Florin Pitea's Blog, page 20

Angela Sanna, "Art Nouveau" (2011)

În 2014, prin amabilitatea bunului meu prieten Tudor Popa, am primit cadou un album de artă de Angela Sanna, Art Nouveau (Colecția Pocket Visual Encyclopedia, editura Scala, Florența, 2011). L-am parcurs în ultima zi din ianuarie 2017.
Și iată ce am aflat:
Textul din album este prezent în patru versiuni: engleză, germană, franceză și olandeză. Materialul este organizat pe capitole: introducere, arhitectură, mobilier, artă grafică, pictură și sculptură, sticlărie, bijuterii și vestimentație, arte și meșteșuguri.
Volumul se încheie cu o cronologie a curentului Art Nouveau, cu un glosar, cu note biografice ale artiștilor importanți asociați cu acest curent, precum și cu o listă a muzeelor europene Art Nouveau.
Albumul impresionează în primul rând prin bogăția materialului vizual prezentat. Astfel, deși are puțin peste două sute cincizeci de pagini, volumul conține o puzderie de fotografii de înaltă definiție, cele mai multe color, ce reproduc diverse lucrări Art Nouveau.
De asemenea, volumul este interesant prin faptul că oferă o prezentare echilibrată a acestui curent artistic, cu lucrări din Marea Britanie, Belgia, Franța, Germania, Austria, Italia, Spania și Cehia. Tot un echilibru a fost atins și între capitolele dedicate artelor înalte (arhitectură, pictură, sculptură) și cele dedicate artelor decorative (mobilier, sticlărie, bijuterii).
Pe ansamblu, lectura albumului Art Nouveau a fost cât se poate de agreabilă și de instructivă. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.) Țin să îi mulțumesc încă o dată pe această cale lui Tudor Popa pentru cadoul oferit. Probabil nu veți fi surprinși dacă veți afla că la raft, alături de acest album, mai am câteva referitoare la acest fenomen artistic. Dar despre acelea rămâne să discutăm cu alte prilejuri.

Italo Calvino, "Invisible Cities" (1972)

Pe la mijlocul lunii iulie 2017, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Și iată ce am aflat:
Premisa acestei lucrări de ficțiune este că hanul Kublai discută cu Marco Polo, iar acesta îi relatează despre orașele pe care le-a vizitat în drumul său către China. Pe de o parte, hanul mongol ar dori să îl iscodească pe negustor despre orașul de baștină al acestuia, Veneția. Pe de altă parte, venețianul se ferește să își descrie cetatea de obârșie, însă în fiecare dintre descrierile de orașe pe care le face se strecoară, vrând-nevrând, și câte un aspect al Veneției.
Iar orașele despre care vorbește Marco Polo sunt invizibile... pentru că sunt imaginare.
Treptat, pe măsură ce scurtele relatări despre orașe închipuite se acumulează, ies în evidență niște teme unificatoare. Astfel, descrierile-fabulă invită la meditație pe marginea relației orașelor reale cu amintirea lor din mintea oamenilor, pe tema raporturilor dintre orășenii vii și cei morți (sau cei nenăscuți încă), pe tema conexiunilor dintre orașe și mediul înconjurător, pe subiectul dinamicii dorințelor oamenilor și schimbărilor urbane rezultate, respectiv pe tema conexiunilor dintre orașe și semne sau dintre orașe și nume.
Interesant este de urmărit cum, pe de o parte, anacronismele din descrierile de orașe se acumulează și se amplifică, până în punctul în care nu se mai poate pretinde sub nici o formă că textul s-ar referi la cetăți medievale (fie ele și imaginare), iar, pe de altă parte, eul care relatează despre orașe începe prin a fi identic cu un Marco Polo ficționalizat pe primele pagini ale cărții și sfârșește prin a fi cimplet separat de acesta (și, poate, mai apropiat de autorul Italo Calvino decât de personajul venețian). Aceste două efecte, magistral controlate și gradate de-a lungul cărții, produc un efect emoțional nobișnuit asupra cititorului, undeva între amuzament și neliniște în prezența straniului.
Spre final, stranietatea este sporită de turnura dialogurilor dintre cele două personaje - căci mongolul și venețianul ajung să se întrebe nu numai dacă orașele prezentate sunt reale, ci și dacă ei înșiși sunt reali - respectiv de explorarea unor atlase pe paginile cărora se găsesc reprezentate nu doar orașe medievale reale, ci și orașe trecute, ca Troia sau Cartagina, orașe viitoare, precum San Francisco sau Los Angeles, sau orașe ficționale, ca Noua Atlantidă sau Cetatea Soarelui.
Se poate argumenta că Orașele invizibile reprezintă o lucrare literară postmodernă. E un text fragmentar, ironic, lipsit de intrigă unitară, axat pe petites histoires mai degrabă decât pe o grande histoire unificatoare, cu o plasare voită între ficțiune și nonficțiune, între literatură și filosofie, înte narațiune și poezie, iar personajele sale sunt relativizate și prezentate din perspective multiple, schimbătoare.
Alți teoreticieni îl plasează la loc de frunte în canonul literar slipstream, alături de ficțiunile lui Borges și de operele lui Kafka - în primul rând datorită efectelor stranii pe care le cauzează această înșiruire de descrieri fantasmagorice.
Firește, se poate afirma și că Orașele invizibile ilustrează tema literară a utopiei și, în același timp, comentează ironic pe marginea acesteia. Din acest punct de vedere, lucrarea lui Italo Calvino se poate așeza la raft alături de Cuadratura cercului de Gheorghe Săsărman.
Cert este că, indiferent unde am clasifica Orașele invizibile , calitatea literară a acestui volum este ieșită din comun, iar bucuria lecturii este de neuitat. Voi păstra Orașele invizibile  la loc de cinste în colecția mea și voi reciti această carte din când în când.
(Deloc surprinzător, fanteziile urbane ale lui Calvino m-au îndemnat să reiau și seria Orașelor obscure  de Schuiten și Peeters. Dar despre acele albume de bandă desenată vom discuta cu alte prilejuri.)

