Andreea Ignat's Blog, page 11

De ce au oamenii îmbrăcăminte de lucru atât de curată în reclamele TV?

Știți reclamele alea la TV în care diverși oameni purtând îmbrăcăminte de lucru prezintă un anumit produs în timp ce îl folosesc? Nu am nimic cu ideea în sine, ci doar cu misterul care mă frământă de fiecare dată când văd reclamele alea: cum reușesc oamenii ăia să aibă acel echipament de lucru impecabil de curat?

De exemplu, tata a lucrat toată viața lui în construcții și încă lucrează. Cum arată hainele lui de lucru? Groaznic de murdare, oricât ar fi ele de bune și de calitate. Pentru că asta se întâmplă, oricât de ironic ar suna, cu aceste uniforme de curățenie: se murdăresc! Da, oamenii care fac curățenie, care construiesc, care gătesc, care pictează sau creează opere de artă se murdăresc! Bine, toți cu excepția celor din reclamele TV! Ei reușesc printr-un mod miraculos să nu pună niciun strop de murdărie pe hainele lor.

E ca la eternele reclame în care femeile scot de nu-știu-unde o sticlă imensă de balsam de rufe sau de detergent. Poate nu știați că trebuie să mergeți cu detergentul după voi, chiar și în club. Mai știi când poți avea nevoie de un gram de balsam pe ringul de dans? Și oricum oamenii sunt toți răi și suspicioși. Nu o să te creadă nimeni că rochia aia nu e nouă! Trebuie musai să cari după tine sticla aia de balsam, ca să le demonstrezi răutăcioșilor că tu ai folosit respectivul produs. Sticlă care, culmea, deși ai folosit-o, e întreagă și nedesfăcută.

La fel și cu femeile care fac reclame la produse de curățenie pentru casă. Bine, ele nu sunt îmbrăcate în uniforme de curățenie. Dar, te-ai aștepta să fie măcar în niște haine mai lejere, de casă. Ei bine, nu! Ele stau în casă pe tocuri și în cămăși de mătase, un fel de smart casual purtat în mod normal fie la office, fie într-o seară la un eveniment lejer. Ahhh, da! Era să uit! Evident, cămașa aia de mătase este impecabil de curată, deși ea ține în mână un produs de curățenie, semn că tocmai a făcut curat în casă!

Și ce să mai spun despre reclamele cu produse pentru copii și bebeluși, când mamele alea sunt dușuite, aranjate, relaxate și zâmbitoare, iar tu mai ai un pic și îți vine să o iei razna, pentru că știi că, în realitate, lucrurile nu stau chiar așa, oricât te-ai chinui să fii calmă și să îți păstrezi echilibrul.

Acum nah, știm cum stă treaba cu reclamele și cu trezirea dorinței de a fi altfel sau de a avea anumite lucruri. Dar când scenariile și detaliile trec dincolo de limita exagerării, deja ajungem într-o cu totul altă zonă. Până una-alta, eu aștept cu mare interes niște reclame smart la produsele de curățenie, cu personaje îmbrăcate în echipament de lucru murdar, așa cum ne murdărim și noi, oamenii normali!

Foto: pinsdaddy.com

The post De ce au oamenii îmbrăcăminte de lucru atât de curată în reclamele TV? appeared first on Andreea Ignat.

În spatele blocului ne-am trăit copilăria

Pe Mara Wagner o știu de ceva vreme din online. E mamă de doi copii, blogger la meandmymonkeys.ro și reactor-șef la revista Burda. Mi-a plăcut dintotdeauna cum scrie, așa că, atunci când am aflat că a scos și o carte, am zis că e musai să o citesc. Plus că mă încântă ideea bloggerilor care scot cărți că, deh, asta am făcut și eu și voi mai face!

Cartea Marei se numește În spatele blocului și a apărut de curând la Editura Nemira. Cum mi s-a părut cartea? Ei bine, am savurat-o rând cu rând, cuvânt cu cuvânt! M-am regăsit în atât de multe situații, încât am simțit că îmi retrăiesc o parte din copilărie.

