Andreea Ignat's Blog, page 10

40 de motive să o iubești pe Liviana Tane

Astăzi este o zi aparte. Nu doar pentru că avem noi eveniment cu Cartea Belvelor la Ateneu, sau că unii sărbătoresc Sf. Petru și Pavel, sau că azi e Ziua Internațională a Dunării. Cel mai important e că azi, pe 29 iunie 2017, prietena mea, Liviana Tane, împlinește 40 de ani. Așa că, de ziua ei, am făcut o listă cu 40 de motive pentru care eu și oamenii care o cunosc, în general, o iubesc pe Liviana.

Liv, dragă, lasă paharul ăla de cafea puțin, ia în mână un pahar de prosecco și, ca să fii sigură, ia și niște șervețele! Evident, nu ca să ștergi picurii de ploaie din Olanda!

40 de motive să o iubești pe Liviana Tane

Pofta ei de viață. Rar mai vezi atâta poftă de viață și implicare la cineva. Liviana este molipsitoare și te binedispune instant cu starea ei de spirit, cu dorința de a se bucura de prezent, cu pofta nebună de a trăi clipa;
Scrie al naibii de bine. Ce să mai zic la punctul ăsta, că știe toată lumea cât de bine scrie. E mama lor când vine vorba de scris și, practic, când spui scris, spui Liviana și când spui Liviana, spui scris;
Mama minunată a și mai minunatului David. Liviana e fericirea lui David, iar David e fericirea Livianei. Liviana e leoaica ce își apără puiul, ce îl crește cu iubire și minte deschisă și care e tot timpul lângă el, pentru a-l susține, a-l încuraja, a-l face adultul împlinit de mâine. Liviana e o mamă de nota 20;
Înconjurată de oameni faini. Dacă te uiți un pic la lista ei de prieteni sau la oamenii cu care iese în oraș, vei observa că oamenii ăia sunt unul și unul! Deh, om fain la om fain trage!;
Profesionistă. Oricât de zăpăcită, adorabilă și amuzantă ar fi Liviana, când vine vorba de muncă, lucrurile sunt foarte clare. Liviana este o profesionistă desăvârșită, respectată și apreciată de toți oamenii cu care lucrează;
Iubește cafeaua. Serios! Cum să nu iubești un om care iubește atât de mult cafeaua? Nu știi că la cafea se leagă cele mai frumoase discuții și prietenii? Și când o vezi pe Liviana ținând paharul ăla mare de cafea cu lapte de la Starbucks și se bucură de gust , de experiență și de energie, îți vine să o îmbrățișezi și să îți iei și tu un pic din energia ei pozitivă;
Iubește dulciurile și prăjiturile. Totul până la prăjituri și până la acel moment în care noi două, adică două femei care turuie într-una, am tăcut instant pentru că împărțim și savurăm împreună o prăjitură cu morcov sau una cu ciocolată. Pardon, și cu ciocolată!;
Modestă. E incredibilă modestia Livianei, la câtă experiență și la cât talent are. Și e o lecție binemeritată pentru noi toți. Liv, vorbim la un pahar de vin despre treaba cu PR-ul, da?;
Adaptabilă. Liviana se pliază pe orice situație, pe orice om, pe orice caracter. Se mută chiar și în alt oraș, dacă simte că asta trebuie să facă. Ei, aici nu zic mai multe! Vă las așa un pic de suspans;
Inteligentă. Alege orice subiect și discută-l cu Liviana! Nici nu are rost să zic mai multe;
Nu-i plac nunțile. Dacă deja v-ați îndrăgostit de ea după primele 10 puncte și vreți să o luați de nevastă, stați liniștiți! Livianei nu îi plac nunțile! Dar nu așa, oricum! I se face rău, intră în fibrilație, o ia cu leșin, cu de astea! Și chiar nu contează a cui e nunta și cât de dragă îi e acea persoană! Pe Liviana pur și simplu nu o vedeți la nunți, iar aspectul ăsta îmi place teribil la ea;
Proiecte de interes. Ca orice femeie activă, inteligentă și cu viziune, Liviana creează și implementează niște proiecte foarte faine pentru toți cei care sunt pasionați sau care își doresc o carieră în scriitură sau în media. De exemplu, The nest și Smart Schooling;
Blogger. Chiar dacă îi place mai mult titulatura de storyteller decât cea de blogger, uite că eu nu mă las și o consider și blogger. Și încă unul pe gustul meu, atât ca stil, cât și ca principii. Blogul ei e aici, așa că spor la citit!;
Sinceră. Tot timpul mi-au plăcut oamenii care îți dau un feedback corect, care sunt sinceri și care nu se ascund după deget. Ei, Liviana este unul dintre acești oameni, lucru extrem de apreciat în ziua de azi;
Diplomată. Pentru că și sinceritatea asta trebuie exprimată într-un anume fel, Liviana știe cum să îți spună în față și cu zâmbetul pe buze ce anume e în neregulă, fără să stârnească scandaluri, discuții agresive sau celebra bârfă de la colțul străzii;
Fără fițe. La câți bani au trecut prin mâinile ei și la ce oameni are ca relații, Liv și-a păstrat modestia și, mai mult, ține la o parte nu doar fițele, ci și fițoșii;
A slăbit. Da, Liv a slăbit 30 de kilograme, semn că are ambiție, că vrea să aibă grijă de ea, că îi pasă de sănătatea ei, că poate să reaușească atunci când își propune ceva;
Pasărea Pheonix. Ei, trebuia să fie și o metaforă pe undeva, nu? Nu detaliez aici, că nu e locul, dar știe Liv la ce mă refer;
Mereu online. Nu știu cum reușește, dar tot timpul când comunic cu ea e acolo, online, mereu pregătită cu un răspuns genial și cu un zâmbet. Aaah, v-am zis că ea e motivul pentru care mi-am instalat Whats App pe telefon? Încă nu știu dacă e datorită sau din cauza ei… încă analizez;
Împarte croissantele. Când un om rupe din bucățica lui de croissant și îți dă și ție să potolești foamea, ei, lucrul ăsta are două nume: 1. Om bun; 2. Prietenie;
Creativă. Noah, cum să nu iubesc eu oamenii creativi, mai ales când imaginația și creativitatea Livianei sunt nemăsurabile?;
Schumacher la volan. Pentru că eu nici la vârsta asta nu am binevoit să îmi iau carnetul de conducere, deși știu să șofez, apreciez enorm stilul de condus mașina pe care îl are Liviana. Și de abia aștept să ne mai plimbăm amândouă prin oraș, oricare ar fi orașul ăla;
Are tot timpul vorbele la ea. Fie că sunt scrise, fie că sunt vorbite, cuvintele potrivite sunt „arma” perfectă a Livianei și acel ceva doar al ei;
Are schimburi în mașină. Zici că e la o emisiune de aia TV când o femeie se transformă când e îmbrăcată cu alte haine. Ei, așa e și Liv! Are tocuri, sacou, cosmetice și tot ce mai trebuie pentru o apariție care se cere așa. Și da, Liv e tare și pe tocuri!;
Experiență jurnalistică de invidiat. Liv și-a dorit dintotdeauna să facă radio, dar a făcut televiziune. Eu mi-am dorit dintotdeauna să fac televiziune, dar am făcut radio. Ce-i drept, mi-am dorit și eu radio, nu am făcut doar așa! Dar, chiar și fără acea experiență de radio pe care și-o dorește ea, Liviana are în spate o carieră în media pe care orice om din domeniu și-ar dori-o;
Listă de contacte de zile mari și resurse de aur. Liv nu are doar cuvintele la ea, ci și relațiile. Pentru că Liv cunoaște o sumedenie de oameni importanți, cu care a păstrat legătura de-a lungul anilor și cu care a menținut o relație frumoasă de colaborare sau de prietenie, după caz. Până la urmă, afacerile se fac cu oameni, iar Liv știe din plin treaba asta!;
Voce de radio. Da, Liv chiar are o voce foarte faină, potrivită pentru radio. Și până o lucra și la radio, mie îmi place să o aud vorbind, fie că e la telefon, fie că e chiar lângă mine;
Pasiune și entuziasm. Tot timpul am zis că o viață trăită fără pasiune și fără entuziasmul de a descoperi experiențe noi e o viață tristă, fără culoare, fără sens. Nu e cazul Livianei, desigur, care știe cum să își dozeze viața cu pasiune și entuziasm, așa cum merită o viață frumoasă, cu zâmbetul pe buze;
Umor. Ei, dacă tot am zis de zâmbet pe buze, hai să vă zic ce mai iubesc la Liv la capitolul ăsta: simțul umorului extrem de dezvoltat. Și cine mă cunoaște sau cine mi-a văzut zâmbetul în fotografii măcar știe cât de mult iubesc eu oamenii cu umor, oamenii care știu că râsul e cel mai bun medicament;
Fără CV. La Liv nu o să vezi CV stufos. Și nu pentru că nu ar avea ce să pună în el. Din contră, are din plin. Dar, e atât de modestă și urăște atât de mult birocrația și regulile astea, încât renunță la CV și te lasă să o descoperi așa cum e ea, omul și profesionistul Liviana Tane;
Își acceptă imperfecțiunile. Că doar am scris o carte numită Femei perfect de imperfecte, cum să nu iubesc pe cineva care se pliază atât de bine pe profilul cărții?;
Are viziune. Chiar dacă trăiește clipa și se lasă purtată de spontaneitatea momentului, Liv este o femeie cu viziune, care gândește pe termen-lung și, cel mai important, gândește bine;
Are principii puternice pe care le respectă. Liv este o femeie cu principii solide, pe care nu și le încalcă și pe care ți le pune în față foarte clar și la obiect. Pe scurt, nu te băga peste principiile ei și nu o călca pe coadă!;
Nu gătește, dar apreciază o mâncare bună. La fel ca ea, gătesc doar dacă trebuie și nu garantez pentru ce pun în farfurie. Cu toate acestea, sunt o gurmandă și apreciez întotdeauna mâncarea bună, făcută de altcineva. Liv, de unde comandăm când vin în București, la tine?;
Editor și traducător minunat. Cum stăpânește Liv cuvintele e de admirat, cu siguranță! Dar Liviana nu doar scrie! Ea editează și traduce de la texte online până la cărți. V-am zis că e tare, da?;
Iubește vinul. Eu una iubesc enorm vinul și oamenii care știu să îl aprecieze, indiferent că suntem la o degustare de vin sau la o masă cu prietenii. Vinul e licoarea care destinde atmosfera, care aduce zâmbete, care te relaxează și te îmbie la o vorbă de calitate. Iar o discuție cu Liviana Tane la un pahar de vin e aur curat;
Iubește cărțile. Aici e clar! Amândouă iubim cărțile atât de mult, încât nu doar că le citim, ci le și scriem. Și cum să nu iubești un om care iubește la rândul său cărțile atât de mult pe cât le iubești și tu?;
Iubește și respectă limba română. Ce-aș putea, oare, să mai zic aici? Pentru orice om care își respectă limba maternă și o folosește corect, eu am câte o îmbrățișare puternică și o stimă pe măsură;
E născută în aceeași zi cu Antoine de Saint-Exupery și amândoi au dat lumii câte un prinț adorabil și texte care merg fix la suflet;
Schimbă destine și inspiră spre mai bine. Asta e Liviana Tane! Apare în viața ta când te aștepți mai puțin, îți dă refresh și te încarcă cu inspirație și cu poftă de viață, cum numai ea știe!

