Liviu Szoke's Blog, page 11

Noutate la Editura Litera – „Oamenii lui Putin” de Catherine Belton

Noutate remarcabilă în portofoliul Editurii Litera, Oamenii lui Putin. Cum a recuperat KGB-ul Rusia și apoi a atacat Occidentul de Catherine Belton este considerată de către presa de specialitate una dintre cele mai comprehensive și mai actuale investigații despre ascensiunea lui Putin și a sistemul putinist instaurat la Kremlin. 

Este bestseller Sunday Times, Editor Choice’s New York Times Book Review și numită drept cea mai bună carte a anului de publicații precum The Economist, Financial Times, New Statesman și The Telegraph. 

În Oamenii lui Putin, jurnalista de investigații și fosta corespondentă la Moscova Catherine Belton dezvăluie povestea nespusă a ascensiunii lui Putin și a acoliților lui, foști membri KGB. Pătrunzând adânc în mecanismele Kremlinului lui Putin, Belton are acces la jucători-cheie din interior pentru a dezvălui cum Putin a înlocuit afaceriștii independenți din epoca Elțîn cu noua generație de oligarhi loiali, care în schimb au distrus economia și sistemul juridic al Rusiei și au extins influența Kremlinului în Statele Unite și în Europa. Rezultatul este o expunere teribilă și revelatoare a revanșei KGB-ului – o poveste care începe în ceața prăbușirii URSS, când rețelele de agenți au reușit să sustragă miliarde de dolari din întreprinderile de stat și să-și mute prada în Occident. Putin și aliații lui și-au finalizat mai apoi planul, reafirmând puterea Rusiei în timp ce preluau controlul asupra economiei, suprimând vocile independente și lansând operațiuni de influență sub acoperire în străinătate.

Mergând de la Moscova la Londra și în Elveția, apoi până în Brighton Beach din Brooklyn și adunând o distribuție de personaje colorate pe măsură, Oamenii lui Putin este povestea completă a modului în care s-au sfârșit speranțele de construire a unei noi Rusii, cu consecințe dramatice pentru locuitorii ei și, din ce în ce mai mult, pentru întreaga lume.

CATHERINE BELTON este corespondentă Reuters, specializată în jurnalism de investigație. În perioada 2007-2013 a fost corespondentă la Moscova pentru Financial Times, iar în 2016 – corespondentă pe probleme juridice a publicației. A scris anterior materiale despre Rusia pentru Moscow Times și Business Week. În 2009 a fost pe lista scurtă pentru premiul acordat celei mai bune jurnaliste a anului pe probleme de afaceri, cu ocazia British Press Awards. Locuiește la Londra.

„[Oamenii lui Putin] va deveni cu siguranță relatarea cea mai importantă despre Putin și putinism.“ Anne Applebaum, The Atlantic

„Această carte zguduitoare, imaculat documentată, este fără îndoială cel mai bun volum scris despre Putin, despre oamenii din jurul lui și poate chiar despre Rusia contemporană însăși, în ultimele trei decenii.“ Peter Frankopan, The Financial Times

„Cartea [lui Catherine Belton] are un ritm alert, este documentată cu minuție și este plină de date necunoscute până acum – sau cunoscute de mai puțină lume… Este cel mai bun exemplu de carte scrisă de un jurnalist, cu ochi pentru o poveste bine condusă și personaje impresionante și din fericire ferită de teoretizări academice. Și ce povești are de spus Belton…“ Owen Matthews, Spectator

„Luând urma banilor și scufundându-se adânc în mlaștina afacerilor necurate, [Belton] a recompus o imagine terifiantă a unui regim criminalizat ale cărui metode seamănă mai mult cu ale mafiei decât cu ale unui stat.“ Arkadi Ostrovski, The Sunday Times

Editura Litera are o tradiție de 32 de ani în editarea de carte. Ani în care, cu tenacitate, cu pasiune, cu profesionalism, cu reușite majore, a editat 9000 de titluri, într-un tiraj total de peste 50 de milioane de exemplare. Acoperind practic toate domeniile de ficțiune și nonficțiune, Litera a reușit să se impună prin calitatea catalogului editorial, devenind unul dintre cei mai importanți actori de pe piața de carte din România. 

Editura Publisol anunță apariția celui de-al treilea roman al Sofiei Nădejde, „Părinți și copii”

„Nădejde e poate primul nostru autor cu conștiință reală de reporter, cu adevărat interesat de descrierea mediilor mai necunoscute ale epocii ei din punct de vedere social. De aceea, proza ei rămâne, dincolo de moralismul pregnant, o dare de seamă asupra situațiilor de gen și clasă în epocă.”

Ștefan Baghiu 

Tache Serafim rămâne singur cu cei patru copii – Zoe, Magda, Georgică și Ilie, după ce soția lui, Eliza, moare dând naștere celui mai mic dintre ei. Încurajat să se însoare din nou, Tache refuză, mai ales pentru că nu poate avea încredere că o altă femeie îi va crește corect copiii. Preferă, astfel, sacrificiul fiicei celei mari, Zoe, care renunță la tot pentru a-și crește frații și surioara, dar care asistă neputincioasă la eșecul constant al fraților, căci Georgică ajunge medic doar pentru a vedea că nu poate să rezolve nimic din cauza unui sistem erodat pe toate părțile, Magda ajunge să fure, iar Ilie este urmărit de poliție. 

Cu o prefață semnată de Ștefan Baghiu, „Părinți și copii, este, citându-l pe acesta, „un roman cinic dar care, totuși, este o pledoarie consistentă pentru fidelitate, învățătură și cinste.”

Cartea va fi disponibilă din 21 martie, la prețul de 42,90 lei pe publisol.ro, în

Librării și în magazinele  online (emag.ro, libris.ro, librex.ro, elefant.ro, librarie.net, cartepedia.ro, bookcity.ro, carturesti.ro, bookzone.ro etc). Partener media – Radio România Cultural.

*

* *

Sofia Nădejde (14 septembrie 1856, Botoșani – 11 iunie 1946, București) a fost o publicistă, prozatoare și autoare dramatică română, susținătoare a feminismului. A fost soția lui Ioan Nădejde, mama a șase copii și sora pictorului Octav Băncilă.

A fost prima femeie din România căreia i s-a permis să dea examenul de bacalaureat la un liceu de băieți, prima femeie care a condus o revistă literară la noi, prima femeie care a vorbit la Clubul Muncitorilor, prima care a condus congresul unui partid muncitoresc. Într-un sondaj al României literare din 1895, Sofia Nădejde a fost votată cea mai cultivată româncă a timpurilor ei de către personalitățile culturale contemporane. 

În cei 60 de ani cât a fost activă, adică până la 89 de ani, a publicat sute de articole pe diverse teme, foiletoane, discursuri care au la bază emanciparea femeii, dar şi schiţe, nuvele, recenzii şi traduceri din literatura universal în Femeia română, Contemporanul, Lumea nouă științifică și literară, Evenimentul literar (publicație pe care a și condus-o), Adevărul sau Dimineața. 

Este autoarea a patru romane: Patimi (1903), Irimel, întâmplările unui tânăr român în Moldova, Rusia și Japonia (f.a.), Robia banului (1906) și Părinți și copii (1907). Un al cincilea roman al său, Tragedia Obrenovicilor, a apărut doar în foileton în ziarul Universul.

Semnal editorial 461 + Fragment: Una dintre cele mai bune biografii politice ale lui Vladimir Putin, la Editura Polirom

„Un portret magistral al lui Putin şi al Rusiei.” (Daily Telegraph)

Editura Polirom vă oferă un fragment din volumul Iarnă la Kremlin. Rusia și a doua venire a lui Vladimir Putin de Robert Service, apărut în traducerea Adinei Avramescu.

Vladimir Putin domină politica rusă de mai bine de două decenii. Înainte de el, ţara a traversat o perioadă de relaxare şi dezvoltare odată cu perestroika lui Mihail Gorbaciov – perioadă despre care unii au afirmat că ar fi primăvara rusă. După prăbuşirea regimului sovietic în 1991 şi alegerea lui Boris Elţîn ca preşedinte a început vara: Rusia avea o economie de piaţă şi spera să joace în continuare un rol important pe scena lumii. Elţîn i-a cedat însă conducerea prim-ministrului său, Vladimir Putin. Cu el, a venit iarna la Kremlin: Putin a redus libertăţile democratice şi civice, a relaxat controlul asupra serviciilor de securitate şi a permis un cult oficial al superiorităţii sale. În paralel, a încercat să reimpună Rusia ca mare putere armată, ordonînd anexarea Crimeei şi intervenţia în războiul civil sirian. Dar, deşi este hotărît să-şi impună voinţa nu doar în cercul restrîns al puterii şi asupra societăţii ruse, ci şi pe plan mondial, Putin nu are un viitor sigur cît timp ţara sa se confruntă cu probleme economice şi în relaţiile internaţionale. Bun cunoscător al Rusiei, Robert Service face un portret al omului care o conduce şi ne arată ce s-ar putea întîmpla în viitorul apropiat.