Acțiunea cărții se întâmplă în 1987 și spune povestea Mariei, o fată de 13 ani, din Brașov. Eu am îndrăgit-o imediat pe Maria și i-am fost alături cu trup și suflet în fiecare moment din carte, pentru că a reușit să mă emoționeze, să mă facă să zâmbesc și să trăiesc un puternic sentiment de nostalgie.

Când citești cartea asta nu ai cum să nu îți aduci aminte de copilăria trăită în comunism, de la iubirile pe ascuns ale adolescenței până la eternele cozi la alimente, de la jocurile copiilor din cartier până la regulile societății de la acea vreme. Hai să vă enumăr doar câteva dintre situațiile pe care le-am regăsit în carte, pe care vi le veți reaminti și voi din copilăria voastră: fobia păduchilor și spălăturile cu gaz, lipsa apei calde și încălzirea ei în tot felul de oale mari, statul la cozi și lipsa de alimente, frigul crâncen din apartamente pe timpul iernii, programul scurt de la televizorul alb-negru, pieptănatul franjurilor de la covoare, mobila mare plină de cărți și de bibelouri, împrumutarea de făină sau de zahăr într-o cană a vecinilor, vizionarea la comun a filmelor pe casete video, vândutul sticlelor și borcanelor goale pentru a strânge bani, jocurile copilăriei din spatele blocului, chefurile adulților dornici de distracție care își lăsau copiii să doarmă la grămadă în camera alăturată, plecarea cu trenul în toiul nopții spre concediul anual la mare, bilețelele trimise între tinerii amorezați, goana nebună a părinților după coroniță și premii, lipsa de încredere în sine a tinerilor din generația Mariei.

Am regăsit cu drag în carte și dragostea imensă a Mariei pentru bunicul său, căruia îi spunea „tată”, așa cum îi spuneam și eu bunicului meu. Tot dimineață, trezită din somn, am fost și eu când am aflat cu groază că bunicul a murit și aceleași sentimente descrise de Mara le-am avut și eu la înmormântarea lui. A fost acea parte din carte care m-a emoționat cel mai tare și care m-a făcut să îmi reamintesc cu drag toate acele lucruri frumoase pe care le făceam alături de el, în copilărie.

Mie una mi-e dragă de mor cartea asta, iar de când am citit-o, Mara mi-e și mai dragă. Fie că v-ați trăit și voi copilăria în comunism, fie că vreți să vedeți cum a fost în acea perioadă, eu vă recomand să vă luați, să citiți și să savurați cartea În spatele blocului, de Mara Wagner! O găsiți la reducere, pe site-ul Editurii Nemira, dacă vă grăbiți să vă faceți un binemeritat cadou!

Foto: Mara Wagner

The post În spatele blocului ne-am trăit copilăria appeared first on Andreea Ignat.

7 lucruri pe care trebuie să le știi despre albirea dinților

Văd din ce în ce mai mulți oameni care ajung pe blogul meu după ce caută pe Google albirea dinților la un preț avantajos. Ce-i drept, am scris de foarte multe ori despre obsesia mea pentru dantură albă și pentru zâmbete frumoase, așa că e de la sine înțeles că oamenii găsesc la mine tot soiul de informații pe acest subiect.

Primesc frecvent tot felul de întrebări, fie că sunt de la acești oameni care nu mă cunosc, dar care au ajuns pe blogul meu după ce au căutat pe Google, fie de la oamenii care mă știu și mi-au văzut dinții albi în realitate. Și ca să nu reiau de fiecare dată răspunsurile, m-am gândit să fac o listă cu cele mai frecvente întrebări pe care le primesc pe tema asta și să răspund direct la ele.

Iată-le!

1. Merită să-ți albești dinții?

Dacă mă întrebi pe mine, o femeie care e înnebunită să aibă tot timpul dinții albi, atunci răspunsul e categoric DA! Acum depinde cât de important este pentru tine aspectul dinților tăi, dacă îți poți permite o astfel de investiție periodică și bineînțeles, dacă ai grijă și de sănătatea dinților, nu doar de aspectul lor. Merită să ai un zâmbet frumos? Eu zic că da!

