Liviu Szoke's Blog, page 7

25% reducere la coșul de cumpărături din partea Editurii Nemira

Pentru că pe 23 aprilie se sărbătorește Ziua Internațională a cărții și a drepturilor de autor, iar de Paști o carte (sau mai multe) ar reprezenta pentru mulți cadoul perfect, prietenii de la Editura Nemira împreună cu Biblioteca lui Liviu vă oferă o reducere suplimentară la coșul de cumpărături* de pe nemira.ro.

Așadar, pe lângă reducerea deja existentă, la final, după ce puneți toate produsele în coș, veți beneficia de încă 25% reducere suplimentară folosind codul bibliotecaluiliviu25. Spor la cumpărături!

*Codul cadou Nemira este valabil în perioada 15-19 aprilie 2022, exclusiv pe nemira.ro. Se aplică la valoarea totală a produselor eligibile din coșul de cumpărături, prin introducerea codului în câmpul special CODURI PENTRU DISCOUNT.

Reducerea de 25% va fi dedusă din valoarea totală a produselor eligibile comandate și nu se cumulează cu alte beneficii acordate prin coduri cadou, active pe www.nemira.ro. Produse care nu sunt eligibile: precomenzile, ebook-urile, cardurile cadou, titlurile Ierburi uitate și Cărticica de biniște.

Și să nu credeți că am uitat de recomandări!

Ursula K. Le Guin – Lumii îi spuneau pădure (pentru că Ursula): https://nemira.ro/lumii-ii-spuneau-padure-ursula-k-le-guin

Robin Hobb – Corabia destinului vol. 2 – Visurile dragonilor (pentru că s-a încheiat trilogia): https://nemira.ro/corabia-destinului-vol-2-visurile-dragonilor-trilogia-corabiile-insufletite-partea-a-iii-a

Stephen King – Un strop de sânge (pentru că e un volum scris de Rege, deci o sărbătoare): https://nemira.ro/un-strop-de-sange-stephen-king (aici puteți alege și Sub dom, într-o traducere nouă, de Ona Frantz: https://nemira.ro/pachet-sub-dom-2vol-stephen-king)

Kamala Harris – Adevărurile noastre. Visul american (pentru că nu trebuie uitată nici non-ficțiunea, firește): https://nemira.ro/adevarurile-noastre-visul-american-kamala-harris

Maria Orban – Oameni mari (ed. 2022) (Selecția Festival du Premier Roman de Chambéry 2022, nominalizat în 2021 la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei, la categoria „Proză Debut”) – nu trebuie uitați nici autorii români, nu? – https://nemira.ro/oameni-mari-maria-orban

Fragment în avanpremieră: James S.A. Corey – Cibola în flăcări

Explozii apocaliptice, reactoare scoase din funcțiune, teroriști, crime în masă, limacși ucigași, iar acum, o epidemie de orbire.

E o planetă îngrozitoare! N-ar fi trebuit să venim aici.

Poarta deschisă spre necunoscut s-a dovedit promisiunea unui nou început, însă cursa pentru colonizarea unei noi planete cu un potențial imens iscă un conflict de interese ce se transformă rapid într-o luptă pentru supraviețuire. James Holden și echipajul Rosinantei primesc sarcina de a media conflictul până la luarea unei decizii cu privire la proprietatea asupra ei. Diferendul nu reprezintă însă singura problemă, deoarece o civilizație străveche, despre care se crede că este responsabilă de protomoleculă, a abandonat pe planetă hibrizi între mașinării și viața organică, care se trezesc amenințător la viață.

Starea obișnuită a naturii este să-și revină după cel mai recent dezastru.  

Era un truism al biologilor ecologiști, pe care îl rosteau așa cum un credincios ar fi spus o rugăciune.

Traducător: Cezar Petrilă

ISBN: 9786069000618

Tip coperta: hardcover

Pagini: 624

Mărime: 145 x 215 mm

FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

Nu mai pășea. Pur și simplu își împingea câte puțin un picior în față, prin alunecare, își muta greutatea, după care își trăgea celălalt picior. Solul era neted ca gheața. Aproape fără aderență. Sunetul gros se auzi din nou, destul de aproape, încât simți că sala începu să vibreze. Își fixă privirea pe întu­necimea din zona moartă și înaintă. Încă un pas. Încă unul. Încă unul. Era aproape. Spatele o durea îngrozitor. Brațele îi erau amorțite, pumnii parcă nu‑i mai aparțineau, fiind doar întâmplător legați de ea.

Un roi argintiu și albastru țâșni prin pasaj, năpustindu‑se spre ea ca un nor de muște. Elvi împinse un picior, alunecă în față, căzu…

Cea mai potrivită analogie la care ajunse creierul ei, apoi o respinse, apoi o adoptă din nou, era căderea într‑un lac. Era rece, și totuși nu era rece. Se simțea un miros pătrunzător de nămol. Emanația fetidă a putreziciunii. Elvi fu conștientă decorpul său, de piele, de tendoane și de curbura abdomenu­lui. Fu conștientă de terminațiile nervoase care i se declanșau în creier. Se distrugea și se observa cum se distruge. Toate bacteriile de pe pielea și din sângele ei, virușii din țesuturi. Femeia care fusese Elvi Okoye devenea un peisaj. O lume. Ea cădea mai departe în față.

Celulele deveniră molecule – nenumărate, complexe și variate. Demarcația dintre un lucru și altul dispăru. Nu exista decât o comunitate de molecule ce se agitau într‑un dans general. Apoi atomii ce alcătuiau moleculele renunțară la spațiul lor și ea se metamorfoză într‑un suflu. O ceață. Un joc minuscul de câmpuri și interacțiuni într‑un vid la fel de perfect ca spațiul. Era o vibrație în neant.

Elvi se rostogoli pe o parte. O durea totul, iar durerea era interesantă. Mai mult un subiect de curiozitate decât de suferință. Respira. Simțea cum aerul îi intra prin gât, umplându‑i rețeaua complexă de cavități moi din spatele coastelor. Era o senzație ciudată și minunată în același timp. O menținu până începu să‑și dea seama că timpul exista. Că momentele treceau. Asta însemna că nucleii bazali, cerebe­lul și cortexul cerebral începeau de fapt să funcționeze. Și resimți o uimire distantă. Deschise ochii spre neant.

Strângea ceva la piept, de parcă ar fi fost un obiect prețios. Obiectul albastru. Miller. Doar că nu mai era albastru. Era întunecimea cu ochii închiși de pretutindeni. Îi dădu dru­mul și se așeză. Lumea amuțise. Niciun bubuit grav. Nicio țăcănitură. Doar respirația ei. Curgerea liniștită a sângelui prin vene. După câteva clipe, își scoase terminalul din buzu­nar și mări luminozitatea ecranului la maximum, pentru a‑l folosi pe post de lanternă.

În jur, artefactele de pe Noua Terra zăceau moarte pe sol. Picioarele cu muchii tăioase erau înțepenite. Clești imenși, inumani, păreau sculptați în piatră. O zonă presărată cu pete argintii indica locul unde căzuse norul de mecanisme miniaturale, un milion de cadavre minuscule dezactivate simultan. Lumina era prea slabă pentru a percepe culorile, totul fiind scăldat în gri uniform.

Se ridică în șezut și, fără tragere de inimă, se întoarse într‑o parte. Era acolo. Negru și strălucitor pe margini. Pe Elvi o cuprinse o teamă aproape supranaturală. Se gândise – sperase – că avea să dispară. Orice ar fi fost, ea trecuse prin chestia aia, care o descompusese, însă fusese destul de sim­plu să se reasambleze de cealaltă parte. Chestia aceea o sal­vase și nu văzuse în viața ei ceva care s‑o umple de o groază mai profundă decât întunecimea aceea complexă.

Se ridică în picioarele care o dureau. Așteptă o clipă. Își dădu seama că plângea, fără să știe exact din ce motiv. Foa­mea, teama, ușurarea, bucuria și frica de moarte. Era prea mult. Era bine.

Vocea pe care o auzi era umană și îndepărtată. Holden.

— Elvi? Elvi! Ești acolo?

— Sunt aici, strigă ea.

— Am reușit?

Trase adânc aer în piept, apoi inspiră profund.

— Da, spuse ea. Am reușit.

