Andreea Ignat's Blog, page 13
April 25, 2017
Jumătate tu, jumătate eu: Aproape 50% dintre români au credite!
Când eram mică, aveam impresia că împrumutatul de bani era crima crimelor. Habar nu am de ce trăiam cu impresia asta! Probabil pentru că era perioada comunismului când banii erau controlați sau pentru că adulții se ascundeau tot timpul și de toată lumea când era vorba de bani și de fluxul lor. Apoi am aflat de cămătari și nici până acum nu mi-am dat seama care era mai periculos: comunismul sau cămătăria.
În cazul cămătarilor, dacă voiai să împrumuți bani de la ei, îți puneai o groază de întrebări. Și erau cu totul altele decât cele de aici. Auzisem tot felul de povești despre cămătari și erau adevărate filme horror, mai ales pentru un copil. Când mama a trebuit să schimbe niște valută la un cămătar de ăsta, am crezut că înnebunesc de spaimă. Eram doar noi două, într-o zi de weekend și ne pregăteam de o înmormântare. Am zis că sigur o vor păcăli, că peste toate problemele noastre vom rămâne și fără bani și nu știam cum să vin eu, copilul super-erou, cu soluția salvatoare. Până la urmă am schimbat la cămătari valuta aia și nu s-a întâmplat nimic. Probabil că omul ăla avea suflet, până la urmă, pentru că ne-a văzut atât de triste și de înspăimântate. Țin minte că mi-a zâmbit, eu copil fiind, și nu știam unde să mă ascund sau să fug mai repede, pentru că eram ferm convinsă că ne va păcăli.
În ziua de azi nu mai e așa! Oamenii împrumută cu ușurință bani, fie că e de la un prieten, de la o bancă sau de la o firmă de credite. Acum ai chiar și opțiuni de rambursare a împrumutului, tocmai ca să le fie tuturor mult mai ușor. E o adevărată industrie, prielnică atât pentru cei care au afacerea asta, cât și pentru oamenii cu nevoi de împrumut. Oameni care uneori se îndatorează fără să știe exact cum vor restitui acei bani.
După o perioadă atât de lungă și de dificilă cu restricții nenumărate, oamenii și-au dat liber la dorințe și își iau din ce în ce mai multe credite. Conform unui studiu de anul trecut, 47% dintre români au făcut credite. Unul din zece români cu credite luate își dă mai mult de jumătate din venitul lunar pe ratele pe care trebuie să le plătească în fiecare lună. Cu toate acestea, încrederea românilor în instituțiile care oferă credite a crescut cu 7% în ultimii ani. Pe scurt, românilor le place să se împrumute și s-au obișnuit deja cu ideea că sunt datori să plătească în fiecare lună rate.
Foto: theodisseyonline.com
The post Jumătate tu, jumătate eu: Aproape 50% dintre români au credite! appeared first on Andreea Ignat.
April 23, 2017
Vrei să știi care e de fapt și pe bune treaba cu SEO?
Noi, ăștia care scriem în online, avem în mâini o putere pe care alții nu o au – aceea de a influența prin ceea ce scriem. Acum, nah, depinde de fiecare ce face cu puterea asta și cum îi inspiră pe ceilalți. Eu una am, de exemplu, câteva principii pe care le respect când vine vorba de scris pe blog și care zic cam așa: să pun întotdeauna conținut original, să scriu din propria experiență, să nu mint, să îmi folosesc stilul meu cu umor și limbaj natural, să dau oamenilor conținut relevant, util și pozitiv. Că, vorba aia, sunt destule site-uri și bloguri în online care fac fix pe dos!
Ei, ca să te asiguri că textul tău ajunge la cât mai mulți oameni, e de la sine înțeles că e musai să fie scris bine. Adicălea, să faci povestea aia al naibii de atractivă pentru toți cei care o citesc. Și dacă lucrurile s-ar termina aici, ar fi totul minunat. Dar, în ziua de azi, e nevoie de un pic mai mult, dacă vrei o prezență bună în online. Și uite așa ajungem la partea aia tehnică de mă omoară pe mine cu zile. Partea aia în care nu mai ești doar tu și cititorii tăi, ci trebuie să îl bagi un pic în seamă și pe domnul Google, care, vezi tu, e cea mai pretențioasă persoană „de la masă”, chiar dacă tu îți iubești mai mult cititorii. Pe scurt, tre` să știi care e treaba asta cu SEO și cum o poți folosi și tu, ca să iasă toată lumea pe plus: și tu, și cititorii tăi, și domnul Google.
