezentări care au acoperit diferite subiecte: trainingul profesorilor, organizarea sistemului de învățământ finlandez, relația profesor-elev, învățământul vocațional, conceptul de long life learning și reconversie profesională, etc.
Workshop-ul m-a entuziasmat și mi-am dorit să aflu mai multe despre sistemul finlandez. A durat ceva până am reușit să găsesc timp pentru o vizită în Finlanda ca să văd la fața locului care e treaba cu educația finlandeză. Mi-am finanțat această excursie (la începutul lui aprilie) și am reușit, cu ajutorul Ambasadei Finladei, să stabilesc un număr de vizite și întâlniri care să mă ajute să-mi fac o imagine mult mai detaliată asupra reformei finlandeze a educației. De pe urma acestei vizite cred că m-am ales cu niște articole de blog (vor urma) și câteva vloguri pe youtube pe care le voi lansa curând. Vreau să ajut părinții, profesorii și elevii români să înțeleagă mai mult
Ministrul Educației din România este Ecaterina Andronescu al cărui nume se leagă în mod nefericit de educația românească din ultimii douăzeci de ani. Incapabilă să formuleze o viziune coerentă și pe care s-o pună în practică doamna Andronescu a adoptat de multe ori măsuri care au creat confuzie în rândul actorilor din educație, ineficiență administrativă, haos curicular și organizatoric la nivelul diverselor instituții de învățământ.
Mai mult, doamna Andronescu face parte dintr-un partid care a demonstrat în repetate rânduri că nu privește educația ca pe un domeniu fundamental pentru dezvoltarea individului și a unei societăți care ar să poată construi și apăra o democrație. În general, partidul se adresează unui electorat needucat și ușor manipulabil.
Același partid a ajuns în situația de a fi condus de oameni cu probleme penale și de corupție, oameni cu un nivel îngrijorător de scăzut al competențelor profesionale și administrative. Practic, se poate spune că partidul este condus de inculți, incompetenți a căror unică preocupare este să conserve un sistem de guvernare bazat pe o organizare piramidală de tip mafiot, fără legătură cu încurajarea depolitizării instituționale și organizarea unui aparat adminstrativ bazat pe meritocrație ca formă de accedere în funcții publice.
Acesta este contextul în care Ministerul Educației lansează documentul despre care voi vorbi mai jos și pe care îl puteți accesa aici.
"Educația ne unește" . O viziune.
În primul rând cred că trebuie să vorbim despre ce e aia o viziune. O viziune nu este același lucru cu un proiect de reformă, nu este nici un scenariu de implementare în detaliu a unei reforme. Viziunea nu este nici măcar un document care să țină cont de realitate. Din contră, viziunea se rupe de realitatea imediată, ea reprezintă proiecția unor așteptări și obiective pe termen lung. Este o fotografie din viitor.
Din perspectiva acestor precizări mie mi se pare că Educația ne unește este un document bun. Fără să folosesc cifre, aș zice că un procent extrem de mare din document este inspirat de modelul finlandez și afirm asta pentru că am încercat să studiez recent modelul finlandez, după cum am și scris în deschiderea acestui text. Aș vrea să trec în revistă câteva din numeroasele idei “importate” din educația finlandeză:
organizarea ciclurilor de învățământ: toată organizarea este identică cu modelul finlandez actualcentrarea pe elev - relația profesor elev pe orizontală, nu pe verticală, adică cooperare în loc de subordonareautonomia școlară urmată implicit de autonomia curiculară (scoala este finanțată de autoritățile publice locale)accentul pe long life learning (învățare continuă) regândirea importanței aspectelor și provocărilor sociale în dezvoltarea armonioasă a copiluluiimplicarea părinților în actul educațional eliberarea elevului de povara curiculară care la noi se traduce prin teme complexe care necesită timp + meditații. pregătirea profesionistă a profesorului și ideea de reprofesionalizare permanentăfolosirea funcției pedagogice a evaluării și eliberarea elevului de evaluarea inhibitorieprofesorul creează contexte de învățare individuale (provocarea învățământului de masă)autoevaluarea ca instrument principal de măsurare a profesoruluidreptul porfesorului de a preda se menține prin participarea la programe de formare continuă (long life learning)flexibilitatea ca principiu de organizare a învățării și colaborarea/cooperarea în actul de învățarerolul sporit al cercetării ca instrument pentru predare și învățare (în condițiile în care cercetarea este descurajată în prezent)școala asigură hrană pentru toți copiii pe durata programului școlar, precum și rechizite și alte mecanisme de suport social care să garanteze egalitatea de șanse. (în Finlanda reforma a început cu introducerea unei mese calde/zi în timpul școlii) în școala primară și gimnazială “a învăța să înveți” devine obiectiv curicularposibilitatea, la finele ciclului superior, de a suplimenta cu încă un an încercarea de a te perfecționa la anumite materii pentru a putea ridica media generală de admitere la liceuaccent mult sporit pe educația civică din timpul liceului (acum inexistentă)reformarea bacalaureatului pe categorii de pregătire
Reformă?
Din punctul meu de vedere această viziune pe educație până în 2030 invită la un anumit tip de reformă. De exemplu, autonomia școlară reclamă treptat reformarea inspectoratelor și, de ce nu, într-un final, desființarea lor în momentul în care școala, sub conducerea liderului educațional și în parteneriat cu autoritățile locale ajunge la autonomie reală și capacitate de autoevaluare. Deasemenea, accentul pe pregătirea intensă și continuă a profesorilor, responsabilizarea lor față de elev, curiculă și actul educațional propune o nouă abordare, dar și depolitizarea treptată a unui sistem de ale cărei slăbiciuni la ora actuală beneficiază (adesea) chiar profesorii. Extrem de bizar venind de la PSD pentru care politizarea ministerelor și instituțiilor publice reprezintă deja ideologie de partid
Am văzut foarte multe reacții contra acestei viziuni și mai ales comentarii care intră într-un soi de micro lectură, la lupă, a fiecărei măsuri în parte. Nu e rău să despici firul în patru, dar nu cred că o viziune de ansamblu este atăt de mult despre detalii, cât despre un soi de cadru general pentru împlinirea reformei, un set de valori la care să simți că poți să aderi și care să te guverneze pe parcursul schimbării. Valori pe care să le urmărești. Din această prespectivă rămân la părerea că în ansamblul ei viziunea este bună, un punct de plecare de la care ar trebui pornită o dezbatere care să ducă într-adevăr discuția ÎNAINTE.
Din păcate, cel mai mare obstacol în calea împlinirii acestei viziuni este chiar ministrul care o promovează. Și asta nu cred că face dreptate colectivului care a elaborat acest document. Radu Szekely cel care a condus această echipă are o experiență bogată în educația finlandeză, a fost profesor în Finlanda, este expert în educație și a asistat la diversele etape ale reformei finlandeze. Ar fi păcat ca el și colegii lui să ajungă victimele încă unui exercițiu de imagine al Ecaterinei Andronescu.
Pe de altă parte o bună parte din opinia publică consideră (pe bună dreptate) că această viziune este idealistă în contextul socio-politic din România. Oamenii nu pot să-și imagineze că un partid care beneficiază de analfabetismul funcțional al unei bune părți din electorat și un partid care defilează cu incompetența la cel mai înalt nivel ar putea să elibereze voința poltică necesară schimbării. Deasemenea, scepticismul vine și de la realități sociale dure, cum ar fi tratamentul la care sunt supuși copiii în familiile din România unde autoritatea bazată pe pedepse corporale, agresivitate, coerciție sau violență de limbaj este privită ca o formă de educare acceptabilă. Prin urmare există un clivaj profund între viziune și realitatea de la care s-ar putea pleca spre împlinirea ei.
Eu nu cred că România se află într-o poziție în care poate elabora o viziune educațională creativă, originală, izvorâtă din realitățile ei imediate. Cred că în foarte multe domenii ne aflăm în situația de a importa lucruri bune, testate în alte părți. Ăsta este motivul pentru care am fost entuziasmat să văd o viziune care se revendică de la un model de succes și să aplaud lucrurile pozitive conținute în document.