Semnal editorial 469 + Fragment în avanpremieră: Jo Nesbø – Leopardul

Înecul

Ea se trezi. Clipi în întunericul ca de smoală. Căscă, apoi trase aer pe nas. Clipi din nou. Simți cum o lacrimă îi alunecă pe față, apoi cum aceasta dizolvă sarea celorlalte lacrimi. Dar saliva nu‑i mai ajungea în gât; gura îi era uscată și aspră. Obrajii îi erau împinși în afară de presiunea din interior. Corpul străin din gura ei îi dădea impresia că o să‑i explodeze capul. Însă ce era? Ce era? Primul lucru la care se gândi când se trezi fu că vrea să se întoarcă. Înapoi în adâncimile întunecoase și calde care o învăluiseră până atunci. Efectele injecției pe care i‑o administrase el încă nu trecuseră, însă ea știa foarte bine că avea să urmeze și durerea, căci o simțea crescând în pulsul ei încet și amorțit, în zvâcnirea spasmodică a sângelui în propriul creier. El unde era? Stătea cumva chiar în spatele ei? Își ținu răsuflarea, ascultând. Nu auzi nimic, dar simți totuși o prezență. Ca și cum acolo ar fi fost un leopard. Cineva îi spusese că leoparzii făceau atât de puțin zgomot încât se puteau furișa neauziți până lângă prăzile lor, în întuneric. Că își puteau potrivi răsuflarea ca să capete același ritm cu a ta. Că își puteau ține răsuflarea când ți‑o țineai tu. Dar ea era sigură că îi poate simți căldura corpului. Ce mai aștepta? Expiră din nou. Iar în clipa aceea fu sigură că simțise o răsuflare în ceafă. Se răsuci brusc, lovi cu mâna, dar nu întâlni decât aer. Se ghemui, încercând să se facă mică, să se ascundă. În zadar.

Cât timp rămăsese inconștientă?

Medicamentul își pierdea efectul. Senzația dură doar o fracțiune de secundă. Suficient cât să‑i ofere senzația de anticipare, promisiunea. Promisiunea a ceea ce urma să vină.

Obiectul străin care fusese așezat pe masa din fața ei era de mărimea unei bile de biliard, dintr‑un metal lucios, pe care erau săpate mici găuri, numere și simboluri. Dintr‑o gaură se ițea un fir roșu ce avea o buclă în capăt, care o dusese imediat cu gândul la bradul de Crăciun ce trebuia împodobit în casa părinților ei pe 23 decembrie, adică peste șapte zile. Cu globuri sclipitoare, zâne de Crăciun, inimioare, lumânări și steaguri norvegiene. Peste opt zile, urmau să cânte tradiționalul colind de Crăciun, iar ea avea să vadă ochii scânteietori ai nepoților și nepoatelor sale atunci când își vor desface cadourile. Toate lucrurile pe care ar fi trebuit să le facă altfel. Toate zilele de care ar fi trebuit să profite la maximum, evitând evadările din cotidian, pe care ar fi trebuit să le umple cu fericire, viață și iubire. Locurile prin care trecuse fără să le vadă, cele pe care plănuise să le viziteze. Bărbații pe care‑i cunoscuse, bărbatul pe care încă nu îl cunoscuse. Fetusul de care se debarasase la șaptesprezece ani, copiii pe care încă nu îi avusese. Zilele pe care le irosise pentru cele pe care crezuse că le mai are.

Apoi încetă să se mai gândească la orice altceva în afară de cuțitul care fusese etalat pentru ea. Și la glasul blând care îi spusese să‑și bage acea bilă în gură. Iar ea se supusese, normal. Cu inima bubuindu‑i în piept, deschisese gura cât putuse de mult și împinsese înăuntru bila aceea cu firul atârnat afară. Metalul avea un gust amar și sărat, precum lacrimile. Apoi capul îi fusese dat cu forța pe spate, iar oțelul îi arsese pielea când tăișul cuțitului îi fusese lipit de gât. Tavanul și încăperea erau iluminate de un lampadar comun sprijinit de perete, într‑un colț. Beton gol, cenușiu. În afară de lampadar, în încăpere se mai aflau o masă de camping, două scaune, două sticle goale și două persoane. Ea și el. Simți mănușa de piele atunci când un deget trăsese ușor de firul roșu care îi atârna din gură. Iar în clipa următoare, avu impresia că pur și simplu îi exploda capul.

Bila își mărise dimensiunea și îi împinsese cu forță interiorul gurii. Însă oricât de mult și‑ar fi desfăcut fălcile, presiunea rămânea constantă. Iar el o examinase cu o privire concentrată, preocupată, ca un dentist care verifica dacă aparatul dentar stă cum ar trebui. Un surâs subțire, ce trăda mulțumire.

Cu ajutorul limbii, pipăise muchiile circulare ușor înălțate din jurul găurilor din bilă, înțelegând că ele erau cele care îi apăsau cerul gurii, limba, dinții și omușorul. Încercase să spună ceva. Iar el ascultase cu răbdare su‑ netele lipsite de sens care‑i ieșeau din gură. Încuviințase când ea renunțase până la urmă, apoi scosese o seringă. Picătura din vârf scânteiase în semiobscuritate. După care el îi șoptise în ureche: Să nu atingi firul!

Apoi îi făcuse o injecție în gât. Iar ea își pierduse cunoștința în câteva secunde.

Își asculta propria răsuflare îngrozită în timp ce clipea în beznă. Trebuia să facă ceva.

Își așeză palmele pe spătarul scaunului, care devenise lipicios de la sudoarea ei, apoi se săltă în picioare. N‑o opri nimeni.

Avansă cu pași mici până se lovi de perete. Pipăi suprafața netedă și rece. Ușa de metal. Trase de zăvor. Nu se clinti. Încuiată. Normal că era încuiată. Ce își imaginase? Auzea un râset sau era doar în capul ei? El unde era? De ce se juca în felul ăsta cu ea?

Fă ceva! Gândește! Dar ca să gândească, mai întâi ar trebui să scape de bila asta, înainte ca durerea s‑o facă s‑o ia razna. Își puse degetul mare și arătătorul în colțurile gurii. Pipăi muchiile acelea înălțate. Încercă în van să‑și strecoare degetele sub una dintre ele. O luă tusea și o cuprinse panica, atunci când se trezi că nu poate să respire. Își dădu seama că muchiile tumefiaseră carnea din jurul traheii, așa că în curând avea să fie în pericol de asfixiere. Izbi cu piciorul ușa de metal, încercă să țipe, însă bila aceea înăbușea orice sunet. Renunță iar. Se rezemă de perete. Ascultă. Nu cumva îi auzea umbletul acela precaut? Nu se mișca prin cameră? Se juca cu ea, încercând s‑o facă să înnebunească? Sau era doar sângele ei, care îi bubuia în urechi? Se ținu tare, ignorând durerea, și se sili să‑și închidă gura. Muchiile coborâră cu greu, însă apoi țâșniră imediat înapoi în sus, forțându‑i gura să se deschidă la loc. Acum bila părea să‑i pulseze în gură, ca o inimă de fier, parte din ea.

Fă ceva! Gândește!

Arcuri. Muchiile erau acționate de arcuri. Acestea fuseseră declanșate când el trăsese de fir. Să nu atingi firul! îi spusese el.

De ce nu? Ce s‑ar fi întâmplat?

Se lăsă să alunece în josul peretelui, până ajunse în fund. O răcoare umedă răzbătea din podeaua de beton. Dădu să țipe iar, dar nu reuși. Tăcere. Liniște.

Toate lucrurile pe care ar fi trebuit să le spună celor pe care îi iubea, în locul vorbelor pe care le folosise ca să umple tăcerea față de cei care îi erau indiferenți.

Nu exista nicio cale de scăpare. Era doar ea și această durere incredibilă, care‑i făcea capul să explodeze.

Să nu atingi firul!

Dacă trăgea de el, poate că muchiile s‑ar retrage în interiorul bilei, iar ea ar scăpa de durere.

Gândurile îi umblau parcă într‑o buclă. De cât timp se afla aici? De două ore? De opt? De douăzeci de minute?

Dacă tot ce trebuia să facă era să tragă de fir, de ce nu o făcuse deja? Pentru că avertismentul acela îi fusese dat de un țicnit? Sau pentru că era doar o parte din joc? Pentru a fi păcălită să se împotrivească tentației de‑a opri această durere inutilă? Sau jocul consta de fapt în sfidarea avertismentului și dacă ar trage de fir… s‑ar întâmpla ceva oribil? Ce? Și ce era bila asta?

Da, era un joc, unul brutal. Pe care trebuia să‑l joace. Durerea era insuportabilă, gâtul i se umfla întruna și în curând avea să se sufoce.

Încercă iar să țipe, dar țipătul i se transformă într‑un suspin, iar ea clipi de câteva ori, fără să mai producă vreo lacrimă.

Găsi cu degetele firul care‑i atârna dintre buze. Trase ușor de el, de probă, până ce acesta se întinse la maximum.

Cum era și firesc, regreta o mulțime de lucruri pe care încă nu le făcuse. Însă dacă o viață întreagă de negare ar fi condus‑o în orice altă situație decât cea de față, în clipa asta, ea ar fi ales‑o pe aceea. Voia doar să trăiască. Să ducă orice fel de viață. Pur și simplu.

Trase de fir.

Acele țâșniră din muchiile circulare. Lungi de șapte centimetri. Patru îi străpunseră obrajii în ambele părți, trei trecură prin sinusuri, două prin orificiile nazale și două prin bărbie. Două ace îi străpunseră traheea, unul îi pătrunse în ochiul drept, unul în ochiul stâng. Mai multe ace străpunseră partea din spate a cerului gurii și îi ajunseră în creier. Dar nu aceea fu cauza directă a morții. Pentru că bila de metal împiedica orice mișcare, se trezi incapabilă să scuipe afară sângele care îi curgea din rănile din gură. În schimb, începu să‑i alunece de‑a lungul traheii și în plămâni, așa încât oxigenul nu mai fu absorbit de fluxul sangvin, ceea ce duse la stop cardiac și la ceea ce legistul avea să numească în raportul său hipoxie cerebrală, adică lipsă de oxigen în creier. Cu alte cuvinte, Borgny Stem‑Myhre s‑a înecat.