Fix de aia m-am înscris eu la cursul de SEO, organizat de Rezistența Online pe 29 și 30 aprilie la Iași: pentru că îmi pasă ca textele mele să ajungă corect la oameni, iar blogul meu să fie plăcut de „țâfnosul” Google. La cursul ăsta de SEO pot veni bloggeri, oameni care lucrează în online sau antreprenori care vor o prezență mai bună în online pentru afacerea lor. Evident, sunt așteptați oameni din toată zona Moldovei, mai ales că trainerul va fi Ela Iliesi, numită de Squirrly unul dintre cei 5 cei mai inspiraționali traineri SEO din lume.
Presupun că vrei să știi cât de cât cam ce vei afla la cursul de SEO, așa că, înainte să te trimit pe un alt site unde să citești mai multe informații, îți spun că tematica include: ce este, până la urmă, SEO și cu ce te ajută; care este algoritmul după care funcționează Google; cum ajunge site-ul sau blogul tău în primele poziții Google; cum analizezi comportamentul segmentului online căruia i te adresezi; cum scrii articole online optimizate; ce cuvinte relevante folosești; cum se construiește un site de top; cum poți fi găsit de motoarele de căutare; cum pui corect linkurile în articole; cum îți construiești un plan SEO pe termen lung și multe alte informații conexe.
Ei, acum a venit acel moment în care îți las linkul de unde poți afla mai multe informații despre cursul de SEO și unde te poți înscrie, ca să prinzi și tu unul dintre mult-râvnitele locuri! Hai, ne vedem la cursul de SEO de la Iași, pe 29 și 30 aprilie!
Foto: pinterest.com
The post Vrei să știi care e de fapt și pe bune treaba cu SEO? appeared first on Andreea Ignat.
April 21, 2017
Cum sună ceasul după 10 ani împreună?
Tic-tac! Tic-tac! Tic-tac! Vă enervează și pe voi sunetul ăsta? Pe mine una mă scoate din minți, pentru că știu că timpul este chestia aia înfiorătoare care trece mai repede ca apa curgătoare și ca stelele căzătoare de pe cer. Hai că am dat-o pe povești nemuritoare, nu-i așa? Păi, cum să nu o dai, când vorbești despre acel lucru pe care toată lumea și-l dorește, dar nimeni nu știe cum să îl gestioneze? Timpul, acel concept mai abstract și mai greu de înțeles chiar și ca femeia!
Poate și de aia eu nu port ceas, iar bărbată-miu are o colecție întreagă de astfel de ceasuri pe care le adoră. Eu mi-am dat seama că asta e și nu mai are niciun rost să mă stresez cu timpul, el încă se chinuie să-i iasă! Mie îmi place să mă plimb aiurea pe străzi, fără să am habar cât e ceasul și fără să fiu presată de timp. El nu înțelege treaba asta cu plimbarea fără direcție! Eu ajung tot timpul cu cel puțin 15 minute la o întâlnire, el zice că ajunge acasă în 10 minute. Dar se pare că pentru fiecare om alea 10 minute sunt relative, pentru că de fiecare dată el ajunge după cel puțin 20-30 de minute de când zice. Pur și simplu, timpul lui nu e la fel cu timpul meu!
Bine, lăsând la o parte toate glumele mele despre timp, el adoră ceasurile! Așa că, în fiecare an, de ziua lui sau cu alte ocazii similare, îi cumpăr un ceas. De mână, evident! Și treaba asta mă scutește de umblătura aia după cadou și de stors creierii în căutarea cadoului perfect. Îi mai pun tot timpul câte ceva diferit pe lângă ceas, ca să mai existe totuși un strop de surpriză, deși el cred că s-ar bucura ca un copil doar și cu ceasul. Dar, nah, tre’ să simt eu efectul ăla de surpriză… de parcă ar fi ziua mea, nu a lui!
Facem asta de zece ani de acum, iar el se bucură de fiecare dată ca un copil care își primește jucăria mult-dorită! Sau ca mine când primesc o carte, ca să înțelegeți cât de mare e entuziasmul! Așa că, uite-mă după zece ani de relație cum caut încă un ceas pe aici pentru ziua lui și cum zâmbesc la gândul că habar nu am cum au zburat ăștia zece ani. Sunt sigură că îi percepem oricum diferit. Eu mă voi gândi probabil să fac chiar și o petrecere tematică, el va glumi în stilu-i caracteristic și se va văita că i-am mâncat ficații timp de zece ani. Dar sunt și mai sigură că ne bucurăm amândoi de faptul că i-am petrecut împreună, așa cum am știut noi mai bine! Cu suișuri și coborâșuri, cu nervi și calm, cu nebunii și rutină, cu dragoste și năbădăi, cu zâmbete și tristeți, așa ca-n orice căsnicie! Important e că atunci când ne uităm la ceasul nostru zâmbim, pentru că ceasul încă ticăie, iar ticăitul ăla e singurul care mie îmi place!