Aș avea câteva remarci critice, doar din perspectiva profanului sau, dacă vreți, a părintelui. Sau, mai degrabă, a unui individ căruia încă îi place să învețe. Cunoscând importanța pe care o acordă Finlanda actului de pregătire a profesorilor aș spune că în viziunea românească lucrurile sunt mai diluate și asta pentru că centrele de formare pedagogică (responsabile cu formarea profesorilor) ar trebui să fie integrate în acțiunile de reformă, nivelul de specializare al trainerilor ar trebui să fie o preocupare asumată chiar în document. Chiar la acest moment este în derulare un program în colaborare cu UE de abilitare curriculară a 55000 de profesori, programul CRED. Detalii aici. Mi-ar fi plăcut să văd o legăură între propunerile din viziune și acest program despre care nu poți afla foarte multe de pe site-ul ministerului (schimbul de mailuri s-a oprit când am cerut adresa de mail a managerului de proiect). Tocmai pentru că viziunea propune o reformare a curriculum-ului, iar programul presupune “abilitare curriculară”.
La fel cum cred că importanța educației timpurii în formarea individului competent socio-emoțional, independent și mai ales conștient de impactul său în societate, a fost un pic neglijată de echipa ministerului în cadrul viziunii. Cred că se pot găsi numeroase obiecții viziunii puse în dezbatere, dar aș vrea să mă concentrez pe aspectele pozitive.
Marea Unire?
Educația românească este într-o situație atât de critică încât numai o abordare pozitivă (oricât de idealist ar suna, dat fiind contextul) ne mai poate ajuta. Și pentru toate argumentele enumerate mai sus consider că "Educația care unește" este un prim pas bun pentru a vorbi despre reformarea sistemului într-un mod organizat și etapizat.
Însă aici cred că e momentul ca politicienii să se responsabilizeze (știu, sună absurd) o dată pentru totdeauna (…și utopic) Asta înseamnă ca toate partidele politice să se unească și să împărtășească o viziune unică asupra educației naționale. Este un domeniu care are nveoie de o strategie multianuală, nu de ciuntiri, reșapări, adăugiri sau cosmetizări la fiecare patru ani. Dacă partidele politice ar semna un memorandum, “dom'le ăsta este documentul care conține principiile și obiectivele pe care vrem să le atingem în următorii zece ani și ne angajăm să legiferăm și să guvernăm doar în sensul și limitele acestui document”, atunci poate că am mai avea o șansă.
La un an după centenarul Unirii cea mai bună reparație pentru scindarea națională în care ne-a adus clasa politică în ultimii treizeci de ani ar fi un acord asupra unei viziuni multianuale pe educație. Iar la desăvârșirea acestei viziuni ar trebui să contribuie cu adevărat toți actorii implicați: profesori, părinți, elevi, minister, autorități locale și partidele politice. Pentru că de-abia atunci am avea un document de autoritate colectivă, iar participarea la elaborarea lui ar trebui să însemne și o garanție pentru implementare. Asta dacă ne mai intersează să ne salvăm ca popor.
p.p1 {margin: 0.0px 0.0px 0.0px 0.0px; font: 11.0px Helvetica; color: #000000; -webkit-text-stroke: #000000} span.s1 {font-kerning: none}
PS. Uniunea Europeană deține un instrument, începând cu 2020, prin care un stat poate cere auditarea propriului sistem de învățământ, pentru a identifica problemele, dar mai ales soluțiile care să poată demara reforma. Despre document aici.https://ec.europa.eu/education/sites/education/files/document-library-docs/et-2020-peer-counselling-brochure_en.pdf Auditarea se face atât cu experți/strategi în politici educațoinale de pe lângă Comisia Europeană, căt și cu experți independenți din mediul academic euripean. De acest proiect am aflat vizitând Liceul franco-finlandez din Helsinki al cărui director (Kari Kivinen) este consilier european pe problem de educație. Dealtfel, una din misiunile lui era evaluarea nivelului de democratizarea învățământului în Danemarca. Doamna Andronescu are șansa de a folosi acest instrument pentru a identifica lucrurile care merg rău în sistemul românesc privit din perspectivă academică europeană. Activarea acestui instrument ar însemna o dovadă de bună credință și ar mai împrăștia un pic din suspiciunea că viziunea pusă în dezbatere este doar un exercițiu de imagine, nicidecum un prim pas către reformă.
September 27, 2018
REFERENDUMUL UNIRII
p.p1 {margin: 0.0px 0.0px 0.0px 0.0px; font: 30.0px Helvetica; -webkit-text-stroke: #000000} p.p2 {margin: 0.0px 0.0px 0.0px 0.0px; font: 11.0px Helvetica; -webkit-text-stroke: #000000; min-height: 13.0px} p.p3 {margin: 0.0px 0.0px 0.0px 0.0px; font: 11.0px Helvetica; -webkit-text-stroke: #000000} span.s1 {font-kerning: none}
Referendumul pe tema redefinirii familiei în constituție este o aberație juridică și declanșatorul unui fenomen de ipocrizie socială fără precedent. Din aceste prime rânduri cred că se înțelege că voi boicota acest referendum în speranța că așa el nu va întruni cvorum. Deocamdată nu mă interesează să dezvolt pledoaria contra absurdității acestui demers ci să observ câteva lucruri strategice.
Fumul ridicat de petarda numită “redefinirea familiei” funcționează perfect. Evenimentul este trending pe toate rețelele sociale, deci cortina a coborât. În spatele ei s-au mutat adevăratele priorități ale guvernării PSD-ALDE.
Prioritatea numărul unu este evitarea condamnărilor pentru dosarele de corupție, fuga de pușcărie și pregătirea deturnării constante a banilor publici fără frica de judecată. Pentru asta trebuie blocat sistemul judiciar (vezi pensionarea magistraților) și continuarea în regim de urgență a modificărilor la codul penal, legile răspunderii magistraților, etc. Ce poate fi mai simplu decât distragerea atenției publice de la asediul infractorilor asupra a ceea ce a mai rămas din România decât organizarea unui referendum atât de controversat?
Dacă ne amintim bine, acum vreo două săptămâni locul întâi pe agenda publică era ocupat de jandarmeriada din 10 august. Chiar și atunci PSD-ul era preocupat la vedere de încetinirea și dicreditarea anchetei parchetului militar, procurorul prezent la intervenția jandarmeriei a fost brusc anchetat pentru niște declarații mai vechi apoi, ca într-o apocalipsă a absurdității, jandarmeria face plângere penală la DIICOT alimentând ideea loviturii de stat, răspândită de liderii PSD. Pe scurt, după ce îți gazezi și lovești propriul popor faci plângere penală împotriva lui. Un asemenea gest de trădare a propriilor cetățeni ar fi trebui să fie de ajuns să scoată în stradă, de două ori mai mulți oameni decât în 10 august, dar indignarea poate că nu a fost destul de mare cât să șteragă umilința publică de la mitingul diasporei. Sau, dimpotrivă, ar fi trebuit să fie declanșator. Totuși, ce poate fi mai util decât un referendum controversat ca oamenii să uite că sunt conduși de o gașcă de infractori care folosesc bătăuși plătiți din bani publici ca să-i pună cu botul pe labe?
Vrei ca lumea să nu se mai indigneze că în fruntea guvernului este o păpușă incultă și incompententă mânuită de un lider de partid cu dosare penale și care nu e în stare să justifice o avere uriașă (după standardele celor mai mulți dintre votanții lui) dobândită într-unul din cele mai sărace județe din România? Declanșezi un referendum.
Vrei ca lumea să treacă cu vederea că pregătești o ordonanță de urgență privind amnistia și grațierea al cărei unic scop e să te scape de pușcărie? Declanșezi un referendum care să polarizeze societatea. Mai ales când știi că o ordonanță mult mai puțin periculoasă a scos în stradă sute de mii de români.
Vrei ca poporul să nu mai observe că ești incapabil să guvernezi și nu poți să începi nici măcar o reformă coerentă fie că e vorba de sănătate, educație, infrastructură, administrație publică? Declanșezi un referendum.
Vrei ca poporul să nu realizeze că măririle de salariu sunt praf în ochi pentru că inflația începe să se simtă iar puterea de cumpărare scade? Declanșezi un referendum.
Poate însă cel mai important rezultat al manevrei strategice numite referendumul pentru redefinirea familiei este că reușește să spargă opoziția civică de care s-a ciocnit PSD-ul în utlimii ani. Asta este adevărata lovitură de maestru. Până la discuția despre referendum, exista o pătură socială unită de visul unei Românii fără corupție, fără penali, o Românie în care meritocrația să prevaleze, o Românie în care respectul față de lege, responsabilitatea funcționarilor publici și statul de drept să nu fie doar cuvinte mari, ci valori asumate. Pentru asta s-a ieșit în stradă mai bine de un an de zile, pentru că un segment social important a înțeles că în marea ei majoritatea clasa politică din România nu poate și nu vrea să participe la visul lui. Scindarea acestui segment social în care oamenii se poziționează diferit vis-a-vis de tema referendumului este adevărata reușită a mafiei politice care a paralizat România.