Întunericul iluminat

18 decembrie

Zilele sunt scurte. Afară e încă lumină, însă aici, în camera mea obscură, e un întuneric perpetuu. În lumina lămpii de lucru, oamenii din imaginile de pe pereți par enervant de fericiți și de neștiutori. Atât de plini de așteptări, ca și cum ar fi de la sine înțeles că viețile li se aștern înainte, un ocean de timp perfect calm, neted și netulburat. Am decupat articole din ziare, am tăiat toate poveștile lacrimogene despre familia cuprinsă de șoc, am eliminat toate detaliile sângeroase ale modului în care a fost găsit cadavrul. M‑am mulțumit cu inevitabila fotografie pe care o rudă sau un prieten i‑a oferit‑o unui reporter insistent, o imagine cu ea în floarea vârstei, zâmbind de parcă ar fi fost nemuritoare.

Poliția nu știe multe lucruri. Deocamdată. Dar în curând vor avea mult mai multe informații cu care să lucreze.

Ce, când, cum se întâmplă ca un individ să devină criminal? Să fie înnăscut, să fie în gene, o potențială moștenire pe care unii o au, iar alții nu? Sau totul e modelat de nevoie, transformat într‑o confruntare cu lumea, o strategie de supraviețuire, o boală care îți salvează viața, o nebunie plină de rațiune? Pentru că‑n timp ce boala este un bombardament febril al trupului, nebunia este o retragere necesară într‑un loc în care cineva poate renaște.

Eu, unul, consider că abilitatea de‑a ucide este fundamentală pentru orice persoană sănătoasă. Existența noastră este o luptă continuă pentru câștig și oricine nu e în stare să‑și omoare vecinul nu are dreptul să existe. La urma urmei, omorul este doar grăbirea inevitabilului. Moartea nu îngăduie excepții, e un lucru bun, pentru că viața e doar suferință și durere. În felul ăsta, orice crimă devine un act de binefacere. Doar că nu pare așa când soarele îți încălzește pielea sau apa îți udă buzele și îți recunoști pofta imbecilă de‑a trăi fiecare clipă și ești gata să‑ți cumperi alte firimituri de timp cu tot ce‑ai acumulat de‑a lungul vieții: demnitate, statut, principii. Atunci trebuie să sapi adânc, să lași mai mult loc luminii derutante, orbitoare. Către întunericul iluminat rece. Și să percepi esența dură. Adevărul. Asta a trebuit să găsesc. Asta am găsit. Cum se transformă o persoană în criminal.

Ce‑i cu viața mea? Oare cred și eu că e un ocean liniștit de timp nesfârșit?

Deloc. Nu va trece mult și voi ajunge în grămada de rebuturi moarte, alături de ceilalți actori ai acestei dramolete. Însă oricare va fi starea de degradare a trupului meu, chiar dacă va rămâne doar un schelet, tot va avea un surâs pe buze. Pentru asta trăiesc, pentru dreptul meu de‑a exista, pentru șansa de‑a mă reabilita, de‑a repara toată dezonoarea.

Însă acesta nu e decât începutul. Acum am să sting lampa și am să ies la lumina zilei. Puțina care‑a mai rămas.

Hong Kong

Ploaia nu se opri. Nici măcar puțin. De fapt, nu se opri deloc. Ploua mărunt, săptămână după săptămână. Pământul era îmbibat cu apă, autostrăzile europene începeau să se lase, păsările migratoare nu mai migrau și fusese semnalată apariția unor insecte care nu aveau ce căuta în climatul nordic. Calendarul arăta că era iarnă, însă parcurile din Oslo nu erau doar lipsite de zăpadă, nici măcar maronii nu erau. Erau la fel de verzi și de îmbietoare precum terenul artificial din Sogn, unde disperații să fie în formă alergau în colanții lor Bjørn Dæhlie, așteptând în zadar condiții propice să poată schia în jurul lacului Sognsvann. În ajunul Anului Nou, ceața era atât de groasă încât zgomotul artificiilor era purtat din centrul Osloului tocmai în suburbia Asker, însă nu vedeai absolut nimic, chiar dacă le lansai de pe peluza din spatele propriei case. Chiar și așa, în noaptea respectivă, norvegienii lansau artificii în valoare de șase sute de coroane de fiecare gospodărie, conform unui studiu de consum, care mai relevase și că numărul norvegienilor care își împliniseră visul la un Crăciun fără zăpadă pe plajele albe ale Thailandei se dublase în doar trei ani.

Dar se părea că și în Asia de Sud‑Est vremea o luase razna: simboluri bizare, pe care de obicei le vedeai doar pe graficele din sezonul taifunurilor, deveniseră vizibile pe toată Marea Chinei. În Hong Kong, unde luna februarie este una dintre cele mai secetoase din an, turna cu găleata și vizibilitatea scăzută însemna că avionul cursei Cathay Pacific 731 de la Londra era nevoit să survoleze de câteva ori înainte să aterizeze pe aeroportul Chek Lap Kok.

– Ar trebui să te bucuri că nu trebuie să aterizăm pe aeroportul vechi, îi zise pasagerul cu față de chinez Kajei Solness, care strângea atât de tare brațele scaunului, încât încheieturile i se albiseră. Era în centrul orașului, ar fi însemnat să ne înfigem fix într‑un zgârie‑nori.

Acestea erau primele cuvinte pe care le scotea bărbatul de când decolaseră, în urmă cu douăsprezece ore. Kaja se grăbi să profite de șansa de‑a se concentra la altceva în afara turbulențelor în care erau prinși momentan.

– Vă mulțumesc, domnule, chiar e liniștitor! Sunteți englez?

El se crispă ca și cum l‑ar fi pălmuit, făcând‑o să‑și dea seama că‑l jignise de moarte sugerând că ar fi putut face parte din rândul foștilor colonialiști.

– Ăăă… poate chinez?

El clătină energic din cap.

– Chinez din Hong Kong. Dumneavoastră, domnișoară?

Kaja Solness se întrebă o clipă dacă să‑i spună că e norvegiancă din Hokksund, apoi se rezumă doar la „norvegiancă“, la care chinezul din Hong Kong cugetă o vreme înainte de‑a scoate un triumfător „Aha!“, urmat de o mică precizare cu „scandinavă“, după care o întrebă ce treabă avea în Hong Kong.

– Trebuie să găsesc un bărbat, răspunse ea, uitându‑se în jos la norii cenușii‑albăstrii, în speranța că în curând va vedea și terra firma.

– Aha! repetă chinezul din Hong Kong. Sunteți foarte frumoasă, domnișoară. Să nu credeți ce se spune despre chinezi, cum că s‑ar căsători doar cu chinezi.

Ea reuși să schițeze un surâs vag.

– Chinezii din Hong Kong, vreți să spuneți?

– Mai ales chinezii din Hong Kong, încuviință el energic, ridicând în sus o mână fără verighetă. Eu lucrez în domeniul microcipurilor. Familia mea are fabrici în China și‑n Coreea de Sud. Ce faceți diseară?

– Voi dormi, sper, răspunse Kaja căscând.

– Dar mâine‑seară?

– Sper că până atunci îl voi găsi și că voi fi în drum înapoi spre casă.

Bărbatul se încruntă.

– Dar ce‑i cu atâta grabă, domnișoară?

Kaja refuză propunerea bărbatului s‑o conducă cu mașina și luă în schimb un autobuz, unul cu etaj, până în centrul orașului. O oră mai târziu, stătea singură pe un hol din hotelul Empire Kowloon, trăgând adânc aer în piept. Introdusese cardul de acces în ușa camerei și tot ce‑i mai rămânea acum era s‑o deschidă. Își sili mâna să apese clanța. Apoi ușa se deschise larg și ea se uită în cameră.

Nu era nimeni.

Normal că nu era nimeni.

Intră cu trolerul până lângă pat, apoi merse la fereastră și privi afară. Mai întâi în jos, la roiul de oameni de pe strada aflată cu șaptesprezece etaje mai jos, apoi la zgârie‑norii care în niciun caz nu semănau cu mult mai grațioșii ori mai pompoșii lor frați din Manhattan, Kuala Lumpur sau Tokio. Aceștia semănau cu niște mușuroaie de termite, înspăimântători și impresionanți în egală măsură, o mărturie grotescă a modului în care specia umană se poate adapta când șapte milioane de locuitori trebuie să‑și găsească loc pe nu mai mult de o sută de kilometri pătrați. Kaja simțea cum o cuprinde oboseala, așa că‑și azvârli pantofii și se lăsă să cadă pe pat. Chiar dacă era o cameră dublă și hotelul era de patru stele, patul lat de un metru douăzeci ocupa toată podeaua. Și abia acum înțelese clar că în toate acele mușuroaie de furnici ea trebuia să găsească o persoană, un om care, după toate aparențele, nu voia deloc să fie găsit.