Chris Wooding, "The Black Lung Captain" (2010)

În postarea precedentă, vă informam că în septembrie 2011, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Și iată ce am aflat:
La un an după evenimentele din Retribution Falls , căpitanul Frey și echipajul său pornesc într-o expediție spre un continent în mare parte neexplorat, alături de o aeronavă mult mai mare și de un echipaj de pirați comandat de căpitanul Harvin Grist. De pe o epavă a morților-vii din zona arctică, Frey recuperează un artefact valoros... numai pentru a-l vedea sustras de Trinica Dracken. Apoi, printr-o bătălie aeriană grandioasă, Frey trebuie să-și conducă aeronava și echipajul dincolo de un portal pentru a recupera artefactul... și pe antagonistă.
Din punctul de vedere al structurii intrigii, The Black Lung Captain seamănă destul de bine cu predecesorul său. Incident inițial, actul întâi, actul al doilea, actul al treilea cu bătălie grandioasă, final (aproape) fericit. Cu toate acestea, romanul se parcurge ușor și cu plăcere.
Mai mult, unele dintre personajele principale, precum navigatoarea Jez, demonologul Crake sau căpitanul Frey, au parte de o dezvoltare interesantă. Frey învață să fie un căpitan responsabil, pe care echipajul îl ascultă și îl respectă, în vreme ce Jez trebuie să aleagă între lumea oamenilor, unde e cu greu tolerată, și lumea Coamelor - morți-vii telepatici și pustiitori.
Relațiile dintre personaje se dezvoltă și ele într-un mod interesant, fie că vorbim despre raporturile colegiale dintre Jez și restul echipajului sau despre idila neconvențională dintre Darian Frey și antagonista Trinica Dracken. (La drept vobind, dezvoltarea continuă a acestei relații constituie un factor important de coeziune în tetralogia Tales of the Ketty Jay.)
De asemenea, am apreciat extinderea lumii ficționale din fundalul romanului prin explorarea de noi zone care, în primul volum, fuseseră cel mult menționate în treacăt, însă nu descrise în detaliu. Ținuturile unde e plasată acțiunea au o frumusețe dramatică, iar lumea imaginată de Chris Wooding prezintă neașteptat de multă consistență.
Pe de altă parte, unele întorsături ale intrigii sunt făcute... după rețetă. Ca să dau un singur exemplu, pilotul Pinn pleacă fără permisiune, în aeronava sa de vânătoare, însă revine la final, în mijlocul unei bătălii aeriene înverșunate, pentru a-și salva un coleg amenințat de inamici. (Star Wars?)
Cum însă The Black Lung Captain se prezintă ca un roman de aventuri, de divertisment (mai degrabă decât ca o capodoperă romanescă menită să ajungă în canonul literar), aș zice că oferă ceea ce promite și ceva pe deasupra. Întrucât mi-a plăcut chiar mai mult decât Retribution Falls , am convingerea că a meritat timpul și banii. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.) Probabil că n-o să vă mirați dacă am să vă spun că, imediat după ce am terminat acest roman, am început să îl parcurg pe următorul din serie.
Dar despre The Iron Jackal rămâne să discutăm cu altă ocazie.

