Florin Pitea's Blog, page 24

Gess, "Teddy Bear: Djumbo Warrior" (1993)

Într-o postare anterioară, vă relatam cum, la mijlocul anilor 1990, prin amabilitatea domnului Cristian Lăzărescu, am achiziționat și parcurs seria de bandă desenată "Teddy Bear" a artistului și graficianului Gess. La finalul lunii august 2016, am reluat volumul al doilea al seriei, intitulat Teddy Bear: Djumbo Warrior (Editura Zelda, Paris, 1993).
Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:
Prietenul polițistului narcoman Still Closer, Li Chu, este salvat de polițista Dolores și dus la bordul petrolierului Djumbo Warrior, unde discheta cu date compromițătoare le este oferită unor ecoactiviști.
Între timp, Still Closer este recuperat din mlaștină, mai mult mor decât viu, vândut la o bancă de organe, aproape dezmembrat, salvat și recondiționat în ultimul moment, apoi trimis de agenții unui plutocrat orbital ca să recupereze discheta cu informații compromițătoare.
Pe de altă parte, un soldat dintr-un comando trimis ca să regăsească ursulețul de pluș virusat își ucide camarazii, ia cu asalt o stație TV pirat de pe o veche platformă petrolieră, extermină personalul și pornește o serie de transmisii TV delirante.
În final, Still Closer e ucis in extremis pe când se pregătea să o asasineze pe Dolores, iar polițista și un ecoactivist scapă ca prin urechile acului când petrolierul Djumbo Warrior e torpilat și scufundat. Doar că marea furtunoasă îi duce, într-un modul de salvare, către o anumită platformă petrolieră convertită în stație TV pirat...
Ca și volumul anterior, Teddy Bear: Djumbo Warrior se remarcă prin acțiunea alertă, prin grafica detaliată și îngrijită, precum și prin culorile atent alese.
Lumea ficțională prezentată e plină de contraste. Pe de o parte, ni se prezintă domurile geodezice suprapopulate, hiperactive, ultracomerciale și pregătite parcă să intre într-o criză  majoră. Pe de altă parte, vedem spații vaste, nepopulate, otrăvite de poluare, înecate după topirea calotelor glaciare și presărate cu diverse ruine.
Ceea ce pare bizar, la aproape un sfert de veac de la apariția acestui album BD, este că viitorul apropiat pe care îl prezintă e lipsit de Internet și de telefoane mobile. Ca destule creații (post)cyberpunk din anii 1980 și 1990 (unele ale subsemnatului), Djumbo Warrior a îmbătrânit rapid și s-a uzat moral neașteptat de repede.
Albumul rămâne de interes ca o creație ideatică tributară operei timpurii a lui William Gibson și ca o realizare grafică influențată întrucâtva de Moebius și de Caza. Spre deosebire de alte albume BD, precum Angel Doll sau Soltrois, va păstra un loc în colecția mea. Iar în ceea ce privește volumul final al seriei, Teddy Bear Show, am să vă relatez despre el cu alt prilej.

Gess, "Teddy Bear" (1993)

La mijlocul anilor 1990, prin amabilitatea domnului Cristian Lăzărescu, am avut ocazia să parcurg o serie de benzi desenate franțuzești intitulată "Teddy Bear". Ulterior, le-am achiziționat, ba chiar am scris despre ele în teza mea de doctorat, Art Wasn't Quite Crime. La finalul lunii august 2016, am recitit primul volum, Teddy Bear (Editura Zenda, Paris, 1993).
Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:
Într-un viitor apropiat, omenirea locuiește în spații urbane dens construite și supraaglomerate protejate de domuri geodezice.
În sectorul internațional din domul sud-european, agentul Still Closer din brigada antidrog ucide doi traficanți și confiscă o servietă cu stupefiante. În loc să o predea la secția de poliție, Closer o păstrează (căci este narcoman), însă descoperă, pe lângă droguri, o dischetă cu informații confidențiale.
Cu ajutorul hackerului International Doug, Closer decriptează discheta și află că un concern alimentar pregătește distrugerea planctonului pentru a-l înlocui cu altă hrană, mai profitabilă. Planul ar duce la foamete și la pieirea a milioane de persoane prea sărace pentru a cumpăra noul tip de hrană. Iar distrugerea vechii culturi ar fi aplicată prin transmiterea din om în om a unui obiect portabil ce induce stări de manie ucigașă - până la paznicul unui depozit genetic...
Prin grija șefului său direct, căpitanul Hapman, și a unui personaj din lumea interlopă cu care acesta complotează, Closer este mutat la secția de criminalistică. Parteneră îi este Dolores, o fostă colegă care, în urmă cu cinci ani, îl împușcase de două ori în timpul unei misiuni.
Cei doi anchetează o serie de cazuri similare: oameni care, aparent fără motiv, au început să tragă focuri de armă în mulțime și au făcut numeroase victime. Dolores suspectează că un obiect portabil - poate o jucărie de pluș - a trecut de la un agresor la altul și a cauzat aceste atacuri. Probele analizate de laboratorul poliției tind să îi dea dreptate.
În paralel, intriga  urmărește două asemenea cazuri: un personaj trage în mulțime și este ciuruit de către agenții robotici de ordine, iar o martoră la incident culege un ursuleț de pluș pe care îl purta agresorul. La scurtă vreme, tânăra începe propria odisee sângeroasă - își ucide familia, înjunghie vânzătorul de la un magazin de armament, procură arme și face noi victime.
Din păcate, intriga primului volum din serie se termină rău. Closer e maltratat de o gașcă de golani și abandonat într-o mlaștină, mai mult mor decât viu. Dolores se confruntă cu șeful corupt, Hapman, îl ucide și e nevoită să fugă. Iar purtătoarea ursulețului de pluș pare de neoprit.
Ca bandă desenată, Teddy Bear impresionează prin minuțiozitatea cu care a fost realizată fiecare planșă. Decorurile înghesuite și sordide, personajele numeroase și exotice, vehiculele și accesoriile, toate sunt redate în detalii precise și ușor caricaturale. Efectul de ansamblu este intens, aproape sufocant - cam ca în romanul Stand on Zanzibar de John Brunner sau ca în filmul Strange Days de Katherine Bigalow.
Am  remarcat de asemenea paleta diversă de culori folosită de Gess. Astfel, unele planșe au predominant culori calde, pentru a reda scene intens luminate, altele au culori reci, cu precădere tonuri de albastru, pentru a reprezenta scene nocturne.
Scenariul, la rândul său, este alert, cu trei planuri care se succed, iar loviturile de teatru și întorsăturile de situație fac lectura captivantă.
Pe ansamblu, Teddy Bear este o realizare notabilă în domeniul benzii desenate (post)cyberpunk. Merită cu siguranță o lectură, ba chiar și pe cea de-a doua. Ca urmare, am reluat al doilea volum din serie, Djumbo Warrior. Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie.