2. Ce prețuri au serviciile de albire dinți?

Prețurile variază, evident, în funcție de tipul de albire, de clinica dentară, de calitate. Pot începe de undeva puțin sub 1.000 de lei și pot depăși 2.000 de lei.

3. Care e procedura de albire a dinților?

La fel, sunt mai multe tipuri de albire, fie cu diferite feluri de laser, fie cu diferite tipuri de fațete. Eu am optat pentru laser, o procedură de 45 de minute în trei ședințe simultane de câte 15 minute.

4. Doare?

Pe unii da, pe unii nu. Bine, nu doare procedura efectivă, ci apare acel disconfort îngrozitor după albire. Pe mine una m-a durut de-mi venea să bag în gură toate calmantele de durere din farmacie. M-au prevenit cei de la clinică de faptul că e posibil să apară durerea, dar nu credeam că e chiar așa! A ținut oricum destul de puțin, așa că nu e chiar o tragedie!

5. Ce clinică dentară recomand în București?

Dacă mi-aș fi făcut albire de dinți în București, ți-aș fi spus un nume clar. Dar știi că până nu încerc nu pot să recomand. Așa că, dă și tu o căutare pe Google după clinică dentară în București, întreabă prietenii și alege în funcție de profesionalism, de calitate, de serviciile pliate pe ce ai tu nevoie!

6. Cât ține albul ăla?

Cât ai grijă de el! Pe mine m-a rupt un pic o perioadă de vreo două săptămâni după albire, că a trebuit să beau cafeaua cu paiul, să evit vinul roșu și alimentele colorate, gen sfeclă roșie, pe care o ador. Evident, trebuie să eviți și băuturile gen Coca-Cola, dar cum eu nu beau de fel așa ceva, nu m-a afectat cu nimic. Eu plângeam după paharul meu de vin roșu! Acum nah, dinții albi trebuie întreținuți, ca orice lucru căruia îi aduci o îmbunătățire. Dacă bei cafele la greu, fumezi de stingi, consumi alimente și băuturi colorate și nu te speli pe dinți, e clar că dinții își vor pierde mai repede acea nuanță frumoasă de alb.

7. Ce ar trebui să mai știu despre albirea dinților?

Poți obține o albire cu până la 8 nuanțe. Rezultatul se vede imediat ce se termină procedura de albire, iar efectul durează timp îndelungat. Discută cu stomatologul tău înainte de intervenție, asigură-te mai întâi că ai dinții sănătoși, apoi alege împreună cu el tipul de albire a dinților care ți se potrivește!

Acestea fiind spuse, declar deschisă lista de întrebări și de răspunsuri. Și până te gândești tu la următoarele întrebări, te las cu o recomandare tare dragă mie: Ai grijă de zâmbetul tău!

Foto: Pinterest.com

The post 7 lucruri pe care trebuie să le știi despre albirea dinților appeared first on Andreea Ignat.

Oja, plăcerea mea vinovată și momentul meu de creativitate

Am și eu plăcerile mele vinovate, ca orice om normal! Și nu, nu e vorba despre cărți! Cu cărțile sunt deja la nivelul de dependență, de drog fără de care nu pot trăi. Când zic plăcere vinovată mă gândesc la acel soi de răsfăț, care e doar pentru suflețelul meu și care îmi aduce zâmbetul pe buze. Toți le avem nu? În cazul meu, e vorba despre… ojă! Îmi place teribil să am cât mai multe sticluțe cu ojă de culori diferite, așa că eu voi fi aia care își va lua de fiecare dată câte o ojă atunci când le vede în magazin și care va da click de fiecare dată când vede pe net o reclamă de genul Alege oja semipermanentă de la Buymag! Unde scrie ojă, hop și eu cu clickul, privitul și, evident, cumpăratul.