Foto: collaborativejourneys.com
The post Cum sună ceasul după 10 ani împreună? appeared first on Andreea Ignat.
April 19, 2017
Nu râdeți! Vi se poate întâmpla și vouă!
Sâmbătă. M-am trezit dis-de-dimineață, pe la 4 și ceva, chioară de somn și cu o mie de emoții. La 6:30 m-am proptit în fața autocarului care avea să mă ducă de la Iași la Brașov. Cum ce făceam la Brașov? Trebuia să lansez cartea Femei perfect de imperfecte!
Șoferul era genul de tip cu glume în program, dar, din fericire pentru mine, erau glume bune! Pe la jumătatea drumului nostru, deja un pic mai destinsă de la discuțiile pline de umor, văd în stația unde a oprit autocarul un tip pe la 50 de ani, cu mustăcioară și două genți în care puteau încăpea lejer vreo doi porci. Își pune gențile în portbagaj, iar când trece pe lângă mine lasă un danf sănătos de alcool de-mi vine instant să îmi mut nasul în cealaltă parte.
Toate bune și frumoase până ajungem în stația de la Brașov! Îmi iau haina pe mine, îmi pun geanta pe umăr și mă îndrept spre portbagaj să îmi recuperez geamantanul. Și cum cobor eu scările autocarului, îl aud pe șofer cum țipă la călătorul mustăcios: „Ce-ai făcut, dom`le? De ce nu ți-ai închis bidoanele cu vin? Ia uite, ți s-au mai spart și ouăle! Uite ce dezastru ai făcut aici! Uite cum arată bagajele oamenilor!”.
Cu fiecare pas și cu fiecare vorbă a șoferului mi se puneau tot mai multe noduri în gât. Deja îmi imaginam geamantanul meu îmbibat cu vin și ouă sparte, iar eu alergând prin Brașov să îmi cumpăr haine noi pentru lansare. Când mi-am văzut geamantanul în ce hal arăta, nu știam ce să fac prima oară: să îl deschid și să verific că totul e ok sau să îl strâng de gât pe omul ăla, până ce-i cădea și mustața vieții. Am deschis, evident, geamantanul! Nici măcar nu mi-a păsat că îmi vede toată lumea lenjeria intimă și toate cele câte mai erau în el! Eu trebuia să văd dacă hainele mele pentru lansare sunt în regulă! Din fericire, aveam un geamantan bun și nu a intrat nimic în el! Femeile din jurul meu au sărit să mă ajute să îl șterg cu șervețele, iar mie mi-a revenit zâmbetul pe față când șoferul i-a spus mustăciosului „Acum cere-i măcar scuze domnișoarei!”. Aaaaw, domnișoarei?! Serios?! Mi-am dat părul după ureche și am zâmbit tâmp, ca o fată mare dată pe spate de un prim-compliment!
Coroana! Coroana! De două ori Coroana!
Mi-am luat geamantanul murdar de vin și de ouă sparte, am chemat un taxi și i-am spus taximetristului că merg la Hotel Coroana. M-a dus! Am văzut eu că nu e chiar în centrul orașului așa cum îmi ziseseră organizatorii, dar am mers pe mâna lui, că doar el era din Brașov, iar eu eram turistul. Am intrat în hotel, i-am zis tipului de la recepție cum mă cheamă și că sunt cu târgul de carte, iar el îmi răspunde foarte amabil: „Ah, sunteți în cameră cu domnul Vereș!”. Am făcut ochii cât cepele, am analizat rapid situația și i-am spus omului, la fel de amabil, că nu îl cunosc pe domnul Vereș și cu siguranță nu stau în cameră cu el. Ca după o revelație divină, recepționerul îmi zice: „Aaah, înseamnă că sunteți la celălalt Hotel Coroana!”. Serios?! Sunt două hoteluri Coroana iar eu am nimerit, evident, la cel greșit?
Am chemat din nou un taxi, am băgat în portbagaj geamantanul murdar și am pornit spre celălalt Hotel Coroana. Taximetristul nu știa sigur unde și care e hotelul cu pricina, așa că, atunci când am ajuns unde presupunea el că este, mi-a zis să aștept în mașină că merge el să verifice. L-am văzut că se întoarce bosumflat și deja așteptam să îmi spună că nu e ăla, când îl aud: „Ăsta e hotelul! Dar, știți… e doar de două stele!”. Am început să râd, mulțumindu-i frumos omului și explicându-i că nu am nicio problemă cu numărul de stele.