Fritz Leiber, "Le vaisseau lève l'encre à minuit" (1991)

Spre finalul lunii iulie 2010, vă relatam într-un articol de la Țesătorul că, prin amabilitatea anticarului Lucian Cristian Oancea, am achiziționat mai multe volume din colecția de literatură SF îngrijită la editura franceză Presses Pocket de către regretatul Jacques Goimard. Pe unul dintre ele, Le vaisseau lève l'encre à minuit (Colecția Le grand temple de la science-fiction, Presses Pocket, Paris, 1991, traducere de Alain Dorémieux), l-am parcurs în perioada februarie-august 2015.
Și iată ce am aflat:
Același volum apăruse în 1982 sub titlul Le livre d'or de Fritz Leiber și este un fel de culegere cu cele mai bune povestiri SF ale unui autor destul de popular între anii 1930 și 1990.
Prefața, intitulată "Leiber vagabondul", îi aparține lui Jacques Goimard. Mai degrabă decât o introducere concisă și incitantă, în stil anglo-saxon, textul este un studiu introductiv amplu, foarte bine documentat, care prezintă pe rând realizările autorului american, contextul cultural în care a scris acesta, elemente biografice, principalele opere literare, temele abordate și textele prezentate în volum. Studiul-prefață este înțesat cu note de subsol și cu trimiteri la surse bibliografice. (Probabil nu veți fi surprinși dacă am să vă spun că prefața mi-a plăcut mai mult decât culegerea în sine.)
Povestirea care dă titlul volumului, "Nava ridică ancora la miezul nopții", a fost publicată inițial în 1950 și tratează despre un grup de prieteni care constată că o cunoștință comună, care flirta cu fiecare dintre ei în secret, este de fapt o vizitatoare extraterestră.
Următorul text, "Casa de ieri", este tot o poveste de dragoste, însă una neconvențională. Protagonistul, un navigator solitar, constată că o domnișoară care locuiește într-o vilă, pe o insulă, e de fapt clona iubitei din tinerețe a unui bogătaș, iar acesta din urmă, prin manipularea abilă a informațiilor oferite, încearcă să o convingă că trăiește cu două decenii mai devreme decât în realitate.
"Ziua profesorului Kometevsky", un text de mai mică întindere, pune în scenă o situație alarmantă: sateliți naturali din Sistemul Solar dispar pe rând, iar personajele principale caută o explicație. Și dacă corpurile cerești s-ar dovedi stații spațiale sferice camuflate drept planete și sateliți naturali?
"Glonț cu numele tău" este o nuvelă-parabolă ce pune în scenă un experiment extraterestru cu niște personaje cât se poate de terestre. Căci protagonistul, Ernie Meeker, primește niște aptitudini neobișnuite, însă le folosește în moduri dezastruoase.
"Bătrâioara domnișoară Macbeth", în schimb, e o schiță ce poartă cititorii, în doar câteva pagini, de la un personaj feminin somnambul la o apocalipsă planetară.
"Încercați să schimbați trecutul" este prima dintr-o serie despre două facțiuni, Șerpii și Păianjenii, care poartă un război prin timp, încercând simultan să se distrugă reciproc și să mențină realitatea.
"Vacanța noastră în farfuria zburătoare" reprezintă o pastișă a romanelor pentru adolescenți scrise de Robert A. Heinlein în anii 1950-1960. Personajele principale sunt un cuplu și cei trei copii ai lor, plecați în concediu, doar că... sunt extratereștri, iar vizita lor pe Pământ e plină de incidente amuzante.
"Dimineața damnării" revizitează conflictul temporal al celor două facțiuni, de această dată din perspectiva unui agent recrutat pentru Păianjeni.
"Kreativitate pentru kotoi" prezintă câteva incidente bizare din perspectiva unui motan, iar pesonajele umane poartă nume neobișnuite precum "Pisi-vino-ncoa' " sau "Carne-de-cal".
"Ochelarii profesorului Dragonet", pe de altă parte, pune în scenă consecințele unei invenții stranii - ochelari ce le permit personajelor principale să vadă spiritul oamenilor. Doar că nu toate spiritele zărite cu acești ochelari sunt umane...
"Cântecele secrete" are ca personaje principale o soție și un soț care, drept remediu pentru singurătatea în doi, abuzează de medicamente - pentru a dormi cât mai mult, respectiv pentru a prelungi starea de veghe.
"Coridorul negru", din 1967, este o povestire-parabolă, de soiul celor pastișate adesea pe meleagurile noastre în anii 1980, în care protagonistul parcurge coridoare și încăperi, se confruntă cu opțiuni din ce în ce mai bizare și mai periculoase, iar în cele din urmă ajunge într-o situație extremă.
"Rădăcina pătrată a creierului", în schimb, a apărut ințial în 1968, în revista New Worlds, care pe atunci îl avea ca redactor-șef pe Michael Moorocock. Povestea amestecă o satiră la adresa mediului din Hollywood și citate (eronate) dintr-o enciclopedie.
"Minunata Americă" a fost scrisă tot la comandă, de această dată în 1970, pentru o antologie de texte originale inițiată de Harry Harrison pe tema anului 2000. Protagonistul-narator este un profesor englez de literatură, iar impresiile sale de călătorie în America se amestecă cu ușurarea pe care o resimte la întoarcerea în Marea Britanie. Ca temă, amintește întrucâtva de romanul Schimb de dame al autorului britanic David Lodge.
Textul care încheie volumul, "Călătorie nocturnă", aduce în prim-plan un protagonist-narator... autor SF, care descoperă în Las Vegas că o tânără atrăgătoare, întâlnită într-un cazino, este de fapt o extraterestră urmărită de agenții altei civilizații.
La finalul volumului veți găsi o bibliografie a tuturor lucrărilor publicate de Fritz Leiber, precum și un index al titlurilor.
Pe ansamblu, Le vaisseau lève l'encre à minuit îi familiarizează pe  cititori cu unele lucrări reprezentative ale autorului american, iar prezentarea  grafică, cu ilustrația copertei de Guillaume Sorel, precum și aparatul critic, transformă volumul într-o piesă de colecție și o lucrare de referință. Personal, prefer totuși lucrările fantastice ale lui Fritz Leiber din seria Lankhmar, însă despre acelea am să vă relatez cu altă ocazie.