Liviana dragă, deși te cunosc de relativ puțin timp, simt că te știu din copilărie și că am împărtășit deja multe lucruri faine împreună. Mi-a fost foarte ușor să găsesc 40 de motive pentru care te iubesc și de abia aștept să scriu alte articole de genul ăsta din zece în zece ani de acum! Restul de motive oricum ți le spun în iulie, când vin la București și când o să sărbătorim ziua ta din nou, așa cum știm noi!

La mulți ani cu zâmbete, femeie! Să fii sănătoasă, fericită, iubită și să ai parte de timpul necesar de a face absolut tot ce îți propui!

 

 

The post 40 de motive să o iubești pe Liviana Tane appeared first on Andreea Ignat.

5 scriitoare contemporane pe care trebuie să le citești

Când vine vorba de cărți aș putea vorbi încontinuu pe acest subiect. Și pentru că primesc tot felul de întrebări de la cititori despre cărțile mele preferate și despre autorii pe care îi îndrăgesc, m-am gândit să fac o serie de articole pe tema asta. Astăzi, m-am oprit la întrebarea: Ce scriitoare contemporane preferi? Și ca să nu supăr pe nimeni de la noi cu un top anume, am făcut o listă de 5 scriitoare contemporane din afara țării, care mie îmi sunt cel mai la suflet.