Hotelul Coroana era lipit de un alt hotel și puteai intra lejer dintr-unul în altul. Mi-am luat cheia de la recepție și m-am îndreptat spre camera 320. Cred că ghiciți deja la care cameră 320 am băgat cheia în ușă! Evident, la celălalt hotel, că doar sunt o femeie perfect de imperfectă, vorba cărții! Până să îmi dau seama, deja mă gândeam că trebuie să cobor iar cu geamantanul la recepție și să le spun că nu merge cheia! De abia apoi mi-am ridicat privirea deasupra ușii și am văzut că eram, de fapt, în celălalt hotel.
Conversații indiscrete în… baie
Într-un final, am ajuns în camera mea! M-am dus și eu la baie ca omu` după o călătorie de mult prea multe ore să fac un duș și să îmi revin un pic. Baia mea era lipită de baia camerei alăturate printr-un perete care nu ajungea până în tavan. Între tavan și perete erau vreo 50 de cm de geam mat, ceea ce făcea să se audă orice zgomot dintr-o baie în alta. Bine măcar că nu se și vedea! Cum ar fi fost: „Ce faci, vecine? Mă speli și pe mine un pic pe spate?”. Mă pregăteam de duș când aud din baia vecină o voce de bărbat vorbind la telefon cu nevastă-sa: „Tu ești nebună? Cu cine să fiu la Brașov? Sunt aici cu treabă! Nu e nimeni cu mine în cameră!”. Am înlemnit! Deja îmi imaginam cum scot un sunet cât de mic, iar femeia aia intentează divorț! Așa că am început să fac pași mărunți cu spatele și să ies cât mai repede din baie, ca să îi las pe cei doi să își rezolve problemele conjugale. Bine, trebuie să recunosc că mi-a trecut prin cap să fac și o glumă proastă și să strig „Hai, iubi, vii odată în pat?”. Dar nu am fost nicicând chiar atât de crudă, așa că am tăcut mâlc!
A doua zi, la lansare, am pățit-o cu bluza care mi s-a agățat și despre care am scris aici. Una peste alta, a fost un weekend nu doar cu peripeții, dar și cu multe emoții. Pe scurt, a fost un weekend pe care nu îl voi uita nicicând! Nu pentru că mi-a rămas geamantanul pătat de vin și ouă, nu pentru că acum verific de fiecare dată câte hoteluri cu același nume există într-un oraș, nu pentru că de acum înainte o să mă uit prima dată la baie într-o cameră de hotel! Ci pentru că am lansat prima carte, dincolo de peripeții și emoții!
Foto: deviantart.com
The post Nu râdeți! Vi se poate întâmpla și vouă! appeared first on Andreea Ignat.
April 12, 2017
101 cărți românești de citit într-o viață
Am fost atât de „terorizată” în timpul școlii de autorii români, încât o perioadă nici nu am vrut să mai aud de ei. Ne erau impuse și preaslăvite atât de multe nume de autori români, încât am zis că o să citesc de acum numai autori străini. Mda, școala românească și pasiunea pentru cărți nu prea merg mână în mână! Nu știu cu mai e acum, dar atunci sigur așa era! Ei, bine că a trecut atâta amar de vreme, iar eu mi-am mai revenit și mi-am îndreptat din nou atenția spre scriitori autohtoni. Și, ce-i drept, stăm chiar binișor la capitolul ăsta! Și cu siguranță i-aș fi iubit și eu pe toți din prima, dacă aș fi fost lăsată să îi descopăr cu plăcere și dacă nu mi s-ar fi băgat cu forța pe gât în școală.
Când am văzut titlul 101 cărți românești de citit într-o viață, m-am amuzat și am zis că trebuie să iau și eu cartea asta. Evident, nu ca să o forțez pe fiică-mea să citească, ci ca să fie acolo, în bibliotecă, să fie la îndemână când căutăm un titlu sau o idee, să aflu ce părere au alții despre anumite cărți românești și, bineînțeles, să aflu ce cărți bune mai recomandă alții.
Mi-a plăcut stilul lui Eugen Istodor încă de la primele rânduri! M-a captivat și m-a ținut prinsă de carte până la final, când am aflat care sunt cele 101 cărți românești pe care le recomandă el. Ce mi s-a părut inedit la carte este faptul că a invitat și alți oameni să își spună părerea despre titlurile propuse de autorl. Așa că, pentru fiecare descriere făcută de el există și un comentariu al unui alt om, de la taximetriști la scriitori, de la polițiști la regizori, oameni care spun de ce îndrăgesc respectiva carte.
Acum, nah, nu o să înșir aici toate cele 101 titluri propuse de Eugen Istodor, că doar nu am de gând să vă iau din plăcerea de a le descoperi chiar voi, una câte una, în paginile cărții. Mai ales că găsiți cartea pe Libris.ro la o reducere greu de trecut cu vederea!