O clipă sau două, își cântări opțiunile: să închidă ochii sau să se pună pe treabă. Se adună și se ridică în picioare, se dezbrăcă și intră în duș. După aceea, se postă în fața oglinzii și se convinse, fără vanitate, că acel chinez din Hong Kong avea dreptate: chiar era frumoasă. Nu era doar părerea ei, ci era un fapt aproape la fel de real precum era frumusețea în sine. Chipul cu pomeți înalți, sprâncenele groase și negre ca pana corbului, însă foarte fin arcuite deasupra unor ochi mari, aproape copilăroși, cu irisuri verzi ce scânteiau cu intensitatea maturității. Părul castaniu cu nuanțe mierii și buzele pline, ce păreau să se sărute una pe alta, alcătuind o gură ce părea, cumva, mare. Gâtul lung și subțire, trupul la fel de mlădios și sânii mici, ce nu păreau mai mult de două movilițe, mici umflături pe o mare de piele albă, palidă ca iarna, perfectă. Curbura blândă a șoldurilor. Picioarele lungi, care convinseseră două agenții de modelling din Oslo să bată drumul până la școala ei din Hokksund, doar ca să‑i accepte refuzul cu o clătinare tristă din cap. Și cel mai mult o încântase momentul în care unul dintre ei îi spusese, la plecare:

– Bine, dar să ții minte, draga mea: nu ești o frumusețe perfectă. Ai dinții mici și ascuțiți. N‑ar trebui să zâmbești atâta.

După aceea, începuse să zâmbească cu inima împăcată.

Kaja luă niște pantaloni kaki, o bluză impermeabilă subțire și apoi pluti, lipsită de greutate și neauzită, până jos la recepție.

– Vila Chungking? întrebă recepționera, incapabilă să se abțină să ridice o sprânceană, după care îi arătă cu degetul. Kimberley Road, apoi Nathan Road, după care la stânga.

Toate hostelurile și hotelurile din țările membre ale Interpolului erau obligate în mod legal să țină o evidență a tuturor oaspeților străini, însă când Kaja sunase la secretariatul ambasadei norvegiene ca să verifice unde fusese înregistrat ultima oară bărbatul pe care‑l căuta, secretara îi explicase că Vila Chungking nu era nici hotel, nici vilă în sensul de locuință a unor persoane bogate. Era un șir de magazine, de localuri cu livrare la domiciliu, de restaurante și, probabil, mai mult de o sută de hoteluri clasificate și neclasificate având între două și douăzeci de camere împrăștiate în patru blocuri‑turn enorme. Camerele de închiriat puteau fi caracterizate printr‑o serie de însușiri ce variau de la simple, curate și confortabile până la maghernițe și celule de o singură stea. Și, cel mai important dintre toate: la Vila Chungking putea dormi, mânca, trăi, munci și pierde vremea un om cu pretenții modeste de la viață fără să‑și părăsească mușuroiul.

Fragment în avanpremieră: Sally Hepworth – Soacra

În familia aceasta, fiecare ascunde un secret.

„O descriere perfectă a importanței lucrurilor despre care nimeni nu vorbește…“
Booklist

Una dintre cele mai bune cărți ale anului pentru People, PopSugar, Entertainment Weekly, Bustle & Cosmopolitan

Din clipa în care a făcut cunoștință cu soacra ei, Lucy a știut că nu era deloc nevasta perfectă pe care Diana și-o dorise pentru fiul ei. Relația lor a fost mereu politicoasă, lipsită de căldură. Și tânăra nu s-a putut plânge niciodată, pentru că Diana era o femeie despre care nimeni nu avea nimic rău de spus, un adevărat stâlp al societății, o luptătoare pentru drepturile femeilor refugiate.

Până când Diana se sinucide, lăsând în urmă un bilet în care mărturisește că nu a mai suportat să trăiască luptând cu cancerul. Numai că autopsia nu dă la iveală nicio urmă a bolii nemiloase, ci doar semne de otrăvire și urme de sufocare. Așa că toți cei din preajma sa devin suspecți de crimă.

Cine i-ar fi putut dori moartea Dianei? De ce și-a schimbat aceasta testamentul, dezmoștenindu-și copiii? Și, mai presus de orice, de ce Lucy nu pare deloc tristă fiindcă i-a murit soacra?

SOACRA

SALLY HEPWORTH

Traducere din limba engleză și note de

RUXANDRA TOMA

După cină, Tom ne îndrumă să mergem să ne relaxăm în „bârlog“, care este o încăpere cu tavan înalt și boltit ca de catedrală, cu rafturi pline cu cărți pe toți pereții și cu mobilier îmbrăcat în piele. Mi se pare că seamănă cu o cameră destinată doar domnilor. Un televizor uriaș se află deasupra bufetului și are un bar adevărat, încărcat cu tot felul de băuturi alcoolice. Ollie a fost chemat în bucătărie ca să ajute la servirea cafelei și a desertului (presupun că Diana vrea să-l interogheze de fapt în legătură cu mine), așa că eu mă duc să mă relaxez în clubul domnilor împreună cu Nettie și cu Patrick.

— Așadar, începe Patrick să spună dinspre bar, unde pregătește un fel de cocktail pentru mine, pe care nu-l vreau pentru că am băut deja două pahare de vin; dar pare atât de fericit că se poate juca în voie cu toate băuturile acelea, încât nu mă lasă inima să-l refuz. Ce părere ai despre Diana?

— Patrick, îi spune Nettie pe un ton prevenitor

— Ce? răspunde el cu un zâmbet. Nu-i o întrebare capcană.

Mă zbat patetic să găsesc un răspuns rezonabil, dar, sincer, nu-mi vine niciunul în minte. Aproape pe toată durata cinei, Diana ne-a întrebat dacă mai vrem legume. A evitat să răspundă la toate întrebările mele și, cu excepția chicotitului legat de felul în care s-a cunoscut cu Tom, a fost frustrant de rece întreaga seară. Sincer, dacă n-ar fi fost Tom și Nettie și Patrick, nici n-ar fi semănat cu o primă vizită la familia iubitului. Tot ce știu este că Diana nu-i deloc așa cum speram eu.

— Păi… cred că e…

Câteva cuvinte mi se rotesc prin gură – drăguță, interesantă, amabilă –, însă niciunul dintre ele nu mi se pare potrivit și nu vreau să mint. În fond, n-am venit aici doar ca să-i impresionez pe părinții lui Ollie. Dacă totul va merge bine între noi doi, o dată la doi ani, pentru tot restul vieții, o să-mi petrec Crăciunul împreună cu Nettie și cu Patrick… deci trebuie să fiu sinceră. Problema e că e prea devreme ca să fiu complet sinceră. Îmi dau seama că ai mare nevoie de aptitudini de politician atunci când faci cunoștință cu familia iubitului tău. Trebuie să știi pe cine și când anume să susții pentru a obține rezultate maxime. Mă hotărăsc să urmez sfatul mamei și găsesc ceva adevărat de spus.

— Cred că gătește formidabil de bine.

Patrick râde cu un pic prea mult entuziasm. Nettie îl săgetează cu privirea.

— Haide, Nets, zice Patrick dându-i un ghiont. Putea să fie mult mai rău. Bine măcar că-l avem pe Tom, nu-i așa?

Slabă alinare. Avusesem o imagine atât de clară a calităților pe care mi le doream de la o eventuală soacră, încât niciun socru, nici măcar Tom, n-ar fi putut să mă mulțumească. Dar Patrick, pe de altă parte, pare să-și fi acceptat fără prea multe probleme soacra cea neprietenoasă, în ciuda faptului că-i limpede că nici lui nu-i este simpatică.

— Ei, bine… spun eu după câteva minute în care Ollie nu și-a făcut apariția, având senzația că Nettie vrea să rămână puțin singură cu Patrick. Mă duc să văd ce se întâmplă cu desertul. Trec prin ușile duble în camera mare care dă spre bucătăria uriașă, în mijlocul căreia se află un blat enorm din granit. Ollie și Diana stau lângă blatul acela cu spatele la mine, părând că aranjează bucățile de brânză pe un platou.

— Nu contează ce cred eu, zice Diana.

— Pentru mine contează, spune Ollie.

— N-ar trebui.

Diana pronunță cuvintele ca o bibliotecară sau ca o profesoară de pian, foarte sec și foarte corect și fără niciun strop de nesiguranță. Eu mă opresc în prag.

— Vrei să spui că nu-ți place?

Răspunsul Dianei întârzie mult prea mult.

— Vreau să spun doar că nu contează ce cred eu.

Mă retrag repede, ca să nu mă vadă, și mă ascund după colț. Mă simt de parc-aș fi primit din senin o palmă. Îmi făcusem atâtea griji – că nu era soacra pe care o visasem, că nu se va ridica la înălțimea așteptărilor mele –, dar nici prin cap nu-mi trecuse (în manieră pur narcisistă) că ea n-o să mă placă pe mine.

— Pe bune, mamă? Chiar nu vrei să-mi spui ce părere ai despre Lucy?