Am mai spus-o de multe ori: nu am răbdare să stau pe scaunul de manichiură și să aștept să îmi facă cineva unghiile. Pur și simplu mă plictisesc groaznic, pentru că de citit nu pot citi, de făcut conversație de salon nu prea îmi stă în fire, iar de așteptat fără să fac eu ceva acolo nu pot. În alte situații îmi place să aștept, să stau eu cu gândurile mele, să meditez în liniște. Ador liniștea și meditațiile mele zilnice. Dar, să fim serioși, salonul de manichiură nu e tocmai locul perfect de meditație.

Și cum mie îmi place să îmi exprim creativitatea și să fac singură tot felul de modele și de combinații de culori, îmi fac singură manichiura. E ca și cum aș colora mandale, atât de tare mă relaxează. Am un sertar întreg cu sticluțe de ojă de toate felurile, indiferent de prețuri și de marcă, de la ojă semipermanentă ieftină la ojă scumpă, de la ojă simplă la ojă de calitate. În general, îmi las creativitatea și imaginația să zburde și mă decid pe parcurs cum va arăta la final manichiura mea. Recunosc că din când în când mă și las inspirată de articole despre manichiură și „fur” idei despre sănătatea, îngrijirea și înfrumusețarea unghiilor mele (v-am zis că dau click oriunde scrie „ojă”), însă, de obicei, eu sunt „capul răutăților”!

Așa că, data viitoare când vreți să îmi faceți un cadou și nu știți ce să îmi luați, să nu vă prind că ziceți că nu v-am spus, că nu ați știut, că alea-alea! Uitați aici dovada că iubesc toate nebuniile astea de kituri și accesorii pentru manichiură acasă!

Foto: nypost.com

The post Oja, plăcerea mea vinovată și momentul meu de creativitate appeared first on Andreea Ignat.

Ce simte o femeie în război?

Când eram mică, tata citea foarte multe cărți. Nu știu cum se făcea, dar majoritatea erau despre război. Și încerca să mă convingă și pe mine să citesc, povestindu-mi tot felul de detalii tragice pe acest subiect. Copil fiind, am început să prind o antipatie față de cărțile despre război, pentru că, deh, la vârsta aia voiam să aud despre lucruri mai plăcute. Și multă vreme am evitat cărțile despre asta, doar așa, pentru că rămăsese din copilărie un pitic pe creierașul meu!

De abia după ce am crescut bine am început să-mi deschid ochii și urechile la cărți cu tema asta și evident, să le înțeleg mai bine, cu mintea unui adult. Este și cazul minunatei cărți scrise de Svetlana Aleksievici, Războiul nu are chip de femeie. Cum să vă explic eu vouă cum e cartea asta? Ei bine, când am citit Războiul nu are chip de femeie, am simțit un cuțit care îmi sfâșia inima în zeci de bucăți. Citești un fragment, apoi închizi ochii, respiri adânc și lași lacrimile să curgă. E o carte plină de durere, de o realitate pe care unii încearcă să o uite, unii o ignoră pur și simplu, iar alții de abia așteaptă să o spună mai departe, tuturor! Pe mine una m-a cutremurat și de abia aștept să o citiți și voi.

Svetlana Aleksievici a adunat în cartea asta mărturiile femeilor care au luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, niște adolescente care habar nu aveau ce înseamnă războiul și nici viața, în general. Mărturiile sunt de tot felul, de la cele mai tragice și mai năucitoare, până la cele care îți smulg un zâmbet trist. Femei care au văzut în fața ochilor cum le este omorât copilul, femei care au fost mai viteze decât mulți bărbați de pe front, femei care, timp de patru ani, nu au mai fost femei.

Supraviețuitoarele războiului îi povestesc Svetlanei Aleksievici prin tot ce au trecut: visurile mărețe întrerupte de apariția războiului, despărțirea de familie și plecarea pe front, foamea, frigul și condițiile aprige, poveștile de dragoste, frica, curajul și prietenia, lupta pentru supraviețuire și fuga de moarte. Ce ți-e dat să vezi într-un război, mai ales ca femeie, te marchează pe veci și nu te mai lasă să fii niciodată omul de dinainte.