Foto: hercampus.com
The post 101 cărți românești de citit într-o viață appeared first on Andreea Ignat.
Și… ce înseamnă până la urmă succesul?
„În dimineața zilei de 6 aprilie 2007, zăceam pe jos, în biroul meu de acasă, într-o baltă de sânge. În cădere, m-am lovit cu capul de colțul biroului, tăindu-mă la ochi și spărgându-mi pometele. Căzusem din cauza extenuării și a nesomnului”. Astea sunt primele rânduri scrise de Arianna Huffington în cartea sa, rânduri cu care mi-a captat atenția imediat, pentru că prin asta trecusem și eu. A fost nevoie să ajung la limită, pe un pat de spital, ca să îmi dau seama că îmi băteam joc de sănătatea mea, de viața mea, de mine. Munceam ca nebuna zi și noapte, crezând, naiva de mine, că succesul stă în bani, carieră și muncă. Până când… m-am trezit! Așa cum a făcut-o și Arianna Huffington, una dintre cele mai influente femei din lume. Iar cartea sa, Succesul redefinit, a fost terapie pură pentru mine!
Arianna Huffington provine dintr-o familie de greci, iar mama sa era întruchiparea calmului, a înțelepciunii și a fericirii. Pe scurt, era succesul pe care îl căuta Arianna fix altfel, prin cariera sa. Tocmai de aceea, cartea îi este dedicată mamei sale iar în rândurile din ea aduc de mai multe ori vorba despre ce spunea sau ce făcea mama sa în diferite situații.
Cartea este o binemeritată lecție pentru toți cei care aleargă cu disperare după bani, cei care uită să se bucure de lucrurile simple ale vieții, cei care se consumă pentru proiecte care nu le aduc nicio satisfacție, cei care se macină pentru relații eșuate, cei care trăiesc în trecut, fără să se bucure de prezent, fără să respire, fără să trăiască cu adevărat.
Îmi place cartea asta nu doar pentru că m-am regăsit în experiențele Ariannei, ci și pentru că îmi place stilul său de a-și împărtăși cu noi povestea, de a-și accepta imperfecțiunile, de a înțelege că fericirea unui om depinde doar de el, oricât de clișeistic ar suna. Așa cum spunea și mama Ariannei, noi avem telecomanda în mână. Când nu ne mai place ceva, avem puterea de a schimba canalul! E atât de simplu! De ce nu o facem?
Arianna a renunțat la cariera sa fabuloasă, la topurile fruntașe cu cei mai influenți oameni din lume, la alergătura nebună după bani, pentru a se regăsi pe sine, pentru a petrece mai mult timp cu ea și cu familia ei. Nu asta contează până la urmă, de fapt?
Cartea conține experiențe detaliate, pline de învățăminte (pentru cine vrea să învețe), dar și resurse practice care te ajută să îți redefinești succesul și să faci lucrurile altfel – mai bine pentru tine! Salvasem o mulțime de pasaje din carte pe care voiam să le împărtășesc cu voi, dar mi-am dat seama că m-aș lungi cam mult. Și de ce aș face asta, când ar fi mult mai simplu să vă luați și voi propriul exemplar!
Fie că ați trecut deja printr-o experiență marcantă, ca mine, fie că munciți pur și simplu prea mult și simțiți că nu mai aveți timp pentru voi, luați-vă această carte și savurați-o cuvânt cu cuvânt! O să vedeți că priviți viața cu alți ochi, unii mult mult mult mai buni! Pentru că da, viața e al naibii de frumoasă, dacă știi să te bucuri de ea!
Foto: innovation-village.com
The post Și… ce înseamnă până la urmă succesul? appeared first on Andreea Ignat.
April 11, 2017
Cum ar fi să uiți cei mai importanți zece ani din viața ta?
Cum ar fi să te trezești într-o zi pe podeaua unei săli de fitness, înconjurată de străini care își fac griji pentru sănătatea ta și care se comportă ca și cum te-ar cunoaște bine? Cum ar fi să te lovești la cap în timpul unei căzături la fitness și să uiți complet ultimii zece ani din viața ta, inclusiv faptul că ai trei copii? Cum ar fi să ajungi să te întrebi ce s-a întâmplat cu tine în ultimii zece ani și cum naiba te-ai schimbat atât de mult în ceva atât de rău?
Cam asta e situația pe care ne-o propune Liane Moriarty în cartea sa Am uitat să fim fericiți, o carte pe care am savurat-o la fel de mult ca pe Secretul soțului. Pur și simplu nu o poți lăsa din mână până ce nu citești toate cele peste 500 de pagini, pentru că trăiești alături de personaje dramele și bucuriile lor.