Topul meu de 5 scriitoare contemporane preferate

Parinoush Saniee este o scriitoare născută în 1949, în capitala Iranului, Teheran. Provine dintr-o familie înstărită de intelectuali, iar tatăl său a insistat să aibă de mică o educație solidă. Absolventă a Facultății de Psihologie și fostă angajată a Guvernului Iranian, Parinoush Saniee este una dintre cele mai importante personalități din lumea intelectuală iraniană, precum și una dintre cele mai îndrăgite scriitoare din lume. Cele două cărți ale sale, Cel care mă așteaptă și Tatăl celuilalt copil, au fost cenzurate inițial în Iran. După ridicarea cenzurii, romanele au fost reeditate de peste douăzeci de ori în Iran, fiind totodată traduse și premiate în întreaga lume, iar romanul Cel care mă așteaptă a devenit cea mai bine vândută carte din istoria Iranului. Parinoush Saniee tratează în cărțile ei drepturile femeii și situația familiei iraniene, descriind o lume greu de imaginat pentru noi. I-am citit ambele cărți traduse în limba română, care sunt, de departe, de top, atât ca poveste, cât și ca stil;

 

Liane Moriarty este o scriitoare născută pe 15 noiembrie 1966, în Sydney, Australia, care a lucrat multă vreme în publicitate și copywriting. În limba română, i-au fost traduse trei dintre cărțile sale, iar eu am citit două dintre ele: Secretul soțului și Am uitat să fim fericiți. Mi-am luat și cea de-a treia carte a sa, Marile minciuni nevinovate, care așteaptă cuminte pe noptieră să îi vină rândul. Ce îmi place foarte mult la această scriitoare este faptul că te ține în priză de la început până la final și că tratează subiecte reale, din viața cotidiană, dar într-un mod diferit și unic. Mie îmi sunt tare dragi cărțile ei și vi le recomand cu toată încrederea;

Cecelia Ahern s-a născut pe 30 septembrie 1981, în Dublin, Irlanda, una dintre țările în care îmi doresc foarte mult să ajung. Inițial, m-am ferit să citesc ceva de Cecelia Ahern. Mă înnebuniseră promovarea și zumzetul tuturor celor care citiseră PS: Te iubesc, așa că mi-am propus să o ocolesc. Până la un moment dat, când o prietenă mi-a împrumutat romanul Prietenul nevăzut și m-am îndrăgostit pe loc atât de carte, cât și de autoarea ei. Apoi, am citit Cartea viitorului și O sută de nume, cărți care mi-au plăcut cel puțin la fel de mult. Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la cărțile Ceceliei Ahern este modul în care își creionează personajele, situațiile și detaliile, care te fac să trăiești și mai puternic ca de obicei în interiorul cărții. Și da, mi-am propus să-i citesc toate cărțile care i-au mai fost traduse în română: Mulțumesc pentru amintiri, Suflete pereche, Cum să te îndrăgostești, Anul în care te-am întâlnit, Întâlnire cu viața, Cadoul, Dispăruți fără urmă, chiar și PS: Te iubesc;

 

Ellen Marie Wiseman este americanca dintre cele cinci scriitoare din topul meu, că, nah, trebuia să fie și cineva de la New York pe aici! Am citit o singură carte de la Ellen Marie Wiseman, romanul care a fost tradus de altfel și la noi: Ce a lăsat în urma ei. Scriitoarea are patru romane devenite toate bestselleruri internaționale, traduse în nenumărate limbi, care sper să fie traduse toate și în limba română. Ce a lăsat în urma ei este romanul la care am plâns cu suspine și la care am trăit intens toate întâmplările povestite atât de atractiv și de dramatic de către autoare;

 

Mary Chamberlain este autoarea pe care am lăsat-o la urmă, tocmai pentru că vreau să vă rămână în memorie și să îi citiți opera. Este o scriitoare londoneză, cu o impresionantă carieră în cercetare și studii istorice. Cea mai cunoscută carte a sa, Croitoreasa de la Dachau, a fost tradusă în 18 țări, printre care și România. Am lăsat-o la urmă, pentru că este cartea care mi-a rămas cel mai tare la suflet, pe care am trăit-o cu fiecare respirație și pe care aș reciti-o oricând și oriunde, chiar dacă țin minte toate detaliile pe de rost. Nu știu dacă Mary Chamberlain va mai scrie ceva asemănător, dar eu una sper să o facă, pentru că romanul Croitoreasa de la Dachau este una dintre acele cărți care se așază fix la suflet și nu mai pleacă niciodată de acolo.

Desigur, aș putea continua lista și cu alte nume de scriitoare contemporane care îmi plac, dar mă limitez astăzi la cinci și vă las și pe voi să îmi spuneți în comentarii care sunt autoarele voastre contemporane preferate!

Foto: flurtmag.com

 

The post 5 scriitoare contemporane pe care trebuie să le citești appeared first on Andreea Ignat.

De ce nu îți răspund la telefon?

Cine a mai comunicat de-a lungul timpului cu mine știe că evit să vorbesc la telefon și că prefer întotdeauna două variante: e-mail sau față în față. Vorbesc la telefon doar dacă arde, dacă e musai și e super-mega-ultra-urgent sau, să zicem, îmi e mai comod atunci pe moment, din varii motive. În rest, e-mailul să trăiască și, evident, întâlnirile față în față, la o cafea sau un pahar de vin!

De ce nu îmi place să vorbesc la telefon?