Gheorghe Săsărman, "Cuadratura cercului" (1975)

În alt deceniu, în alt mileniu, bunul meu prieten Alexandru Diaconescu mi-a oferit cu împrumut o publicație proaspăt apărută - Almanah Anticipația 1983. Printre multe alte texte, am întâlnit acolo trei schițe de un anume Gheorghe Săsărman.
Mult mai recent, în noiembrie 2014, la recomandarea altui prieten și coleg scriitor, Oliviu Crâznic, am achiziționat un volum de Gheorghe Săsărman, Cuadratura cercului (colecția Maeștrii SF-ului Românesc, Editura Nemira, București, 2013). L-am parcurs spre finalul lunii septembrie 2016, în două zile.
Și iată ce am aflat:
Această a treia ediție a volumului începe cu o prefață, "Paradigmă și enciclopedie a geoficțiunii urbane: Cuadratura cercului de Gheorghe Săsărman și orașele speculative" de Mariano Martín Rodríguez (traducerea: Oana Presecan). Domnul Rodríguez, traducător și promotor al ediției spaniole a Cuadraturii cercului, prezintă pe larg autorul (doctor în arhitectură, romancier, publicist), lucrarea (cu un periplu național și internațional uimitor), receptarea lucrării de către critica literară, contextul literar și cultural în care volumul a fost creat și receptat. În a doua parte a acestui amplu studiu introductiv, prefațatorul discută pe larg despre conținutul volumului și despre relația dintre arhitectură, urbanism și ficțiune.
Urmează o pagină cu treizeci și șase de viniete geometrice, înscrise în pătrate. Cele treizeci și șase de schițe care alcătuiesc cuprinsul volumului au fiecare o vinietă introductivă, ce se regăsește în mozaicul paginii inițiale - iar cititorii atenți vor găsi adesea o legătură între acea vinietă și conținutul schiței pe care o însoțește. Astfel, prima schiță, "Vavilon", prezintă o societate ce locuiește într-un ziggurat (prilej de satiră socială în subtext), iar vinieta, cu numeroase pătrate încadrate succesiv unul în altul, ar putea fi chiar zigguratul, reprezentat în perspectivă verticală. "Gnossos", în schimb, reia mitul lui Dedal și Icar, dar preface labirintul într-un imens stup locuit de o mulțime de Tezei - și vienieta însoțitoare e un mozaic de hexagoane. "Kriegbourg" se petrece într-un oraș fortificat, precum cele din epoca modernă - iar vinieta, cu pentagoane convexe și stelate, amintește de planurile forturilor moderne. Și exemplele ar putea continua.
Ceea ce surprinde plăcut la Cuadratura cercului este bogăția imaginației autorului, care, pornind de la o temă dată (istoria unui spațiu urban), a construit zeci de variațiuni. Astfel, domnul Gheorghe Săsărman, extrapolând pe marginea unor cazuri istorice (zigguratul, piramida egipteană, orașele antichității grecești, castelul medieval, orașul occidental contemporan, cu șosele și suburbii), a imaginat situații extreme, care uneori evoluează spre absurd - prilej de amuzament și de reflecție pentru cititori. 
Parcă nedorind să creeze o lucrare perfectă (și finită), autorul a inserat în mod voit două "imperfecțiuni" în volum. Una este o schiță fără titlu - despre un oraș fără nume, din America de Sud, ce se deplasează încet spre sud-vest, așa încât este imposibil de localizat cu precizie, de construit până la capăt sau de demolat pe de-a-ntregul. Cealaltă este un titlu ("Arca") fără schiță - o invitație tăcută, la adresa cititorului, să contribuie cu ceva la "rotunjirea" volumului și, totodată, o deschidere a cărții către infinit. (Căci, în principiu, nimic nu limitează în viitor apariția unui număr de exemplare diferite din Cuadratură, egal cu numărul cititorilor individuali. Firește, nu am refuza invitația și am scris o schiță intitulată "Arca" pe care i-am dedicat-o domnului Gheorghe Săsărman. O găsiți în numărul din martie 2017 al revistei Știință și tehnică .)
Efectul de ansamblu al volumului este neașteptat de agreabil. Rând pe rând, autorul ne prezintă orașe-zgârie-nori, orașe-galerii, castele locuite de strigoi, orașe-castru, orașe acoperite de cupole, orașe interzise și orașe-muzeu, în care nu se demolează niciodată nimic, ci doar se construiesc clădiri noi deasupra celor vechi. Și, cum schițele sunt foarte îngrijite stilistic, cititorul este tentat să parcurgă una, și încă una, până la capătul volumului.
Această a treia ediție a Cuadraturii... cuprinde și o serie de prezentări, postfețe și prefețe realizate de autor pe marginea lucrării, de-a lungul deceniilor. Astfel, "Vă prezint orașele mele fantastice" datează din 1980 și a apărut în Grande Enciclopedia della Fantascienza, la Milano. "Postfață la ediția franceză" a fost publicată ințial în volumul La quadrature du cercle, lansată în 1994 la Paris. "Cuvând înainte la ediția spaniolă" a deschis, la origini, La cuadratura del círculo, publicată în 2010 la Madrid. Iar "Repede privire în urmă peste patru decenii" (din 2010), cu un epilog din 2013, pare să fi fost scrisă pentru ediția română din 2013. Împreună, aceste texte prezintă, în mozaic, povestea din spatele poveștii.
Căci Cuadratura cercului a fost refuzată pentru publicare de un anume Mihai Gafița, însă tradusă și publicată de Ursula K. Le Guin...
În ceea ce mă privește, am convingerea că proza domnului Gheorghe Săsărman este la fel de îngrijită ca scriitura lui Jorge Luis Borges, iar viziunile sale urbaniste sunt comparabile cu "Orașele obscure" născocite de Schuiten și Peeters. Le mulțumesc încă o dată prietenilor mei, Alexandru Diaconescu și Oliviu Crâznic, pentru că mi-au deschis calea poveștilor din Cuadratura cercului și așez volumul la loc de cinste în colecția mea.
Căci Cuadratura... este o carte de recitire.