Chris Wooding, "Retribution Falls" (2009)

La începutul lunii septembrie 2011, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat două romane dintr-o serie fantastică de Chris Wooding. Pe cel dintâi, Retribution Falls  (Editura Gollancz, Londra, 2010), l-am parcurs în prima decadă a lunii iunie 2017.
Și iată ce am aflat:
Personajele principale ale romanului sunt căpitanul Darian Frey și membrii echipajului de pe aeronava Ketty Jay. Cadrul de desfășurare este un tărâm fantastic, cu țări, colonii, teritorii insuficient explorate, contrabandiști și pirați.
Căpitanul Frey atacă și distruge o aeronavă, iar ulterior este învinovățit pentru moartea fiului unui arhiduce. Împreună cu echipajul său, Frey trebuie să descopere cine a organizat conspirația pentru asasinarea aristocratului, apoi să dejoace o tentativă de lovitură de stat.
Dintre calitățile care recomandă acest roman (o combinație de dieselpunk și fanastic), cea mai vizibilă este acțiunea alertă. Astfel, intriga implică urmăriri, confruntări, negocieri tensionate, trădări și duble trădări, dueluri și salvări în ultimul moment.
O altă calitate o constituie galeria de personaje, precum antagonista Trinica Dracken, demonologul Grayther Crake, moarta-vie Jez sau golemul Bess. Pe lângă faptul că fiecare personaj e individualizat, rețeaua lor de relații e bine construită și redată convingător prin dialoguri și interacțiuni. Mai mult, întrucât Retribution Falls  e primul roman dintr-o tetralogie, chiar dacă intriga principală se rezolvă mulțumitor, dinamica relațiilor dintre personajele principale rămâne activă și lasă loc pentru dezvoltare.
Nu în ultimul rând, trebuie să amintesc bogăția lumii imaginare în care se desfășoară acțiunea cărții - aristocrați, ordine religioase, traficanți de zvonuri, coloniști, cartofori, agenți ai ordinii publice, piloți de aeronave, veterani și așa mai departe. Fundalul divers și exotic merită cu siguranță explorat și îi conferă romanului o oarecare profunzime.
Pe de altă parte, Retribution Falls are o anume asemănare de familie cu serialul Firefly, respectiv, mai pe departe, cu filmele despre corsari și pirați în care apărea Erol Flynn prin anii 1940, împreună cu Olivia de Haviland. Firește, asta nu constituie neapărat un defect, dar îi inspiră cititorului un sentiment de déjà vu.
Aș aminti, în treacăt, și unele chestiuni de gramatică și stil, precum situații în care autorul a utilizat Past Simple mai degrabă decât Past Perfect Simple pentru acțiuni care se petrecuseră înaintea momentului de referință din frază. Dar presupun că asta se poate pune pe seama particularităților stilului indirect liber.
Pe ansamblu, aș zice că, deși Retribution Falls nu rivalizează nici cu Perdido Street Station , nici cu The Court of the Air , totuși a meritat banii și timpul de lectură. (Dacă doriți, puteți comanda și dumneavoastră un exemplar aici.) Mai mult, imediat după ce l-am terminat, am început să citesc al doilea roman din tetralogie, The Black Lung Captain. Însă despre acela am să vă relatez cu alt prilej.