Muncesc. În mediul meu, în programul meu, în condițiile mele, în liniștea mea. Iar cum munca mea presupune scris, crede-mă că nu e deloc plăcut să fii întrerupt de un apel telefonic atunci când ești în febra scrisului. De cele mai multe ori, telefonul meu e pe silențios, mai ales atunci când lucrez sau când sunt cu Rebeca, așa că nu te mira, dacă nu îți răspunde nimeni când mă suni. Și dacă îți răspund, pregătește-te să te rog să îmi trimiți pe e-mail ce ai de zis, pentru că am niște priorități și un program de urmat, ca să pot să fiu productivă, așa cum mi-am propus;
Sunt cu Rebeca. Am o regulă extrem de importantă pentru mine: să nu răspund niciodată la telefon atunci când petrec timp cu Rebeca. Și poate să sune și regina Angliei, și mama clientului, și tot neamul lui. Rebeca e mai importantă și nu vreau să îmi petrec timpul cu ea vorbind la telefon niște lucruri care oricum pot fi comunicate și în scris;
Inutilități. De cele mai multe ori, conversațiile telefonice sunt niște banalități, niște cuvinte inutile, care îți pierd bunătate de timp. Gândiți-vă puțin! Cam orice conversație telefonică începe cu întrebarea-întrebărilor: „Ce faci?”. Și apoi, vine răspunsul-răspunsurilor: „Bine!”. Nu zice nimeni „Ah, uite, stăteam pe WC și butonam telefonul. Tu?”, „Făceam dragoste!” sau „Lucram la un proiect foarte important!”. Bine, nu e ca și cum dacă i-am spune celui care a sunat că munceam, dormeam sau făceam ceva anume ne va cere scuze și va închide telefonul. Nu, el va turui în continuare, zicându-și poezia pentru care a sunat. Și ce să vezi? De cele mai multe ori, conversația se încheie cu „Oricum, îți trimit pe e-mail. Te-am sunat ca să-ți spun că-ți trimit!”;
Concentrare. Mi-e teribil de greu să mă concentrez la o discuție telefonică, mai ales atunci când sunt întreruptă de la ale mele. Și atunci închei eu conversația cu rugămintea ca respectivul să-mi trimită tot ce vrea să spună pe e-mail și îi voi răspunde eu când voi avea timpul necesar pentru asta;
Rămâne scris. Pentru că mi-e foarte greu să mă concentrez la ce zici tu acolo cât eu încerc să îmi adun gândurile ca să îmi termin fraza sau orice altceva aveam de făcut, prefer să scriem tot ce propunem, ca să ne putem întoarce la text când avem vreme să ne ocupăm de el;
Ora. Nu am înțeles niciodată oamenii care sună la ore nepotrivite, mai ales dacă nu „arde”. Ok, mă trezesc în fiecare dimineață la 5:45, dar asta nu înseamnă că sunt automat și disponibilă pentru discuții telefonice. La fel, seara! Mă sună oameni după 6:00 seara să îmi spună de nu-știu-ce proiecte și evenimente, oră la care numai de lucruri de astea nu-ți mai arde. Și atunci ai trei opțiuni: 1. Le zici să îți trimită e-mail; 2. Nu răspunzi la telefon; 3. Le spui „Relax and get a life!”.

Dacă încă te întrebi când e cel mai potrivit moment să mă suni, îți răspund eu chiar acum: trimite-mi un e-mail la orice oră vrei tu și îți răspund tot pe e-mail la orice oră pot eu!

Ca să înțelegi mai bine, citește și Mai puțin cu telefonul, mai mult cu e-mailul, dar și cum stau eu la capitolul telefon în articolul de aici!

Foto: freepik.com

The post De ce nu îți răspund la telefon? appeared first on Andreea Ignat.

10 lucruri enervante la comunicatele de presă

Primesc zilnic comunicate de presă. Fie pentru că am rămas în baza de date cu presa, fie că îmi sunt adresate în calitate de blogger, nu trece zi fără cel puțin una bucată comunicat de presă în inbox. Evident, nu o să le pun pe toate în aceeași oală, însă, majoritatea au câteva defecte, care păstrează unele tipare. Nu-i de mirare de ce jurnaliștii și bloggerii își dau de atât de multe ori ochii peste cap când primesc atâtea comunicate de presă, la fel cum nu e de mirare de ce multe dintre ele nici măcar nu sunt deschise, darămite citite și publicate.

Și pentru că ani întregi am fost și de o parte și de a alta a comunicatelor de presă, adică a celor care le scriu și a celor care le primesc, astăzi îmi permit să fac o listă cu lucruri mai puțin bune la acest capitol.

10 greșeli în redactarea și trimiterea comunicatelor de presă

Nu spun nimic. Serios, de cele mai multe ori mi se pare că primesc comunicate de presă care nu spun absolut nimic nou, atractiv, de interes. Nu înțeleg mesajul din ele nici după ce citesc textul de două ori și cred că au fost făcute doar de dragul de a fi făcute, pentru că așa „trebuie”, pe principiul „Hai să dăm și noi un comunicat!”;
Nu se diferențiază. Știți textele alea pline de clișee, cu aceleași cuvinte veșnice și de demult la superlativ? „Concertul verii”, „Compania nr. 1”, „Cel mai bun produs de pe piața din România”, pe toate le găsim în majoritatea comunicatelor de presă, de parcă ar fi musai să fie acolo!;
Nu pot fi editate. Dacă te întrebi cum îi poți îngreuna munca jurnalistului care primește comunicatul tău și ar vrea să scrie un articol, salvează documentul într-un pdf care nu poate fi editat și trimite-l așa. Eventual, pune și o fotografie direct în pdf și treaba e asigurată! De vreo 4 MB, evident, calitate bună, nu?;
Nu au diacritice. Nu știu dacă știați, dar suntem în România, iar limba română se scrie cu diacritice. În cazul în care trimiți comunicatul de presă unei publicații online care nu folosește diacritice, atunci asigură-te măcar că ai două opțiuni de comunicat: unul cu diacritice și unul fără. Aaah, și încă o chestie care mă omoară: textul cu diacritice ici și colo, pe unde și-a amintit omul neobișnuit cu ele să le pună;
Nu sunt nișate. Același comunicat sec este trimis și la TV, și la radio, și în presa scrisă, și publicațiilor online, și bloggerilor, fără resurse auxiliare pliate pe fiecare tip de canal în parte;
Nu sunt personalizate. E chiar atât de greu să renunți la BCC sau, mai rău, la CC, atunci când trimiți comunicate de presă? E chiar atât de greu să scrii e-mailuri personalizate cu „Bună, X!”? Da, știu că îți ia timp și solicită efort, dar dacă tot te chinui să scrii comunicatul ăla și te aștepți ca oamenii chiar să publice un text pe baza lui, nu ar fi mai indicat să acorzi un pic mai multă atenție comunicării și relației cu jurnalistul sau bloggerul respectiv?;
Nu sunt umane. Uneori am impresia că oamenii care scriu comunicatele de presă chiar se chinuie să fie cât mai inumane și cu un limbaj sobru și pompos. Știți genul de oameni care scriu texte cu dicționarul de sinonime lângă ei, ca să pară mai nu-știu-cum? Ei, ăia-s! De parcă ar scrie un text științific sau o lucrare academică, nu o informare care ar trebui să ajungă cât mai ușor la publicul larg;
Nu oferă informații suplimentare. În cazurile fericite în care chiar găsesc un subiect de interes într-un comunicat, solicit informații suplimentare, ca să fac textul cât mai adaptat la canalul meu de comunicare, la stilul meu și la nevoile cititorilor mei. Uneori le primesc. Însă, alteori mi se întâmplă să primesc răspunsuri năucitoare de genul: „Ar fi prea complicat și ar dura prea mult. De ce nu îl publici așa, pur și simplu?”. Așa că, dacă ție nu-ți pasă, de ce mi-ar păsa mie și de ce aș vrea să te ajut, când nici tu nu vrei să te ajuți?;
Nu te lasă să respiri. Sunt unii „scriitori” sau „trimițători” de comunicate de presă care te presează cu câte un comunicat, de zici că e o informație de siguranță națională: „Îți trimit acum un comunicat! Ca să știi să verifici”, „L-am trimis! L-ai primit?”, „Ai reușit să îl citești? Cum ți se pare?”, „Când îl publici?”, „Poți să îl publici azi?”, „Evenimentul e azi. M-ar ajuta mult dacă l-ai publica tot azi!”, „Nu trebuie să schimbi nimic. Doar publică-l așa!”. Fraților, luați o pauză și lăsați-mă să respir! Nu stau în fața laptopului toată ziua așteptând să îmi intre comunicate de presă în inbox ca să am și eu ceva de făcut și cu siguranță nu duc lipsă de subiecte. Timp să fie, că subiecte sunt din plin! Și dacă mă presezi în halul ăsta, crede-mă că mai rău îți faci!;
Nu spun „Mulțumesc!”. Ce îmi „place” cel mai mult din comunicarea asta defectuoasă este partea de final: după ce publici în cele din urmă un text despre subiectul în cauză și îi mai și trimiți omului link, nu mai primești nimic înapoi. Niciun „Mulțumesc”, nicio menționare în social media, niciun feedback, nimic! Apoi, după ceva timp, când mai are un comunicat de presă, revine miraculos și o bagă din nou pe aia cu „Bună! Ai primit comunicatul meu? Când poți să îl publici?”.