— Of, Ollie!

Parcă o și văd cum dă din mână, ca și cum ar vrea să alunge o muscă.

— Cred că merge.

Încerc să descopăr o valență încurajatoare a lui „merge“, dar nu găsesc niciuna. „Merge“ e ceea ce ți se spune când hainele pe care le-ai îmbrăcat nu te fac să pari grasă. Sandviciul vechi de o zi care nu-ți provoacă o intoxicație alimentară „merge“. Și „merge“ nora aceea pe care nu ți-o dorești, dar care ar fi putut să fie cu mult mai nepotrivită.

— Aici erai, Lucy!

Mă întorc repede. Tom este în capătul holului. Radiază de încântare.

— Hai să mă ajuți să aleg vinul pentru desert. Nu știu niciodată care-i mai nimerit.

— Dar nu prea mă pricep la vi…

Însă Tom deja mă trage în jos pe scări, către o pivniță care adăpostește o colecție impresionantă de vinuri. Mă prefac că m-aș pricepe în timp ce gust câteva soiuri de astfel de licori, recunoscătoare pentru întunericul care-mi ascunde lacrimile pe care încerc să mi le stăpânesc în zadar.

Pentru mine, „merge“ e ca și cum ar fi spus că puteam să fiu moartă.

Editura Publisol lansează volumul „Ghetto veac XX”, o invitație în culisele unei epoci trecute și a unei întregi comunități, din perspectiva unui scriitor evreu: Ury Benador

Cartea apare în colecția Biblioteca Secolului 20 și cuprinde o prefață semnată de Ovidiu Pecican.

Ghetto veac XX prezintă „viața romanțată a lui Baruch Landau, care e, se pare, mai puțin viața lui, cât viața epocii sale și a evreilor.” (Ury Benador)

Romanul debutează abrupt, cu marea călătorie din 1930 a „financiarului” Baruch Landau, soldată cu dispariția sa șocantă, apoi are loc o întoarcere în anul 1925, an de cotitură, când, căsătorit cu Mira fiica unui rabin, caută să plece la București pentru a ieși din sărăcie. Epopeea familiei Landau începe în ghetoul din Dorohoi, continuă la Brăila unde tatăl, croitorul Mendl Landau, decide să se mute pentru a scăpa de sărăcie. În copilărie, Baruch face cunoștință cu antisemitismul în mai multe forme, de la frământările din 1907, când țăranii răsculați se dezlănțuie împotriva evreilor, sau când susține examenul la liceu, la care obține nota 8,33 dar nu este primit deoarece locurile fuseseră completate cu „neevrei”. Neavând bani pentru o școală particulară, se angajează mai întâi ucenic la un fotograf, apoi funcționar la o societate comercială. Se apropie de mișcarea socialistă, fiind fascinat de Ștefan Gheorghiu sau Panait Istrati. Baruch devine obsedat de problema evreiască, încearcă să scoată o gazetă în idiș și chiar să lanseze o mișcare de popularizare a limbii și literaturii idiș.

Ghetto veac XX a fost prima parte a unei trilogii plănuite de Benador, în care următoarele volume ar fi fost Mâl și beznă, și Urcuș în gol. Acestea însă n-au văzut niciodată lumina tiparului.

„Fiind vorba despre recuperarea unui autor evreu, unul dintre nu foarte mulții care s-au exprimat în spațiul nostru cultural, interesul față de creația lui deschide încă o cale spre înțelegerea mai bună a contribuției autorilor iudaici la ansamblul literar românesc dintre războaie. Acest patrimoniu este încă insuficient cunoscut, în pofida pașilor înainte care s-au făcut în reconstituirea unui peisaj plin de surprize și deloc lipsit de virtuți artistice. ”

Ovidiu Pecican

«Ghetto veac XX, cartea care l-a făcut cunoscut, este o frescă de proporții, o tentativă extraordinară de a da tabloul general al vieții evreilor din România. Miza autorului este, ca de obicei, maximă; el dorește să epuizeze subiectul, „rezolvându-l” odată pentru totdeauna, și nemailăsând altora niciun petic de comunitate neexplorat. Organigrama ghetoului ne este înfățișată până în cele mai mici amănunte, ca și cum romancierul ar fi avut în fața ochilor, deasupra biroului, o hartă a lumii evreiești, înfigând cu fiecare pagină scrisă un steguleț; ieri am scris despre sinagogi, astăzi am lichidat hederul și școlile, mâine dau gata înmormântările, săptămâna viitoare intru în negustori și haine vechi.»

    Al. Mirodan, Dicționar neconvențional al scriitorilor evrei de limbă Română

Ury Benador (Simon Schmidt) s-a născut la data de 1 mai 1895, în comuna Milișăuți (astăzi în județul Suceava). A fost al doilea născut dintre cei șase copii ai Liubei Schmidt și ai lui Moise Grünberg. A copilărit la Mihăileni, Botoșani, iar mai târziu s-a mutat cu familia la Brăila. A fost un autodidact, învățând de unul singur ebraica, franceza, germana, idiș și româna. 

În 1916, împreună cu Iacob Botoșanski, a editat bilunarul Der Hamer, unde a publicat și primele sale creații literare în idiș. Debutul literar în limba română a avut loc în anul 1924 la Iași în revista Lumea literară. 

A colaborat la numeroase periodice ale vremii. A obținut Premiul Asociației Criticilor Dramatici și Muzicali din România pe anul 1924. În 1927 a început să frecventeze cenaclul lui Lovinescu, „Sburătorul”, desfășurând o bogată activitate publicistică, de traducător, prozator și dramaturg, cu subiecte inspirate din mediul evreiesc și dovedind reale calități de analist. După 1944 a fost membru în Comitetul central al Consiliului Democratic Evreiesc. În 1948 a făcut parte din primul Comitet de conducere al Uniunii Scriitorilor, iar între 1947-1954 a îndeplinit funcția de secretar literar al Teatrului Evreiesc de Stat din București. 

A avut trei copii, două fiice și un fiu. A decedat la data de 23 noiembrie 1971, la București.

Opere: 1907 – Mloche – Mamluche (Meserie – împărăție), Nefilat Hahomot (Căderea zidurilor), 5 acte (1925) Appassionata (1935), Preludiu la Beethoven (1940), Ghetto veac XX (1934), Subiect banal (1935), Hilda (1935), Final grotesc (1940), Gablonz magazin universel (1961), Beethoven omul (1964).

Ghetto veac XX , de Ury Benador

(fragment)

«Baruch Landau ar fi socotit nebun pe oricine i-ar fi prorocit în după-amiaza aceea întunecată și ploioasă de octombrie 1925 că peste cinci ani o să apară în unul dintre cele mai citite cotidiene din București următoarea știre: 

O DISPARIȚIE SENZAȚIONALĂ 

De două zile a dispărut cu hidroavionul pilotat de el însuși cunoscutul financiar israelit Baruch Landau, magnatul trustului „Papyrus”, finanțatorul editurii „Mâine” și conducător din culise al acelei numeroase părți a concetățenilor noștri de confesiune mozaică, neasimilați și neasimilabili cu interesele și aspirațiile neamului. 

Se bănuiește o trecere în Rusia sovietică, lucru care, judecând după anumite afinități, ar fi și explicabil. 

Înregistrăm și zvonul unei plecări în Palestina. Ar fi, în sfârșit, un început al drumului înapoi către întâiul Canaan. 

Într-un fel sau altul, fuga e pusă în legătură cu situația Băncii Landau-Popp & Co. 

Dacă această fugă atavică îl scapă pe tristul aventurier de sancțiunile care n-ar fi putut să întârzie, au rămas încă destule „mari personalități” financiare și politice – printre care diverși deputați și ziariști, al căror somn nu mai poate fi liniștit. 

Foarte suspect ni se pare că anumita presă, care se pretinde bine informată, nu suflă un cuvânt, iar redactorii ei te asigură, între patru ochi, că e vorba de „una dintre obișnuitele singuratice călătorii nocturne deasupra Mării Negre pentru destinderea nervilor”. Ba un confrate a avut cinismul naiv să ne vorbească de „un probabil refugiu în anonimat într-un necunoscut cătun african”.

În numărul de mâine, amănunte senzaționale.

Un asemenea reportaj i s-ar fi părut o glumă de prost gust care în niciun caz nu-l putea privi pe el, „zdreanța melodramatică, adolescentul întârziat până la treizeci de ani, bovarizând și peergyntizându-și viața”, cum îi plăcea să spună.»

***

Date tehnice: ISBN 978-606-098-000-1

Preț 39,90 lei

Format 11 x 18 cm, 304 pagini

Cartea va fi disponibilă din 11 aprilie, pe publisol.ro, în librării (Cărturești, Librarium, librăriile Alexandria, Sedcom Libris Iași, Librăria Mihai Eminescu, libraria Șt.O. Iosif, Compania de librării București, Prăvălia cu cărți Constanța) și magazine on-line (emag.ro, libris.ro, librex.ro, elefant.ro, librarie.net, cartepedia.ro, carturesti.ro, bookzone.ro, bookcity.ro etc).