Bill Bryson, "Neither Here nor There" (1991)

Pe la jumătatea lunii martie 2017, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-o lucrare de Bill Bryson, Neither Here nor There - Travels in Europe (Colecția Black Swan, editura Transworld Publishers, Londra, 1998). Am parcurs-o pe îndelete în intervalul aprilie-mai 2017.
Și iată ce am aflat:
După succesul înregistrat cu Notes from a Small Island , domnul Bill Bryson a scris și publicat numeroase alte cărți de călătorii. Astfel, în Neither Here nor There, tratează despre o călătorie efectuată prin Europa continentală imediat după căderea comunismului.
Autorul relatează experiențe pe care le-a avut în Norvegia, în Franța, în Belgia, în Olanda, în Germania, în Danemarca, în Suedia, în Italia, în Elveția, în Liechtenstein, în Austria, în fosta Iugoslavie, în Bulgaria și în Turcia. Cum domnul Bill Bryson este umorist, adesea paginile sale sunt presărate cu hiperbole comice. (Pe Goodreads, am constatat cu groază că unii cititori luaseră în serios exagerările amuzante ale scriitorului.)
Totodată, domnul Bryson contrastează impresiile sale de bărbat între două vârste cu amintiri din tinerețe, dintr-un tur european similar efectuat la începutul anilor 1970 în compania unui prieten, Katz.
Capitolele sunt scurte și antrenante, iar pasajele amuzante alternează cu cele descriptive, informative sau poetice. Astfel, la finalul volumului, cititorii nu sunt doar destinși și amuzați, ci și ceva mai educați ca înainte. (Dacă doriți, puteți comanda și dumneavoastră un exemplar aici.)
Probabil nu o să vă mirați dacă veți afla că, în urma acestei experienței agreabile de lectură, am parcurs și alte cărți de călătorii publicate de domnul Bryson. Dar despre acelea rămâne să discutăm cu alte ocazii.

Rosalind Ormiston & Michael Robinson, "Art Nouveau" (2013)

La începutul anului 2014, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat la preț promoțional un album de artă de Rosalind Ormiston și Michael Robinson intitulat Art Nouveau - Posters, Illustrations & Fine Art from the Glamorous Fin de Siècle (Flame Tree Publishing, Londra, 2013). De parcurs, am izbutit să îl parcurg abia în iunie 2017. (Așa multe cărți, așa puțin timp.)
Și iată ce am aflat:
"Introducerea" îi informează pe cititori în privința mișcării artistice Art Nouveau.
Secțiunea întîi se intitulează "Mișcarea" și face o prezentare de ansamblu a stilului Art Nouveau, o viziune asupra proiectării care a traversat Europa Continentală și America de Nord din ultimul deceniu al secolului al nouăsprezecelea. Subsecțiunile discută despre începuturile acestei mișcări, despre surse de inspirație nipone, despre impresioniști, despre afișe ca mijloc de expresie artistică, despre relația profesională dintre Sarah Bernhardt și Alphonse Mucha, despre magazine Art Nouveau din acea perioadă, despre arhitectura lui Hector Guimard la Paris și Art Nouveau în Belgia, despre curentul Jugendstil în Germania și secesiunea în artă la Viena și Berlin, despre Art Nouveau în Italia, futuriști și Antoni Gaudí, despre versiunea englezească a curentului Art Nouveau și despre contribuția scoțiană în domeniul arhitecturii și proiectării. Alte subsecțiuni tratează despre manifestarea americană a acestui curent artistic și despre artiști ca Louis Comfort Tiffany și William H. Bradley. Finalul capitolului arată cum, după Primul Război Mondial, vestigiile mișcării Art Nouveau au fost încorporate într-o nouă mișcare, foarte la modă în perioada interbelică, Art Déco.
Secțiunea a doua, "Artele grafice", arată cine au fost principalii exponenți ai artelor grafice de la finalul secolului al nouăsprezecelea și care au fost creațiile lor reprezentative în acea perioadă. Astfel, cititorii întâlnesc subsecțiuni despre Jules Chéret, Henri de Toulouse-Lautrec, Alphonse Mucha, Henri Privat-Livemont, Henry van de Velde, Margaret MacDonald MacKintosh și mulți alții.
Secțiunea a treia, "Artele frumoase", dezvăluie modul în care pictori cu formații artistice diverse au adoptat elemente ale stilului Art Nouveau în artele frumoase. Subsecțiuni le sunt dedicate lui Paul Gauguin, Edvard Munch, Jan Toorop, Gustav Klimt și multor altora.
Volumul se încheie cu o listă de lucrări pentru aprofundarea subiectului Art Nouveau, cu mulțumiri și cu un index alfabetic.
Pe de o parte, am apreciat înalta calitate tipografică a volumului - copertă cartonată, supracopertă color, conținut color imprimat pe coală cretată.
Pe de altă parte, am parcurs cu interes secțiunile și subsecțiunile albumului. Autorii au știut cum să prezinte, concis și clar, date biografice relevante pentru fiecare artist, contextul cultural în care a activat acesta, receptarea de către public a lucrărilor, tehnicile utilizate și semnificația lucrărilor reproduse în album. Astfel, cititorii nu doar apreciază imaginile la nivel estetic, ci înțeleg contextul lor istoric și semnificația lor culturală.
Ca urmare, am apreciat mult albumul Art Nouveau și mă pregătesc să parcurg alte două albume cu o tematică similară: Alphonse Mucha și Louis Comfort Tiffany. Dar despre acelea rămâne să discutăm cu alte prilejuri. 