„Volumul abordează politica internă, politica externă, economia şi chestiunile militare, reprezentînd o introducere comprehensivă pentru cei care nu cunosc subiectul. Şi, ca orice carte bună, îi va incita pe cei care îl cunosc.” (Literary Review)

„Service este un istoric prea bun ca să încerce să reunească acţiunile lui Putin într-o strategie coerentă. El descrie un lider care încearcă să improvizeze răspunsuri la o serie de crize.” (Times Literary Supplement)

Robert Service este membru al Academiei Britanice şi al Colegiului St Antony din Oxford, unde este profesor de istoria Rusiei; de asemenea, este membru al Institutului Hoover de la Universitatea Stanford. A publicat mai multe volume, printre care şi elogiatele Stalin: A Biography, Russia: Experiment with a People, Trotsky: A Biography (Premiul Duff Cooper, 2009) şi Comrades: A History of World Communism. De acelaşi autor, la Editura Polirom a apărut volumul Lenin. O biografie (2020).

FRAGMENT

„Părintele națiunii: cultul lui Putin

Milioane de ruși cred că Vladimir Putin este un fiu patriot al Rusiei, care a ajuns la vârf datorită talentului și eforturilor sale, și că odată cu el a progresat și țara. A ajuns președinte prima oară la începutul mileniului și și-a câștigat al patrulea mandat cu o majoritate zdrobitoare în martie 2018. Partidul său, Rusia Unită, are majoritatea în camerele superioară și inferioară ale Adunării Federale – Consiliul Federației și Duma de Stat. Putin controlează guvernul, serviciile de securitate și armata. Și, de asemenea, este recunoscut pe plan internațional. Revista Forbes l-a desemnat cel mai puternic om din lume în 2017 și din nou în 2018. 

Autoritățile rusești au creat un cult politic în onoarea lui Putin și la comanda sa. Un manual pentru preșcolari din Moscova le prezintă copiilor marile personalităţi ale istoriei ruse, începând cu întemeietorul dinastiei Romanovilor, țarul Mihail. Este pus în evidență Petru cel Mare, la fel și Nicolae al II-lea, care a abdicat în martie 1917. Cărticica nu mai menționează niciun alt lider de la începutul secolului XX și până ajunge la Putin. Lenin, Stalin și Gorbaciov nu suscită niciun comentariu. Putin este prezentat ca unul dintre cei mai mari conducători ai Rusiei. Oriunde mergi prin Moscova, vezi poze cu el. Chioșcurile de ziare vând postere cu Putin. La televizor, știrile zilei se concentrează pe președintele rus, lăsându-i la o parte pe ceilalți politicieni. Presa opoziției contribuie la acest fenomen comentând ultimele sale declarații. Niciun alt lider politic rus nu a ajuns să atragă atât de mult atenția asupra sa. Viața publică orbitează în jurul său. 

Lui Putin îi place să scoată în evidență simplitatea adolescenței sale sovietice, în care a învățat să-și poarte singur de grijă pe străzile lăturalnice din Sankt-Petersburg – sau Leningrad, așa cum a fost cunoscut din 1924 până în 1992. Se laudă cu studiile sale universitare de drept. Este un împătimit al sportului care a participat decenii la rând la concursurile de judo, ca maestru al acestei arte marțiale. Nu uită să pomenească de pasiunea sa recentă pentru hocheiul pe gheață. Vorbește cu multă căldură despre familia sa; dar, de când a divorțat, în 2013, a încetat să o mai menționeze pe soția sa Ludmila și se concentrează în schimb pe părinții săi decedați și pe cele două fiice ale sale. Se arată chiar și acum încântat că KGB-ul l-a recrutat la puțină vreme după ce a absolvit Universitatea de Stat Leningrad. De asemenea, ține să sublinieze că evoluția sa ulterioară fulminantă până la cele mai înalte eșaloane ale elitei politice rusești a fost o surpriză. Pătrunsese doar de doi ani în cercurile de influență ale Kremlinului când, în iulie 1998, președintele Boris Elțîn l-a făcut director al Serviciului Federal de Securitate (FSB), succesorul KGB-ului. În august 1999 a devenit noul prim-ministru al lui Elțîn, iar de Anul Nou 2000, Elțîn a șocat națiunea dându-și demisia și numindu-l pe Putin președinte interimar. 

A fost o ascensiune vertiginoasă. Putin a povestit despre cum s-a bâlbâit când Elțîn i-a oferit funcția de premier, spunându-i că se gândește la el ca la următorul președinte. La fel ca toată lumea din Rusia, Putin știa cât de capricios era Elțîn. Cât ai clipi, Elțîn putea să-și schimbe atitudinea cu 180 de grade și să-l concedieze. Dar cum avea să reușească Putin să nu pericliteze intimitatea și securitatea familiei sale? Dacă accepta invitația lui Elțîn, cum avea să se descurce cu o poziție atât de vizibilă? Ca director FSB, munca și traiul său erau cât se poate de bune, așa că de ce s-ar fi aventurat într-o funcție cu perspective atât de precare?

Incertitudinea în care se găsea Putin era de înțeles, dar povestea sa despre rezervele pe care le-a avut este menită să întărească imaginea unui lider modest și lipsit de ambiție personală. La alegerile prezidențiale din 2000 a susținut că simțul datoriei l-a împins să accepte funcția. La vremea aceea, Putin era un necunoscut pentru majoritatea rușilor, iar susținătorii săi au muncit pentru a-i construi o reputație de politician tânăr și hotărât, spre deosebire de președintele Elțîn, care-și abandonase mandatul. Pentru a da credibilitate acestei imagini, Putin a pilotat personal un avion până în Cecenia. Dar, în general, i-a lăsat pe alții să vorbească despre virtuțile sale. A apărut rapid o biografie, La persoana întâi, care scotea în evidență originile sale modeste. […]

Tatăl lui Putin, care se numea tot Vladimir, a fost recrutat în Armata Roșie după ce URSS a intrat în războiul împotriva celui de-al Treilea Reich în 1941. A luptat cu vitejie în avangardă, participând la operațiuni din spatele liniilor germane pe frontul Leningrad. Președintele Putin a vorbit despre viața grea pe care părinții lui au avut-o după război și a participat cu entuziasm la parada „Regimentului nemuritor” din 2015. Acest eveniment popular se organizează în fiecare an de Ziua Victoriei, pe 9 mai, în marile orașe, iar membrii familiei participă la procesiune purtând portrete ale părinților sau bunicilor care au luptat în al Doilea Război Mondial. La sfârșitul anului 2015, într-o întâlnire mediatizată, adversarul politic al lui Putin, Ghennadi Ziuganov, liderul partidului comunist, mișcat de gestul lui Putin, l-a felicitat spunându-i: „Mai mult decât atât, ați participat ținând în mâini un portret al tatălui dumneavoastră, un erou victorios. Cred că un lucru foarte important este să asigurăm unitatea în cadrul societății, pentru că numai astfel vom putea să ducem la îndeplinire multe proiecte și programe”. 

Putin a răspuns cu căldură. Iar după ce i-a spus să pună orice întrebare dorește, „dl Ziuganov” l-a lăudat pe Putin pentru analizele sale realiste ale politicii internaționale și a îndemnat și el la „solidaritate în societate” în contextul luptei împotriva terorismului internațional. A oferit de asemenea un sfat prietenesc în perspectiva comemorării centenarului revoluției din 1917: 

Curând va fi centenarul lui Februarie și centenarul Marelui Octombrie. Din nefericire, și spre marele nostru regret, există un val de antisovietism și rusofobie care a distrus URSS-ul și a dat naștere unor mari dispute. 

Trebuie să reflectăm asupra acestui lucru și să semnăm un fel de „pact” între „Albi” și „Roșii” și între toate forțele patriotice ale statului, iar asta ne va permite să venim la aceste sărbători ca un popor unit, lucru care s-a întâmplat recent cu Crimeea și Sevastopol, a căror întoarcere a dus la consolidarea societății. 

Adversari în arena politică, Putin și Ziuganov au găsit pe moment o cauză comună în patriotismul lor, iar Putin a fost încântat că vechiul său rival îl trata, fie și numai de această dată, ca pe părintele națiunii rusești.”

Lecturi 288: Laura Dave – Ultimul mesaj

Laura Dave – Ultimul mesaj (The Last Thing He Told Me, 2021) 336p., TPB, 13×20, Litera, 2021, Colecția Buzz Books, Trad. Mihaela Serea, Red. Mona Apa-Slujenco, 32,44 (49,99) lei, ISBN 978-606-33-7894-2

Premii: Goodreads Choice Award for Mystery & Thriller 2021

Nota Goodreads: 3,92 (358 896 note)

Descrierea editurii: „Înainte de a dispărea, Owen Michaels îi trimite soției un bilet în care scrie doar atât: „Protejeaz-o“. În ciuda confuziei și a temerilor ei, Hannah Hall știe exact la cine se referă biletul – la fiica de șaisprezece ani a lui Owen, Bailey, care și-a pierdut de mică mama într-un accident tragic. Bailey, adolescenta care nu vrea să aibă nimic de-a face cu soția tatălui său. În vreme ce apelurile tot mai disperate către Owen rămân fără răspuns, iar șeful soțului ei este arestat de FBI, Hannah află că Owen nu este cine credea ea. Și că Bailey ar putea deține cheia către adevărata identitate a acestuia și către adevăratul motiv al dispariției lui. Pe măsură ce pun cap la cap elemente legate de trecutul lui Owen, Hannah și Bailey își dau seama că au început să construiască un nou viitor, pe care nici una dintre ele nu l-ar fi putut anticipa. Prin ritmul său alert, amețitoarele răsturnări de situație și evocările tulburătoare ale unor drame de familie, Ultimul mesaj este un captivant roman de investigație, șocând totodată prin întorsătura emoționantă de la final.”

