Perfect fără tine. Dragoste de viață, de muncă și de oameni

Toată viața ne zbatem între realitate și fantezie. Fluturi atrași de lumina becului care nu există. Toată viața luptăm să transformăm fantezia în realitate sau fugim de realitate și ne refugiem între peretii calzi și moi ai unor lumi închipuite. Weekendul trecut a fost altfel. Cele două lumi s-au amestecat până când confuzia s-a instaurat confortabil, iar eu am abandonat controlul pozitiei mele în acest univers incert. - Răsăritul ăsta de pe autostradă e adevărat? Lumina soarelui, zgâriată de stâlpii șoselei ca într un film din 1900, îmi spune că da. Ne-am trezit la 4 dimineața ca să filmăm într-o zi ceea ce ar fi luat în mod normal două. Ne-am dus la culcare peste douăzecișipatru de ore, obosiți și fericiți. De când am început să muncesc, în viața asta a mea, mi-am spus că munca trebuie să fie plăcere, neapărat plăcere. Că nu are sens altminteri. Am luptat pentru asta. Doar că pe meleagurile astea peste care Dumnezeu a revărsat prea multă substanță de contrast, de multe ori drumul până la rezultat te secătuiește, munca devine o cursă cu obstacole absurde pe care nu le meriți. Rezultatul, premiera, cântecul, albumul, rolul, filmul, bucuria momentului în care îți oferi munca lumii te face să uiți de călătoria schimonosită de până atunci. Și totuși: călătorim mai mult decât sosim. Plecăm, sosim și între aceste două puncte trebuie să fie bucurie.



Așa a fost “Perfect fără tine”. O bucurie. Duminică seara, când ne întorceam acasă după două zile nebune, o melancolie bolnăvicioasă se așternea periculos diluând zâmbetele prietenilor din mașină. Atunci am spus: - E prea abrupt să mergem la casele noastre și să revenim cu picioarele pe pământ. Hai să bem ceva în seara asta, să sărbătorim finalul visului. Clipul nostru vorbește despre prietenie. Prietenia care nu-și supune participanții la încercări demonstrative. Iubirea solicită demonstrații. Prietenia le presupune, le conține. Orice iubire ratată se reface mai întâi în brațele prietenilor. Așa că într-o zi, când nu mai poți, îți iei câmpii și fugi la mare. Asta am învățat eu că avem, fuga către mare ca să ne rescriem  povestea. Pare un clișeu comercial. O fi. De câte ori nu fotografiezi răsăritul? Luptăm mereu să fim mai speciali decât măreția naturii care nu face altceva decât să fie grandioasă prin simpla repetiție. Pământul respiră. Frunzele mor ca să se tot nască. Și noi fugim mereu la mare sau visăm pe ascuns la asta. Cine nu și-a imaginat-o pe mama copiilor săi pe plajă? Unii poate că nu. Nu-i timpul pierdut. Așa că acest clip nu e altceva decât o fugă cu prietenii la mare. Și așa am fost noi toți. O echipă de filmare care a fugit la mare, într-o cursă nebună cu timpul sau norii. A fost perfect. Am avut nori când a trebuit, s-a înseninat la timp, vântul a încetat să bată când aveam mai multă nevoie. Sunt atâtea imagini care, dacă închid ochii, mi se perindă prin fața ochilor încât mă simt un om bogat, mult mai bogat. Rulota noastră hippie, asortată pestriț cu Andreea care părea o lumină senină coborâtă peste protestele contra razboiului din Vietnam undeva în fața Casei Albe a anilor ‘60. Alexandra filmând, cu zambetul pe buze, emoționată fără să știe exact unde să se împartă ca să fure momente, Gelu în fața unei pianine de lemn pe marginea unui câmp inundat de Dunare, fotbal pe plaja sub privirile liniștite și îngâduitoare ale unor fete hippie, Eugen cu alură de Keith Richards cântând Clapton lângă foc, Seba uimit de propriile jonglerii la malul marii, cu picioarele goale în apă rece, ca un dans păgân, Dănuț, agitându-se funky pe lângă un contrabas, Marius, implicat și bucuros ca un copil mare, fotografii nedeclanșate dar întipărite în minte, unde lumina aia incredibilă de la apus care te apucă de stomac și-l învârte în jurul gândurilor tale până le strânge într-un ghem imperceptibil care nu mai e gând, nu mai e nimic, lumina asta nebună alunecând pe fețe frumoase, destinse de zâmbet și de cea mai frumoasă formă de umanitate: prietenia și gingășia cu care ea se leagă. Prietenia ca nodul de la funia unui zmeu, îl legi, tragi tare de el ca să-l strângi. dar numai în bătaia vântului devine nodul de care ai nevoie ca să zbori, în singuranță. Urlete în rulota care sălta pe plajă la propriu, spuma de bere în aer, hohote nesecătuite de râs. Cine nu l-a vazut pe Costin la vernisajul propriei expozitii de râs sponsorizate de spritul grecesc din taverna lui Nikos n-a vazut nimic. Carina, care cred că este agentul secret al programului Excel în Romania, a abandonat și ea lupta cu realitatea și s-a instaurat comod în visul nostru de weekend. Au fost de toate. Prea multe pentru un post pe blog. Prea multe chiar și pentru clip. Avem material pentru trei. A fost însa multă dragoste. De viață, de muncă și de oameni. Poate că așa sună o variantă de sens al omului: dragoste de viață, de muncă și de oameni. Sinceritatea rupe ecrane și trece dincolo. Sinceritatea călătorește. Sunt sigur că o bună parte din frumusețea acestor zile va răzbate dincolo de laptopuri și plasme și-i va cuprinde pe cei care vor privi. Și mai cred că acest cântec va deveni imnul celor care vor să fugă la mare. Cu prietenii sau singuri, în speranța că îi vor găsi pe plajă. Pentru mine, acest cântec este deja un succes. Și asta nu pentru valoarea lui intrinsecă, ci pentru toată bucuria colaterală pe care mi-a oferit-o. 



Mă tot gândesc cum să închei, dar anumite povești nu merită închise așa că am să las lucrurile așa cum sunt acum, stau cu o tabletă în mână și în fața ochilor îmi revine ciclic imaginea unei rulote care se suprapune peste un cer roșietic la apus, pe o plajă pustie. În partea care nu se vede a acestei imagini, în spatele ochilor mei, e marea. În fața rulotei un grup mic de oameni, ca niște umbre chinezesti, dansează fericiți. 

P.S. Premiera videoclipului “Perfect fără tine” va avea loc duminică seara.