Am vrut inițial să povestesc mai mult despre carte, să las și câteva citate din ea, dar mi-am dat seama că nu aș putea alege doar un fragment. În plus, aș vrea să vă îndemn să o citiți și să asimilați singuri toate povestirile femeilor care au luptat în Al Doilea Război Mondial! Vă garantez că veți privi viața cu alți ochi!

Este prima carte scrisă de Svetlana Aleksievici pe care o citesc și, pentru că mi-a plăcut atât de mult, mi-am propus să i le citesc și pe celelalte, mai ales că au fost publicate în 43 de limbi și în 47 de țări, iar Războiul nu are chip de femeie s-a vândut deja în peste 2 milioane de exemplare! O găsiți și voi la reducere, pe Libris.ro!

Foto: Andreea Ignat

The post Ce simte o femeie în război? appeared first on Andreea Ignat.

Când colecționarul de fluturi devine colecționarul de… femei

Când am primit coletul cu cărți de la Libris, nu știam cu care carte să încep dintre cele șase de acolo. Aveam în minte să o descopăr pentru a treia oară pe Anna Gavalda, însă toată lumea care mi-a comentat pe Facebook la întrebare mi-a sugerat să încep cu romanul lui John Fowles, Colecționarul. Și chiar așa am făcut!

Cum e Colecționarul lui Fowles? Este exact genul de carte care îți taie respirația și care te dă pe spate. Sau „mindblowing”, cum ar zice prietenii noștri englezi. Personajul principal este Frederick Cleg, un tânăr funcționar public timid, fără prieteni, care tocmai a câștigat la loto o imensă sumă de bani. El este un mare pasionat de fluturi, pe care îi studiază și îi colecționează de mult timp. De doi ani de zile o iubește în secret pe Miranda Grey, o tânără frumoasă, stilată, bursieră la arte. Pe scurt, exact opusul lui. Știe totul despre ea, iar iubirea se transformă în obsesie. Simte că trebuie să fie a lui, că trebuie să locuiască în aceeași casă și să îl iubească cu adevărat.

Cum are de gând să ducă la îndeplinire acest vis? Păi, așa cum l-ar duce orice om cu probleme psihice: cumpără o casă izolată, construiește o cameră specială în pivniță și o răpește pe Miranda. Odată adusă acolo, îi cumpără acesteia tot ce își dorește, bineînțeles, cu excepția singurului lucru pe care îl vrea cu adevărat: libertatea sa. Oricât ar încerca Miranda să evadeze, prin toate metodele și stratagemele posibile, nu reușește să treacă de planurile diabolice ale răpitorului său și de măsurile lui de precauție.

Cartea este scrisă în trei părți: prima dată, din perspectiva lui Frederick, care se prezintă Mirandei sub numele de Ferdinand; a doua parte, din perspectiva Mirandei, cu toate trăirile prin care trece o victimă; a treia parte revine la răpitor, pentru că situația a luat o turnură neașteptată: Miranda se îmbolnăvește și moare. Și ghici ce face omul cu probleme psihice într-o astfel de situație! Ia cadavrul, îl îngroapă, aerisește camera și își găsește o nouă victimă: Marian, o tânără care seamănă la înfățișare cu Miranda. Și uite așa, colecționarul începe o nouă colecție, iar fluturii sunt înlocuiți cu… femei!

Colecționarul este primul roman al lui John Fowles, iar eu una de abia aștept să i le citesc și pe celelalte. Până atunci, vă recomand și vouă cartea asta, în caz că nu ați apucat încă să o citiți. O găsiți la reducere, pe Libris.ro, în colecția Top 10!

Foto: Andreea Ignat

The post Când colecționarul de fluturi devine colecționarul de… femei appeared first on Andreea Ignat.

Ce papuci frumoși ai! Adică… ce pantofi frumoși!

Eu mi-s jumătate moldoveancă, jumătate ardeleancă. Mama s-a născut și a crescut pe dealurile Hușilor, iar tata a coborât semeț din Munții Apuseni, din județul Alba. Păi cum să nu îmi placă mie vinul, muntele și oamenii? Dar, nu despre pasiunile mele vreau eu să vorbesc astăzi, ci despre diferențele de obiceiuri și de grai din regiunile astea două, față de restul țării.