Joe Benitez et al., "Lady Mechanika, Vol. 2" (2016)

În postarea precedentă, vă relatam că, în ianuarie 2017, am făcut o vizită la librăria Red Goblin din București. Cu această ocazie, am achiziționat ultimul exemplar dintr-un roman grafic de Joe Benitez, Martin Montiel, M. M. Chen, Mike Garcia și Michael Heisler, Lady Mechanica vol. 2: The Tablet of Destinies (Benitez Productions, Encino, CA, 2016). L-am parcurs imediat după primul volum din Lady Mechanika , în doar câteva zile.
Și iată ce am aflat:
Dacă The Mystery of the Mechanical Corpse avea acțiunea plasată în cea mai mare parte într-o Anglie victoriană alternativă, The Tablet of Destinies o poartă pe eroină în Africa, pe urmele unui explorator, profesorul Thomson, care caută orașul pierdut al lui Enki. Lady Mechanika află de la nepoata profesorului, Winifred, că exploratorul este în pericol de a fi răpit de către niște răufăcători germani. Protagonista călătorește în Germania, apoi în Egipt și în junglele subsahariene. Profesorul Thomson, sub amenințarea răufăcătorilor, descoperă un artefact sumerian, Tableta Destinelor, și începe să descifreze inscripțiile de pe suprafața acestuia. Finalul romanului aduce o confruntare cu antagoniștii (care se dovedesc a fi creaturi reptilienie), o salvare in extremis, dar și revelația că Tableta Destinelor ascundea armament nuclear străvechi, de proveniență extraterestră.
Ca și The Mystery of the Mechanical Corpse , acest volum din Lady Mechanika are un scenariu alert și o mulțime de lovituri de teatru. Suspansul este sporit de împărțirea acțiunii pe trei planuri narative, iar o doză de momente comice este asigurată de prezența micuței Winifred, admiratoare a protagonistei. Dialogurile pastișează stilul victorian.
Grafica volumului al doilea o egalează adesea pe cea din primul, ba chiar, pe alocuri, o depășește. Frecvent, cadrul casetelor este constituit din angrenaje complexe. Gama cromatică este mai deschisă și mai intensă decât în primul volum - pentru că mai multe scene se petrec ziua, respectiv pentru că o bună parte din acțiune e plasată în locuri exotice, tropicale. Costumele protagonistei sunt de inspirație colonială, amintind uneori de Lawrence al Arabiei, iar cele ale antagoniștilor țin de estetica dieselpunk.
Pe ansamblu, The Tablet of Destinies a meritat pe deplin timpul și banii. Cu siguranță că îl voi păstra și îl voi reciti. Și, cum în 2016 Lady Mechanika a avut deja alte două aventuri în fascicule, mă aștept ca anul acesta să vedem apariția celui de-al treilea volum din serie. Dar despre acela vom discuta la momentul potrivit. 