În anul centenarului România este mai împărțită decât oricând, iar politicienii profită de populația săracă și needucată în mentalul căreia inseminează teme false menite să declanșeze frica și să creeze dușmani imaginari care îi vor deposeda și de precara bunăstare pe care o mai au. Concomitent cu divizarea celor care înțeleg dezastrul guvernării și strategia mafiotă de acaparare a României.
Dacă te uiți din perspectiva lor, referendumul poate fi privit ca unul al unității românilor împotriva pericolului homosexual, de natură să ne stârpească pe viitor ca nație. Scriu rândurile astea și îmi vine să râd. Numai redefinirea familiei în Constituție poate salva integritatea României și probabil tot ea îi va aduce acasă pe cele peste cinci milioane de români alungați din țară de cine altcineva decât de homosexuali, nu? Trebuie să recunoaștem că le-a ieșit pentru moment.
Nu am să mă duc la referendum. Poate și pentru faptul că sunt actor, am crescut de mic în teatru și am văzut ce se întâmplă în culise, cum toate mașinăriile nevăzute publicului contribuie la tabloul de pe scenă, singurul la care au acces vizual spectatorii. Cu toate astea spectactolul se întâmplă și în culise. Nu mă duc la referendum pentru că nu sunt orb și văd destul cât să nu vreau să girez o imensă manipulare și pentru că înțeleg că adevăratele priorități ale regizorilor ieftini care conduc spectacolul României sunt contra intereselor acestei țări și ale cetățenilor ei.
x
Referendumul pe tema redefinirii familiei în constituție este o aberație juridică și declanșatorul unui fenomen de ipocrizie socială fără precedent. Din aceste prime rânduri cred că se înțelege că voi boicota acest referendum în speranța că așa el nu va întruni cvorum. Deocamdată nu mă interesează să dezvolt pledoaria contra absurdității acestui demers ci să observ câteva lucruri strategice.
Fumul ridicat de petarda numită “redefinirea familiei” funcționează perfect. Evenimentul este trending pe toate rețelele sociale, deci cortina a coborât. În spatele ei s-au mutat adevăratele priorități ale guvernării PSD-ALDE.
Prioritatea numărul unu este evitarea condamnărilor pentru dosarele de corupție, fuga de pușcărie și pregătirea deturnării constante a banilor publici fără frica de judecată. Pentru asta trebuie blocat sistemul judiciar (vezi pensionarea magistraților) și continuarea în regim de urgență a modificărilor la codul penal, legile răspunderii magistraților, etc. Ce poate fi mai simplu decât distragerea atenției publice de la asediul infractorilor asupra a ceea ce a mai rămas din România decât organizarea unui referendum atât de controversat?
Dacă ne amintim bine, acum vreo două săptămâni locul întâi pe agenda publică era ocupat de jandarmeriada din 10 august. Chiar și atunci PSD-ul era preocupat la vedere de încetinirea și dicreditarea anchetei parchetului militar, procurorul prezent la intervenția jandarmeriei a fost brusc anchetat pentru niște declarații mai vechi apoi, ca într-o apocalipsă a absurdității, jandarmeria face plângere penală la DIICOT alimentând ideea loviturii de stat, răspândită de liderii PSD. Pe scurt, după ce îți gazezi și lovești propriul popor faci plângere penală împotriva lui. Un asemenea gest de trădare a propriilor cetățeni ar fi trebui să fie de ajuns să scoată în stradă, de două ori mai mulți oameni decât în 10 august, dar indignarea poate că nu a fost destul de mare cât să șteragă umilința publică de la mitingul diasporei. Sau, dimpotrivă, ar fi trebuit să fie declanșator. Totuși, ce poate fi mai util decât un referendum controversat ca oamenii să uite că sunt conduși de o gașcă de infractori care folosesc bătăuși plătiți din bani publici ca să-i pună cu botul pe labe?
Vrei ca lumea să nu se mai indigneze că în fruntea guvernului este o păpușă incultă și incompententă mânuită de un lider de partid cu dosare penale și care nu e în stare să justifice o avere uriașă (după standardele celor mai mulți dintre votanții lui) dobândită într-unul din cele mai sărace județe din România? Declanșezi un referendum.
Vrei ca lumea să treacă cu vederea că pregătești o ordonanță de urgență privind amnistia și grațierea al cărei unic scop e să te scape de pușcărie? Declanșezi un referendum care să polarizeze societatea. Mai ales când știi că o ordonanță mult mai puțin periculoasă a scos în stradă sute de mii de români.
Vrei ca poporul să nu mai observe că ești incapabil să guvernezi și nu poți să începi nici măcar o reformă coerentă fie că e vorba de sănătate, educație, infrastructură, administrație publică? Declanșezi un referendum.
Vrei ca poporul să nu realizeze că măririle de salariu sunt praf în ochi pentru că inflația începe să se simtă iar puterea de cumpărare scade? Declanșezi un referendum.
Poate însă cel mai important rezultat al manevrei strategice numite referendumul pentru redefinirea familiei este că reușește să spargă opoziția civică de care s-a ciocnit PSD-ul în utlimii ani. Asta este adevărata lovitură de maestru. Până la discuția despre referendum, exista o pătură socială unită de visul unei Românii fără corupție, fără penali, o Românie în care meritocrația să prevaleze, o Românie în care respectul față de lege, responsabilitatea funcționarilor publici și statul de drept să nu fie doar cuvinte mari, ci valori asumate. Pentru asta s-a ieșit în stradă mai bine de un an de zile, pentru că un segment social important a înțeles că în marea ei majoritatea clasa politică din România nu poate și nu vrea să participe la visul lui. Scindarea acestui segment social în care oamenii se poziționează diferit vis-a-vis de tema referendumului este adevărata reușită a mafiei politice care a paralizat România.
În anul centenarului România este mai împărțită decât oricând, iar politicienii profită de populația săracă și needucată în mentalul căreia inseminează teme false menite să declanșeze frica și să creeze dușmani imaginari care îi vor deposeda și de precara bunăstare pe care o mai au. Concomitent cu divizarea celor care înțeleg dezastrul guvernării și strategia mafiotă de acaparare a României.
Dacă te uiți din perspectiva lor, referendumul poate fi privit ca unul al unității românilor împotriva pericolului homosexual, de natură să ne stârpească pe viitor ca nație. Scriu rândurile astea și îmi vine să râd. Numai redefinirea familiei în Constituție poate salva integritatea României și probabil tot ea îi va aduce acasă pe cele peste cinci milioane de români alungați din țară de cine altcineva decât de homosexuali, nu? Trebuie să recunoaștem că le-a ieșit pentru moment.
Nu am să mă duc la referendum. Poate și pentru faptul că sunt actor, am crescut de mic în teatru și am văzut ce se întâmplă în culise, cum toate mașinăriile nevăzute publicului contribuie la tabloul de pe scenă, singurul la care au acces vizual spectatorii. Cu toate astea spectactolul se întâmplă și în culise. Nu mă duc la referendum pentru că nu sunt orb și văd destul cât să nu vreau să girez o imensă manipulare și pentru că înțeleg că adevăratele priorități ale regizorilor ieftini care conduc spectacolul României sunt contra intereselor acestei țări și ale cetățenilor ei.
x
April 2, 2018
Adevăratele efecte ale legilor justiției
p.p1 {margin: 0.0px 0.0px 0.0px 0.0px; text-align: justify; text-indent: 36.0px; font: 14.0px 'Courier New'; -webkit-text-stroke: #000000} span.s1 {font-kerning: none} 1. De ce se insista cu infiintarea unei Sectii specializate de anchetare a magistratilor?Nu pentru a se eficientiza cercetarea penală în cauzele în care sunt aduse acuzații penale magistraților, ci pentru că se doreşte crearea unei unități, care ar putea fi folosită punctual împotriva unui judecător sau procuror „incomod”. Să ne amintim că şi în privinţa SIPA s-a susţinut că a fost creată pentru “protecţia magistraţilor”, însă, în fapt, a fost structură de spionaj, stocând informaţii despre viaţa privată a magistraţilor, cu scopul de a fi utilizate împotriva acestora. De asemenea, secția specială ar putea prelua toate cauzele de corupție care implica magistrati. E usor sa faci o plangere penala unui magistrat in orice dosar in care este cercetat pentru coruptie un politician si dosarul va merge la sectia speciala. Practic, DNA va fi slabit major.