Julian Beecroft, "Claude Monet" (2015)

La jumătatea lunii februarie 2017, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat un album de Julian Beecroft intitulat Claude Monet - Water Lilies & the Garden of Giverny (Flame Tree Publishing, Londra, 2015). De parcurs, l-am parcurs în ultima zi din luna mai a aceluiași an, ca un remediu vizual la unele imagini extreme întâlnite recent în The Art of Metal.
Și iată ce am aflat:
Albumul începe cu "O introducere în opera lui Claude Monet: un pictor al luminii moderne", în care autorul prezintă succint începutul carierei lui Monet, artiștii care l-au influențat, mișcarea impresionistă, precum și tribulațiile legate de starea materială precară și de războiul franco-prusac din tinerețea artistului.
"Giverny - o promisiune de paradis" arată cum Monet și familia sa crescândă s-au mutat la Giverny în 1883 și au dezvoltat un proiect horticol și artistic de durată.
"Creșterea viziunii" urmărește cronologic alte proiecte ale artistului, precum seria de picturi cu clăi de fân din anii 1880, peisajele cu plopi sau amenajarea unui iaz cu sălcii și nuferi la Giverny. Alt proiect, de data asta de la începutul anilor 1890, cuprinde o serie de picturi reprezentând catedrala din Rouen, în vreme ce a doua jumătate a deceniului a adus un șir de peisaje de pe Sena, "Diminețile Senei".
"Un artist al lumii plutitoare" urmărește nu doar dezvoltarea grădinii de la Giverny în primul deceniu al secolului al douăzecilea, ci și realizarea unei vaste serii de picturi despre Londra și Tamisa la sfârșitul veacului al nouăsprezecelea. Secțiuni ale acestui capitol sunt dedicate altor picturi ale maestrului în care apar iazul și nuferii, precum și unei șederi la Veneția din care au rezultat numeroase tablouri. Totodată, autorul menționează interesul lui Monet pentru stampele nipone din școala Ukyio-e (imagini ale lumii plutitoare).
"Un întuneric care se îndesește" urmărește destinul lui Monet în al doilea deceniu al secolului al douăzecilea, în care trauma suferită la pierderea celei de-a doua soții și a unui fiu a fost urmată de tragedia colectivă a Primului Război Mondial. Din acea perioadă datează seria de picturi cu sălcii plângătoare, precum și proiectul "Les grandes décorations".
"Iluzia unui întreg nesfârșit" relatează lupta lui Monet în anii 1920 cu pierderea vederii, cu aberațiile cromatice, cu cataracta, precum și efortul supraomenesc depus pentru a duce la bun sfârșit "Les grandes décorations" - picturi ample care au fost numite Capela Sixtină a impresionismului. Tot din acea perioadă durează o serie târzie de picturi din grădină. Secțiunile finale ale capitolului tratează dspre agonia și moartea artistului, despre expunerea, deteriorarea și restaurarea ansamblului de picturi "Les grandes décorations", precum și despre moștenirea artistică a lui Claude Monet.
Albumul se încheie cu o listă de lecturi recomandate referitoare la viața și opera lui Monet, cu o scurtă notă biografică despre domnul Julian Beecroft, precum și cu un index.
Pe de o parte, am rămas foarte plăcut impresionat de prezentarea albumului - copertă cartonată, supracopertă color lăcuită, o mulțime de imagini color imprimate pe coală cretată.
Pe de altă parte, materialul prezentat e bine organizat în capitole și secțiuni, cu titluri relevante și cu ilustrații semnificative. Documentarea din spatele textului este amplă, iar informațiile biografice prezentate sunt susținute cu citate din interviuri, din corespondența artistului și din presa acelei epoci.
Ceea ce m-a entuziasmat însă cu adevărat a fost modul în care domnul Beecroft a reușit să îmbine elementele biografice referitoare la Claude Monet cu prezentarea seriilor sale de lucrări și cu multitudinea de reacții ale criticilor și publicului la expozițiile acestora. Astfel, lucrările individuale reproduse în album capătă sens în contextul personal, artistic, geografic și istoric în care au fost create.
Mult după ce cititorul întoarce ultima filă a albumului Claude Monet , rămân în amintire nu doar tușele și culorile din picturile artistului, ci și tenacitatea cu care acesta a lucrat decenii de-a rândul, dedicația cu care și-a urmărit și rafinat viziunile, perfecționismul cu care și-a revizuit lucrările (și, din păcate, în zeci și zeci de cazuri, le-a distrus), precum și curajul cu care a înfruntat tragediile, pierderile și suferințele din viața sa.
Firește, lectura albumului Claude Monet de la Flame Tree Publishing m-a încurajat să încep un altul de la aceeași editură, Art Nouveau. Dar despre acela vom discuta cu altă ocazie.