Cumva, am reușit anul trecut să sar peste niște thrillere care poate că ar fi meritat ceva mai multă atenție nu doar din partea mea, ci și a altor amatori de thrillere. Cumva, am impresia că și romanul Laurei Dave, câștigător al premiului Goodreads pentru cel mai bun mystery & thriller al anului 2021 (și cu vânzări consistente, dacă înmulțirea notelor de pe Goodreads cu șapte pentru a obține un număr al exemplarelor vândute cât de cât apropiat de realitate este adevărată) a trecut un pic nebăgat în seamă la noi. Dar poate este doar impresia mea, sau cine știe? Însă la câte cărți apar și la câte intră în bibliotecă, numai cincizeci de pagini dacă aș citi din fiecare carte și nu aș mai avea timp nici să dorm.

Un thriller cu fugari nu mai citisem cam de multișor, așa că romanul de față a picat la țanc. O poveste alertă, cu multe întorsături de situație, cu scene pline de suspans și care a beneficiat de o excelentă traducere făcută de Mihaela Serea (aș spune chiar ireproșabilă).

Hannah Hall este o artistă care sculptează în lemn și care se apropie repejor de patruzeci de ani. Când era mică, părinții ei au părăsit-o, tatăl fiind abia prezent pentru scurt timp în viața ei, iar mama luându-și și ea repede tălpășița, pe urmele tatălui, și lăsând-o pe micuța Hannah în grija bunicului celui iubitor. Lucru care a fost foarte benefic pentru ea, căci acesta nu doar că a iubit-o din tot sufletul, ci i-a și transmis dragostea pentru lucrările în lemn.

Ajunsă, cum spuneam, aproape de patruzeci de ani, Hannah încă nu a cunoscut marea dragoste. Asta până îl cunoaște pe misteriosul (nu, nu ca în poveștile acelea de „dragoste” cu cătușe roz) Owen Michaels, de care se îndrăgostește și cu care se căsătorește un an mai târziu. Dar acesta, pe lângă nenumăratele secrete din trecut, vine și cu fiica lui, Bailey, o adolescentă năbădăioasă și aprigă de cincisprezece ani, care parcă se străduiește să-i facă viața grea lui Hannah. Însă adolescenta trebuie înțeleasă, căci, pe lângă vârsta dificilă la care a ajuns acum, ea și-a pierdut și mama, pe care o iubea enorm, într-un accident de circulație în urmă cu vreo zece ani. Așa că este oarecum de înțeles că e aproape imposibil ca o femeie străină să preia rolul mamei ei și, mai mult, să fie în stare să răpească inima tatălui ei.

Dar Hannah reușește totuși, ba, mai mult, ea însăși renunță la atelierul ei din New York pentru a se muta acasă la Owen și la Bailey, în San Francisco, într-o căsuță „plutitoare”. Toate bune și frumoase, până într-o bună zi când la ușa lor bate o fată care îi dă lui Hannah un bilet din partea lui Owen. Pe el scrie doar „Protejeaz-o”. Cu referire, evident, la Bailey. Iar Owen dispare fără urmă, lăsându-le, într-un dulap la școală, o geantă cu șase sute de mii de dolari, plus doar întrebări pe care să le rumege: de ce a dispărut atât de brusc? Cine îl urmărea, dacă îl urmărea cineva? De ce nu le-a oferit măcar un răspuns pentru brusca lui dispariție? Va mai reveni el vreodată în viața lor? Este măcar el cine pretindea că este? Ce pot face o femeie și o fată în situația dată?

Să plece pe urmele lui, evident. Și, răscolind prin amintirile lui Bailey, care se comportă la fel de nesuferit cu singura ființă pe care o mai are alături și care, mă văd nevoit să recunosc, se poartă mai mult decât exemplar în situația dată și îndură nenumărate „nemulțumiri” (ca să folosesc un eufemism) din partea adolescentei pe care soțul dispărut i-a lăsat-o în grijă, Hannah se hotărăște să ia situația în mâini și să încerce să găsească măcar o explicație. Așa că pornesc amândouă, pe baza unei frânturi de informație din amintirile încețoșate ale lui Bailey, în aventura vieții lor, pe urmele lui Owen cel misterios. O aventură deloc lipsită de peripeții și de primejdii.

Pentru că lucrurile nu sunt niciodată cum credeai că sunt, mai ales că Owen dispăruse pe fondul unei anchete federale privind o fraudă colosală la firma pentru care el dezvolta un soft special, ai cărei șefi sunt acum anchetați și pasibili de douăzeci de ani de închisoare. Dar Hannah și Bailey, construite parcă după chipul și asemănarea lui Owen, nu se dau bătute cu una, cu două și sapă tot mai adânc în trecutul acestuia. Iar ce vor descoperi e poate ce credea Hannah că va fi (nu și Bailey) și alegerile pe care trebuie să le facă nu vor fi deloc ușoare.

Scrisă pe un ton serios și grav, povestea imaginată de Laura Dave merge și nu prea pe urmele poveștilor cu oameni fugăriți de organizații misterioase și atotputernice. Dacă ar mai fi avut și un strop de umor (părerea mea), cred că ar fi fost mult mai ușor de înghițit. Suspansul și misterul cresc însă pe măsură ce protagonistele descoperă tot mai multe informații despre misteriosul bărbat care a fost Owen Wilson, iar scenele din trecut dintre Owen și Hannah adâncesc parcă și mai mult tainele care îl înconjoară pe el și pe fiica sa. Finalul este, cum era și firesc la felul în care decurseseră până atunci lucrurile, de-a dreptul înduioșător, căci spiritul de sacrificiu este ridicat la rang de artă (nu degeaba insistă autoarea pe povestea lui Hannah și a traumei din copilărie, când fusese părăsită de mamă, care o va bântui toată viața și din care va avea, firește, de învățat) în acest mystery bine scris, alambicat, dar care merge de minune atunci când ai chef de o poveste bine închegată și care să te facă să dai, rozându-ți unghiile de nerăbdare, pagină după pagină pentru a rezolva marele mister.

Semnal editorial 460 + Fragment în avanpremieră: Bogdan Munteanu – Stai jos sau cazi

Editura Nemira lansează un nou volum semnat de Bogdan Munteanu, Stai jos sau cazi , în colecția n’autor, coordonată de Eli Bădică. Este a doua carte publicată la editura Nemira de scriitorul timișorean, după bestsellerul Ai uitat să râzi din 2016.

În fața epilepsiei, umorul rămâne singura apărare. Nino-nino. Agitație. Timișoara. Sâmbătă. Un grup restrâns de oameni. Ciprian, un bărbat de 40 de ani, realizează brusc că nu se mai poate preface: trebuie să-și accepte boala. Însă drumul până în acest moment, departe de un final, a fost sinuos. Iar protagonistul-narator ne întoarce în timp, ne poartă, criză cu criză, răzvrătire cu răzvrătire, poantă cu poantă, prin viața sa, pentru a ne arăta cum poate fi parcursă călătoria cu un diagnostic incurabil. 

„Bogdan Munteanu este un scriitor adevărat. Un rând al lui este un gând, o secundă, o oră, o zi sau un an al celui care citește. Epilepsia este un subiect fascinant. Poate genera orice stare, te poate pune să scrii lucruri pe care nu le-ai imaginat vreodată. Și Bogdan Munteanu chiar face asta, le scrie. O ușoară schimbare de comportament sau redefinirea condiției cu care ne raportăm la viață… asta este epilepsia. Să nu realizezi cine ești și ce ți se întâmplă o vreme, până găsești o doctoriță să îți explice – este perfect plauzibil. Dacă știi despre ce este vorba. Să poți să revii în balans cu tine și cu lumea, apoi, este miraculos. Avem de-a face cu o povestire la colțul ierbii a unui om care moare, învie, trăiește, a unui om care relatează, etapă cu etapă, ce simte. Este literatură pură, pe de o parte, fiindcă epilepsia te face sensibil – «simt enorm și văd monstruos», cum s-ar spune –, pe de altă parte, deoarece cartea lui Bogdan redă o poveste simplă, a unui om căruia i se întâmplă lucruri, zi de zi. Lucruri care se învârt în cuvintele minunate cu care el construiește o lume, care urlă, care se odihnește.“ Bogdan O. Popescu

„După șase ani de la Ai uitat să râzi, cel mai recent volum al său de povestiri, prozatorul revine cu un microroman ireproșabil, o poveste get-beget à la Bogdan Munteanu. Adică o temă inedită – epilepsia e surprinsă rarisim în literatura română contemporană –, un protagonist fain – un bărbat matur, pasionat de baschet, calculatoare și cărți, care lucrează într-o corporație și se învârte prin viața culturală timișoreană –, un alai foarte divers – de la Buni, Mază, Che, Iulia, Woody, bătrânul vecin, șoferul de Uber etc. până la Ara, labradorul –, un stil esențializat, o narațiune realistă construită maniacal, aproape, cu un umor și o relaxare caracteristice.

Un titlu-mantră, o luptă cu o boală tabu, stigmatizată și astăzi, o carte musai.“

Eli Bădică

Bogdan Munteanu s-a născut în 1979, la Arad. A publicat trei volume de povestiri, printre care Ai uitat să râzi (Nemira, 2016). Scrierile sale au apărut în antologii din România, Germania, Turcia, Serbia și Marea Britanie. A moderat întâlnirile „Ce mai faci, scriitorule?“, organizate de librăria Cărturești. A fost curator al componentei „Poezie de stradă“, în cadrul programului cultural Memoriile Cetății. Locuiește în Timișoara din 1997. Lucrează în domeniul IT.