2. Dispozitia referitoare la obligația magistraților ca, în exercitarea atribuțiilor, să se abțină de la manifestarea sau exprimarea defăimătoare, în orice mod, la adresa celorlalte puteri ale statului - legislativă și executivă – reprezintă o formă de reducere la tăcere a corpului magistraţilor. Termenul de ”defăimare” presupune atâtea sensuri în Dicționarul explicativ al limbii române încât, în plan juridic, este un concept imprevizibil și imprecis definit, ceea ce va permite legislativului şi executivului să formuleze sesizări împotriva unui magistrat care, în exercitarea atribuţiilor, face aprecieri asupra conduitei unei autorități a statului. Spre exemplu, într-o hotărâre judecătorească sau într-un act de urmărire penală judecătorul sau procurorul face aprecieri asupra conduitei nelegale, ilicite sau abuzive a unei autorități sau a unui reprezentant al acesteia. Teama de sancțiuni poate avea un efect descurajator pentru judecători în a-și exprima punctele de vedere cu privire la alte instituții publice sau politici publice. Un magistrat temător nu este un magistrat independent.
3. Pensionarea la 20 ani vechime numai în funcția de judecător sau procuror - în jur de 2000 de magistrați, care se află la apogeul profesional, ar putea părăsi imediat sistemul (inclusiv 90% dintre judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție), prin coborârea pragului acordării pensiei de serviciu și în condițiile în care cuantumul acesteia depășește deja substanțial indemnizațiile magistraților aflați în activitate. La 42 de ani un judecător sau procuror va fi proaspăt pensionar. Cine va mai judeca dosarele de mare corupţie dacă 90% dintre judecătorii ÎCCJ se vor pensiona? Scopul acestei dispoziţii este vulnerabilizarea sistemului judiciar. Dacă 2000 de magistrati părăsesc sistemul, dosarele vor rămâne în nelucrare. Dosarele penale de mare corupție riscă să de prescrie. Se încearcă “mituirea” magistraților cu pensii cu 30% mai mari decât indemnizațiile primite ca judecători sau procurori în activitate. O politică similară în cazul poliției a avut rezultate dezastruoase. La acest moment, în poliţie, se fac incadrări din sursă extrernă. “Peste noapte”, persoane care nu au minime cunoştinte juridice ajung poliţişti.
4. Corpul magistraților va putea fi controlat prin șeful Inspecției Judiciare, iar magistrații procurori își vor pierde independența, devenind simpli executanți ai dispozițiilor conducătorilor parchetelor, și, implicit, ai dispozițiilor ministrului justiției.
5. Înlăturarea oricărei forme de concurs/examen meritocratic în vederea promovării (inclusiv în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție). Va promova cine trebuie, pe baza unei “evaluări”. Ne dorim magistraţi nepregătiţi profesional ? Pentru a opri magistratii tineri, pregatiti sa lupte impotriva coruptiei, vor sa limiteze posibilitatea acestora de a promova. Este evident ca promovarea in baza unei evaluari nu este una transparenta. Vor promova cei pregatiti sa asculte ordine si sa dea solutii dupa cum li se dicteaza, cei ajunşi in magistratura cu interviuri in trecut. Nu sunt multi, dar sunt suficienti pentru a fi asigurate solutiile in dosare importante. Va scăpa cine trebuie sa scape.
6. Dispoziţiile privind revenirea în magistratură, fără examen, a persoanelor care au ocupat minim 10 ani funcția de judecător sau procuror. Un magistrat care optează pentru un alt sistem, din motive financiare (pentru avocatură), politice sau din orice alte motive, trebuie să își asume consecințele deciziei sale. O astfel de poartă deschisă înspre sistemul magistraturii deschide și posibilitatea jonglării cu intrări și ieșiri din sistem, fundamentate pe alte considerente decât cel profesional și avându-se în vedere și alte interese decât cele ale sistemului de justiție. Un magistrat poate lua o pauză de la incompatibilități pentru a-și spori substanțial veniturile în avocatură sau prin alte metode, lipsit de constrângeri, sau pentru a-și dobândi glorie și sistem de relații politice. La ce sa ne asteptam de la un magistrat care a optat sa paraseasca sistemul temporar pentru a avea o functie politica?
7. Înlăturarea fără temei a unor atribuţii ale Președintelui României în procedura de numire în funcțiile de conducere de la instanța supremă ori în funcțiile de conducere de rang înalt de la nivelul PICCJ, DNA și DIICOT - goleşte de conținut atribuţiile Președintelui. Dreptul Președintelui statului de a refuza, motivat, propunerile venite de la CSM reprezintă o garanție suplimentară că se păstrează independența justiției. Presedintele este cel care echilibreaza puterile statului și mediază între ele. Se tinde la a inlatura un element de echilibru pentru a putea fi uşor controlate numirile in funcţii importante ale sistemului judiciar.
8. Norme imprevizibile sau deficitare în materia răspunderii materiale a judecătorilor și procurorilor. Textele sunt în continuare neclare (se vorbește despre ”drepturi absolute”, ”încălcarea în mod vădit incontestabil a normelor de drept material sau procesual”, termeni juridici impreciși), şi dau naștere unor interpretări tendențioase împotriva magistraților. Textul adoptat introduce în ecuație Inspecția Judiciară, care întocmește un raport consultativ, neatacabil în instanță, esențial pentru exercitarea acțiunii în regres. Or, imposibilitatea contestării pe cale judiciară a unui act al Inspecției Judiciare ce produce consecințe extreme asupra carierei unui magistrat este inadmisibilă. Totodată, Ministerul Finanțelor Publice realizează o proprie evaluare asupra gravei neglijențe sau a relei credințe cu care ar fi acționat un judecător sau procuror, aspect care afectează inependența justiției. Legarea erorii judiciare de perspectiva modului de desfăşurare a procedurii [lipsa de celeritate, amânări, redactarea cu întârziere a hotărârii], așa cum s-a sugerat prin Decizia nr.45 din 30 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea Constituțională României, este nepotrivită. Pentru durata procedurilor judiciare, culpa aparține frecvent puterii legislative, având în vedere normele de procedură inflexibile, de natură să prelungească soluţionarea litigiilor, fie prin mecanismul casărilor succesive cu trimitere spre rejudecare, fie prin soluţiile de amânare/suspendare a judecăţii impuse de necesitatea respectării normelor de procedură. Din nou se pune presiune asupra magistratilor.Nu se ia in considerare ca nu orice dosar poate fi redactat in 30 zile (sunt dosare care au sute, mii de volume), intarzierile sunt determinate de legislatia proastă in 90% dintre cazuri. Acestea sunt dovezi că Parlamentul incearca sa facă din orice abatere de la norme o abatere disciplinara. Ar fi bine ca oamenii sa stie ca magistratii isi asuma de foarte multe ori raspunderea si, prin interpretare, ajung sa suplineasca lipsurile legilor. Legile sunt foarte multe si foarte proaste. Daca ar fi aplicate asa cum sunt scrise, solutiile ar fi dezastruoase. Ar mai trebui sa se stie ca exista mii de legi, ordonante de urgenta, ordonante, hotarari de guvern, protocoale, regulamente etc si că nimeni nu are cum sa le stie pe toate.
2. Dispozitia referitoare la obligația magistraților ca, în exercitarea atribuțiilor, să se abțină de la manifestarea sau exprimarea defăimătoare, în orice mod, la adresa celorlalte puteri ale statului - legislativă și executivă – reprezintă o formă de reducere la tăcere a corpului magistraţilor. Termenul de ”defăimare” presupune atâtea sensuri în Dicționarul explicativ al limbii române încât, în plan juridic, este un concept imprevizibil și imprecis definit, ceea ce va permite legislativului şi executivului să formuleze sesizări împotriva unui magistrat care, în exercitarea atribuţiilor, face aprecieri asupra conduitei unei autorități a statului. Spre exemplu, într-o hotărâre judecătorească sau într-un act de urmărire penală judecătorul sau procurorul face aprecieri asupra conduitei nelegale, ilicite sau abuzive a unei autorități sau a unui reprezentant al acesteia. Teama de sancțiuni poate avea un efect descurajator pentru judecători în a-și exprima punctele de vedere cu privire la alte instituții publice sau politici publice. Un magistrat temător nu este un magistrat independent.