Martin Popoff & Malcolm Dome (antologatori), "The Art of Metal" (2013)

În ultima decadă a lunii parilie 2017, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat la preț promoțional un exemplar dintr-un album de artă îngrijit de Martin Popoff și Malcolm Dome și intitulat The Art of Metal - Five decades of Heavy Metal Album Covers, Posters, T-Shirts and More (Voyageur Press, grupul editorial MBI, Minneapolis, MN, 2013). L-am parcurs pe îndelete, în aprilie și mai 2017.
Și iată ce am aflat:
"Cuvântul înainte" îi aparține regretatului Ian "Lemmy" Kilmister, basist și solist vocal al formației Motörhead.
"Introducerea", în schimb, a fost scrisă de antologatorul Malcolm Dome și prezintă succint evoluția artei grafice care însoțește curentul muzical heavy metal, respectiv importanța acestei manifestări a artelor vizuale.
Capitolul întâi, "Origini: heavy metal tradițional", o are ca autoare pe Kylie Olsson și tratează despre primul val de heavy metal de la sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970, precum și despre arta grafică ce însoțea albumele LP imprimate pe vinil, respectiv materialele promoționale pentru concerte.
Capitolul al doilea, "Noul val de heavy metal britanic", îi aparține lui Geoff Barton și tratează despre trupe britanice lansate la mijlocul anilor 1970, precum Judas Priest, Iron Maiden și Def Leppard. O secțiune specială, "Edward the Aggressor", le este dedicată lui Eddie the Head, mascota formației Iron Maiden, și lui Derek Riggs, creatorul acesteia.
Capitolul al treilea, "Hair Metal", este scris de Bryan Reesman și se ocupă de o ramură comercială a genului heavy metal apărută în anii 1980, în special la Los Angeles, California.
Capitolul al patrulea, în schimb, îl are ca autor pe Dom Lawson și tratează despre "Doom & Stoner Metal", o fuziune underground de heavy metal și psihedelice.
Capitolul al cincilea, "Nu Metal", a fost scris de Raziq Rauf și prezintă o ramură ceva mai recentă a muzicii heavy metal, ce îmbină hip-hop, bas și percuție, în schimb... duce lipsă de solouri de chitară.
Poate cel mai neliniștitor capitol este al șaselea, "Black Metal", și îi aparține lui Malcolm Dome. Pe lângă plasarea în context a acestui subgen lansat în anii 1980 în Marea Britanie de trio-ul Venom și făcut celebru din anii 1990 încoace de o pleiadă de trupe norvegiene, capitolul prezintă și contribuția la dezvoltarea acestui gen a unor artiști grafici precum Joachim Luetke.
Capitoul al șaptelea, pe de altă parte, oferă două subgenuri muzicale la preț de unul: "Thrash & Death Metal". Autoarea, Louise Brown, discută despre formații ca Metallica, Megadeth, Slayer, Anthrax și despre impactul pe care l-au avut din anii 1980 încoace nu numai prin muzica interpretată și compusă, ci și prin arta grafică ce însoțește albumele și materialele promoționale.
Capitolul al optulea, "Prog Metal", îi aparține lui Martin Popoff și prezintă o fuziune de rock progresiv și heavy metal, lansată de formații precum King Crimson și Rush și dezvoltată, între alții, de Queensrÿche și Dream Theater.
Volumul se încheie cu un index, cu note biobibliografice despre autori și cu o secțiune de mulțumiri.
Dintre calitățile care recomandă  The Art of Metal , aș aminti superba calitate a hârtiei și tiparului, coperta cartonată, cu titlul ștanțat în metal, ilustrațiile numeroase și judicios alese, capitolele bine documentate, scrise clar, concis și cu mult umor, precum și numeroasele secțiuni scurte presărate în textul capitolelor principale (și imprimate pe fond gri, mai degrabă decât negru, ca materialul de bază). Din acestea, cititorii au ocazia să afle despre artiști grafici precum Ernie Cefalu, Hugh Syme sau Michel "Away" Langevin, despre fanzine, despre evoluția tricourilor și peticelor cu sigle de formații, ba chiar și despre legătura dintre heavy metal și spectacolele de lupte libere.