Alice este cea care trece prin toată experiența de care vă spuneam la început: se trezește aproape inconștientă pe podeaua unei săli de fitness și crede că a amețit pentru că e însărcinată. Mintea ei crede că e cu zece ani în urmă, când era însărcinată cu primul ei copil și proaspăt căsătorită cu soțul său cel-fără-de-defecte. Este dusă imediat la spital și află că au trecut între timp zece ani, are trei copii mari, este în pragul divorțului, e foarte bogată datorită muncii soțului ei, este implicată în totul felul de activități mondene și cam toată lumea o urăște. Pe scurt, din femeia zâmbitoare și populară s-a transformat într-o adevărată acritură. Și atunci vine imediat întrebarea: Cum am ajuns aici? Ce s-a întâmplat de m-am schimbat atât de mult? De ce nu mai sunt deloc așa cum eram acum zece ani?
În paralel cu povestea lui Alice o descoperim pe sora ei, Elisabeth, care suferă de depresia femeii ce nu poate avea copii. Însemnările ei sunt extrem de emoționante, mai ales puse în contrast cu răutatea și fericirea lui Alice. Sunt trăirile unei femei care nu poate fi mamă, care ajunge să se urască și să nu se mai poată bucura de viață.
Ca orice accident major, întâmplarea se dovedește a avea până la urmă un impact pozitiv, pentru că Alice își dă seama că trebuie să îndrepte lucrurile pe toate planurile. Ce-i drept, ne ancorăm în rutină, căutăm frenetic succesul, orice ar presupune el și uităm de lucrurile simple care ne fac cu adevărat fericiți. Uităm să ne bucurăm de un zâmbet, de o vorbă bună, de o cafea cu el sau ea, de timp pentru noi, de joacă, de familie, adică tocmai de acele lucruri care contează. Și ne transformăm în ceva ce am fi urât cu siguranță în urmă cu zece ani.
Cartea nu e doar o lectură plăcută, ci și un exercițiu numai bun pentru fiecare dintre noi: să ne oprim un pic din tot ce facem și să ne gândim cum ne-am schimbat în ultimii zece ani din viața noastră – în bine sau… în mai puțin bine?
Nu am să vă spun toate detaliile cărții și nici cum se termină, pentru că e genul de carte pe care trebuie să o experimentați singuri. Am să vă spun doar că o găsiți la reducere și cu transport gratuit pe Libris.ro! Pentru că am uitat să fim fericiți și e musai să ne aducem aminte!
Foto: countrymanormc.com
The post Cum ar fi să uiți cei mai importanți zece ani din viața ta? appeared first on Andreea Ignat.
April 5, 2017
Ei și… în ce direcție, păpușe?
Noi două. Mai exact, două tipe nebune și cu o poftă de viață și mai nebună, fără copii și fără responsabilități la acea vreme. Ne-am trezit într-o dimineață cu mare chef de ducă și ne-am întrebat una pe alta, la cafea, ce facem în week-end-ul ăla. Stăteam pe scaun, la masa din bucătărie, cu un genunchi aproape de piept și cu cana roșie plină de cafea în mână. Cu cealaltă mână băteam cu unghiile în masă și mă gândeam prin ce aventuri noi mai pornim în acea zi. Dacă aș fi știut cum se va termina ziua noastră sau că aveam să învăț ce e aia o casetă de direcție de la AutoAtu, poate altfel ar fi stat lucrurile și n-aș mai fi zis din prima „Da!” atunci când prietena mea mi-a spus atunci la masă „Hai să ne urcăm în mașină și să plecăm pur și simplu! Vedem pe drum în ce direcție o luăm!”.