Partener de promovare:   Radio România Cultural

Lecturi 295: Camilla Läckberg & Henrik Fexeus – Cutia

Camilla Läckberg & Henrik Fexeus – Cutia (Mina Dabiri og Vincent Walder I: Box, 2021) 752p., TPB, 13×20, Trei, 2022, Colecția Fiction Connection/Crime, Trad. Carmen Vioreanu, Red. Irina Tudor Dumitrescu, 55,25 (65) lei, ISBN 978-606-40-1323-1

Nota Goodreads: 3,86 (1 547) note

Descrierea editurii: „Un thriller plin de suspans scris de un nou duo nordic — începutul unei serii captivante. Când o femeie ucisă este găsită într-o cutie străpunsă cu săbii, poliţia este descumpănită: a fost un număr de magie care n-a mers cum trebuie sau o crimă extrem de brutală? Mina Dabiri lucrează la poliţia din Stockholm și primește ajutorul lui Vincent Walder, un mentalist și expert în limbaj corporal și magie. Mina și Vincent fac legături cu cazuri mai vechi și își dau seama că sunt pe urmele unui criminal în serie nemilos, care trebuie oprit înainte să mai facă și alte victime. Însă personalităţile dificile ale celor doi complică situaţia; amândoi poartă secrete întunecate, iar trecutul lor pare legat de ceea ce se petrece acum. Iar ei trebuie să fie cu un pas înaintea ucigașului. Trebuie să se familiarizeze cu nebunia ca să-i poată pune capăt.”

Un nou blog tour, al optulea din acest an, în cadrul căruia cei (deja) opt bloggeri am scris despre Cutia, cel mai recent roman al autoarei suedeze Camilla Läckberg, cea care a creat celebra serie Fjällbacka (ce numără zece volume, toate apărute la Editura Trei) și care acum colaborează cu Henrik Fexeus, un celebru psiholog și conferențiar suedez, pentru a scrie împreună un cărțoi de peste șapte sute de pagini, pe care însă îl citești cu sufletul la gură nu doar datorită intrigii alambicate și a suspansului excelent dozat, ci și pentru stilul facil de a făuri acțiunea și a construi personajele.

Intriga este stufoasă și, așa cum ne-au obișnuit deja autorii nordici, teribil de complicată și de sângeroasă. Un criminal în serie recreează trucuri magice riscante în timpul cărora își omoară victimele. Prima victimă este Tuva, descoperită înghesuită într-o cutie de lemn și străpunsă de mai multe săbii. Acest truc se numește Sword box și este extrem de greu de realizat. Poliția din Stockholm nu are bineînțeles niciun indiciu cu privire la cine și, mai ales, de ce ar fi dorit să chinuie în asemenea hal o biată femeie. Așa că Mina Dabiri, unul dintre personajele principale ale seriei, anchetatoare foarte înzestrată, dar groaznic de obsedată de curățenie și de pericolul îngrozitor al bacteriilor și microorganismelor care pot provoca moartea în cazul în care nu te dai cu dezinfectant pe mâini din cinci în cinci minute (doar un mic exemplu, ele sunt de fapt nenumărate și reprezintă de fapt unul dintre motivele pentru care am să scad o stea unei povești care a reușit totuși să mă acapareze din prima), decide să profite de un pont primit de la o tânără de la Alcoolicii Anonimi și să-l abordeze pe Vincent Walder, un mentalist celebru pe plan național, care, crede ea, i-ar putea ajuta pe polițiști măcar să schițeze un eventual portret psihologic al celui care a fost în stare de o asemenea atrocitate.

Cum creierul lui Vincent Walder funcționează după alte coordonate (el însuși recunoaște acest lucru, nu inventez eu de dragul spectacolului), acesta fiind un adevărat obsedat de numerele pare și un magician de renume care se bazează enorm de mult pe interpretarea mimicii, a gesturilor oamenilor, văzând tipare acolo unde oamenii normali văd doar o întâmplare sau o simplă coincidență, ba se mai și descoperă că o sinucidere a fost de fapt un alt truc mortal cu viața unei alte persoane nevinovate, celebrul Bullet catch în care protagonista nu a reușit de fapt să prindă glonțul între dinți, este cooptat în trupa de șoc din care mai fac parte un mare iubitor de animale pe care toată lumea îl credea doar laconic și cinic, un proaspăt tătic de tripleți care mai mult doarme la muncă decât lucrează, o șefă de echipă ambițioasă care trebuie să dovedească faptul că nu doar pentru că e fiica unui fost șef din poliție, ci pentru adevăratele ei calități de lider, conduce această trupă de șoc, și un cuceritor de inimi care bineînțeles că le știe pe toate și care îl detestă din prima secundă pe Vincent, considerându-l doar un măscărici și un impostor de care normal că poliția nu are nevoie.

Pe acest calapod, cei doi autori suedezi țes o poveste lungă de peste șapte sute de pagini care duce la un alt nivel noțiunea de joc de-a șoarecele și pisica. Pentru că cineva presară firimituri (adică indicii) precum vrăjitoarea cea rea care voia să-i momească pe Hänsel și pe Gretel în pădure, în speranța că aceste oribile crime îl vor incrimina tocmai pe Vincent.

Povestea pendulează între prezent, când polițiștii fac totuși echipă cu Vincent și încep să se apropie încet-încet dacă nu de criminal, măcar de un posibil motiv al acestuia, și trecut, în 1982, la o fermă, unde un băiețel începe să-și clădească încet, dar sigur, o viitoare carieră de magician. Cu consecințe nefaste, însă – chiar m-am întrebat, de-a lungul poveștii, cine ar putea fi acel băiețel, criminalul sau Vincent? Rămâne să vă dumiriți și voi, firește, doar n-am să vă dezvălui tot.

Să spun că multe detalii sunt inutile ar însemna să folosesc un eufemism. E adevărat, ele oferă greutate și complexitate unei povești și-așa stufoase și complicate, dar parcă uneori ce e prea mult e prea mult: de exemplu, mi s-au părut absolut redundante detaliile despre viața medicului legist care se ocupă de victimele magicianului criminal. Sau nenumăratele certuri dintre Vincent și soția sa. Cum spuneam, ele oferă complexitate și încearcă să îl facă pe cititor să trăiască povestea, să simtă trăirile personajelor, să-l simtă cum evoluează și să trăiască alături de el în poveste, dar când vezi că ai ajuns la pagina cinci sute și tu încă nu te-ai lămurit cine ar putea fi criminalul și de ce hăcuiește oameni nevinovați, în schimb ai citit deja de un milion de ori cum șterge Mina orice suprafață înainte să se așeze și să-i simți parcă oroarea de-a călători cu transportul în comun sau cum se freacă de un milion pe zi cu dezinfectant pe mâini, dar în schimb nu afli de unde a căpătat această manie sau de ce urmărește de la depărtare o fată…

În rest, așa cum ne-am obișnuit, cazul e fascinant, oamenii rămân la fel de suciți și de inventivi când vine vorba să provoace chinuri cât mai mari semenilor care nu le-au greșit cu nimic, viața pare la fel de feerică dacă te-ai născut și-ai crescut în Suedia și prin vene îți curge sânge pur, nu însă și dacă te cheamă Gabriel Bargabriel și ai venit din Siria (de drag, nu de frica bombelor), și ai ghinionul ca într-o seară să dai peste niște neonaziști criminali și lipsiți de orice urmă de umanitate în ei, chitiți să-ți facă felul din simpla vină că ai căutat și tu un loc mai liniștit.

Cazurile sunt la fel de complicate, polițiștii sunt la fel de „dispuși” să se lase ajutați atunci când sunt neputincioși, misoginismul e în floare (apropo, cel mai detestabil personaj din toată cartea nu mi s-a părut criminalul, pentru că-n logica lui sucită și dat fiind trecutul crunt, are o posibilă explicație pentru ce i-a trecut prin gând să facă, ci marele cuceritor de blonde subțirele pe nume Ruben, cel care le știe pe toate și care a ghicit criminalul din prima secundă, în mintea lui de atotcunoscător cu egoul mare cât Palatul Poliției, unde se petrece mare parte din acțiune, dar despre care Vincent ghicește din prima ce traumă poartă legată ca o tinichea de coadă), dar stilul molcom, plus complexitatea personajelor, despre care vom mai afla cu siguranță și în volumul sau volumele viitoare ale seriei, te fac să nici nu simți când ai mai dat gata altă sută de pagini.