Am fost plăcut impresionat să constat că autorii sunt personalități ale criticii muzicale din Marea Britanie, Statele Unite ale Americii și Canada. De asemenea, capitolele și articolele acoperă numeroase aspecte ale genului heavy metal din Europa continentală, din Asia, din Extremul Orient, din Australia și din America Latină.
Ceea ce aș mai recomanda, însă, ar fi să nu parcurgeți volumul  The Art of Metal  la locul de muncă, respectiv să nu îl lăsați la îndemâna copiilor. Unele imagini prezentate sunt destul de violente sau de explicite, iar, pe alocuri, textul face referire la substanțe recreative. Ca urmare, e preferabil un grad de discreție din partea cititorilor.
Pe ansamblu, The Art of Metal este cu adevărat o piesă de colecție, doldora de informații utile și cu o prezentare grafică de neuitat. Firește, după ce l-am terminat, am simțit nevoia să deschid un alt volum de artă, unul dedicat pictorului Claude Monet. Dar despre acela am să vă relatez cu alt prilej.

Paul Peart-Smith, "The Future of Erotic Fantasy Art" (2011)

Prin 2015, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat un exemplar dintr-un album îngrijit de Paul Peart-Smith,  The Future of Erotic Fantasy Art (Editura Harper Design, grupul editorial Harper Collins, New York, 2011). În pofida subiectului, am lăsat aslbumul să zacă la raft mai bine de doi ani. În cele din urmă, în februarie 2017, l-am parcurs în două zile.
Și iată ce am aflat:
The Future of Erotic Fantasy Art este un album cartonat, cu supracopertă color, lăcuită, și cu conținutul integral color, pe coală cretată. "Cuvântul înainte" îi aparține artistului Chris Achilléos, care discută despre sursele sale de inspirație din mitologia greacă și despre trecerea de la mijloacele tradiționale ale artei grafice la imaginile create și prelucrate pe calculator. "Introducerea", în schimb, exprimă punctul de vedere al lui Paul Peart-Smith referitor la influențele reciproce dintre arta fantastică, erotism și imaginație.
Urmează o serie de capitole tematice. Astfel, pe rând, cititorii vor descoperi secțiuni despre eroi (și eroine), despre corpuri fantasmagorice, despre pulsiuni ce aduc iluminarea, despre senzualitatea sinistră, despre zei și monștri, despre vivandiere vivace, despre magie fermecătoare, despre personaje feminine cyberpunk și SF, respectiv despre îngeri și iele. Interesant este, pe de o parte, că artistele și artiștii ale căror lucrări sunt reproduse în album provin din numeroase țări, iar, pe de altă parte, că fiecare imagine este însoțită de o mică prezentare în care se discută sursa de inspirație și tehnicile utilizate pentru crearea lucrării.
Albumul se încheie cu un index nominal al artiștilor și cu o secțiune de mulțumiri.
Pe ansamblu, deși mă interesează arta fantasctică, după cum ați observat deja din prezentarea unor albume precum Dragon Art sau Fantasy Art , The Future of Erotic Fantasy Art nu mi s-a părut demn de o a doua lectură. Preferințele mele în domeniu se îndreaptă către lucrările unor artiști precum Luis Royo, Julie Bell și Boris Vallejo. Ca urmare, cum nu am suficient spațiu în casă, am scos The Future of Erotic Fantasy Art de la raft pentru a-i face loc altui album - unul pe care am de gând să îl păstrez. Dar despre The Art of Metal vom discuta pe larg la momentul potrivit.