Trebuie să recunosc că încă mai fac asta! Încă fac deja primul pas când cineva îmi spune să plecăm, deși nu avem nicio direcție clară! Și așa am făcut și atunci. Ne-am urcat în mașina ei și am plecat la drum! Râdeam încontinuu de faptul că nu știam încotro mergem și ne bucuram din plin de libertatea noastră. Eram noi două și lumea noastră al naibii de frumoasă! Până când…
Mașina s-a oprit. Pur și simplu! Ne-am uitat una la alta, ne-am uitat în bord, ne-am uitat în jur. Am zis că întreb ca o glumă, dar totuși am întrebat: „Ai pus benzină?”. A început să râdă și mai tare decât râdeam înainte și a zis că a uitat. Plecasem la drum, mama naibii știe unde, fără benzină în mașină! Nu mai era nimeni pe drum sau prin apropiere, așa că i-am zis să rămână acolo, iar eu plec după benzină sau după ajutoare ceva. Nici măcar pe jos nu aveam o direcție clară! La câteva minute bune de mers, am văzut un cuplu mai în vârstă pe marginea drumului, la un grătar. Mi-am luat zâmbetul inocent și am pășit cu încredere și umilință spre ei. Le-am spus că am rămas fără benzină și că le plătesc dacă îmi pot da o sticlă cu „lichidul magic”. Atât de varză eram că nici măcar nu aveam o sticlă goală la mine. Au trebuit oamenii ăia să își arunce niște apă ca să îmi dea mie benzina mult dorită. M-am întors la mașină triumfătoare, am pus benzina în ea și am pornit din nou la drum. Evident, fără direcție și crezând că aia avea să fie singura provocare din aventura noastră pe patru roți. Până când…
Mă uit la ea în timp ce râdem amândouă și îi zic „Vezi că ți s-a întins rimelul la ochi!”. Atât i-a trebuit! A sărit ca arsă în oglinda retrovizoare să-și șteargă rimelul întins, de parcă nu puteam să mergem în excursia noastră în două cu un strop de rimel pe față! A durat o fracțiune de secundă cât s-a mișcat brusc spre oglindă cu tot cu mâinile pe volan, iar mașina s-a întors în mijlocul drumului și s-a izbit de parapet. Eram atât de obosite și de speriate, încât am rămas amândouă în transă câteva secunde, de nu știam ce să spunem sau ce să facem. Am coborât din mașină, ne-am uitat la ea, ne-am uitat una la alta și am hotărât să sunăm un prieten. Eram la ea în oraș, așa că am lăsat-o să își sune cunoștințele și să ne salveze din aventura noastră nu tocmai plăcută.
Când a venit un nene care a inspectat mașina, stăteam amândouă tăcute pe margine și ne rodeam unghiile, sperând să fie totul bine și să nu trebuiască să plătim niște prețuri exorbitante pe reparații. Când s-a întors spre noi și ne-a spus că avem o problemă la caseta de direcție, ne-am uitat una la alta și am început să râdem în hohote. Se pare că avusesem o problemă la direcție de la bun început! Evident, nu la mașină, ci la căp`șorul nostru mult prea tânăr și mult prea dornic de aventură! Ce să-i faci? E greu cu direcția, dom`le, mai ales când ești tânără și dornică de aventură, nu-i așa?
Foto: shutterstock.com
The post Ei și… în ce direcție, păpușe? appeared first on Andreea Ignat.
March 27, 2017
Când nu știi ce să-i cumperi șefului, soacrei și prietenilor, dar toți vor cadouri de la tine
Pentru că se apropie un nou val cu ocazii de făcut cadouri, apar, evident, și articolele aferente. Citeam zilele trecute un astfel de articol și uite așa am ajuns pe cadouri business pe Debonaire.ro. Și atunci m-a izbit întrebarea: Cui e mai greu să îi faci cadou – cuiva apropiat, căruia poți să îi faci un cadou mai personal, sau cuiva cu care lucrezi, șef, angajat, colaborator?
Când faci cadou cuiva drag, apropiat, din familie, așteptările sunt foarte mari de ambele părți. Tu nu vrei să dezamăgești, cel care primește cadoul nu vrea să fie dezamăgit. Când faci cadou cuiva din mediul business, te întrebi care e suma pe care ar trebui să o cheltuiești și, evident, care e acel cadou care „se cade” a fi oferit. Pentru că e clar că nu îi poți cumpăra unei angajate, unui șef sau unui colaborator o lenjerie sexy, o lenjerie de pat sau pur și simplu haine. Însă, cu ceva general sigur nu dai greș, fie că e vorba de cadouri corporate, fie că e vorba de ceva personalizat!
Dulciurile se pare că reprezintă cadoul universal care merge cel mai bine în toate cazurile și cu toate ocaziile. Până și marile companii preferă să le ofere angajaților și colaboratorilor coșuri de cadouri cu diferite bunătăți, pentru că, hei, cui nu îi plac dulciurile? Cine nu se bucură de un cozonac delicios în plus, alături de o sticlă de vin, care merge perfect cu friptura aia de Paște? Cine nu are în casă un dulăpior magic cu dulciuri cumpărate și primite de la alții, de unde mai păcătuiește din când în când cu câte o bucățică de ciocolată?
60% dintre cadouri corporate, adică dintre coșurile cu produse oferite de marile companii, ajung la angajați, iar restul merg către clienți și alți parteneri de afaceri. Deci, treaba e clară! Nu ai cum să dai greș cu un coș cu bunătăți, oricât de mult și-ar dori angajații o vacanță sau o mașină! Și până la urmă, coșurile astea merg în orice situație: Paște, Crăciun, 8 martie, promovare, mulțumire, felicitare etc. Merg chiar și cu cineva din afara mediului de business, de la prieteni de familie și familie, la medici, profesori, vecini, soacre și altele asemănătoare.