Să luăm de exemplu partea cu încălțările! La noi nu o să auzi niciodată o femeie că își caută încălțăminte. Noi ne căutăm papuci! Indiferent că e vorba de șlapi sau de pantofi cu toc, noi tot papuci le zicem. Și ca să vedeți că treaba asta e din sânge la noi, o să vă povestesc cum zice Rebeca mea, la trei ani. Ei bine, știți cântecul ăla de la Gașca Zurli cu „Am o căsuță mică”? Ultimul vers spune așa: „Și-mi lustruiesc pantofii așa și-așa!”. Fiică-mea l-a transformat imediat într-un cuvânt cu care ea e obișnuită, așa că o veți auzi cântând întotdeauna: „Și-mi luștluieșc papuții asa si-asa!”.

Eram odată în București și am crezut că îi fac unei tipe un compliment când îi spun „Ce papuci frumoși ai!”. Nu am înțeles pe moment de ce își luase privirea de scorpie și era gata-gata să mă înjunghie cu ce prindea în cale. Mi-a explicat o altă tipă, care a început să râdă în hohote, că „la București, papucii sunt încălțările de casă sau șlapii” și nicidecum pantofii mișto ca ai femeii pe care tocmai o jignisem.

Mă scuzați! Nu am vrut să jignesc pe nimeni! Dar, ca să fie clar, când noi zicem papuci, ne referim la toată gama de încălțări, fără nicio referire pozitivă sau negativă asupra unui anumit tip de încălțăminte și fără să avem în minte un anumit tip de pantof, sandală, balerini sau ce-o mai existând pe lumea asta la capitolul „lucruri de pus în picioare”. Sunt pur și simplu toți papuci, așa cum ziceți voi în general la „încălțăminte”.

Și să mă scuze și domnișoarele fashioniste, dar eu nu-s de părere că o femeie tre` să stea doar cocoțată pe tocuri, ca să demonstreze lumii ceva sau să se simtă ea mai femeie. Eu una mă simt al naibii de mine încălțată în alde astea și cred că încrederea unei femei stă în altceva, nu în lungimea tocului de la papuci. Pardon, de la pantofi!

Noah, indiferent cum le-om zice, că-s papuci sau pantofi, eu zic că important e să nu ne strângă, dacă înțelegeți ce vreau să spun, ca să nu ne schimonosim și să facem riduri sau bătături. Hai, doamnelor, să ne mai relaxăm puțin, zic! Să nu ne mai cramponăm de niște cuvinte cu înțelesuri diferite! Credeți-mă pe cuvânt: tare bine-i în papuci și, din când în când, e bine să știi cum e și-n papucii altuia!

Foto: petitjulep.com

The post Ce papuci frumoși ai! Adică… ce pantofi frumoși! appeared first on Andreea Ignat.

Astăzi este despre astăzi și despre nimic altceva

Sâmbătă dimineață m-am văzut cu Mirela Retegan. V-am povestit deja pe Facebook cum m-am dus aranjată toată la eveniment și cum mi s-a dus tot machiajul de fotografie, după ce m-am prăpădit de râs și după ce am bocit cu suspine. Pentru că așa sunt întâlnirile cu Mirela: vii, pline de emoție și de neuitat. La sfârșitul evenimentului, Mirela mi-a dăruit noua sa carte, „Astăzi este despre astăzi”, iar eu i-am dăruit cartea „Femei perfect de imperfecte”, scrisă de noi, femeile din Belva. Adicălea, un altfel de schimb de cărți!

De abia așteptam să ajung acasă, nu doar să pun în practică ceea ce mi s-a reactivat la eveniment, ci și să citesc cartea. Așa că, după ce am tras o tură de joacă cu fiică-mea, am pus-o la somn, iar eu m-am așezat la citit. Și, Doamne, ce mi-a mai plăcut! Zici că eram la o cafea cu Mirela și povesteam de ale noastre, așa cum fac două femei ca noi: cu pasiune, cu râsete, cu plâns, cu emoție, cu acceptarea tuturor imperfecțiunilor, cu dragoste pentru noi și pentru copiii noștri.