Fragment în avanpremieră 

Stai jos sau cazi

Bogdan Munteanu

Capitolul Pîpîtî 

Era marți, sigur era marți, că făceam bulșiturile alea de metrici săptămânale de haiăring, în fiecare marți, de la 9 jumate, avem miting cu Pîpîtî, menegerița noastră, o cheamă Carolina, îi zicem Pîpîtî, pentru că ne pune să facem slaiduri și să le proiectăm, noi citim de pe perete, ea dă scrol‑scrol‑scrol pe telefon și câteodată sare la cel‑cea care prezintă, ueit‑uat‑dă‑înapoi‑unslaid pliz‑nu‑ăsta‑nici‑ăsta‑încă‑unu‑așa‑ia‑mai‑zi‑o‑dată.

Deci sigur era marți,

băgam toți la rapoartele alea,

se‑auzeau numa’ maușii,

țâc‑țâc‑țâțâc,

unghiile fetelor pocnind tastaturile,

și zgomotu’ de fond de pe holu’ care duce spre terasă,

de la 8 la 10 și‑un sfert e un du‑te‑vino, io nu mă plâng, dimpotrivă, chiar îmi place zgomotu’ ăla, cu timpu’, am ajuns să recunosc zeci de voci, poate chiar o sută dintre cele aproximativ 2500 de voci din firmă, e ceva, zic io, în plus, mai prind frânturi de conversații și hohote de râs și o țâră mai rar înjurături, astea vin de nicăieri, de obicei pe post de exclamații, gen duuuu‑te‑n pula meeea, nu creeed,

și mă hlizesc ca teleghidatu’ de fiecare dată când le‑aud

În timp ce lucram noi de zor la ppt‑urile pentru Pîpîtî, am auzit un țipăt de pe hol, urmat de o bubuitură în ușă, de parcă i‑ar fi futut cineva un picior. Ușa s‑a izbit de perete și un tip s‑a prăvălit la noi în birou. S‑a lovit cu capul de podea și a rămas lat. Îl vedeam doar pe jumătate, picioarele îi rămăseseră pe hol. Îl știam, ne salutam când nu puteam să ne evităm.

Așteptam să se scoale și să spună ceva:

v‑am păcălitm‑am împiedicatm‑am bătut și‑am pierdutz’mort dă batmuie hașer, demisia!

— Ești bine, colegu’? am întrebat, mai mult de formă.

Evident că nu era bine. Eram îngrijorat și am ridicat tonul ca să par stăpân pe situație în fața fetelor:

— Ciprian, lasă prostiile!

Tipu’, nimic. După câteva momente de ce‑pula‑mea‑se‑ntâmplă, treaba s‑a animat. Becky a strigat Doamne, tremură, Adriana a zis da, tremură și îi și curge sânge, cred că și‑a spart nasul, un tip de pe culoar a băgat capu’‑n birou și a spus spasmofilie, altu’ a zis hm, mai degrabă epilepsie, iar Becky s‑a luat de ei: sunteți medici sau de unde știți?

Apoi s‑a întors spre mine:

— MuBo, ai de gând să faci ceva?

— Nu, am spus sec.

— Nu?! a ridicat ea tonul.

— Nu știu ce să fac. Dacă‑i fac rău?

Mă cam ciondăneam cu Becky:

Era să ne futem în Team Building. Un pic să fi fost mai treji!Pîpîtî a lăsat‑o de vreo două ori să țină ședința de metrici în locul ei și de‑atunci avea fițe de șef. Mi se adresa cu ID‑ul de la lucru, MuBo.

Cineva de pe hol a întrebat cine e responsabil cu primul ajutor pe etaj.

Altcineva a zis Lory Strein, da, sigur e ea, am verificat tabelul din bucătărie.

Becky a pus mâna pe telefon. Nu știa număru’ lu’ Lory și nu voia să recunoască. I‑am spus numărul meu.

— Îți arde de glume? a strigat ea. Moare ăsta aici și pe tine te doare undeva!

Adriana a făcut rost de număr.

Muncă de echipă!

Lory nu răspundea și tipu’ ăla se zvârcolea în continuare.

M‑am apropiat de el și i‑am spus că o să‑l strâng de degetul mic. Auzisem eu de undeva că face bine chestia asta. Am strâns ca lumea, nu m‑am jucat. După vreo cinci secunde, am auzit un oscior pocnind. Ups. M‑am oprit și am spus:

— Hei, m‑auzi?

Nimic.

L‑am lovit ușor cu palma peste față:

— Hei, m‑auzi?

Nimic. Nu mă auzea. M‑am uitat la Becky și am ridicat din umeri.

— Faceți loc, s‑a auzit de pe hol, lăsați‑o să treacă! Hai, Carolina!

Pîpîtî! Mă bucuram pentru prima oară că apare. Poate‑i veneau niște idei, niște task‑uri.

— Omîgî! a zis Pîpîtî.

Era în fustă scurtă, neagră, i s‑a și ridicat puțin când a sărit peste Ciprian.

— Ați chemat salvarea? a întrebat ea, ca la ședință.

— Nu, am răspuns, tot ca la ședință. L‑am strâns de degetu’ mic. Nu mult, că mi‑a fost că…

— Caroooo, ce aaare? s‑a tânguit Becky.

— Chemați în pula mea salvarea! a strigat Pîpîtî și a luat un pix. Ține, mi‑a zis. Bagă‑i‑l în gură!

Am luat pixul inscripționat cu numele firmei.

— Ești sigură? am spus.

— Ai alte idei? a zis ea.

— Și dacă‑i sparg dinții?

— Îmi asum! Dă‑te, a strigat și m‑a împins ca la sumo.

S‑a aplecat deasupra lui Ciprian și a încercat să‑i bage pixul între dinți. Nicio șansă, avea gura încleștată.

— Bine, mă, înghite‑ți limba atunci!

I‑a desfăcut mai mulți nasturi de la cămașă și l‑a mângâiat pe față, pe frunte, pe mâini.

— Ca pe Enzo, a râs una de pe hol.

Enzo e un softist care trage la sală. Se zvonește că e feblețea lu’ Pîpîtî. De obicei, bârfele astea sunt adevărate.

Ciprian dădea semne că se liniștește, Caro se ducea la fund. I se ridicase fusta până‑n gât, îi vedeam chiloții cu libelule și mustăceam toți. Am luat‑o pe după umeri și am așezat‑o pe scaunul meu.

— Ești OK? am întrebat.

Da, era bine. I se împrăștiase rimelul și i‑am dat niște șervețele.

Ciprian s‑a ridicat brusc și a vrut să plece. S‑a înfipt într‑un cuier și l‑a dărâmat. Era complet năucit. Becky l‑a prins în brațe și l‑a lipit de perete.

— Nu pleci nicăieri! a zis. Imediat vine salvarea.

Apoi i‑a alungat pe toți gură‑cască care o frecau la intrarea în birou, a trântit ușa și a blocat‑o cu curul ei drag. Ciprian s‑a îndreptat spre ieșirea de urgență, dar eu și Adriana i‑am luat fața și l‑am dus cu binișorul la Caro în birou. L‑am instalat în scaunul confortabil de HR Manager, iar Adriana i‑a povestit de metricile noastre săptămânale. El zâmbea întruna, semn că nu înțelegea nimic. În frunte avea un cucui mare de tot.

L‑am găsit rapid pe Fb și i‑am lăsat un mesaj: salut, sper că nu ți‑am rupt degetul.

S‑a auzit un telefon vibrând. Am continuat să scriu:

Ar fi indicat să mergi la un CT pentru cap.

Căzătura ta a fost destul de serioasă.

Lansare de carte – Încotro ne îndreptăm de Pavel Nedelcu

Vă invităm miercuri, 16 martie, la ora 18:00, la lansarea romanului Încotro ne îndreptăm de Pavel Nedelcu, câștigător al premiului al II-lea la concursul de debut literar, „Primul roman”, organizat de Editura Litera. Evenimentul va avea loc online și va fi transmis live, pe pagina Facebook a colecției Biblioteca de Proză Contemporană. Alături de autor vor fi prezente doamna Emanuela Ilie, critic literar și conferențiar la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, respectiv, doamna Luiza Negură, profesor de Limba și literatură română și masterandă la UAIC.