Citește și Ce greșeli fac agențiile de PR în comunicarea cu bloggerii?

Vă zic cu mâna pe inimă că, în general, comunicatele de presă sunt „moartea pasiunii”. Le mai înțeleg utilitatea atunci când e nevoie de o informare oficială a unei instituții publice către presă sau când sunt inedite, creative și chiar transmit un mesaj coerent. Însă, în celelalte situații, sunt sigură că putem găsi un mijloc de comunicare mai uman și mult mai eficient!

Las lista deschisă, pentru că știu că sunt pe aici mulți jurnaliști și bloggeri care primesc comunicate de presă și au multe de zis la adresa lor. Așadar, dragilor, ce nu vă mai place atunci când primiți comunicate de presă?

Foto: Shutterstock.com

The post 10 lucruri enervante la comunicatele de presă appeared first on Andreea Ignat.

3 în Iași, 1 în București

Final de iunie, final de jumătate de an. Și nici nu știu când a trecut, dar, cu siguranță a fost o jumătate de an extrem de plină. Și zic plină în cel mai frumos mod cu putință, fără să mă plâng de vreo ceva, că sigur nu am niciun motiv!

Pentru multă lume, a venit deja vacanța, concediul, relaxarea. Însă, eu zic că mai am câteva evenimente de bifat, apoi aș vrea să mă bucur și eu puțin de vară, de timp pentru mine, de cărțile mele, de Rebeca mea. Până atunci, sfârșitul lui iunie mă mai provoacă la trei evenimente la care vă aștept și pe voi!

Digital Talks Iași, 24 iunie, ora 10:30, Hotel Bellaria – un workshop pentru actualii și viitorii bloggeri din Iași și din împrejurimi, organizat și susținut de Ana Nicolescu și Lavinia Pavel de la Parenting PR. Participarea este gratuită, iar înscrierea se face aici, până miercuri;
Deschidere Fotograf Irina Mocanu Studio, 27 iunie, ora 18:00 – un eveniment de lansare a studioului foto, în care voi vorbi femeilor prezente despre încrederea în sine, despre feminitate și despre imperfecțiuni. Participarea este gratuită, iar înscrierea se face prin e-mail, așa cum scrie la detaliile evenimentului;
Cartea Belvelor la Ateneu, 29 iunie, ora 18:30 – o discuție liberă cu autoarele cărții Femei perfect de imperfecte. Participarea este, la fel, gratuită. Vă promitem o seară relaxantă și o discuție lejeră, așa că vă așteptăm neapărat pe 29 iunie la Ateneul din Iași!

Și știu că am zis că în luna iulie nu îmi mai pun niciun eveniment, dar uite că fix în iulie e Social Media for Parents, eveniment la care încerc să ajung de câțiva ani. Anul ăsta m-am decis să mă duc, fie ce-o fi. Așa că, pe 19 iulie, voi fi la București, unde mă voi întâlni cu bloggerii de parenting și cu mulți oameni dragi din online. Și dacă tot merg la București, am plusat un pic și am zis să mă bucur de mai multe zile acolo. De aia, în săptămâna cu 19 iulie, mă găsiți în București, unde voi face maraton de întâlniri cu oameni faini. Dacă vreți să ne vedem prin capitală, dați-mi un semn și rezolvăm!

Foto: google.com

The post 3 în Iași, 1 în București appeared first on Andreea Ignat.

Iar mi-a plăcut de Iaru. Și de „sînii” lui

Nici nu mai știu când și cum l-am descoperit pe Florin Iaru. Cert este că l-am îndrăgit dintotdeauna, atât ca poet și scriitor, cât și ca om. L-am urmărit la TV, în presa scrisă, în online, în cărți și oriunde a mai avut apariții, admirându-i nu doar stilul scriitoricesc, ci și opiniile de viață.