J. Benitez & P. Steigerwald, "Lady Mechanika, Vol.1" (2015)

În ianuarie 2017, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la magazinul Red Goblin din București, am achiziționat primele două volume dintr-un roman grafic de Joe Benitez și Peter Steigerwald. Cel dintâi se intitula Lady Mechanika in The Mystery of the Mechanical Corpse (Benitez Productions, Encino, CA, 2015). L-am parcurs în câteva zile.
Și iată ce am aflat:
Ca destule alte romane grafice nord-americane, Lady Mechanika a apărut mai întâi în fascicule, apoi a fost adunat în volum. Astfel, în cuprinsul acestui tom se găsesc Capitolul Zero - "Demonul de pe Aleea Satanei", respectiv capitolele întâi până la al cincilea, "Misterul cadavrului mecanic".
Acțiunea este plasată într-un trecut alternativ în care, în Anglia victoriană, se află orașe precum Mechanica City sau ținuturi ca Darqueshire. Protagonista este o asasină cu proteze mecanice, Lady Mechanika. Antagonistul este un fabricant de arme, Lord Blackpool. În "Demonul de pe Aleea Satanei", Lady Mechanika dejoacă planurile lui Lord Blackpool de a vâna și ucide o creatură monstruoasă evadată dintr-un laborator.
În "Misterul cadavrului mecanic", protagonista, cu ajutorul unor colaboratori, anchetează cazul unui cadavru resuscitat și modificat. Intriga o poartă în laboratoare secrete, la un circ, dar și la bordul unui dirijabil grandios construit în fabricile antagonistului.
Printre calitățile care recomandă acest roman grafic, cea mai importantă este  înalta ținută grafică. Casetele benzii desenate sunt utilizate creativ. Personajele ies adesea din cadru, iar din loc în loc apar planșe pe o pagină sau chiar pe două pagini cu un portret sau un peisaj. Costumele personajelor, accesoriile, vehiculele sunt redate minuțios, cu o risipă de detalii și de imaginație. Paleta cromatică este echilibrată, însă tonurile culorilor sunt sumbre - căci cea mai mare parte a evenimentelor din intrigă se desfășoară noaptea.
Am remarcat de asemenea ritmul intens al acțiunii, desele răsturnări de situație și dialogurile ce pastișează convențiile literare victoriene. În această privință, ceea ce pentru cititorii americani poate să pară un defect, pentru mine a reprezentat o calitate. Căci steampunk nu înseamnă doar elemente de recuzită și costume, ci și un anumit tip de discurs.
Pe ansamblu, volumul întâi din  Lady Mechanika  a fost o experiență de lectură extrem de agreabilă, comparabilă în numeroase privințe cu un alt roman grafic de căpătâi, Steampunk . L-am așezat la loc de cinste în colecția mea și îl voi reciti cu siguranță. (Puteți comanda și dumneavoastră un exemplar aici.)
Firește că, imediat după ce l-am terminat, am parcurs volumul al doilea. Dar despre acela vom discuta cu altă ocazie.

J. Benitez & P. Steigerwald, "Lady Mechanica, Vol.1" (2015)

În ianuarie 2017, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la magazinul Red Goblin din București, am achiziționat primele două volume dintr-un roman grafic de Joe Benitez și Peter Steigerwald. Cel dintâi se intitula Lady Mechanika in The Mystery of the Mechanical Corpse (Benitez Productions, Encino, CA, 2015). L-am parcurs în câteva zile.
Și iată ce am aflat:
Ca destule alte romane grafice nord-americane, Lady Mechanika a apărut mai întâi în fascicule, apoi a fost adunat în volum. Astfel, în cuprinsul acestui tom se găsesc Capitolul Zero - "Demonul de pe Aleea Satanei", respectiv capitolele întâi până la al cincilea, "Misterul cadavrului mecanic".
Acțiunea este plasată într-un trecut alternativ în care, în Anglia victoriană, se află orașe precum Mechanica City sau ținuturi ca Darqueshire. Protagonista este o asasină cu proteze mecanice, Lady Mechanika. Antagonistul este un fabricant de arme, Lord Blackpool. În "Demonul de pe Aleea Satanei", Lady Mechanika dejoacă planurile lui Lord Blackpool de a vâna și ucide o creatură monstruoasă evadată dintr-un laborator.
În "Misterul cadavrului mecanic", protagonista, cu ajutorul unor colaboratori, anchetează cazul unui cadavru resuscitat și modificat. Intriga o poartă în laboratoare secrete, la un circ, dar și la bordul unui dirijabil grandios construit în fabricile antagonistului.
Printre calitățile care recomandă acest roman grafic, cea mai importantă este  înalta ținută grafică. Casetele benzii desenate sunt utilizate creativ. Personajele ies adesea din cadru, iar din loc în loc apar planșe pe o pagină sau chiar pe două pagini cu un portret sau un peisaj. Costumele personajelor, accesoriile, vehiculele sunt redate minuțios, cu o risipă de detalii și de imaginație. Paleta cromatică este echilibrată, însă tonurile culorilor sunt sumbre - căci cea mai mare parte a evenimentelor din intrigă se desfășoară noaptea.
Am remarcat de asemenea ritmul intens al acțiunii, desele răsturnări de situație și dialogurile ce pastișează convențiile literare victoriene. În această privință, ceea ce pentru cititorii americani poate să pară un defect, pentru mine a reprezentat o calitate. Căci steampunk nu înseamnă doar elemente de recuzită și costume, ci și un anumit tip de discurs.
Pe ansamblu, volumul întâi din  Lady Mechanika  a fost o experiență de lectură extrem de agreabilă, comparabilă în numeroase privințe cu un alt roman grafic de căpătâi, Steampunk . L-am așezat la loc de cinste în colecția mea și îl voi reciti cu siguranță. (Puteți comanda și dumneavoastră un exemplar aici.)
Firește că, imediat după ce l-am terminat, am parcurs volumul al doilea. Dar despre acela vom discuta cu altă ocazie.