„𝐷𝑢𝑝𝑎̆ 𝑜 𝑠𝑒𝑟𝑖𝑒 𝑑𝑒 𝑒𝑥𝑝𝑒𝑟𝑖𝑚𝑒𝑛𝑡𝑒 𝑡𝑒𝑥𝑡𝑢𝑎𝑙𝑒 𝑚𝑎𝑡𝑒𝑟𝑖𝑎𝑙𝑖𝑧𝑎𝑡𝑒, 𝑝𝑎̂𝑛𝑎̆ 𝑎𝑐𝑢𝑚, 𝑖̂𝑛 𝑝𝑟𝑜𝑧𝑒 𝑠𝑐𝑢𝑟𝑡𝑒 𝑖𝑛𝑐𝑙𝑢𝑠𝑒 𝑖̂𝑛 𝑑𝑖𝑓𝑒𝑟𝑖𝑡𝑒 𝑣𝑜𝑙𝑢𝑚𝑒 𝑐𝑜𝑙𝑒𝑐𝑡𝑖𝑣𝑒, 𝑃𝑎𝑣𝑒𝑙 𝑁𝑒𝑑𝑒𝑙𝑐𝑢 𝑝𝑙𝑜𝑛𝑗𝑒𝑎𝑧𝑎̆ 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑝𝑟𝑖𝑚𝑎 𝑑𝑎𝑡𝑎̆ 𝑖̂𝑛 𝑎𝑝𝑒𝑙𝑒 𝑓𝑖𝑐𝑡̦𝑖𝑢𝑛𝑖𝑖 𝑑𝑒 𝑐𝑒𝑎 𝑚𝑎𝑖 𝑙𝑎𝑟𝑔𝑎̆ 𝑟𝑒𝑠𝑝𝑖𝑟𝑎𝑡̦𝑖𝑒. 𝑆̦𝑖 𝑜 𝑓𝑎𝑐𝑒, 𝑠𝑎̆ 𝑜 𝑠𝑝𝑢𝑛 𝑑𝑒-𝑎 𝑑𝑟𝑒𝑝𝑡𝑢𝑙, 𝑓𝑎̆𝑟𝑎̆ 𝑠𝑎̆ 𝑖̂𝑠̦𝑖 𝑖𝑎 𝑐𝑜𝑙𝑎𝑐𝑖𝑖 𝑑𝑒 𝑠𝑎𝑙𝑣𝑎𝑟𝑒 𝑜𝑏𝑖𝑠̦𝑛𝑢𝑖𝑡̦𝑖. 𝑁𝑢 𝑝𝑎𝑟𝑖𝑎𝑧𝑎̆, 𝑏𝑢𝑛𝑎̆𝑜𝑎𝑟𝑎̆, 𝑛𝑖𝑐𝑖 𝑝𝑒 𝑜 𝑝𝑜𝑣𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑎𝑙𝑒𝑟𝑡𝑎̆ 𝑠̦𝑖 𝑓𝑙𝑢𝑒𝑛𝑡𝑎̆, 𝑛𝑖𝑐𝑖 𝑝𝑒 𝑑𝑒𝑠𝑐𝑟𝑖𝑒𝑟𝑒𝑎 𝑚𝑖𝑛𝑢𝑡̧𝑖𝑜𝑠-𝑒𝑚𝑝𝑎𝑡𝑖𝑐𝑎̆ 𝑎 𝑢𝑛𝑜𝑟 𝑚𝑒𝑑𝑖𝑖 𝑠𝑜𝑐𝑖𝑎𝑙𝑒 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑖𝑑𝑒𝑟𝑎𝑡𝑒 𝑝𝑖𝑡𝑜𝑟𝑒𝑠̦𝑡𝑖 𝑠𝑎𝑢 𝑎 𝑢𝑛𝑜𝑟 𝑝𝑒𝑟𝑠𝑜𝑛𝑎𝑗𝑒 𝑟𝑒𝑝𝑟𝑒𝑧𝑒𝑛𝑡𝑎𝑡𝑖𝑣𝑒, 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑠𝑎̆ 𝑎𝑖𝑏𝑎̆ 𝑡𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑠̦𝑎𝑛𝑠𝑒𝑙𝑒 𝑠𝑎̆ 𝑑𝑒𝑣𝑖𝑛𝑎̆ 𝑚𝑒𝑚𝑜𝑟𝑎𝑏𝑖𝑙𝑒. 𝐼̂𝑛 𝑠𝑐ℎ𝑖𝑚𝑏, 𝑚𝑖𝑧𝑒𝑎𝑧𝑎̆ 𝑠𝑒𝑟𝑖𝑜𝑠 𝑝𝑒 𝑜 𝑠𝑒𝑟𝑖𝑒 𝑑𝑒 𝑐𝑜𝑛𝑣𝑒𝑛𝑡̦𝑖𝑖 𝑚𝑒𝑡𝑎𝑓𝑖𝑐𝑡̧𝑖𝑜𝑛𝑎𝑙𝑒 𝑝𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑢𝑛𝑖𝑖 𝑝𝑟𝑜𝑧𝑎𝑡𝑜𝑟𝑖 𝑜𝑝𝑡𝑧𝑒𝑐𝑖𝑠̦𝑡𝑖 𝑙𝑒 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑖𝑑𝑒𝑟𝑎𝑢 𝑚𝑢𝑠𝑡-𝑢𝑟𝑖 𝑎𝑙𝑒 𝑛𝑎𝑟𝑎𝑡̦𝑖𝑢𝑛𝑖𝑖, 𝑖̂𝑛 𝑡𝑖𝑚𝑝 𝑐𝑒, 𝑑𝑖𝑚𝑝𝑜𝑡𝑟𝑖𝑣𝑎̆, 𝑛𝑢 𝑝𝑢𝑡̦𝑖𝑛𝑖 𝑑𝑖𝑛𝑡𝑟𝑒 𝑟𝑒𝑝𝑟𝑒𝑧𝑒𝑛𝑡𝑎𝑛𝑡̦𝑖𝑖 𝑢𝑙𝑡𝑖𝑚𝑒𝑙𝑜𝑟 𝑝𝑟𝑜𝑚𝑜𝑡̦𝑖𝑖 𝑙𝑖𝑡𝑒𝑟𝑎𝑟𝑒 𝑑𝑒 𝑙𝑎 𝑛𝑜𝑖 𝑛𝑢 𝑐𝑜𝑛𝑡𝑒𝑛𝑒𝑎𝑢 (𝑠̦𝑖, 𝑖̂𝑛 𝑢𝑛𝑒𝑙𝑒 𝑐𝑎𝑧𝑢𝑟𝑖, 𝑛𝑢 𝑐𝑜𝑛𝑡𝑒𝑛𝑒𝑠𝑐 𝑖̂𝑛𝑐𝑎̆) 𝑠𝑎̆ 𝑙𝑒 𝑑𝑒𝑧𝑎𝑣𝑢𝑒𝑧𝑒.” Emanuela Ilie, în prefața romanului „Încotro ne îndreptăm”

„𝐼𝑛𝑡𝑒𝑙𝑖𝑔𝑒𝑛𝑡, 𝑒𝑥𝑡𝑟𝑎𝑣𝑎𝑔𝑎𝑛𝑡, 𝑛𝑖𝑐𝑖𝑜𝑑𝑎𝑡𝑎̆ 𝑝𝑙𝑖𝑐𝑡𝑖𝑠𝑖𝑡𝑜𝑟, 𝑐𝑜𝑚𝑏𝑖𝑛𝑎̂𝑛𝑑 𝑐𝑢𝑣𝑖𝑛𝑡𝑒𝑙𝑒 𝑐𝑢 𝑑𝑒𝑧𝑖𝑛𝑣𝑜𝑙𝑡𝑢𝑟𝑎 𝑐𝑢 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑢𝑛 𝑒𝑟𝑜𝑢 𝑑𝑒 𝑤𝑒𝑠𝑡𝑒𝑟𝑛 𝑖̂𝑛𝑣𝑎̂𝑟𝑡𝑒𝑠̦𝑡𝑒 𝑝𝑖𝑠𝑡𝑜𝑙𝑢𝑙 𝑝𝑒 𝑢𝑛 𝑑𝑒𝑔𝑒𝑡, 𝑃𝑎𝑣𝑒𝑙 𝑁𝑒𝑑𝑒𝑙𝑐𝑢 𝑖̂𝑙 𝑖𝑎 𝑚𝑒𝑟𝑒𝑢 𝑝𝑟𝑖𝑛 𝑠𝑢𝑟𝑝𝑟𝑖𝑛𝑑𝑒𝑟𝑒 𝑝𝑒 𝑐𝑖𝑡𝑖𝑡𝑜𝑟.” Alex Ștefănescu

𝐏𝐚𝐯𝐞𝐥 𝐍𝐞𝐝𝐞𝐥𝐜𝐮 (n. 1993), traducător, critic literar și prozator din grupul LiterNautica, multipremiat pentru povestirile sale la diferite concursuri literare (organizate de PEN România, revista Tribuna, revista Apostrof etc.). Cele mai cunoscute au fost publicate în volumul Treisprezece. Proză fantastică (2021). Încotro ne îndreptăm a primit Premiul al II-lea la concursul „Primul roman“ organizat de Editura Litera.

Romanului „Încotro ne îndreptăm” a apărut recent la Editura Litera, în colecția Biblioteca de Proză Contemporană. 

Linkul evenimentului Facebook : https://www.facebook.com/events/514454313614849?ref=newsfeed

Lecturi 287: Lucy Foley – Petrecerea de vânătoare

Lucy Foley – Petrecerea de vânătoare (The Hunting Party, 2018) 400p., TPB, Trei, 2022, Colecția Fiction Connection/Crime, Trad. Daniela Purgaru, Red. Andreea Tudose, 41,65 (49) lei, ISBN 978-606-40-1001-8

Nota Goodreads: 3,66 (156 518 note)

Descrierea editurii: „În vacanța de iarnă, câțiva prieteni din Oxford se întâlnesc să întâmpine împreună Noul An, așa cum fac de zece ani, din studenție. Anul acesta au ales o cabană idilică și izolată în munții Scoției — locul perfect unde să se retragă și să se deconecteze. Vacanța începe nevinovat: admiră cu toții peisajul uluitor, deși rău-prevestitor, beau șampanie lângă șemineu și își amintesc de trecut. Însă după un deceniu povara resentimentelor înăbușite a devenit prea grea pentru nostalgia fragilă a grupului. Iar legătura dintre ei se rupe, chiar când un viscol teribil izolează cabana de restul lumii. După două zile, chiar de Anul Nou, unul dintre ei este mort… iar criminalul este tot unul dintre ei. Nu rămâne pe dinafară, vino și tu la petrecere.”