M-am regăsit în atât de multe lucruri citite în cartea Mirelei! Pe unele le-am spus și eu de nenumărate ori și mă bucur enorm că Mirela le-a scris atât de fain în cartea asta care îți merge fix la suflet. Da! Astăzi este despre astăzi și despre nimic altceva! Pentru că ne înconjurăm de griji, ne imaginăm scenarii, ne uităm în curtea vecinilor, ne plângem de viața grea pe care o avem, stăm tot timpul în competiție cu ceilalți, nu avem încredere în noi și în copiii noștri și uităm să ne bucurăm de ceea ce avem în prezent.

Cartea e împărțită în două. În prima parte Mirela pune accentul pe fericirea noastră ca oameni și ce am putea să facem ca să fim un pic mai fericiți, iar în a doua parte, merge pe relațiile dintre părinți și copii, despre ce ar trebui să facă părinții pentru a fi și ei și copiii lor fericiți. Sunt lucruri de viață, povestiri și experiențe reale, cu care sigur vei rezona și din care cu siguranță vei învăța câte ceva. Când am terminat-o de citit, aveam un zâmbet larg pe față și îmi venea să o dau tuturor să o citească. Și asta am să fac, de fapt, în perioada următoare! O să vă spun cât de faină e cartea asta și cât de important e să o citiți, atât pentru voi, cât și pentru copiii voștri. Pentru că, așa cum spune Mirela, în spatele fiecărui Copil Lumină e un Părinte Soare! Și presupun că voi vreți să fiți părinți Soare pentru copiii voștri Lumină, așa-i?

Cartea „Astăzi este despre astăzi” a apărut de curând la editura Curtea Veche și este disponibilă aici. Eu una v-o recomand din toată inima, nu doar pentru că o iubesc eu pe Mirela Retegan, ci și pentru că vă iubesc pe voi și știu că o să vă placă la nebunie cartea asta! Mie îmi vine să o deschid iar și să o citesc cel puțin încă o dată!

Foto: Andreea Ignat

The post Astăzi este despre astăzi și despre nimic altceva appeared first on Andreea Ignat.

De ce să treci și tu de la zahăr la xylitol

Când m-am dus prima dată la nutriționist și mi-a zis că de acum trebuie să renunț la zahăr, printre multe altele, mi-am spus că asta va fi o adevărată provocare pentru mine. Nu eram chiar cea mai mare mâncătoare de dulciuri din lume, dar iubeam dulciurile, ca orice om normal și nu refuzam niciodată un desert delicios. Ce nu știam eu atunci, pe lângă efectele negative pe care le are zahărul asupra sănătății mele, era că există opțiuni mult mai sănătoase și la fel de gustoase.

Așa am aflat că pot înlocui zahărul cu îndulcitori naturali, iar xylitol este de departe preferatul meu. Am încercat și cu ștevie sau cu alte produse asemănătoare, dar, dintre toate, cel mai bine m-am împăcat cu xylitol, pe care îl folosesc ori de câte ori am nevoie de îndulcitori naturali și pe care îl puteți vedea și în fotografia de mai sus, făcută la mine în bucătărie.

Ce-i drept, nici nu mai folosesc așa de mult îndulcitor ca înainte. Pe atunci îmi îndulceam și cafeaua, făceam dulciuri mult mai des și puneam zahăr cam în tot ce se putea. Acum, îmi beau cafeaua neagră, iar dulciuri fac mult mai rar. Iar când fac, folosesc, evident, xylitol.