3. Pensionarea la 20 ani vechime numai în funcția de judecător sau procuror - în jur de 2000 de magistrați, care se află la apogeul profesional, ar putea părăsi imediat sistemul (inclusiv 90% dintre judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție), prin coborârea pragului acordării pensiei de serviciu și în condițiile în care cuantumul acesteia depășește deja substanțial indemnizațiile magistraților aflați în activitate. La 42 de ani un judecător sau procuror va fi proaspăt pensionar. Cine va mai judeca dosarele de mare corupţie dacă 90% dintre judecătorii ÎCCJ se vor pensiona? Scopul acestei dispoziţii este vulnerabilizarea sistemului judiciar. Dacă 2000 de magistrati părăsesc sistemul, dosarele vor rămâne în nelucrare. Dosarele penale de mare corupție riscă să de prescrie. Se încearcă “mituirea” magistraților cu pensii cu 30% mai mari decât indemnizațiile primite ca judecători sau procurori în activitate. O politică similară în cazul poliției a avut rezultate dezastruoase. La acest moment, în poliţie, se fac incadrări din sursă extrernă. “Peste noapte”, persoane care nu au minime cunoştinte juridice ajung poliţişti.
4. Corpul magistraților va putea fi controlat prin șeful Inspecției Judiciare, iar magistrații procurori își vor pierde independența, devenind simpli executanți ai dispozițiilor conducătorilor parchetelor, și, implicit, ai dispozițiilor ministrului justiției.
5. Înlăturarea oricărei forme de concurs/examen meritocratic în vederea promovării (inclusiv în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție). Va promova cine trebuie, pe baza unei “evaluări”. Ne dorim magistraţi nepregătiţi profesional ? Pentru a opri magistratii tineri, pregatiti sa lupte impotriva coruptiei, vor sa limiteze posibilitatea acestora de a promova. Este evident ca promovarea in baza unei evaluari nu este una transparenta. Vor promova cei pregatiti sa asculte ordine si sa dea solutii dupa cum li se dicteaza, cei ajunşi in magistratura cu interviuri in trecut. Nu sunt multi, dar sunt suficienti pentru a fi asigurate solutiile in dosare importante. Va scăpa cine trebuie sa scape.
6. Dispoziţiile privind revenirea în magistratură, fără examen, a persoanelor care au ocupat minim 10 ani funcția de judecător sau procuror. Un magistrat care optează pentru un alt sistem, din motive financiare (pentru avocatură), politice sau din orice alte motive, trebuie să își asume consecințele deciziei sale. O astfel de poartă deschisă înspre sistemul magistraturii deschide și posibilitatea jonglării cu intrări și ieșiri din sistem, fundamentate pe alte considerente decât cel profesional și avându-se în vedere și alte interese decât cele ale sistemului de justiție. Un magistrat poate lua o pauză de la incompatibilități pentru a-și spori substanțial veniturile în avocatură sau prin alte metode, lipsit de constrângeri, sau pentru a-și dobândi glorie și sistem de relații politice. La ce sa ne asteptam de la un magistrat care a optat sa paraseasca sistemul temporar pentru a avea o functie politica?
7. Înlăturarea fără temei a unor atribuţii ale Președintelui României în procedura de numire în funcțiile de conducere de la instanța supremă ori în funcțiile de conducere de rang înalt de la nivelul PICCJ, DNA și DIICOT - goleşte de conținut atribuţiile Președintelui. Dreptul Președintelui statului de a refuza, motivat, propunerile venite de la CSM reprezintă o garanție suplimentară că se păstrează independența justiției. Presedintele este cel care echilibreaza puterile statului și mediază între ele. Se tinde la a inlatura un element de echilibru pentru a putea fi uşor controlate numirile in funcţii importante ale sistemului judiciar.
8. Norme imprevizibile sau deficitare în materia răspunderii materiale a judecătorilor și procurorilor. Textele sunt în continuare neclare (se vorbește despre ”drepturi absolute”, ”încălcarea în mod vădit incontestabil a normelor de drept material sau procesual”, termeni juridici impreciși), şi dau naștere unor interpretări tendențioase împotriva magistraților. Textul adoptat introduce în ecuație Inspecția Judiciară, care întocmește un raport consultativ, neatacabil în instanță, esențial pentru exercitarea acțiunii în regres. Or, imposibilitatea contestării pe cale judiciară a unui act al Inspecției Judiciare ce produce consecințe extreme asupra carierei unui magistrat este inadmisibilă. Totodată, Ministerul Finanțelor Publice realizează o proprie evaluare asupra gravei neglijențe sau a relei credințe cu care ar fi acționat un judecător sau procuror, aspect care afectează inependența justiției. Legarea erorii judiciare de perspectiva modului de desfăşurare a procedurii [lipsa de celeritate, amânări, redactarea cu întârziere a hotărârii], așa cum s-a sugerat prin Decizia nr.45 din 30 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea Constituțională României, este nepotrivită. Pentru durata procedurilor judiciare, culpa aparține frecvent puterii legislative, având în vedere normele de procedură inflexibile, de natură să prelungească soluţionarea litigiilor, fie prin mecanismul casărilor succesive cu trimitere spre rejudecare, fie prin soluţiile de amânare/suspendare a judecăţii impuse de necesitatea respectării normelor de procedură. Din nou se pune presiune asupra magistratilor.Nu se ia in considerare ca nu orice dosar poate fi redactat in 30 zile (sunt dosare care au sute, mii de volume), intarzierile sunt determinate de legislatia proastă in 90% dintre cazuri. Acestea sunt dovezi că Parlamentul incearca sa facă din orice abatere de la norme o abatere disciplinara. Ar fi bine ca oamenii sa stie ca magistratii isi asuma de foarte multe ori raspunderea si, prin interpretare, ajung sa suplineasca lipsurile legilor. Legile sunt foarte multe si foarte proaste. Daca ar fi aplicate asa cum sunt scrise, solutiile ar fi dezastruoase. Ar mai trebui sa se stie ca exista mii de legi, ordonante de urgenta, ordonante, hotarari de guvern, protocoale, regulamente etc si că nimeni nu are cum sa le stie pe toate.
March 26, 2018
CONFORTUL MEU, DUMNEZEUL MEU.
p.p1 {margin: 0.0px 0.0px 0.0px 0.0px; font: 11.0px 'Helvetica Light'; -webkit-text-stroke: #000000; min-height: 13.0px} p.p2 {margin: 0.0px 0.0px 0.0px 0.0px; font: 11.0px 'Helvetica Light'; -webkit-text-stroke: #000000} p.p3 {margin: 0.0px 0.0px 0.0px 0.0px; font: 10.0px Helvetica; -webkit-text-stroke: #000000} p.p4 {margin: 0.0px 0.0px 0.0px 0.0px; font: 10.0px Helvetica; -webkit-text-stroke: #000000; min-height: 12.0px} p.p5 {margin: 0.0px 0.0px 0.0px 0.0px; font: 11.0px Helvetica; -webkit-text-stroke: #000000; min-height: 13.0px} span.s1 {font-kerning: none} span.s2 {font: 11.0px Helvetica; font-kerning: none}
Plec de la premisa că în România există oameni care își propun să respecte legea. Este principalul reproș pe care societatea civilă, “strada”, îl face politicienilor. Suntem deranjați că fac doar legi pentru ei, ba mai mult, până și pe astea la încalcă și încearcă orice ca să nu suporte niciun fel de consecință. Pe principiul ăsta, mă gândesc că toți cei care se vaită despre cât de rău a ajuns România ar trebui să contracareze prin conduita personală viciile catastrofale ale clasei politice, printre care nerespectarea legii. Pe scurt: “be the change you wanna see in the world”.E deja mai bine de un an de când s-a adoptat legea fumatului. O lege propusă de un senator PSD și susținută de mai toate partidele politice. A fost hărmălaie mare între cele două tabere într-o țară în care prin anii 2000 procentul de fumători era de peste 50 la sută. Dar acum avem o lege care interzice fumatul în spațiile publice pe care, de altfel, le și definește. Am să vă povestesc un pic despre cum se respectă legea în anturajul meu format din oameni educați, cu studii superioare, artiști sau indivizi cu diverse profesii liberale, majoritatea nemulțumiți de țara în care trăiesc, de politicieni sau de mentalitățile păguboase care gravitează în jurul nostru.