Și a venit și cel de-al patrulea blog tour pe 2022, la care discutăm, pentru a doua oară la rând, despre o carte apărută în colecția Fiction Connection de la Editura Trei: Partida de vânătoare de Lucy Foley, al doilea roman al autoarei engleze apărut la noi, însă primul cu care a dat de fapt lovitura și care a reprezentat, totodată, un soi de schiță pentru cel care îi va aduce celebritatea, Lista de invitați.

O mică precizare: deși recenzia de față face parte dintr-un blog tour prilejuit de apariția în limba română a volumului Partida de vânătoare și înaintea mea au mai scris deja colegii mei de proiect, am evitat, cum procedez de fiecare dată, să le citesc recenziile, deși eram tare curios să le aflu părerile despre acest volum care venea după două (aproape) capodopere ale genului crime citite în ultima vreme – Ultima viață și Începem cu sfârșitul); motivul este destul de simplu și cred că-l înțelegeți: nu doresc să fiu influențat. Acest lucru apare în mod inevitabil oricât te-ai strădui să îl eviți, așa că mai întâi voi scrie articolul meu și după aceea le voi citi și pe ale colegilor. Însă o idee generală tot a rămas: faptul că la noi a apărut mai întâi cartea mai de succes a autoarei, Lista de invitați, a reușit, dacă pot să mă exprim așa, să pună în umbră volumul de față datorită ideii principale – cele două cărți pornesc de la aceeași premisă, au același număr de personaje și urmează același șablon. De aceea am și spus ceva mai sus că volumul despre care voi scrie astăzi a fost un soi de schiță, o încercare, pentru un produs mult mai bine realizat, în speță, Lista de invitați.

Miranda și Julien, Emma și Mark, Samira și Giles (plus bebelușul lor de șase luni, Priya), Nick și Bo, plus Katie. Și Heather plus Doug. Acestea sunt personajele principale ale unei povești căreia îi ia aproape două sute de pagini, deci jumătate din carte, pentru a așeza piesele pe tablă și a ne prezenta protagoniștii. De ajutor nu este nici faptul că autoarea alege să istorisească poveștile fiecărui personaj feminin (plus cel al lui Doug, paznicul de vânătoare) din perspectiva fiecăruia, astfel încât, în loc să ajute, stilul acesta mai mult încurcă până ajungi să te prinzi care cine e și de ce se comportă atât de aiurea cu cei din jur.

Pentru că personajele lui Lucy Foley sunt toate (e puțin spus) sucite, toate au taine și secrete care ori îți fac părul măciucă în cap, ori te determină să le privești cu un oarecare dezgust în final, ori măcar cu indiferență (mai puțin bebelușul Samirei, firește). Sau au povești triste, extrem de triste, cum e de exemplu cazul lui Heather sau al lui Doug, dar mai întâi să ajung acolo.

Pe scurt, cum o zice și prezentarea, personajele de mai sus pleacă din aglomerata Londră într-un loc sălbatic din Scoția, departe de agitație și de zgomot și de serviciu, pentru a petrece câteva zile de Revelion și a depăna amintiri și a se simți bine. Numai că momentele plăcute la care se gândeau cu toții sunt stricate din prima clipă de faptul că toți simt ranchiune mai vechi sau mai noi la adresa măcar a unuia dintre prietenii cu care se știau de ani de zile, toți au câte ceva pe conștiință, toți se simt nedreptățiți de măcar unul dintre cei alături de care a venit ca să se simtă, chipurile, bine, încât ajungi să te întrebi: de ce naiba s-au mai strâns laolaltă, de ce-au rămas atât timp prieteni și de ce nu și-a văzut fiecare de viața lui în altă parte, alături de niște prieteni adevărați?

Miranda este cea mai nesuferită dintre toți, e limpede de la început. E îngâmfată, întreținută de soț, bună de nimic, o scorpie afurisită ce n-a construit nimic la viața ei prin forțe proprii, dar care se crede buricul pământului. E însă frumoasă și atrăgătoare, și toți par că vor să-i intre în grații, căci se simt într-un fel validați dacă sunt prieteni cu ea. Soțul Mirandei, Julien, este după chipul și asemănarea ei, ba mai are și un secret care iese treptat-treptat la iveală și le amenință nu doar fericirea de cuplu, ci însăși libertatea.

Emma este tipa bună la toate, dar ștearsă și nițel obsedată să fie plăcută de toți. Soțul ei, Mark, este cam violent din fire și-i sare țandăra din orice. Samira s-a transformat din tipa extrem de inteligentă și de atrăgătoare într-o mămică și o gospodină pe care o preocupă doar bunăstarea și siguranța propriei familii, cum e și normal după o anumită vârstă. Katie este organizată și meticuloasă, ea ocupându-se de toată detaliile acestei vacanțe. Până și Heather, administratorul domeniului unde au venit englezii să-și petreacă vacanța de Revelion, duce o poveste dureroasă în spate: soțul, pompier, i-a murit în misiune, iar ea, copleșită de durere, a venit în pustiu pentru a-și rumega durerea în voie, departe de toți și de toate. Dar să nu-l uităm și pe Doug, veteran din Afganistan și suferind de tulburare de stres posttraumatic în urma unui accident cumplit în misiune, deci deloc potrivit pentru a fi instructor de vânătoare și responsabil de dulapul cu puști din care invitații pot alege pentru a doborî, sub supravegherea lui Doug, căprioare.

Englezii au fost, majoritatea, colegi de școală, deci se cunosc de ani buni. Prin urmare, urile la adresa unul altuia au avut timp să dospească, să crească în voie și să se dezvolte. Au avut timp să-și pună reciproc coarne, să se bârfească, să se umilească, să se jecmănească și să ajungă să se urască. Iar când cadavrul unuia dintre invitați apare în apa înghețată, pe jumătate despuiată, cu urme de strangulare și vânăt tot din pricina gerului de peste noapte, după o noapte de beție cruntă în care s-au rostit adevăruri crunte, dar totuși adevăruri, ei bine, cine-i vinovatul și cum va fi el prins, în condițiile în care sunt complet izolați de civilizație din cauza ninsorii, iar poliția e ocupată să-l prindă pe Ucigașul din Highland?

Pentru a complica și mai mult lucrurile, autoarea alege nu doar să aștearnă povestea din perspective diferite, ci și să facă salturi temporale din zilele de dinainte de Revelion, când încă nu începuseră să-și sară la gât unul altuia, în prezent, când cadavrul a fost descoperit deja și Heather încearcă, din fața ecranului, să descopere criminalul. Ba, pentru a oferi un plus de adâncime, avem de-a face și cu incursiuni în trecutul personajelor, pentru a ne ajuta să înțelegem de ce acționează ca niște nemernici sadea, de ce ajung obsedați și obsedate și, în final, criminali.

Faptul că nu am apucat să citesc volumul următor al autoarei, Lista de invitați, zic eu că a fost de ajutor în cazul de față. Neavând termen de comparație, mi s-a părut o poveste decentă, destul de încâlcită și de greoaie la început, dar care reușește totuși să te țină în suspans pentru a-l ghici pe criminal. Un fel de mister al camerei închise în care știi sigur că făptașul e cineva din sânul grupului, că toți aveau motive să omoare victima, că toți aveau mai mult sau mai puțin alibiuri, dar până aproape de final nici măcar nu știi cine e victima. Dublată de o panoplie de personaje mai mult decât dezagreabile, povestea lui Lucy Foley nu rescrie genul crime, dar nici nu te face să simți la final că ai pierdut vremea aiurea în lumea imaginată de ea.

NB: recenzia face parte din blog tourul dedicat apariției în limba română a volumului Petrecerea de vânătoare. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, pentru a vă edifica:

Literatura pe tocuri: https://literaturapetocuri.ro/petrecerea-de-vanatoare-de-lucy-foley-editura-trei-recenzie.html

Cărțile mele și alți demoni: http://www.cartilemele.ro/2022/03/recenziile-lui-gica-64-petrecerea-de.html

Pălărisme: https://palarisme.ro/petrecerea-de-vanatoare-recenzie/

Anca și cărțile: https://ancasicartile.ro/petrecerea-de-vanatoare-lucy-foley-recenzie/

Citește-mi-l: https://citestemil.ro/petrecerea-de-vanatoare-lucy-foley/

Ciobanul de Azi: https://ciobanuldeazi.home.blog/

Carti Recenzii Analogii Antologii: https://analogiiantologii.com/

Editura PUBLISOL readuce în atenție volumul „O Istorie Secretă: Statul Polițienesc al Rusiei Sovietice”, de Martyn Whittock

„O carte care se citește ușor și dă de gândit. Autorul explorează cu o mare pricepere tacticile prin care criminala Poliție Secretă sub toate avatarurile sale, a ajuns să domine Uniunea Sovietică și analizează statul polițienesc al cărui spectru bântuie și astăzi.”

Prof. Mark Galeotti

Cartea ne dezvăluie povestea complexă a felului în care cruzimea, cooperarea și compromisul au ajutat la construirea statului totalitar URSS a cărui umbră încă se întinde peste o parte din lume și de ai cărui demoni încă nu ne-am exorcizat.

Publicului i s-a spus o poveste simplificată. De fapt, regimul sovietic n-a fost menținut la putere doar de poliția secretă și prin teroare; unii l-au susținut din toată inima și au tras foloasele de pe urma lui.