NB: recenzia face parte din blog tourul dedicat apariției în limba română a volumului Cutia. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare:

Literatura pe tocuri: https://literaturapetocuri.ro/cutia-de-camilla-lackberg-henrik-fexeus-editura-trei-recenzie.html

Anca și cărțile: https://ancasicartile.ro/cutia-camilla-lackberg-henrik-fexeus-recenzie/

Cărțile mele și alți demoni: http://www.cartilemele.ro/2022/04/recenziile-lui-gica-68-cutia-de-camilla.html

Ciobanul de Azi: https://ciobanuldeazi.home.blog/2022/04/10/recenzie-cutia-de-camilla-lackberg-si-henrik-fexeus/

Citește-mi-l: https://citestemil.ro/cutia-camilla-lackberg-henrik-fexeus/

Carti Recenzii Analogii Antologii: https://analogiiantologii.com/

Pălărisme: https://palarisme.ro/

„Trei surori”, un nou roman de Heather Morris, autoarea bestsellerurilor „Tatuatorul de la Auschwitz„ și „Călătoria Cilkăi”, acum în librării. Lansare – miercuri, 13 aprilie, ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr.38)

După succesul internațional al romanelor Tatuatorul de la Auschwitz și Călătoria Cilkăi, vândute în peste 8 000 000 de exemplare, Heather Morris primește invitația de a merge în Israel pentru a descoperi istoria a trei surori, supraviețuitoare ale lagărelor Auschwitz-Birkenau. Petrece un timp alături de o familie extraordinară și, datorită deja bine-cunoscutului ei dar de a asculta, află o nouă poveste fabuloasă. Rezultatul îl putem citi în Trei surori, un roman vibrant despre puterea speranței în vremuri potrivnice și despre încrederea în forța dragostei, chiar și după pierderi devastatoare.

Cartea a apărut în colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea Luanei Schidu și este disponibilă în librăriile din București și din țară, pe Libhumanitas.ro și pe site-urile lanțurilor de distribuție partenere.

Romanul va fi lansat la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr.38), miercuri, 13 aprilie, ora 19.00. La eveniment participă Marina Constantinescu, filolog, critic de teatru și Cătălin Striblea, jurnalist, realizatorul emisiunii „Rațiunea zilei“ de la Europa FM; Moderator: Denisa Comănescu, director al editurii Humanitas Fiction.

Partipă la lansare și poți câștiga unul din cele trei pachete cu romanele lui Heather Morris publicate în colecția „Raftul Denisei“! Citiți aici detalii despre tombolă și eveniment.

Bazat pe o extraordinară poveste adevărată, Trei surori întregește tabloul unei perioade cutremurătoare din istoria recentă (deportările la lagărele Auschwitz-Birkenau din timpul celui de-al Doilea Război Mondial) dar și portretul unor persoane extraordinare, exemple de curaj, bunătate și reziliență, conturate deja de bestsellerurile internaționale Tatuatorul de la Auschwitz și Călătoria Cilkăi, vândute în România în peste 100 000 de exemplare.

Heather Morris transmite cititorilor români un mesaj video, cu ocazia apariției romanului Trei surori.

În primăvara anului 2019, fiul unor supraviețuitori ai Holocaustului se pregătește să călătorească în Israel și cumpără, ca s-o citească pe drum, cartea Tatuatorul de la Auschwitz, pe care i-o dă apoi mamei sale. „Trebuie să fie despre Lale și Gita, spune ea imediat. Am fost toți la Birkenau, iar cu Gita am fost și colegă de școală.“
Mama lui este Livi, cea mai mică dintre surorile Meller. Cea mai mare, Cibi, a murit în 2015, dar Livi și Magda, nonagenare, trăiesc în Israel și vor să-și spună povestea, povestea celor trei surori unite pe viață de iubire și devotament printr-un legământ făcut în copilărie.

La sfârșitul anilor 1920, trei fetițe dintr-un orășel din Slovacia sunt rugate de tatăl lor să promită că vor avea mereu grijă una de cealaltă. Fac ușor o astfel de făgăduință, neimaginându-și ce greutate va căpăta ea nu peste mult timp. La 15 ani, Livi e trimisă la Auschwitz. Cibi, care are 19 ani, nu poate concepe să-și lase singură sora mai mică și decide să o însoțească. Magda, în vârstă de 17 ani, reușește să se ascundă o vreme, dar până la urmă ajunge și ea în lagăr. Cele trei surori se reîntâlnesc în cel mai cumplit loc cu putință: la Auschwitz-Birkenau. Cruzimea și teroarea pe care le au de înfruntat sunt inimaginabile, dar amintindu-și de tatăl lor și de rugămintea acestuia, de devotamentul mamei și de nesfârșita ei afecțiune, luptă din toate puterile pentru a trăi.

Heather Morris s-a născut la Te Awamutu, în Noua Zeelandă. Și-a început studiile universitare la Canterbury University, în 1986, iar după ce s-a mutat în Australia le-a finalizat la Monash University, în 1991. În 1996 s-a înscris la un curs pentru scenariști profesioniști la Australian College of Journalism. A urmat apoi mai multe workshopuri și seminare de scenaristică, atât în Australia, cât și în SUA. În 2003 l-a cunoscut pe Lale Sokolov, și prima formă a poveștii lui s-a constituit într-un scenariu cu care Heather Morris a câștigat International Independent Film Awards în 2016. Impulsionată de succesul avut și de părerile celor care au citit scenariul în cadrul competiției, l-a rescris ca roman. Apărut în ianuarie 2018, Tatuatorul de la Auschwitz (The Tattooist of Auschwitz; Humanitas Fiction, 2018, 2019, 2022) cunoaște un mare succes internațional, fiind publicat în peste 50 de țări și vândut în peste 7 500 000 de exemplare în întreaga lume. I s-au acordat numeroase premii, printre care: Premiul pentru cel mai bun roman istoric din 2018 (Polonia), Prémio Livro do Ano Bertrand 2018 (Portugalia), Wordery Book of the Year 2018, Nielsen Gold Bestseller Award 2019 și Specsavers Book of the Year 2019 (Marea Britanie), Eason’s Book of the Year 2018 (Irlanda), Small Publishers’ Adult Book of the Year 2018 (Australia) și Apple Book of the Year 2018 (SUA). Sincronicity Films a cumpărat drepturile de ecranizare și pregătește un serial TV. Apărut în octombrie 2019, al doilea roman semnat de Heather Morris, Călătoria Cilkăi (Cilka’s Journey; Humanitas Fiction, 2020), urmărește destinul unuia dintre cele mai puternice personaje din Tatuatorul de la Auschwitz și a fost publicat în peste 40 de țări. Apărută în 2020, Povești despre speranță. Cum găsim inspirație în viața de zi cu zi (Stories of Hope. Finding Inspiration in Everyday Lives; Humanitas Fiction, 2021) este prima carte de nonficțiune a lui Heather Morris, devenită și ea bestseller internațional. Cel de-al treilea roman al său, Trei surori (Three Sisters; Humanitas Fiction, 2022), lansat în octombrie 2021, care are de asemenea la bază fapte reale, este în curs de publicare în peste 30 de țări și se află deja în topurile de vânzări din Australia, Marea Britanie, Belgia și Polonia.

Evenimente Polirom la LibFest, ediția a III-a, 11 – 14 aprilie 2022

În perioada 11 – 14 aprilie 2022, va avea loc o nouă ediție LibFest, Târg online de cArte și experiențe culturale, organizat de libris.ro.

În cadrul târgului, Polirom participă cu evenimente dedicate câtorva dintre cele mai recente apariții. Video-lansările pot fi vizionate pe libris.ro și pe paginile de Facebook Editura Polirom și Libris. 

Programul nostru de evenimente din cadrul târgului, mai jos.

Luni, 11 aprilie, ora 18.30

Răpirea Parisiei și alte povestiri de Mihai Găinușă

Mihai Găinușă în dialog cu George Onofrei

‣ Despre carte

Polițiști corupți, avari incurabili, agenți imobiliari cu tendințe de vampiri sau adepți anonimi ai celor mai diverse teorii ale conspirației, nicio categorie reprezentativă pentru peisajul românesc al zilelor noastre nu lipsește din această satiră acidă. Prinse într-un cerc vicios al infamiei, al ignoranței și al aparențelor care dizolvă esența, personajele devin oglinzi ce reflectă cu o precizie aproape chirurgicală mentalitățile și caracterele care bântuie scena politică și spațiul public din România. Uneori absurdă, alteori tragică tocmai prin comedia amară pe care o aduce în prim-plan, narațiunea unește punctele roșii de pe traseul degradării morale, iar în spatele zâmbetului ironic smuls cititorului, drama constă în faptul că figurile care populează universul construit de Mihai Găinușă nu au fost, probabil, niciodată cu adevărat bune, ci forțate chiar din prima clipă să se adapteze mediului pentru a supraviețui. Corectă sau nu, viața lor se derulează mereu în jurul acelorași evenimente și ajunge, în ultimă instanță, încă o rotiță în marele mecanism al indiferenței și resemnării.