CASA SCĂRII UNEI CLĂDIRI CU DIVERSE SPAȚII CREATIVE
Un artist foarte cunoscut și gașca lui fumau în fiecare zi pe casa scării din clădirea unde se află studioul de înregistrări la care ascultam un mix, acum câteva săptămâni. Am dat nas în nas cu artistul și gașca lui care trăgeau în piept relaxați lângă o scrumieră de exterior pe care o aduseseră de undeva. Le-am zis ceva de genul: “băi, presupun că sunteți nemulțumiți de PSD, Dragnea, partide politice care încalcă legile și de cum merg lucrurile în țara asta. Totuși există o lege a fumatului și voi nu o respectați, mi se pare destul de nașpa”. "Da, Tudor, ai dreptate ne cerem scuze." “Mie n-aveți de ce să-mi cereți scuze, dar prietenul meu care are studio aici și v-a închiriat spațiul e susceptibil de o amendă destul de mare pentru că firma lui a subînchiriat acest spațiu, v-ați gândit la asta?”. A rămas că nu mai fumează acolo. Peste două zile cobor de la studio și îi găsesc în același loc. Mă duc la ei și le zic ceva de genul ăsta: "Nu-i așa că dacă sun acum poliția și reclam că se fumează în clădire o să ziceți că sunt un turnător bulangiu? În schimb voi care fentați legea și vă doare-n cot de noi, nefumătorii, sunteți ok, nu?" Artistul răspunde arțăgos: "Da’ de unde vrei să știu când vii tu pe aici ca să nu mai fumez?" Am rămas perplex vreo câteva secunde, dar am zis totuși să încerc să-l luminez pe om: "Moșule, nu pentru mine nu fumezi pe holuri, ci pentru că se presupune că vrei să respecți o lege. Că așa toți suntem tari, zicem că ce nașpa sunt politicienii care fură și li se rupe de lege și după aia noi facem la fel. Not ok. Înțelegi?" "Da de ce vorbești așa urât? E frumos?" schimbă el direcția (am vorbit și cu P, da' nu direcționat către el). "Băi, prietene, poate vorbesc urât, dar eu cred că acțiunile ne definesc mai mult. Tu fumezi aici și n-ai voie, ai înțeles? Io îmi cer scuze că am vorbit urât, tu o să te oprești din fumat?" Am înțeles de la prietenul meu sunetist că nu mai fumează pe casa scării, ci în sala de repetiție. Tot aia.
DOUĂ TEATRE DIN BUCUREȘTI
Într-un teatru municipal din București actorii fumează înghesuiți într-o cabină obscură. Diverși actori, de altfel destul de vocali la adresa sistemului corupt. Totul până la confortul lor. Mi-a fost și rușine să-i admonestez, oricum nu era treaba mea și nu am făcut-o decât în momentul în care m-a afectat direct. Le-am devenit antipatic. “Ce căcat vrea și ăsta de la noi?” Să nu mai fumați în teatru, ci în curte. Într-o zi la intrarea în clădire un mașinist fuma liniștit lângă ușă, dar în interior. I-am zis că se fumează afară. Mi-a răspuns că e transpirat și nu-și permite să răcească. I-am zis că nu e treaba mea, poa’ să fumeze când se usucă. Alte două situații au arătat cam așa. Am vrut să salut o colegă mai în vârstă și am intrat într-o cabină năclăită de fum. Mi-a fost rușine de rușinea ei și am lăsat-o așa. O altă colegă mai tânără m-a chemat la ea în cabină să repetăm textul. Tocmai stingea țigara. I-am zis că mi se pare lipsă de respect față de colegii ei care fumau în curte. Nu părea afectată prea tare. Astea două exemple au fost în cel de-al doilea teatru.
CLUB CU PRETENȚII ÎN BUCURESTI
Când am intrat în camera din spate, rezervată trupei, trosnea a fum. Am întrebat dacă și de ce se fumează în “backstage”? N-avem cum controla pe toată lumea, mi-au zis, mai vin trupe care se îmbată și fumează. Ai naibii englezii ăia care nu se îmbată deloc și fumează afară. Și mai au și cântece prin TOP 50 UK. În seara aia după ce ne-am dat jos de pe scenă pe holurile din spate băieții din personalul clubului fumau. Altminteri, hipstereală, fițe și #rezist e cool, da' numa dacă nu cere prea mult de la noi.
CLĂDIREA SĂLII DE REPETIȚIE VAMA
Repetăm într-o clădire care s-a transformat de câțiva ani încoace într-un soi de hub creativ al industriei muzicale din RO. Artiști cunoscuți, firme de distribuție muzicală, studiouri, săli de repetiție etc. Se fumează în clădire. Unul din răspunsuri a fost că iarna e greu să fumezi afară și că fumează lângă ușa de la intrare. Alții artiști care închiriază săli de repetiție fumează chiar în respectivele săli. Fumul circulă, se insinuează ușor prin uși la noi în sală, se simte, e deranjant mai ales dacă ești nefumător. Colegii mei coboară două etaje ca să fumeze afară. Și alți chiriași la fel. Doar că unii sunt mai șmecheri decât alții. Și șmecheria e să fentezi legea fără vreun gând la disconfortul pe care îl creezi celorlalți. Si legea e simplu de fentat pentru că e greu de aplicat.
UN SOI DE ÎNCHEIERE
Nu vreau să fac pe nebunul pe aici. Am încălcat și eu de multe ori legea, fie din teribilism, fie din prostie (când am condus băut sau când am călcat-o peste viteza legală). Uneori am scăpat, alteori am plătit pentru asta așa cum e normal. Dar cred că e de datoria noastră să încercăm să ne indreptăm, să evoluăm. Si dacă acțiunea de a te sui băut la volan vine pe fondul unui stări psihice în care discernământul e discutabil, alegerea de a fuma în interior (când știi că încalci o lege care reglează și confortul nefumătorilor) nu prea îți oferă circumstanțe atenuante pentru că tot ce trebuie să faci este să ieși afară. Mai mult decât atât legea fumatului nu-ți interzice viciul (cum e cazul limitării de viteză), ci îți limtează doar cadrul lui de desfășurare. Am întâlnit mult mai multe cazuri de fumat aiurea decât cele expuse mai sus. Oamenii pur și simplu nu vor să accepte acest “atac” la confortul lor. Păi în cazul ăsta ar trebui să-i înțelegem pe corupți. Nici ei nu vor să renunțe la confortul de a fura fără a fi prinși. De aia încearcă acum să pună justiția la dispoziția lor.
Am fost acum câțiva ani într-o vacanță pe Coasta de Azur. Pe pereții unui bloc dintr-o zonă rezidențială din Cannes puteai citi: "Attention! Voisins vigilants". Pe scurt, dacă o ardeai aiurea și suspect prin cartier te puteai trezi cu jandarmii care erau sunați de vreun locatar în baza unui soi de acord moral în care poliția și vecinii găseau de cuviință să colaboreze. Cu alte cuvinte, comunitatea și valorile ei (siguranță, respect, curățenie, ordine) nu sunt protejate doar de lege prin aplicarea ei, ci și de responsabilitatea/responsabilizarea membrilor respectivei comunități. Nouă ne lipsește înțelegerea fenomenului comunitar, noi nici măcar într-o asociație de locatari nu reușim să oprim bormașinile în orele de liniște pentru că situația aia în care ne gândim la confortul celor cu care împărțim un spațiu pur și simplu nu există sau nu ne interesează. Așa că poate ar trebui să pornim de la asta: nu suntem singuri pe lume și confortul nostru se sfârșește când afectează confortul celui de lângă noi. Altminteri, nicio lege din lume nu ne va face mai buni. Și când vine vorba de legea fumatului respectarea ei este mai greu de verificat pentru că nu poți popula toate spațiile publice cu polițiști. Intervine doar empatia socială și responsabilitatea. Dacă le avem.
Plec de la premisa că în România există oameni care își propun să respecte legea. Este principalul reproș pe care societatea civilă, “strada”, îl face politicienilor. Suntem deranjați că fac doar legi pentru ei, ba mai mult, până și pe astea la încalcă și încearcă orice ca să nu suporte niciun fel de consecință. Pe principiul ăsta, mă gândesc că toți cei care se vaită despre cât de rău a ajuns România ar trebui să contracareze prin conduita personală viciile catastrofale ale clasei politice, printre care nerespectarea legii. Pe scurt: “be the change you wanna see in the world”.E deja mai bine de un an de când s-a adoptat legea fumatului. O lege propusă de un senator PSD și susținută de mai toate partidele politice. A fost hărmălaie mare între cele două tabere într-o țară în care prin anii 2000 procentul de fumători era de peste 50 la sută. Dar acum avem o lege care interzice fumatul în spațiile publice pe care, de altfel, le și definește. Am să vă povestesc un pic despre cum se respectă legea în anturajul meu format din oameni educați, cu studii superioare, artiști sau indivizi cu diverse profesii liberale, majoritatea nemulțumiți de țara în care trăiesc, de politicieni sau de mentalitățile păguboase care gravitează în jurul nostru.