Émile Gallé, "Émile Gallé" (2014)

În 2015, la anticariatul Antic ExLibris din București, am găsit un album mare, cartonat, dedicat unui artist francez asociat cu mișcarea Art Nouveau. Cum albumul nu era tocmai ieftin (nici foarte scump), i-am cerut sfatul bunului meu prieten Tudor Popa. La recomandarea acestuia, am achiziționat albumul Émile Gallé (Parkstone Press International, New York, 2014).
De parcurs, mi-am făcut timp să îl parcurg abia în septembrie 2016. Și iată ce am aflat:
Albumul începe cu o succintă "Introducere" în care Émile Gallé (1846 - 1904), întemeietorul și directorul Școlii de la Nancy, este plasat în contextul mai amplu al mișcării Art Nouveau.
Urmează capitole cu titluri precum "Iubitor al naturii", "Maestru sticlar", "Artistul oficial" sau "Decoratorul". Spre deosebire de alte albume similiare, autorul textelor este însuși Émile Gallé - căci, în volumul de față, am întâlnit toasturi, discursuri oficiale, articole polemice, eseuri-manifest și ample explicații privitoare la sursele de inspirație sau la simbolistica unor lucrări.
Pe de o parte, am fost plăcut surprins să constat că artistul francez a fost botanist și entomolog amator. Pe de alta, am fost impresionat de erudiția sa. Adesea, discursurile sale sunt presărate cu citate din autori francezi clasici, cu termeni științifici, cu o sumedenie de referiri la artiști și poeți din secolul al nouăsprezecelea și cu trimiteri la ceramica Extremului Orient.
Ceea ce m-a uimit și încântat însă a fost puzderia de fotografii color, de mari dimensiuni, în înaltă definiție, cu lucrările artistului. Émile Gallé a fost un maestru al sticlăriei, al ceramicii și al mobilierului, iar lucrările sale au ajuns în muzee publice și în colecții particulare din America de Nord, Europa și Japonia. Nu am cuvintele necesare pentru a vă descrie frumusețea, varietatea și înalta calitate a lucrărilor sale - fie că este vorba despre vaze sau despre cupe, despre servicii de ceai sau despre lămpi, despre etajere, birouri, paturi sau mese. (Căci Art Nouveau avea ambiția să integreze viața urbană într-o viziune unitară - de la arhitectura locuințelor la mobilier și de la bunurile de întrebuințare casnică la bijuterii.)
O măsură a succesului deosebit pe care le-au avut lucrările acestui artist extrem de talentat îl reprezintă faptul că, la mai bine de un secol de la dispariția acestuia, reproduceri și imitații ale vazelor și lămpilor Gallé încă se mai produc și se mai vând.
În ceea ce mă privește, după experiența deosebit de agreabilă pe care am avut-o parcurgând acest album, aș dori să îi mulțumesc și pe această cale pentru recomandare bunului meu prieten Tudor Popa, respectiv să citesc în curând un alt album dedicat unui maestru Art Nouveau, Louis Comfort Tiffany Masterworks. Dar despre acela vom discuta  cu altă ocazie.

Thomas Crump, "A Brief History of Science" (2001)