Astăzi, mă opresc puțintel asupra noii sale cărți de proză scurtă, care a apărut anul acesta la Editura Polirom. Se numește Sînii verzi și este o colecție de povestiri, una și una, în stilul specific Florin Iaru. Mai exact, 56 de întâmplări de viață, unele tragice, unele amuzante, unele scoase parcă din filme de neimaginat. O îmbinare perfectă între evenimente petrecute în jurul scriitorului de-a lungul timpului și frumusețea ficțiunii lui.

Titlul cărții este dat de prima întâmplare, care spune povestea Adelei, o tânără de 15 ani, ce suferă de o problemă cruntă pentru femei în general și, mai ales, pentru fetele de vârsta ei: sânii mici. Eu nu m-am regăsit în povestea Adelei că, deh, am stat tot timpul bine la capitolul ăsta. Cu toate astea, mi-a plăcut teribil întâmplarea în sine și încercările Adelei de a-și mări sânii, îmbibându-i într-o „tinctură miraculoasă” de mărar. Evident, la finalul așa-zisului tratament, săraca Adela rămâne cu o mare dezamăgire, pentru că sânii ei nu doar că sunt în continuare mici, dar acum sunt și verzi din cauza compreselor cu mărar. Ei, dar până la urmă, povestea e cu „happy-end”, pentru că apare în scenă Andrei, cel mai cel băiat dintre toți care s-au văzut. Și ce face Andrei? Nu râde de ea, cum fac toți ceilalți tineri, ci îi spune că e „cea mai tare fată din univers” și că și-ar da viața să vadă și el niște sâni verzi. Ce face Adela? Ei bine, da, îi arată lui Andrei sânii ei verzi! Și asta e doar una dintre cele 56 de povestiri semnate Florin Iaru!

Unele întâmplări sunt foarte explicite și au un final bine determinat, însă, majoritatea sunt pline de mister. Așa că ai două opțiuni: 1. Să te enervezi că Iaru nu ți-a spus mură-n gură „ce voia să zică poetul”; 2. Să îți dai frâu liber imaginației și să duci povestea și personajele acolo unde vrei tu. Cred că e evident cât de mult ador eu partea cu imaginația, așa că e de la sine înțeles și cât de mult mi-a plăcut cea mai recentă carte semnată Florin Iaru. Sînii verzi e o colecție de povestiri pe care le citești pe nerăsuflate, ca și cum ai purta o discuție savuroasă cu Florin Iaru, un om de care pur și simplu nu te mai saturi.

Așa că, dacă vrei să te bucuri de o scriitură bună, îți recomand nu să îți faci sânii verzi, bineînțeles, ci să îți iei cartea Sînii verzi a lui Florin Iaru! Eu am găsit-o pe Libris.ro, alături de multe alte titluri cel puțin la fel de atractive. Și știi cu ce mai merge cartea asta? Nu, nu cu o legătură de mărar, așa cum am pus eu în poză, ci cu un pahar de vin de ăla de te unge pe suflet, la fel cum face și cartea asta!

Foto: Andreea Ignat

 

The post Iar mi-a plăcut de Iaru. Și de „sînii” lui appeared first on Andreea Ignat.

Cele 10 porunci ale bloggerului

Mă întreabă lumea pe aici și pe dincolo ce ar trebui să facă și mai ales să nu facă un blogger. Ei, dacă am sta să facem o listă cu toate lucrurile astea, ne-am lungi până a doua zi. Și pentru că timpul tuturor e, vezi Doamne, prețios, azi vă dau varianta scurtă a listei, variantă pe care eu am numit-o „Decalogul bloggerului” și pe care o mai zic uneori în prezentările mele pe tema bloggingului. Evident, sunt 10 așa-zise porunci pe care le urmez eu, pe baza a ceea ce am trăit în ăștia 12 ani de blogging, așa că poți modifica sau completa lista în funcție de cum bate vântul la tine pe blog.

Decalogul bloggerului

Nu minți! Nu îți minți niciodată cititorii, indiferent de suma pe care ai putea-o primi! Fii real, autentic, sincer și spune lucrurilor pe nume. Dacă ai mințit o singură dată și te-a prins careva, ăla ești! Ia-ți adio de la blogging, reputație bună și carieră în online! Oamenii ăia vin la tine pe blog să te citească, tocmai pentru că au încredere în tine. Răsplătește-le vizita cu un conținut de calitate și lasă falsitatea sau frica de uman la o parte! Fii uman e regula numărul 1!;
Nu fura conținut! Treaba asta e greșită din atât de multe puncte de vedere, că nici nu știu cu ce să încep. Pe scurt: e imoral, e ilegal, e greșit. Nu îți ajuți cititorii să primească conținut original, nu te ajuți pe tine să crești, nu îl ajuți pe domnul Google să te bage în seamă. Și nu știu cum să-ți zic, dar dacă îl superi pe domnul Google, mai bine te apuci de pe acum de făcut altceva;
Nu te zgârci! Blogul e cartea ta de vizită din online, afacerea ta, „copilul” tău. Dacă tu nu investești în blogul tău, crezi că o vor face alții? Și mă refer aici nu doar la bani, ci și la timp;
Nu-ți bate joc de limba română! Indiferent că adopți un stil de scris mai serios sau unul mai cu umor sau mai natural, așa ca mine, ai mare grijă la tot ce înseamnă limba română, de la diacritice până la punctuație, gramatică și exprimare. Română, nu romgleză, da?;
Nu te izola în bula ta! Dacă ai impresia că bloggingul se face stând în spatele unui calculator, fără să ieși în lume, zic să te mai gândești puțin! Oricât de ironic ar suna, bloggingul se face mai mult offline, cu socializare în comunitate și cu participare sau chiar inițiere de acțiuni pentru bloggeri și cititori;
Nu jigni! Nimic nu mi se pare mai urât în blogging decât articolele de blog în care unul zice despre altul că a făcut asta și ailaltă, la cel mai urât mod posibil, cu injurii, etichete și cuvinte dure. Genul ăla de bârfă și presă de scandal la care îți pui mâinile la urechi, ca să nu mai auzi asemenea grozăvii. Evident, e valabil și în offline!;
Nu publica fără să verifici! Eu recitesc tot timpul textul de câteva ori, ca să mă asigur că nu am greșeli de tastatură, cuvinte lipsă, exprimări greșite, mesaje incoerente etc. Și ghici ce! Se mai întâmplă totuși să-mi scape câte ceva mărunt, că oameni suntem, însă, e important să nu faci din asta un obicei prost. Pentru că odată ce nu îți verifici textele și le dai drumul fix cum îți vin pe moment, e ca și cum ai spune că nu-ți pasă că ești neglijent. Să mai zic că e o lipsă de respect față de cititorii tăi?;
Nu te pierde în mulțime! Sunt aproape 10.000 de bloguri în România. Fă ceva prin care să ieși în evidență, să crești, să fii unic, fie că e vorba de stilul de scris, fie că sunt campaniile pe care le inițiezi online și offline;
Nu comunica cu brandul, ci cu omul din spatele lui! Am creat de-a lungul timpului niște relații atât de frumoase cu oamenii din agenții sau din companii, încât iubesc brandurile pe care le reprezintă datorită lor. Pentru că da, vorba aia cum că „Omul sfințește locul” e al naibii de adevărată! Ah, da, încă ceva: răspunde la e-mailuri!;
Nu te asocia cu oricine și orice! Asta nu înseamnă să stai cu nasul cocoțat, dar e firesc să nu te pliezi pe anumite subiecte, să nu corespunzi profilului unor anumite branduri, să nu faci chiar orice doar de dragul de a face ceva. De exemplu, eu nu public articole scrise de altcineva, nu accept tarife mai mici de o anumită sumă și nu promovez branduri în care nu cred sau pe care nu le folosesc, indiferent de suma propusă. Nu mă implic în campanii în care nu cred sau în campanii care promovează produse și oameni care nu-mi plac.