Potrivit autorului, cartea dezvăluie rolul și activitățile poliției secrete în menținerea URSS, dincolo de discursul oficial al propagandei oficiale. Dar studiază și realitățile complexe din spatele unui sistem represiv de lungă durată și care pot constitui o surpriză pentru mulți cititori. O mare parte a informațiilor vine din arhivele sovietice desecretizate abia la sfârșitul anilor ’80 și în anii ’90. Să nu uităm că multe alte informații rămân secrete din cauza dorinței actualului regim rus de a trage cortina peste dovezile referitoare la crimele din trecut.

Printre altele, capitolul 5 al cărții dezvăluie lucruri ascunse populației ruse, legate de foametea din Ucraina din anii 1932-1933, considerată de unii istorici similar unui „genocid secret”. Motivul pentru care urgia ar fi lovit Ucraina ar fi fost o încercare de a zdrobi, odată pentru totdeauna, încercările de obținere a independenței naționale de către ucraineni, perspectivă care „irita” autoritățile sovietice. „O parte a URSS care producea neplăceri era pe cale să simtă întreaga forță a statului polițienesc sovietic într-un atac susținut asupra culturii și sistemului agricol. În Ucraina, această perioadă de înfometare în masă este amintită ca Holodomor (exterminare prin înfometare)… Este greu de știut exact câți au murit în Holodomor, dar estimările mai noi sugerează că numărul victimelor a fost de aproximativ 3,3 milioane, dintre care aproximativ 3 milioane au fost ucraineni, iar restul alte grupuri etnice care locuiau în Ucraina. Numărul ucrainenilor care au murit în timpul colectivizării a fost mai mare decât al oricărei alte naționalități din URSS.” (Martyn Whittock)

Nicio lucrare într-un singur volum nu poate acoperi, așa cum se cuvine, un subiect atât de amplu, dar scopul studiului de faţă este acela de a-i oferi cititorului informații despre ceea ce s-a întâmplat și o bază pe care acesta să-și construiască și să-și ducă mai departe cercetarea, dacă dorește.

„(Martyn Whittock) propune o lectură a evenimentelor prin care cititorii să poată înțelege modul foarte complicat și ascuns în care a funcționat puterea sovietică. În tot acest timp destul de îndelungat, 1917-1991, istoria lumii a trecut prin catastrofe, momente de ruptură și reconfigurare care au dus la lumea de astăzi. Fără înțelegerea secolului trecut, nu avem nicio șansă să pricepem secolul din care, iată, au trecut deja primele decenii. Efectele tragediilor ce au marcat omenirea, urmările a două războaie mondiale, ale revoluției bolșevice, ale regimurilor totalitare naziste și comuniste, sfârșitul Războiului Rece, revenirea la democrație în statele eliberate de comunism din Europa Centrală și de Est – toate și-au lăsat amprenta asupra prezentului extrem de complex în care întreaga lume evoluează.

Secretă sau nu, istoria este singurul nostru reper! Viitorul putem să-l prefigurăm, dar niciodată nu vom ști dinainte ce se va întâmpla. Cine ar fi bănuit, la sfârșitul anului 2019, că în numai câteva luni lumea se va trezi într-o criză pandemică al cărei precedent îl găsim în gripa spaniolă de acum o sută de ani, de la sfârșitul Primului Război Mondial? Ne-am întors, după un veac, într-o situație similară, dar în alte circumstanțe, evident. Nu înseamnă că istoria se repetă, dar nici că nu trebuie să fim atenți la lecțiile ei!”

Ion M Ioniță, redactor-șef al revistei Historia

*

* *

MARTYN WHITTOCK s-a născut în 1958, în Marea Britanie. Este licențiat în Științe Politice la Universitatea din Bristol. Timp de 30 ani a predat istorie liceenilor. S-a retras, în 2016, pentru a se dedica scrisului. A fost consultant pentru BBC, English Heritage și National Trust și a scris pentru reviste de istorie și arheologie.

Este autorul a 50 de cărți (cu vânzări de peste 1 milion de exemplare). Scrie în principal lucrări de popularizare, pe teme istorice. Printre cărțile sale se numără: Christ. The First 2000 Years (2015), When God was King (2018), The Vikings (2018).

Cartea este disponibilă din 11 martie, la prețul special de 19.99 lei pe publisol.ro și la chioșcurile de presă. 

Din portofoliul editurii menționăm alte două cărți de referință pe acest subiect: 

Spion și trădător, de Ben Macintyre, biografia colonelului KGB Oleg Gordievski, produs eminent al serviciilor ruse de informații, cu rang înalt, aproape fără nicio eroare în carieră, fost șef al rezidenței KGB de la Londra, omul care, realizând grozăviile din lagărul comunist, a ales într-un final protecția și siguranța democrațiilor occidentale. 

Și

Tovarășul Koba – Robert Littell, o poveste captivantă a întâlnirilor unui copil naiv din Moscova anilor 1950 cu un un bătrân care susține că îl ajută pe stimatul tovarăș Stalin să conducă țara și care pare să știe o mulțime de lucruri despre acesta. Între cei doi se leagă o prietenie ciudată, în care bătrânul pare interesat să prezinte și latura agreabilă a personalității sale, iar Leon încearcă să afle cât mai multe lucruri despre fete, poeme, dragoste, sex, dar și despre Revoluția bolșevică, Lenin, Troțki sau despre moartea prin înfometare a milioane de țărani ucraineni. 

Lecturi 286: Francesc Miralles, Ángeles Doñate – Un ceai la capătul lumii

Francesc Miralles & Ángeles Doñate – Un ceai la capătul lumii (Un té para curar el alma: Una historia conmovedora sobre la aventura de vivir, 2021) 256p., TPB, 13×20, Humanitas Fiction, 2022, Trad. Tudora Șandru Mehedinți, Red. Anca Dumitru, 32 lei, ISBN 978-606-779-935-4

Descrierea editurii: „Un roman tulburător, inspirat de povestea reală, relatată în 2009 de revista Time, a japonezului Yukio Shige, care a salvat de la sinucidere aproape 700 de persoane.”

„Un ceai la capătul lumii, ca și alte romane ale catalanului  Francesc Miralles – unele scrise în colaborare, cum este și cazul de față, coautoare fiind Ángeles Doñate –, invită la reflecție și introspecție, oferind cititorului o viziune asupra vieții, asupra valorii vieții, de o mare frumusețe și profunzime, prin exemplara ei generozitate. Venerabilul Kosei-San, «gardianul abisului», este un emoționant model de bunătate, înțelegere și solidaritate umană: își dedică ultimii ani de viață unui ideal nobil, acela de a salva sufletele rătăcite care, ajunse în pragul abisului, cred că singura soluție este sinuciderea. Autorii reușesc să creeze un echilibru perfect al firelor narațiunii – istoria tristei vieți a lui Kosei-San, ale cărei împrejurări vitrege i-au impus să-și sacrifice iubirea, relatările captivantelor experiențe de salvare a multor ființe disperate, povestea de dragoste dintre Toni, protagonistul narator, și fermecătoarea și misterioasa Esmeralda, reflecții filozofice existențiale –, într-un stil cuceritor prin claritate, culoare și forță sugestivă. Pe scurt, o carte-lecție de viață, care emană speranță și lumină.“ — TUDORA ȘANDRU MEHEDINȚI

Paulo Coelho și Matt Haig își dau mâna în această poetică și plină de învățăminte de viață poveste despre sentimente, regăsiri, deznădejde, reveniri, traume și vindecări miraculoase ale unor suflete ce se considerau definitiv pierdute la un moment dat.

Inspirându-se din povestea adevărată a japonezului Yukio Shige, cel care, după ce s-a pensionat din poliție, s-a stabilit în preajma unor stânci periculoase de pe malurile Mării Japoniei și a început să salveze sinucigași, Francesc Miralles și Ángeles Doñate țes o adevărată urzeală de întâmplări dureroase și le îmbină cu măiestrie într-o poveste adesea înduioșătoare. Locul ales de Shige era preferat de mulți pentru a-și încheia socotelile cu lumea, așa că acesta a reușit, convingându-le cu vorba bună, să salveze viața a peste șapte sute de persoane. Miralles i-a citit povestea în revista Time și a luat legătura cu prietena sa, scriitoarea Ángeles Doñate, propunându-i să scrie o carte pornind de la articolul din revistă. Aceasta însă a zis că mai bine ar scrie amândoi cartea, întrucât ideea originală îi aparținea lui Miralles, iar rezultatul este romanul de față, apărut de curând în colecția Raftul Denisei de la Editura Humanitas Fiction.

Cei doi scriitori originari din Barcelona mută povestea din Japonia în America și îl transformă pe Shige în Kosei-San, un japonez bătrân care a crescut însă în America din fragedă pruncie și care, după o poveste traumatizantă pe care i-o deapănă la un moment naratorului Toni, hotărăște că loviturile pe care i le dăduseră soarta și propriile decizii proaste de până atunci pot fi puse în folosul umanității. Așa că-și cumpără o căbănuță în apropierea unor stânci fermecătoare, dar periculoase, pe unde văzuse că se perindau persoane în căutare atât de peisaje superbe, dar și de locuri în care să își curme zilele, își face provizii consistente de ceaiuri și se hotărăște că menirea lui de-acum încolo este să salveze oamenii de la moarte. Să îi întoarcă pe sinucigași din drum, adică, invitându-i la o ceașcă de ceai și încercând să îi convingă că viața e de fapt frumoasă și că merită trăită, oricât de deprimați și de deciși ar fi că în altă parte le va fi mai bine.