Și pentru că simt că vă întrebați deja ce e ăla xylitol și cum vă poate ajuta el concret, vin repede cu lămurirea ca să nu carecumva să așteptați prea mult. Ei bine, xylitolul este un îndulcitor natural extras din mesteacăn, care are indicele glicemic 7, față de 70 cât are zahărul sau 100 cât are glucoza. Mai exact, 1 gram de xylitol înseamnă cu 40% mai puține calorii decât 1 gram de zahăr sau de glucoză. Mai mult, xylitolul nu afectează dinții și nu duce la apariția cariilor, așa cum face zahărul.

Desigur, puteți citi mai multe pe net despre xylitol și despre ce efecte are asupra sănătății. Eu vă povestesc strict din experiența mea și vă spun de ce l-am ales și cum mă ajută. Vă dați seama că un factor important în faptul că am slăbit 13 kilograme și 15 cm a fost datorat și trecerii de la zahăr la xylitol, pentru că dieta mea și stilul meu de viață s-au schimbat enorm. Nu mai zic cât de important e să folosesc îndulcitori naturali în alimentația fiică-mii și cât de mult contează deserturile sănătoase în dezvoltarea unui copil! Iar la gust e fix la fel ca zahărul!

Foto: Andreea Ignat

Share

The post De ce să treci și tu de la zahăr la xylitol appeared first on Andreea Ignat.

Șoc și groază! O nouă descoperire: Gardul nu e toaletă!

Hai să vă dau un pont! Și vorbesc cu voi, bărbații care se ușurează fix unde le vine. Pe lângă faptul că lucru` ăsta în sine zice multe despre voi, mai e o chestie! Când te ușurezi la un gard de plasă, ghici ce… oamenii de pe partea ailaltă de gard văd tot. Da` tot! Nu ți-ai dat seama? Ei, și asta zice multe despre tine! Și înțeleg dacă se întâmpla o dată, de două ori, hai de trei ori. Dar, lucrul ăsta se întâmplă mai des decât mi-aș fi imaginat. Și nu cred că am eu bafta asta de a vedea tot timpul bărbați care se ușurează, mai ales la garduri de plasă!

În primul rând, nu înțeleg care e treaba asta cu ușuratul unde-ți vine! Poate e altă treabă când ești în mijlocul pădurii sau a pustietății și nu ai, dom`le, unde să te duci să îți faci și tu nevoile ca omul! Dar, când ești în oraș și ai atâtea opțiuni, tu te duci chiar așa, pe stradă, unde te-a apucat?!

Să vă explic! Locuiesc lângă o mănăstire. Eu stau și scriu într-o cameră la etajul casei, cu vedere spre străduța care duce la mănăstire și care e delimitată de un gard de plasă. Uneori îmi mai ridic privirea pe geam și caut inspirația, dar văd că ea se încăpățânează să vină în cele mai ciudate moduri. Probabil, dacă aș fi scris o carte porno, m-ar fi ajutat, dar așa…

Am văzut de mult prea multe ori bărbați care se opresc la gardul de plasă, se uită în stânga, în dreapta, se asigură că nu vine nimeni de pe stradă, apoi încep să se ușureze fix acolo, uitând că mai există opțiunea de a te uita… și în față. Bine, probabil li s-a șters cu totul de pe creier opțiunea cu mersul la o toaletă normală, mai ales că există una în curtea mănăstirii, la câțiva metri de locul în care ei își marchează teritoriul.

Uite, ăsta e un alt motiv pentru care insist ca părinții să nu își lase copiii să își facă nevoile pe stradă, pe unde apucă. Pentru că vor deveni adulți care consideră strada o toaletă publică și care vor crede că e în regulă să umple orașul cu ce iese din ei!

Ei, bine, nu e! Deloc! De asta au fost inventate toaletele, ca să nu ne mai facem noi nevoile pe unde apucăm, ca în epoca de piatră. Aș mai vorbi despre igienă și despre curățenie, dincolo de bun simț și omenie, dar se pare că trebuie să le luăm pas cu pas!

Așa că, vă rog eu mult, când vă vine, faceți doi pași în plus și mergeți la o toaletă ca omul, nu ca animalul!

Foto: dailymail.co.uk

Share

The post Șoc și groază! O nouă descoperire: Gardul nu e toaletă! appeared first on Andreea Ignat.