CASA SCĂRII UNEI CLĂDIRI CU DIVERSE SPAȚII CREATIVE
Un artist foarte cunoscut și gașca lui fumau în fiecare zi pe casa scării din clădirea unde se află studioul de înregistrări la care ascultam un mix, acum câteva săptămâni. Am dat nas în nas cu artistul și gașca lui care trăgeau în piept relaxați lângă o scrumieră de exterior pe care o aduseseră de undeva. Le-am zis ceva de genul: “băi, presupun că sunteți nemulțumiți de PSD, Dragnea, partide politice care încalcă legile și de cum merg lucrurile în țara asta. Totuși există o lege a fumatului și voi nu o respectați, mi se pare destul de nașpa”. "Da, Tudor, ai dreptate ne cerem scuze." “Mie n-aveți de ce să-mi cereți scuze, dar prietenul meu care are studio aici și v-a închiriat spațiul e susceptibil de o amendă destul de mare pentru că firma lui a subînchiriat acest spațiu, v-ați gândit la asta?”. A rămas că nu mai fumează acolo. Peste două zile cobor de la studio și îi găsesc în același loc. Mă duc la ei și le zic ceva de genul ăsta: "Nu-i așa că dacă sun acum poliția și reclam că se fumează în clădire o să ziceți că sunt un turnător bulangiu? În schimb voi care fentați legea și vă doare-n cot de noi, nefumătorii, sunteți ok, nu?" Artistul răspunde arțăgos: "Da’ de unde vrei să știu când vii tu pe aici ca să nu mai fumez?" Am rămas perplex vreo câteva secunde, dar am zis totuși să încerc să-l luminez pe om: "Moșule, nu pentru mine nu fumezi pe holuri, ci pentru că se presupune că vrei să respecți o lege. Că așa toți suntem tari, zicem că ce nașpa sunt politicienii care fură și li se rupe de lege și după aia noi facem la fel. Not ok. Înțelegi?" "Da de ce vorbești așa urât? E frumos?" schimbă el direcția (am vorbit și cu P, da' nu direcționat către el). "Băi, prietene, poate vorbesc urât, dar eu cred că acțiunile ne definesc mai mult. Tu fumezi aici și n-ai voie, ai înțeles? Io îmi cer scuze că am vorbit urât, tu o să te oprești din fumat?" Am înțeles de la prietenul meu sunetist că nu mai fumează pe casa scării, ci în sala de repetiție. Tot aia.
DOUĂ TEATRE DIN BUCUREȘTI
Într-un teatru municipal din București actorii fumează înghesuiți într-o cabină obscură. Diverși actori, de altfel destul de vocali la adresa sistemului corupt. Totul până la confortul lor. Mi-a fost și rușine să-i admonestez, oricum nu era treaba mea și nu am făcut-o decât în momentul în care m-a afectat direct. Le-am devenit antipatic. “Ce căcat vrea și ăsta de la noi?” Să nu mai fumați în teatru, ci în curte. Într-o zi la intrarea în clădire un mașinist fuma liniștit lângă ușă, dar în interior. I-am zis că se fumează afară. Mi-a răspuns că e transpirat și nu-și permite să răcească. I-am zis că nu e treaba mea, poa’ să fumeze când se usucă. Alte două situații au arătat cam așa. Am vrut să salut o colegă mai în vârstă și am intrat într-o cabină năclăită de fum. Mi-a fost rușine de rușinea ei și am lăsat-o așa. O altă colegă mai tânără m-a chemat la ea în cabină să repetăm textul. Tocmai stingea țigara. I-am zis că mi se pare lipsă de respect față de colegii ei care fumau în curte. Nu părea afectată prea tare. Astea două exemple au fost în cel de-al doilea teatru.
CLUB CU PRETENȚII ÎN BUCURESTI
Când am intrat în camera din spate, rezervată trupei, trosnea a fum. Am întrebat dacă și de ce se fumează în “backstage”? N-avem cum controla pe toată lumea, mi-au zis, mai vin trupe care se îmbată și fumează. Ai naibii englezii ăia care nu se îmbată deloc și fumează afară. Și mai au și cântece prin TOP 50 UK. În seara aia după ce ne-am dat jos de pe scenă pe holurile din spate băieții din personalul clubului fumau. Altminteri, hipstereală, fițe și #rezist e cool, da' numa dacă nu cere prea mult de la noi.
CLĂDIREA SĂLII DE REPETIȚIE VAMA
Repetăm într-o clădire care s-a transformat de câțiva ani încoace într-un soi de hub creativ al industriei muzicale din RO. Artiști cunoscuți, firme de distribuție muzicală, studiouri, săli de repetiție etc. Se fumează în clădire. Unul din răspunsuri a fost că iarna e greu să fumezi afară și că fumează lângă ușa de la intrare. Alții artiști care închiriază săli de repetiție fumează chiar în respectivele săli. Fumul circulă, se insinuează ușor prin uși la noi în sală, se simte, e deranjant mai ales dacă ești nefumător. Colegii mei coboară două etaje ca să fumeze afară. Și alți chiriași la fel. Doar că unii sunt mai șmecheri decât alții. Și șmecheria e să fentezi legea fără vreun gând la disconfortul pe care îl creezi celorlalți. Si legea e simplu de fentat pentru că e greu de aplicat.
UN SOI DE ÎNCHEIERE
Nu vreau să fac pe nebunul pe aici. Am încălcat și eu de multe ori legea, fie din teribilism, fie din prostie (când am condus băut sau când am călcat-o peste viteza legală). Uneori am scăpat, alteori am plătit pentru asta așa cum e normal. Dar cred că e de datoria noastră să încercăm să ne indreptăm, să evoluăm. Si dacă acțiunea de a te sui băut la volan vine pe fondul unui stări psihice în care discernământul e discutabil, alegerea de a fuma în interior (când știi că încalci o lege care reglează și confortul nefumătorilor) nu prea îți oferă circumstanțe atenuante pentru că tot ce trebuie să faci este să ieși afară. Mai mult decât atât legea fumatului nu-ți interzice viciul (cum e cazul limitării de viteză), ci îți limtează doar cadrul lui de desfășurare. Am întâlnit mult mai multe cazuri de fumat aiurea decât cele expuse mai sus. Oamenii pur și simplu nu vor să accepte acest “atac” la confortul lor. Păi în cazul ăsta ar trebui să-i înțelegem pe corupți. Nici ei nu vor să renunțe la confortul de a fura fără a fi prinși. De aia încearcă acum să pună justiția la dispoziția lor.
Am fost acum câțiva ani într-o vacanță pe Coasta de Azur. Pe pereții unui bloc dintr-o zonă rezidențială din Cannes puteai citi: "Attention! Voisins vigilants". Pe scurt, dacă o ardeai aiurea și suspect prin cartier te puteai trezi cu jandarmii care erau sunați de vreun locatar în baza unui soi de acord moral în care poliția și vecinii găseau de cuviință să colaboreze. Cu alte cuvinte, comunitatea și valorile ei (siguranță, respect, curățenie, ordine) nu sunt protejate doar de lege prin aplicarea ei, ci și de responsabilitatea/responsabilizarea membrilor respectivei comunități. Nouă ne lipsește înțelegerea fenomenului comunitar, noi nici măcar într-o asociație de locatari nu reușim să oprim bormașinile în orele de liniște pentru că situația aia în care ne gândim la confortul celor cu care împărțim un spațiu pur și simplu nu există sau nu ne interesează. Așa că poate ar trebui să pornim de la asta: nu suntem singuri pe lume și confortul nostru se sfârșește când afectează confortul celui de lângă noi. Altminteri, nicio lege din lume nu ne va face mai buni. Și când vine vorba de legea fumatului respectarea ei este mai greu de verificat pentru că nu poți popula toate spațiile publice cu polițiști. Intervine doar empatia socială și responsabilitatea. Dacă le avem.