Spre finalul lunii aprilie 2016, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat un exemplar dintr-o lucrare de Thomas Crump, A Brief History of Science as Seen Through the Development of Scientific Instruments (Editura Robinson, Grupul Editorial Constable & Robinson, Londra, 2002). L-am parcurs în intervalul mai-septembrie 2016.
Și iată ce am aflat:
Volumul începe  cu o listă a ilustrațiilor și cu o prefață. Autorul, fost profesor de antropologie la Universitatea din Amsterdam, poziționează lucrarea în raport cu alte istorii ale științei, mai vechi și mai noi, explică unghiul de abordare, delimitează subiectul (știința occidentală), apoi prezintă succint structura cărții. Totodată, domnul Crump le mulțumește celor care l-au ajutat în documentarea, redactarea și publicarea volumului.
Primul capitol se intitulează "De la stăpânirea focului la știința din antichitate". În diversele subsecțiuni, tratează despre știință și mintea umană, despre foc, ceramică și metalurgie, despre sticlărie, apoi despre scris și înregistrările științifice, despre măsurători - esențiale pentru toate domeniile științei. Spre finalul capitolului, autorul se concentrează asupra științei în lumea antică. Printre cei ale căror lucrări sunt menționate sumar se numără Thales, Pitagora, Democrit, Platon, în vreme ce un spațiu mai larg le este dedicat unor filosofi precum Aristotel, Ptolemeu și Galen.
Capitolul al doilea poartă titlul "Renașterea științei: de la Copernic la Newton". După o secțiune introductivă succintă privitoare la Islam și la moștenirea medievală, autorul tratează despre transformarea din Renaștere, despre astronomi marcanți precum Copernic, Tycho și Kepler, apoi despre optică, despre Galileo și telescopul său revoluționar, despre Huygens, van Leeuwenhoek și microscoape, apoi despre cercetările lui Newton în domeniul opticii, iar în final despre studii ulterioare în privința interferenței luminii.
Al treilea capitol prezintă "Știința, tehnologia și comunicarea". Diversele sale secțiuni abordează călătoriile și navigația, locomoția cu aer cald, crearea unităților de măsură uniforme, transportul cu locomotive cu aburi, telegraful electric, marca poștală, telefonul lui Bell și becul electric al lui Edison, undele hertziene, carburanții bazați pe hidrocarburi, apoi aviația, rachetele și zborul spațial.
Capitolul al patrulea se ocupă cu "Descoperirea electricității", începând cu electricitatea statică și cu cercetările lui Franklin, continuând cu electrodinamica și cu invențiile lui Volta, apoi cu electromagnetismul și cu descoperirile lui Faraday și Ampère, iar în final cu dezvoltarea teoriei câmpului de către Maxwell.
Al cincilea capitol poartă un titlu incitant: "Energia: știința reîntemeiată". Secțiunea introductivă, "Căldura și lucrul mecanic", prezintă principalele teme ale capitolului. Secțiunile următoare tratează mai pe larg mecanica newtoniană, conexiunea dintre matematică și metoda științifică, respectiv, concis, despre timp, mișcare și materie, despre  chimie - începuturile unei științe a materiei, despre studiile privitoare la temperatură și presiune efectuate de Boyle și de Torricelli, respectiv de Fahrenheit și Celsius, despre gravitație și conceptul newtonian de masă, apoi despre dinamica pendulului lui Huygens și în final despre convertirea energiei.
Capitolul al șaselea se ocupă de "Chimie: materia și transformările sale". După o prezentare succintă a chimiei premoderne, autorul tratează despre Lavoisier - tatăl chimiei, despre Humphry Davy, despre studiile electrochimice, apoi despre legea lui Dalton a compușilor chimici, despre notația chimică stabilită de Lavoisier și Berzelius, despre fotosinteză, fotografie și spectroscopie, despre Mendeleev și crearea tabelului periodic al elementelor, despre elementele nobile, despre chimia organică, iar, în cele din urmă, despre cristalografie.
Al șaptelea capitol prezintă "Noua epocă a fizicii". Diversele secțiuni tratează despre raze și particule, despre accelerarea și bombardamentul particulelor elementare, despre reactoare nucleare, despre tubul catodic, despre transmisiile radio, despre radioactivitate și cercetările soților Curie, despre nucleul atomic, apoi despre modelul atomic Rutherford-Bohr, despre tribulațiile lui Niels Bohr în Al Doilea Război Mondial, despre descoperirea neutronilor de către Chadwick, iar, spre final, despre dezvoltarea ciclotronului de către Lawrence, despre reacția în lanț a lui Fermi, despre Proiectul Manhattan și despre dezvoltarea fizicii cuantice.
Capitolul al optulea prezintă "Astonomia: 1542 - 2001". Secțiunea introductivă tratează despre dinamica celestă - moștenirea lui Newton, precum și contribuțiile lui Galileo, Cassini, Flamsteed, Halley și Herschel, respectiv ale lui Cavendish și Laplace. Urmează secțiuni despre astrofizică, despre astrochimie și fizica solară.
Al nouălea capitol, "Fizica: terenul zero", se concentrează asupra cercetării fenomenelor la temperaturi extrem de scăzute. Prima secțiune, "Dimensiunile căldurii", prezintă succint începuturile cercetărilor în domeniu. Uremază o secțiune despre termodinamică și experimentele lordului Kelvin, o alta despre lichefierea gazelor, o secțiune despre heliu - provocarea supremă - și una despre lumea stranie a pragului de la zero absolut. Nu în ultimul rând, se prezintă dispozitivele super-conductive pentru interfețe  cuantice.
Capitolul al zecelea, "Știința mare", tratează despre domenii științifice care necesită instalații imense și foarte costisitoare. Astfel, secțiunile prezintă particule și cuante, bozonul lui Higgs, revoluția tehnico-științifică adusă de calculatoare, măsurătorile cuantice.
Lucrarea se încheie cu o bogată secțiune de note, defalcate pe capitole, cu o amplă bibliografie, cu un foarte util glosar de termeni științifici, cu două apendice și cu un index.
Pe ansamblu, A Brief History of Science s-a dovedit a fi o lectură foarte agreabilă și foarte instructivă. Cu o alegere judicioasă a subiectelor pe care să le prezinte, cu o tratare concisă a fiecărei chestiuni, cu un limbaj adecvat puterii de înțelegere a cititorului mediu și cu o mulțime de anecdote relevante (precum și cu o doză rezonabilă de umor englezesc), domnul profesor Thomas Crump mi-a stârnit mai mult interes decât toate manualele de matematică, fizică și chimie pe care am fost nevoit să le parcurg în liceu. Iar la douăzeci de lei, cartea chiar a meritat nu numai timpul petrecut cu lectura, ci și banii cheltuiți cu achiziționarea.
În ceea ce mă privește, probabil nu vă veți mira dacă am să vă spun că deja am parcurs o altă lucrare a domnului profesor Crump, A Brief History of the Age of Steam. Însă despre aceea am să vă relatez cu alt prilej.