Și am stat și am analizat nu doar studiile și topurile citite în articolele de pe net! Am analizat și cadourile de acest gen pe care le-am oferit sau pe care le-am primit în ultimii ani. Coșurile cu bunătăți chiar sunt o soluție cu care nu dai greș!
Foto: amtec.us.com
The post Când nu știi ce să-i cumperi șefului, soacrei și prietenilor, dar toți vor cadouri de la tine appeared first on Andreea Ignat.
March 25, 2017
Cum am învățat să ignor replicile bărbaților tăind facturi
Când eram eu tânără și zbuciumată, pe lângă distracția normală vârstei, mai aveam și altceva în cap: bani. Mă înnebunea dorința asta de a fi pe cont propriu și de a face și eu bani. Mulți bani. Banii mei! Așa că, pe timpul facultății, am lucrat încă din primul an de studiu, iar în vacanțe îmi mai luam tot timpul un job, că, deh, aveam extra-timp!
Într-o vară, am decis să mă angajez ca agent de vânzări la un depozit de băuturi alcoolice. Aveam 20 de ani și un pic, nu știam nimic despre vânzări, iar despre alcool știam doar cât îl consumam la petreceri. Adică m-am dus ca vițelul la poartă nouă, vorba poetului! Culmea e că m-au angajat, dar nu pentru că aș fi fost eu prea tare pe vânzări, ci pentru că nu prea existau fete tinere și zâmbitoare ca agenți de vânzări. Mai ales la un depozit de băuturi alcoolice.
Dar, ca orice job și ca orice experiență de viață, mi-a prins bine, pentru că m-a călit și m-a învățat tot felul de lucruri utile: cum să vorbesc cu clienții dificili, cum să tai o factură și o chitanță sau cum să fac corect un inventar. Bine, și am mai învățat cum să ignor replicile bărbaților din barurile și restaurantele pe care le aveam în portofoliu, în timp ce tăiam facturi și preluam comenzi. Și erau multe! Atât comenzile, cât și replicile!
Îmi aduc aminte cum mergeam în fiecare zi kilometri întregi, pe un soare puternic, cu fustița mea nici prea-prea, nici foarte-foarte, cu geanta mare care îmi atârna greu pe umăr și în care aveam tot timpul facturierul, chitanțierul, agenda și pixul. Era horror să tai facturi și chitanțe, să fac calcule și să socotesc TVA-ul. Eu, care și acum număr pe degete, iar când merg la restaurant, la salon sau oriunde trebuie să socotesc ceva, fac adunarea pe calculatorul de pe telefon. Dacă aș fi avut atunci o tabletă cu un soft special instalat pe ea, poate că altfel ar fi stat lucrurile. Învățam și eu mai multe din tainele vânzărilor și ale calculelor și poate aș fi avut mai multă încredere în mine.
Bine ai venit în era tehnologiei!
Noroc că acum, când am și eu firma mea, am un soft de contabilitate primară, care mă ajută să nu-mi bat capul. Bine, nu cred că a fost inventat doar pentru oamenii ca mine, care nu vor să audă de finanțe și alte nebunii de genul. Softul ăla e perfect pentru că poți emite o factură imediat, de oriunde ai fi, fără să cari după tine teancul de facturi; poți să vezi clar ce facturi ai emis, când le-ai emis și cine a plătit; poți să modifici facturile, fără să le mai anulezi, cum se întâmpla la facturierul clasic; poți să personalizezi facturile cum vrei tu; poți să extragi automat rapoarte, fără să mai ai Excel-uri suplimentare sau topuri de hârtie inutile. Pe scurt, mă ajută să am mai mult timp pentru ceea ce ar trebui să fac eu cu adevărat în firma mea: să creez conținut și să am clienți fericiți!
Așa că, le mulțumesc tuturor celor care s-au gândit să creeze softuri pentru contabilitate atât de ușor de folosit, pentru că, hai să recunoaștem, nu toți suntem făcuți pentru asta! De exemplu, mama, care are centura neagră în Excel și contabilitate, și bărbată-miu, care e atotștiutor în ale finanțelor, sunt șocați de fiecare dată când eu nu știu și nici nu vreau să știu cum stă treaba cu contabilitatea. Nah, ce să zic, așa e în familii, nu? Unii cu cifrele, alții cu cuvintele!
Foto: shutterstock.com
The post Cum am învățat să ignor replicile bărbaților tăind facturi appeared first on Andreea Ignat.