Noah, astea-s cele zece „porunci” ale mele când vine vorba de blogging! Ale tale cum sună?

Citește și Ce greșeli fac agențiile de PR în comnicarea cu bloggerii

Foto: entrepreneur.com

 

The post Cele 10 porunci ale bloggerului appeared first on Andreea Ignat.

Încă o vază?! Oh, dar chiar nu trebuia!

Mai țineți minte când eram copii și aveam musafiri, mai ales la zilele speciale? Nu știu dacă la voi era la fel, dar la noi erau câteva tipare care erau urmărite cu sfințenie.

În primul rând, indiferent că musafirii erau cunoștințe mai îndepărtate, rude sau prieteni apropiați, se făcea musai curățenie-lună. Și nu știu cum să vă spun, dar noi aveam musafiri mai tot timpul, așa că se pare că făceam și curat la greu. Și, vai, cât m-a mai torturat pieptănatul franjurilor de la covoare!

În al doilea rând, se făcea multă mâncare. Da` multă, nu așa! Cu masă mare și băutură cât cuprinde, ca să se simtă omul bine, vorba aia! Iar mama, chiar dacă era sărbătorită, muncea de-i săreau capacele, nu doar la figurat, dar și la propriu!

În al treilea rând, se asculta muzică și se dansa. Țin minte și acum pick-up-ul la care rula singurul disc cu Modern Talking, formația care mi-a marcat copilăria. Modern Talking pe repeat, adulții într-o cameră și copiii la grămadă în dormitor.

În al patrulea rând, erau cadourile. Și indiferent de ocazia cu care veneau oamenii ăia la noi, indiferent că era ziua mamei, o aniversare sau o petrecere pur și simplu, mama primea cadou două lucruri: bibelouri și vaze decorative.

Deja știam ce urmează să primească, mai ales că pe atunci cam toate modelele de vaze pentru flori erau cam la fel. Evident, nu s-a întâmplat doar o dată să primească același model de vază, așa că multe dintre ele au devenit cadouri date mai departe altora. Și uite așa, săraca mama avea oroare să primească sau să vadă vaze, iar oroarea asta i-a rămas și până în ziua de azi.

Eram odată în concediu și am văzut niște produse românești foarte faine, printre care niște platouri din ceramică și, evident, vaze din ceramică. Erau superbe și aveau niște prețuri foarte bune, așa că am cumpărat niște suveniruri de acolo, însă, am avut grijă să nu îi iau nimic decorativ mamei, mai ales vaze pentru flori sau vaze decorative. Nu de alta, dar nu aș fi vrut să o văd cum se schimbă la față, la fel cum nu aș fi vrut să testez pe capul meu cât de tari sunt acele produse românești din ceramică.

Nici măcar nu știu de unde a venit trendul ăsta al musafirilor de atunci de a-i lua mamei cadou vaze, mai ales că ea nu a afirmat niciodată că ar avea vreo pasiune pentru ele. Dar, nah, probabil, fiind în era bibelourilor, vazele erau un cadou la îndemână pentru oricine, indiferent de ocazie.

Asta ca să știți de ce zice mama tot timpul că îi plac vazele, atât timp cât nu le mai primește cadou. În septembrie e ziua ei! Mai bine zic să vă luați voi o vază și ei să îi luați cu totul altceva! Orice altceva!

Foto: shutterstock.com

The post Încă o vază?! Oh, dar chiar nu trebuia! appeared first on Andreea Ignat.

Cum devine o carte bestseller?

Te-ai întrebat vreodată ce anume face o carte să devină bestseller? Frederic Rouvillois este unul dintre acei oameni care nu doar că și-au adresat această întrebare, dar care a și făcut o analiză sociologică asupra istoriei fenomenului de bestseller. Rezultatul? Un studiu de 300 de pagini și cartea O istorie a bestsellerului, apărută în 2011, la Paris.

Frederic Rouvillois este profesor de drept constituțional și autor a numeroase cărți despre istoria ideilor. De la el am mai citit și „Istoria snobismului”, un tratat la fel de interesant ca cel de față.

Rouvillois își împarte cartea în trei, tratând astfel toate aspectele care țin de succesul unei cărți:

Partea întâi – Cartea sau ce este un bestseller;
Partea a doua – Autorul sau cum se fabrică un bestseller;
Partea a treia – Cititorul sau de ce se cumpără un bestseller.

Cartea începe, evident, de la cuvântul „bestseller”, folosit pentru prima dată în Statele Unite ale Americii, în 1889. Apoi, Rouvillois începe analiza fenomenului studiat, apărut în realitate cu mult înainte de această dată.

Un aspect foarte important al cărții este axat pe întrebări ca: Un bestseller este automat și o carte bună? Un bestseller este și citit? Un bestseller dăinuie?