Marți, 12 aprilie

• ora 18.30

O rochiță galbenă ca o lămâie bine coaptă de Horia Corcheș

Horia Corcheș în dialog cu Alex Goldiș

‣ Despre carte

„Scriitor matur, cu experiență deja consacrată în genuri multiple – poezie, roman sau eseistică literară –, Horia Corcheș revine cu un volum în care ficțiunea autobiografică se întâlnește fertil cu moduri narative contemporane. Volumul e emoționant prin montajul memoriei afective și problematizant prin lipsa de încrâncenare anticomunistă (incursiunea în anii ’80-’90 conține o privire echilibrată ideologic asupra epocii, nu o denunță, nici nu o idilizează). Cartea este extrem de actuală și prin surprinderea deopotrivă empatică și critică a masculinității angoasate. Memoria caldă a familiei, trecutul recent ca totalitate socială difuză, iubiri dezamăgitoare, fapte și fantasme erotice. Sunt sigur că, prin toate acestea, vocea narativă a lui Horia Corcheș își va găsi rolul și locul în istoria literaturii române contemporane.” (Claudiu Turcuș)

• ora 19.00

Borgo Sud de Donatella Di Pietrantonio

Prezintă: Mihaela Pascu-Oglindă

‣ Despre carte

Roman nominalizat la Premiul Strega 2021

Traducere din limba italiană și note de Mihaela Găneţ

Adriana e ca vântul, intră pe neaşteptate în viaţa surorii sale mai mari, iar intrarea ei are de fiecare dată forţa unei revelaţii. Când erau mici, cele două erau răzvrătite şi unite. Adulte, trăiesc departe una de alta, dar ambele duc povara unei grele moşteniri: cea a cuvintelor nerostite şi a lipsei de afecţiune şi atenţie. Fiecare trăieşte în felul ei o poveste de dragoste absolută, însă zdruncinată şi, în final, nimicită ireparabil. Numai că uneori durerea trăită deplin, până la ultima picătură, ne poate ajuta să pătrundem în cele mai ascunse unghere ale sufletului. Astfel ne putem construi propriul scut de apărare în faţa sentimentelor, prin acceptarea lor şi ocrotirea legăturilor intime pe care ne-am construit devenirea. Asta pare să ne transmită Donatella Di Pietrantonio, cu înţelepciunea şi naturaleţea marilor scriitori. Ea ne oferă un buchet multicolor de emoţii rostite în şoaptă, care ne va stărui multă vreme în memorie. Romanul Borgo Sud, unde autoarea merge pe firul poveştii începute în Cea care se întoarce, a fost nominalizat la Premiul Strega (2021), cel mai prestigios premiu literar din Italia.

Miercuri, 13 aprilie

• ora 12.00

Trei inele. O poveste despre exil, narațiune și destin de Daniel Mendelsohn

Nona Rapotan în dialog cu Mihaela Pascu-Oglindă

‣ Despre carte

Traducere de Petru Iamandi

Carte de memorialistică, biografie şi, totodată, un erudit exerciţiu de istorie şi critică literară, Trei inele spune poveştile a trei scriitori exilaţi care, analizând opere clasice ale literaturii, au creat la rândul lor capodopere: Erich Auerbach, filologul evreu refugiat din Germania lui Hitler la Istanbul, unde şi-a scris principalul studiu asupra literaturii occidentale, Mimesis, François Fénelon, arhiepiscopul francez din secolul al XVII-lea care a fost repudiat din cauza Peripeţiilor lui Telemah, o ingenioasă continuare a Odiseei şi cea mai citită carte în Europa timp de o sută de ani, şi W.G. Sebald, romancierul german autoexilat în Anglia ale cărui naraţiuni sinuoase explorează temele odiseice ale dislocării, nostalgiei şi despărţirii de casă. Acestor trei istorii li se adaugă povestea celor două cărţi scrise de Daniel Mendelsohn despre saga familiei sale marcate de Holocaust şi de aceeaşi Odisee. O carte despre exil şi destin ca temă literară, despre felul cum experienţa personală a exilului se transformă în poveste, într-o naraţiune exemplară.

• ora 18.30

Vulcan. Lumina vine de la Asfințit de Mihai Buzea

Mihai Buzea în dialog cu Violeta Cincu

‣ Despre carte

„Despre Iosif Vulcan s-a scris totul, iar lucrările științifice despre viața și opera lui sunt numeroase, bine documentate și foarte cunoscute în cercurile de istorie literară. Cum nu mai era nimic de spus, am ales să-l prezint pe Iosif Vulcan din trei puncte de vedere complet diferite: cel al soției (Aurelia Popovici), cel al unui unchi matern (Irinyi János) și cel al celui mai cunoscut concetățean al său, poetul Ady Endre. Manuscrisul de față nu reprezintă nicidecum o «contribuție» inedită la biografia acestui deschizător de drumuri, ci un simplu roman inspirat din viața unui om care avut atât norocul, cât și nenorocul de a trăi în plină Belle Époque în varianta specifică a Dublei Monarhii.” (Mihai Buzea)

• ora 19.00

Culorile despărțirii de Bernhard Schlink

Mariana Bărbulescu în dialog cu Mihaela Pascu-Oglindă

‣ Despre carte

Traducere din limba germană şi note de Mariana Bărbulescu

Bernhard Schlink este autorul bestsellerului Cititorul .

Poveşti despre despărţirile care ne strivesc, despre cele care ne eliberează, despre izbânzile şi eşecurile în dragoste, despre încredere şi trădare, despre amintiri ameninţătoare şi copleşitoare, despre felul cum lucrul potrivit survine într-o viaţă greşită şi lucrul nepotrivit, într-o viaţă corectă. Poveşti despre oameni aflaţi în diferite faze ale vieţii, despre speranţele şi complicaţiile lor sentimentale. „Iubeşte şi fă ce vrei” nu este o reţetă pentru happy-end, ci răspunsul atunci când toate celelalte răspunsuri dau greş. Sunt poveşti care ne surprind, care ne tulbură, care ne încântă.

Semnal editorial 468: Bill Willingham – BASME #1. Eroi în exil

Traducere din limba engleză de Iulia Gorzo

Ilustrații de Lan Medina

Titlul original Fables:Legends in exile

Când Dușmanul, o creatură malefică, ia în stăpânire lumea eroilor de basm, toți locuitorii fug înspăimântați în exil. Ascunși printre muritorii de rând, în aglomeratul și cosmopolitul New York, eroii își creează propriul lor univers, Basmia. Dar viața nu e ușoară în noua lume, iar luxoasele apartamente din Manhattan ale celor mai cunoscute personaje de basm freamătă de intrigi și drame pe care doar Albă-ca-Zăpada și Lupul cel Rău le pot ține sub control.

„Bill Willingham, omul din spatele textului, te surprinde la fiecare pagină, iar grafica este spectaculoasă.” The New York Times

„Un concept minunat și neobișnuit… o poveste cu personaje de basm alungate în lumea stranie a New Yorkului din zilele noastre.” The Washington Post

Detalii despre carte

ISBN: 9786067107579

Ilustrată, Bestseller, Recomandată

Tip coperta: hardcover

Pagini: 136

Mărime: 175 x 265 mm

Atelier de lectură & dezbatere Logos cu Florin Lăzărescu la Iași

Florin Lăzărescu, invitatul Clubului de lectură LOGOS

Atelier de lectură & dezbatere pornind de la romanul Noaptea plec, noaptea mă-ntorc (Editura Polirom, 2021)

Luni, 11 aprilie, ora 17.00, în Sala Diotima a Casei de Cultură „Mihai Ursachi” a Municipiului Iași

Moderează: Serinella Zara

Roman nominalizat la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași, ediție 2022

„După șase ani de la ultima sa carte, Florin Lăzărescu revine cu un roman superb, greu de egalat ca asceză stilistică, cu o voce matură, detașată, absolut unică. Asemeni unui fotograf nostalgic, naratorul restaurează negativul unei vieți mărunte, dramatice și emoționante prin simplitatea ei. Într-o dimineață, Pavel hrănește găinile și se urcă în tren… O singură zi și două sute de pagini în care personajele par să vorbească despre nimicuri, scot bani de la bancomat, se ceartă, fumează, se împacă sînt suficiente pentru a face radiografia completă a unei generații și a unei țări. După Noaptea plec, noaptea mă-ntorc, Lăzărescu poate să tacă încă șase ani.” (Tatiana Țîbuleac)

Florin Lăzărescu (n. 28 martie 1974, Doroșcani – Iași), prozator și scenarist ieșean. Absolvent al Facultății de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iași (1998). Membru fondator al FILIT – Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași. Scenarist al scurtmetrajului Lampa cu căciulă (2006, în regia lui Radu Jude, cîștigător al festivalului Sundance, SUA, pentru cel mai bun scurtmetraj). Coscenarist al mediumetrajului O umbră de nor… (2014, în regia lui Radu Jude; premieră la Cannes) și al lungmetrajului Aferim! (2015, în regia lui Radu Jude; Ursul de Argint la Berlinale, nominalizare la Premiile Academiei Europene de Film pentru cel mai bun scenariu din 2015, Premiul Gopo pentru cel mai bun scenariu, 2016). A debutat editorial în 2000, cu un volum de povestiri: Cuiburi de vîsc (Outopos, Iași). A mai publicat romanele Ce se știe despre ursul panda (Polirom, 2003), Trimisul nostru special (Polirom, 2005, 2014) și Amorțire (Polirom, 2013), volumele de povestiri Lampa cu căciulă (Polirom, 2009) și Întîmplări și personaje (Polirom, 2015) și cartea pentru copii Puiul de balaur, puiul de zmeu și puiul de om (Cartier, 2019). Cărțile sale sînt traduse și publicate în 10 limbi.