George Bernard Shaw, "Mrs. Warren's Profession" (1894)

Pentru piesele lui Bernard Shaw am descoperit (și păstrat) un interes de acum un sfert de veac, când, la începutul anilor 1990, mă pregăteam pentru admiterea la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine de la Universitatea din București. De atunci încoace, de câte ori am avut ocazia, am cumpărat volume cu piese de teatru ale dramaturgului anglo-irlandez. (Pe câteva le-am și citit.)
Cel mai recent, la începutul lunii iunie 2016, la târgul de carte Bookfest din București, am achiziționat la preț promoțional un volum intitulat Plays by George Bernard Shaw (Colecția Signet Classics, Editura Penguin, New York, 2004). Din cuprins, deocamdată am parcurs piesa Mrs. Warren's Profession (1893-1894). Și iată ce am aflat:
Ca destule alte piese ale lui Shaw, Mrs. Warren's Profession începe cu o lungă prefață, deghizată de această dată sub titlul "Scuza autorului". Textul datează din 1902 și relatează, între altele, cum piesa a fost pusă sub interdicția de a fi reprezentată timp de opt ani. Aparent, în societatea victoriană târzie, subiectul piesei era prea îndrăzneț pentru a fi reprezentat.
Piesa propriu-zisă constă în patru acte și o are ca protagonistă pe domnișoara Vivie Warren. Actul întâi e plasat în Surrey, la o casă de țară unde protagonista își petrece vacanța. Rând pe rând, sosesc în vizită tânărul Praed, apoi doamna Warren (mama eroinei) și partenerul ei de afaceri, George Crofts, iar în cele din urmă Frank Gardner (fiul pastorului din sat).
Vivie este o persoană educată în științele exacte și dornică să intre în afaceri. Pe parcursul celui de-al doile act, Frank discută cu doamna Warren (ba chiar flirtează cu ea, în pofida diferenței de vârstă), iar Crofts, care are cam cincizeci de ani, o abordează separat. Și unul, și celălalt ar dori să o pețească pe Vivie. Doar că doamna Warren nu e tocmai sigură cine e tatăl fiicei sale - poate Crofts, poate pastorul Gardner...
Protagonista, în schimb, adoptă o atitudine neconvențională atât în privința propriei mame, cât și în cea a căsătoriei. Argumentele doamnei Warren, conform cărora a practicat o profesie imorală pentru a subzista și pentru a-și crește și educa fiica, par să o influențeze emoțional, însă îi întăresc decizia rațională de a avea o profesie onorabilă și de a-și câștiga singură traiul.
În actul al treilea, Vivie e abordată direct de Frank Gardner, apoi de Crofts. Pe lângă faptul că între cei doi există o rivalitate mocnită (cel dintâi e tânăr, arătos, dar falit; cel de-al doilea - avut, dar tomnatic), fiecare îi dezvăluie protagonistei detalii despre doamna Warren care subminează atașamentul filial și așa precar. Căci, după cum ține Crofts să sublinieze, doamna Warren nu și-a abandonat profesia nici pe departe. Dimpotrivă, a extins-o și consolidat-o la nivel internațional.
Ca urmare, în actul al patrulea, Vivie a plecat deja la Londra și lucrează într-un birou, la o firmă proaspăt înființată. Într-o ultimă tentativă de reconciliere, o vizitează Frank Gardner, Praed, apoi doamna Warren. Cel  dintâi ar vrea să o întrețină cu câștiguri de la jocurile de noroc. Praed e pe cale să plece în străinătate și ar putea să o ia cu el pe protagonistă. Doamna Warren, mai practică, îi oferă bani, blănuri și bijuterii - cu condiția să o accepte în viața ei și, eventual, să o asiste în administrarea afacerii ei, mai degrabă decât să își urmeze propria cale.
Rând pe rând, Vivie refuză ofertele și își vede de munca ei. La finalul piesei, este singură în birou și mai hotărâtă ca niciodată.
Este o măsură a schimbărilor istorice din societatea occidentală că, pentru un cititor sau spectator al secolului al XXI-lea, e dificil de înțeles de ce Mrs. Warren's Profession a fost interzisă timp de opt ani la finalul veacului al XIX-lea. În subtext, devine evident că doamna Warren și-a început viața profesională ca prostituată, iar apoi, cu finanțarea lui Crofts, a ajuns să administreze o rețea de case de toleranță cu filiale în Berlin, Viena, Bruxelles și Budapesta. În textul piesei, pe de altă parte, chestiuni precum prostituția și proxenetismul nu sunt niciodată discutate explicit.
Ceea ce poate să fi deranjat unele persoane sus-puse este însă conexiunea ascunsă, dar foarte profitabilă, dintre unele activități imorale și averile unor personaje din clasa superioară victoriană. Astfel, Crofts (care în piesă pare să fie personajul-portavoce al lui Shaw) declară în actul al treilea că unii aristocrați se îmbogățesc din vaste operațiuni de închiriere în cartiere insalubre, consiliul superior al Bisericii Anglicane este plin de păcătoși, iar unii membri ai Parlamentului fac avere din munca prost plătită a sute de minore care trudesc în condiții improprii. Acest gen de sfidare fățișă la adresa Establishment-ului e posibil să fi atras atenția cenzorilor mai mult decât profesia doamnei Warren.
În schimb, azi, ca și la prima reprezentație a piesei, impresionează plăcut atitudinea protagonistei. Vivie Warren se bazează pe educație, muncă, spirit întreprinzător și autonomie economică, mai degrabă decât pe moșteniri, mezalianțe și discursuri romanțioase. Prin acest personaj, Shaw aduce pe scenă, spre beneficiul publicului larg, ideile primului val de feminism.
Pe ansamblu, Mrs. Warren's Profession a reprezentat o lectură agreabilă - ca un fel de călătorie în timp către o societate în care atitudinile, moravurile și codul comportamental acceptat erau destul de diferite față de cele contemporane. În această privință, ca subiect și tratare, piesa are unele puncte comune cu Lady Windermere's Fan de Oscar Wilde.
Firește, pe viitor voi citi și alte piese de George Bernard Shaw. Dar despre acelea vom discuta cu alte ocazii.