Autorul vorbește despre cifrele fanteziste, zvonurile și superlativele ca metode de a atrage un număr cât mai mare de cumpărători. Găsim în carte și o analiză asupra timpului de succes al unei cărți: Are o carte succes imediat sau succesul vine cu întârziere? Succesul vine imediat și se stinge la fel de repede sau durează în timp? De asemenea, contează și locul în care se vinde o carte, motiv pentru care Rouvillois tratează și subiectul geografiei bestsellerului.

Apoi, vorbim despre succesului scriitorului, despre strategiile și stratagemele editurii și despre diversele tipuri de reclamă, care, deja, nu mai țin de calitatea scriiturii în sine: ecranizarea unor cărți, cenzura pusă de anumite instituții sau diversele metode de vânzare efectivă a cărții.

Partea a treia a cărții – de ce cumpărăm cărți –  începe cu o listă a celor mai vândute cărți din toate timpurile:

Biblia
Cărticica Roșie a lui Mao;
Coranul;
Dicționarul Xinhua de Wei Jiangong;
Poemele președintelui Mao;
Texte alese de Mao;
Poveste despre două orașe de Charles Dickens;
Cercetașii de Baden-Powell;
Stăpânul inelelor de J.R.R. Tolkien;
Cartea lui Mormon;
Adevărul care duce la viața veșnică – Martorii lui Iehova;
Harry Potter de J.K. Rowling;
Zece negri mititei de Agatha Christie;
Hobbitul de Tolkien;
Noua teorie a statului chinez de Jiang Zemin, secretar general al partidului comunist.

Vorbim, așadar, preponderent, de lecturi obligatorii, indiferent că e vorba de culte religioase, de dictaturi politice sau de cărți impuse în școală. Rouvillois amintește și despre cărțile cumpărate din snobism, pentru că toată lumea le cumpără și unii se pare că trebuie să meargă cu valul, dar și despre cărțile care vând iluzii, de la cele motivaționale și de dezvoltare personală până la cele siropoase, pline de clișeele din telenovele.

Ce mi-a plăcut foarte mult la cartea asta au fost exemplele aflate la tot pasul, cu istorisiri și cifre despre cele mai cunoscute sau cele mai vândute cărți din întreaga lume, de-a lungul timpului. Este o carte care ar trebui citită de orice om pasionat de istoria cărților și de fenomenul bestsellerului. O găsiți la un super-preț de 5,64 lei pe Libris.ro, dacă vă grăbiți să o cumpărați în această perioadă!

Foto: parade.com

The post Cum devine o carte bestseller? appeared first on Andreea Ignat.

American Psycho. Crezi că îi poți face față?

Dacă vrei să citești o carte cu adevărat horror, pune mâna pe American Psycho, un roman scris de Bret Easton Ellis în 1991. Eu văzusem mai demult filmul bazat pe această carte, însă nici nu se compară cu detaliile descrise de Ellis în cartea sa.

Cartea face parte, fără doar și poate, din categoria „WTF?!”, „Holly Molly” sau „Doamne, Dumnezeule, cum e posibil așa ceva?”. Când o vei citi, vei simți repulsie, dezgust, teamă și îți va veni să o închizi și să o arunci cât colo. Ți se va ridica părul pe tine și îți va veni efectiv să vomiți, întrebându-te cum poate să existe o minte atât de bolnavă.

Personajul principal este Patrick Bateman, un tânăr foarte bogat, care lucrează pe Wall Street și este înconjurat de branduri și lucruri de firmă. Este perfecționist și extrem de atent la corpul său, la fața sa, la hainele pe care le îmbracă, la alimentele pe care le mănâncă și tot așa. În relația cu ceilalți oameni, este o adevărată scârbă ce îi tratează pe toți cu superioritate și dezgust. Ca să înțelegi, idolul său este Donald Trump…

Și dacă ți se pare doar până aici destul de neatractiv ca personaj, stai să vezi ce urmează! Patrick este un psihopat, care se culcă cu tot soiul de femei, le maltratează, apoi le ucide în cel mai revoltător mod cu putință. Vorbim despre violență dusă la extrem, despre schingiuire și despre teroare de neimaginat. Despre băut sânge, mâncat mațe și făcut sex oral unui cap decapitat de femeie. Patrick Bateman este un criminal căruia îi place să își tortureze victimele, să le căsăpească și să le devoreze. Ideea în sine îți provoacă repulsie, dar stai să citești detaliile așa cum sunt ele prezentate în carte de către autor!

Vrei o mostră? Ok, tu ai vrut-o!

„Sânii fetei, retezați, arată acum albaștrii și dezumflați, cu sfârcurile de-un cafeniu descurajant. Stau amândoi într-o baltă de sânge negru și uscat, parcă timizi, pe un platou de porțelan […]. Ce-am mai făcut: am jupuit aproape toată pielea și tot ce înseamnă mușchi de pe fața ei, așa că acum arată ca o tigvă cu o coamă lungă de păr blond și ondulat revărsându-i-se de la ceafă și atașată de un cadavru rece; ochii îi sunt căscați. […] Pieptul nu i se mai distinge practic de gât și arată ca niște carne tocată, iar stomacul seamănă cu lasagna cu conopidă și brânză de capră. […] Din vagin i s-a scurs o secreție maronie, de consistența siropului, care miroase ca un animal bolnav, de parcă șobolanul ăla ar fi fost băgat cu forța înapoi și digerat sau mai știu eu ce. Următoarele 15 minute mă întrec pe mine însumi: trag afară o bucată lungă de intestin, care este încă legat de trup, și mi-o îndes în gură, mă îndop cu ea – atâta simt, că e umedă și plină cu un fel de pastă care miroase urât. După o oră de scormoneală, îi desprind șira spinării. […] Vreau să beau sângele acestei fete ca pe șampanie și-mi îndes fața adânc în ce-a mai rămas din stomacul ei, zdrelindu-mi obrazul în timp ce sorb de una dintre coastele ei rupte”.

Cartea reprezintă aproape 600 de pagini de teroare, de ochi dați peste cap, de dezgust și dezaprobare. Aproape 600 de pagini de descrieri cum e cea de mai sus. Poți să-i faci față? Dacă da, găsești cartea American Psycho la reducere pe Libris.ro, în colecția Top 10+.

Până ce ajunge la tine, te las cu trailerul ecranizării care, repet, nu e nici pe un sfert la fel de înspăimântător cum e cartea!

Foto: letterboxd.com

The post American Psycho. Crezi că îi poți face față? appeared first on Andreea Ignat.