Povestea începe molcom, cu un tip pe nume Toni care se consideră o persoană împlinită și prosperă, dar care suferă de fapt în sinea sa de o cumplită depresie și nefericire nu doar din pricina morții surprinzătoare a fratelui său, a cărui cenușă o poartă într-o urnă și trebuie să o împrăștie într-un loc special, ci mai ales pentru că el însuși s-a transformat, fără să bage de seamă, într-un singuratic și un izolat care a reușit să își îndepărteze nu doar soția, ci și familia și prietenii. Cufundat în muncă, obsedat de succes și îmbătat cu apă rece că banii și faima înseamnă totul pe această lume, Toni suferă de fapt în sinea sa și-și rumegă în tăcere durerile pe care nici nu știa că le are.

Norocul face însă să dea taman peste Kosei-San și acesta, știind că firul vieții i s-a cam apropiat de capăt și că a sosit momentul să paseze responsabilitatea pe umerii altcuiva, îl ia sub aripa sa pe Toni nu doar pentru a-l salva de la ceea ce credea el că ar fi o sinucidere, ci și pentru a începe să-l instruiască ce și cum trebuie să facă pentru a întoarce oameni din drumul lor fără întoarcere.

Poveștile lui Kosei-San diferă una de alta, dar sunt străbătute cam de aceleași idei, în mare: oricât de crunte sunt loviturile pe care ți le dă soarta de-a lungul vieții, există oameni care suferă și mai rău și oameni care de fapt țin la tine și îți vor binele; că ești iubit oricât de negru ți-ar fi sufletul sau de slută înfățișarea; că pentru a accepta defectele celorlalți trebuie să ți le accepți, în primul și-n primul rând, pe ale tale; că nu e nimeni perfect, dar că ne putem împăca cu propriile defecte; că nu e toată lumea rea și-a naibii, că nu îți vor chiar toți răul. Și așa mai departe.

Capitolele sunt ba scurte, ba lungi, atunci când Kosei-San mai așterne povestea unui tip sau tipe pe care i-a salvat de la un gest extrem. Toni, oricât se credea el de mare și de tare, e doar un om care n-a trăit cu adevărat până ce nu l-a întâlnit pe „gardianul abisului”. Și împlinit cu adevărat nu devine decât după ce o cunoaște pe Esmeralda, rătăcitoarea care trăiește mereu clipa și care, cu doar un cort și un rucsac în spinare, este de o mie de ori mai bogată și mai fericită decât Toni. Însă lucrurile nu sunt mereu ceea ce par inițial a fi.

Adesea înduioșătoare, uneori destul de expeditivă, povestea imaginată de cei doi scriitori îți merge la suflet mai ales dacă treci printr-o perioadă mai proastă a vieții, dacă te simți nefericit sau dacă pur și simplu cauți o evadare de la nenumăratele probleme care se adună și se tot adună, până te umplu de deznădejde. Sau dacă vrei, pur și simplu, ca timp de câteva ore să te deconectezi de la toate și să te pierzi între paginile pline de durere, dar și de optimism ale acestei cărți. Savurând un ceai și ascultându-l pe Kosei-San.

Lansare de carte #online: „Înfruntare la nivel înalt“ de Ismail Kadare – miercuri, 9 martie, ora 19.30

Miercuri, 9 martie, ora 19.30 vă invităm să vizionați lansarea volumului Înfruntare la nivel înalt. Misterul convorbirii telefonice Stalin-Pasternak de Ismail Kadare, recent apărut în traducerea lui Marius Dobrescu în colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu la Humanitas Fiction. Încercând să reconstituie, într-un amețitor joc al oglinzilor, o convorbire încețoșată de trecerea anilor și de rolul și miza fiecăruia dintre martorii direcți sau indirecți, cea mai recentă carte a lui Ismail Kadare devine o meditație asupra responsabilității și adevărului, asupra fragilității și curajului, scrisă de un maestru al nuanțelor și dilemelor etice

Participă: Ioan Stanomir, politolog, publicist, scriitor și Marian Voicu, jurnalist TVR și scriitor. Moderatorul întâlnirii va fi Denisa Comănescu, director al Editurii Humanitas Fiction.

„Kadare construiește din mărturiile privind acea convorbire telefonică mitică din 1934 dintre dictator și cel ce avea să scrie Doctor Jivago o carte captivantă. O reușită.“ – Le Monde

În seara de 23 iunie 1934, în atmosfera sumbră a Moscovei aflate sub teroare, Boris Pasternak primește un telefon în apartamenul său de pe strada Volhonka. Crede, mai întâi, că este o farsă cam nesărată a unui confrate. Dar se înșală. La celălalt capăt al firului se află Kremlinul. Stalin cel temut ar dori să discute despre Osip Mandelștam. De răspunsul lui Pasternak pare să depindă soarta poetului aruncat în închisoare după ce a îndrăznit să-l ia în râs, în versurile sale, pe tiran. Patru ani mai târziu, Mandelștam murea într-un lagăr de tranzit din Gulag. Această conversație a început să-l obsedeze pe Kadare încă din anii tinereții, când era student la Moscova și a auzit pentru prima dată vorbindu-se despre ea.

Rezonând, prin prisma experienței personale de scriitor din lagărul comunist, cu marile figuri ale literaturii ruse ce defilează în această carte sub privirea amenințătoare a statului totalitar, Kadare disecă fiecare aspect, fiecare indiciu, fiecare semnal referitor la misterioasa convorbire telefonică Stalin–Pasternak din vara lui 1934, ca un anchetator care nu va găsi niciodată cheia enigmei. Denunțuri, intrigi, incertitudini, mărturii, ipoteze, zvonuri despre poezii care nu au fost niciodată așternute pe hârtie și tot atâtea semne de întrebare alcătuiesc aici un labirint de versiuni complementare sau chiar contradictorii, prin care scriitorul desenează în clar-obscur complicata relație artist–tiran.

„Kadare întreprinde o adevărată anchetă lingvistică și psihologică, analizând minuțios fiecare dintre cele treisprezece versiuni consemnate ale discuției Stalin–Pasternak. O carte complexă și fascinantă.“ – En attendant Nadeau

Un eveniment Humanitas Fiction #live pe paginile de streaming ale editurii: Facebook – Humanitas Fiction și Youtube Humanitas.  Înregistrarea audio va fi ulterior disponibilă pe paginile de podcast ale Grupului Humanitas: Spotify https://spoti.fi/3pdxUCI, Apple  https://apple.co/2RnzcP6, Google https://bit.ly/3d0ZgHx, Soundcloud https://bit.ly/Humanitas-Soundcloud și Deezer https://bit.ly/3cxg091

Ismail Kadare s-a născut la Gjirokastra, în Albania, în 1936. A absolvit filologia la Tirana și și-a continuat studiile la Institutul de Literatură Maxim Gorki din Moscova. A debutat la 18 ani cu un volum de poezie, Inspirații juvenile, căruia îi urmează în 1957 un al doilea, Visări. Trecerea la proză o face în 1963 cu romanul Generalul armatei moarte (Humanitas Fiction, 2020), care-i aduce notorietatea internațională. În anii următori publică romane și numeroase volume de po­vestiri, dobândind o reputație greu de egalat în lumea literară: Cetatea (1970), Mesagerii ploii (1970; Humanitas Fiction, 2010,2019), Cronică în piatră. Vremea nebuniei (1971; Humanitas Fiction, 2012), O capitală în noiembrie (1974), Amurgul zeilor stepei (1976; Humanitas Fiction, 2009), Iarna marii însingurări (1977), Aprilie spulberat (1978), Podul cu trei arce (1978; Humanitas Fiction, 2015), Firida Rușinii(1978; Humanitas Fiction, 2016), Palatul Viselor (1981; Humanitas Fiction, 2007,2019), roman interzis de regimul lui Enver Hodja, Concert la sfârșitul toamnei (1988). În 1990 Kadare primește azil politic în Franța și până în 2001 locuiește la Paris, perioadă în care îi apar romanele: Piramida (1991), Umbra (1994; Humanitas Fiction, 2008, 2015), Spiritus (1996; Humanitas Fiction, 2012), Florile înghețate din martie (2000). În 2001 Kadare se întoarce în Albania. Continuă să scrie romane care se bucură de succes: Fiica lui Agamemnon (2003), Succesorul (2003), Vremea nebuniei (2005; Humanitas Fiction, 2012), Accidentul (2008; Humanitas Fiction, 2011), Cina blestemată (2009; Humanitas Fiction, 2013), Păpușa (2015; Humanitas Fiction, 2018). Firmanul orb (Humanitas Fiction, 2017) conține cinci dintre nuvelele sale istorice, iar Călărețul cu șoim (Humanitas Fiction, 2020) – patru nuvele investigând absurdul totalitar. Kadare este și autorul unor eseuri și scrieri memorialistice, cum ar fi Dimineți la Café Rostand (2014; Humanitas Fiction, 2021) și Înfruntare la nivel înalt: Misterul convorbirii telefonice Stalin–Pasternak (2018; Humanitas Fiction, 2022) . A fost recompensat cu numeroase premii și distincții literare, printre care primul Man Booker International Prize (2005) și Jerusalem Prize (2015). În 2016, statul francez i-a conferit Legiunea de Onoare, în grad de Comandor. Opera sa, nominalizată frecvent la Premiul Nobel, este tradusă în peste 40 de țări.

VolumulÎnfruntare la nivel înalt.Misterul convorbirii telefonice Stalin-Pasternak de Ismail Kadare este recomandat de Radio România Cultural.