February 7, 2018
Romania + Încredere = NOT LOVE
Orice psiholog mai de Doamne-ajută citești, înțelegi ponderea enormă pe care încrederea o are în formarea unui copil. Alăptarea și conectarea la sân înseamnă o primă investiție consistentă în raportarea lui la lumea exterioară. Apoi, primii pași, blândețea comunicării, o balanță sănătoasă între da și nu, felul în care un părinte îi revelează lumea sunt tot atâtea pârghii care lucrează la încrederea copilului în lume și în sine. Nu întâmplător copiii din familii dezorganizate au un raport distorsionat cu încrederea. În unele cazuri lipsește cu desăvârșire și profilele psihologice se creionează diform, în suferință, frustrări și frică. Rezultatele inseminării unui individ cu încredere se văd în adultul ce va deveni. Și uite așa, în funcție de responsabilitatea pe care părinții și-o asumă în relație cu copiii lor (și de cât sunt dispuși să învețe), lumea e populată mai mult sau mai puțin de adulți sănătoși emoțional. Treaba se complică însă la vârsta la care copilul ia contact cu societatea care se presupune că ar trebui să preia și să dezvolte de la părinți investiția în formarea copilului. Pasul către standardizarea socială a individului, înregimentarea în diverse paradigme de formare și dezvoltare, e un moment dureros.
Mă gândeam recent că românii stau foarte prost la încredere. Nu avem încredere în noi, nu avem încredere în societatea în care trăim, fie că e vorba de instituții sau servicii comunitare. Nu avem încredere în sistemul de educație, în resursa umană care îl populează, auzim de profesori intoleranți fără pic de înclinație către a preda libertatea gândirii, stimularea și dezvoltarea pasiunii. Roboți care aplică ad literam o curiculă bolnavă. “Repetați după mine” este mantra numărul unu a sistemului educațional. Viitorii adulți învață pe de rost noțiuni pe care le uită după diversele examene. Nici vorbă despre o invitație la dezvoltarea gândirii critice, la rațiune ca motor de dezvoltare. Dezbaterea iese din discuție când e vorba de școala primară, gimnazială sau liceu. Nu avem încredere în medici sau spitale, suntem mereu în dubiu și de cele mai multe ori cerem a doua opinie. Oricum, lipsa de încredere în sistemul medical nu a făcut altceva decât să-i îmbolnăvească pe unii doctori de un soi de “demiurgie”, ei se substituie de fapt sistemului, excelența devine instituție care sfidează un sistem deja bolnav. De altfel, în România se merge la medic pe recomandări, fredonând celebrul refren “știi pe cineva?”. Românii nu merg la spital, merg la doctor. Nu avem încredere în administrația locală, birocrația ne îngenunchează și ne transformă într-un soi de jucători la loteria posibilităților, doar că lupta se dă pentru lozul cel mai rău. Nu avem încredere în politicieni (sunt 27 de ani de motive să fie așa), în Parlament, Guvern sau instituția prezidențială. Nivelul competențelor celor care ne conduc este înspăimântător de scăzut astfel că orice fel de relație bazată pe încredere este și mai mult descurajată. La coruptibilitatea majorității funcționarilor publici se adaugă incompetența, o consecință a ascensiunii profesionale pe bază de nepotism și mentalitate de clan. Nu avem încredere în media, deși o consumăm zilnic, fie și indirect. Presa independentă este aproape inexistentă (cu atât mai lăudabile sunt puținele inițiative de pe piață) astfel că suntem obligați să privim cu scepticim și suspiciune orice fel de știre, ba mai mult, trebuie să citim printre rânduri și în câteva locuri apoi să cântărim ceea ce citim. Nu avem încredere în poliție, jandarmi, justiție, bănci sau bancheri, alimentație publică, transport în comun, echipa națională, nu credem în șansele noastre de a avea o viață mai bună în viitorul apropiat. Suntem debusolați, speriați, deprimați, lipsiți de orizont, îngrijorați pentru copiii noștri, într-o veșnică alertă. Nu avem încredere în țara asta și viitorul ei. Nu mai credem în valori și valoare. Sub ochii noștri defilează victorios mizeria morală, întruchipată de cei care ne conduc și acțiunile lor. Lipsiți total de încredere suntem manipulabili. Politicienii au descoperit o nouă strategie: dacă până acum luptau pe toate căile să câștige încrederea poporului, din momentul în care au realizat că oricât de mare e dimensiunea investiției rezultatele vor fi zero, au ales să submineze în mod voit încrederea poporului în stat. Sunt inventați dușmani în toate direcțiile încât totul devine absurd. Este absurd ca politicienii care practic conduc România să trâmbițeze că instituțiile statului sunt nefunționale, nu? Într-un final nu e chiar atât de absurd pentru că lupta de a le face funcționale doar pentru un segment de populație privilegiat, aflat în proximitatea elitelor politice, atrage după sine nefucționalitatea pentru restul populației.
Încrederea noastră în orice ține de viitorul României primește lovitură după lovitură. Dacă ne întoarcem la copilul de trei ani care are nevoie de dragoste și încredere ca să poată deveni un adult stabil, tabloul e sumbru. România nu poate și nu vrea să pregătească astfel de adulți. Trăim în frică, ne place sau nu să acceptăm asta. Cel mai probabil nu o vom recunoaște niciodată public, poate doar în fața oglinzii, înainte de culcare, sperând că somnul va aduce uitare. Am tot povestit prin interviuri despre o fată care mi-a cerut un autograf. I l-am semnat și am întrebat-o într-o doară ce clasă este. A opta (sau a șaptea), mi-a răspuns, mă pregătesc de capacitate. Și încă învățați comentariile la literatura română pe de rost ?, am glumit eu. A răspuns simplu, cu o mină surprinsă: da. Am repetat întrebarea. Același răspuns, mai apăsat. Au trecut 27 de ani de la Revoluție, suntem în era tehnologiei, se preamăresc diverse metode educaționale menite să dezvolte indivizii în spiritul logicii, gândirii critice, capacității de a raționa, iar noi stimulăm obediența și îngurgitarea nefiltrată și necondiționată a informației, exercitate printr-o autoritate lipsită de orice formă de empatie. Profesorii, în majoritatea lor, sunt forțați de sistem să fie simple canale de comunicare a materiilor, nicidecum formatori de gândire, așa cum ar fi normal să fie. Ei pregătesc adulții de mâine. Cei care ar trebui să construiască țara asta mai bine decât o facem noi, cei crescuți într-un sistem bolnav. Stau și mă întreb dacă sistemul actual nu este mult mai bolnav.
Nu am soluții, am încercat să enunț o problemă. Poate că fiecare din noi trebuie să lucreze individual. Avem nevoie de încredere. Și poate că trebuie să riscăm să credem în ceva, fie că e vorba de un om, o atitudine, o idee. Nu vom avea prea curând încredere în cei care ne conduc, în statul căruia îi plătim taxele, în buna funcționare a contractului social. Statul nu ne va da nimic înapoi, prea curând. Este prea ocupat să-i salveze pe cei care ne fură încrederea și banii și viețile. Statul este o mașină de spălat mizerie morală, hoți sau complici ai hoților, iar noi nu facem decât să le furnizăm detergenți. Dacă ar exista un serviciu global de terapie sau consiliere psihologică pentru popoare România ar trebui să fie un client serios. Dar în lipsa acestui serviciu utopic și traumatizați de ceea ce sistemul nu ne-a oferit (în cazul multora nici familiile) trebuie să începem să umblăm la noi. Nu știu, lucruri mici cum ar fi să avem încredere că găsim parcare și la 500 de metri de locul în care avem treabă. Sau că nu vom fi victimele unui tratament discriminatoriu dacă nu șpăguim pe cineva. Ce este șpaga, în afară de a compensa o lipsă și a-ți crea o poziție privilegiată? Este expresia lipsei de încredere în sistem și în cel din fața ta. Justificat sau nu, este un mecanism al fricii. Iar frica le convine al naibii de mult. Lor. Tuturor celor care într-un fel sau altul conduc sau au condus țara asta, emanații ale unei revoluții pe care de fapt nu am făcut-o niciodată.
Orice vindecare începe cu conștientizarea afecțiunii. Nu poți merge la pshiholog dacă nu te consideri bolnav. Bolnavii sunt dependenți, iar ei își doresc ca noi să rămănem bolnavi. Prima întrebare este dacă acceptăm că suntem bolnavi. A doua este dacă vrem să ne vindecăm.
Tudor Chirilă's Blog
- Tudor Chirilă's profile
- 187 followers
Tudor Chirilă isn't a Goodreads Author
(yet),
but they
do have a blog,
so here are some recent posts imported from
their feed.