W. Brian Arthur, "The Nature of Technology" (2011)

La jumătatea lunii aprilie 2017, am achiziționat la preț promoțional de la anticariatul Antic ExLibris din București un exemplar dintr-o lucrare de nonficțiune a profesorului universitar american W. Brian Arthur, The Nature of Technology - What It Is and How It Evolves (Editura Free Press, grupul editorial Simon & Schuster, New York, 2011). Am parcurs acest volum cam într-o săptămână, la începutul lunii mai.
Și iată ce am aflat:
În "Prefață", autorul arată preocuparea sa de o viață pentru tehnologie, după care explică scopul lucrării și delimitează subiectul abordat.
Capitolul întâi propune "Întrebări" referitoare la definiția tehnologiei, la originile tehnologiei și la evoluția acesteia. În secțiuni ulterioare, autorul arată că ne lipsește o abordare fundamentală, sistematică, științifică a tehnologiei, discută evoluția tehnologiei ca fenomen observabil de-a lungul istoriei, prezintă evoluția combinatorică a tehnologiei și sfârșește prin a defini principalele teme ale cărții.
Capitolul al doilea tratează despre "Combinație și structură". Domnul W. Brian Arthur propune nu una, ci trei definiții ale tehnologiei: un mijloc pentru a îndeplini un scop uman, un ansamblu de practici și componente, respectiv întreaga sumă de dispozitive și practici inginerești disponibile unei culturi. Apoi, discută cum sunt structurate tehnologiile, motivele pentru care tehnologia este modulară, respectiv caracterul recursiv al tehnologiei și consecințele acestuia.
Capitolul al treilea prezintă "Fenomene" - mai exact, modul în care tehnologiile utilizează fenomene observate în natură pentru a îndeplini scopuri umane. Pentru autor, asta reprezintă esența tehnologiei - programarea fenomenelor pentru scopurile noastre. Secțiuni ulterioare ale caitolului tratează despre sisteme cu scop (sau, dacă preferați, teleologice), despre captarea fenomenelor, despre relația dintre tehnologie și știință.
Capitolul al patrulea trece în revistă "Domenii sau lumi accesate pentru ceea ce poate fi îndeplinit acolo". Autorul discută, în secțiuni, chestiunea împărțirii tehnologiei în domenii, apoi pe aceea a proiectării ca expresie într-un limbaj, după care abordează lumile accesate - tărâmuri ale imaginației în care proiectanții își închipuie ce ar putea fi de făcut.
Capitolul al cincilea se ocupă de "Inginerie și soluțiile acesteia". Pe rând, autorul abordează ingineria standard, ingineria ca metodă de rezolvare a problemelor, combinarea componentelor și selectarea soluțiilor, iar, în cele din urmă, soluțiile ce devin piese componente. Căci manifestarea inginerească a unei soluții ajunge să fie un modul, un subansamblu integrat într-un sistem mai mare și mai complex.
Capitolul al șaselea explorează "Originea tehnologiilor". Mai întâi, autorul explică ce anume merită numele de tehnologie nouă. Apoi, discută despre găsirea unui principiu de bază, despre întruparea conceptului tehnologic într-o formă fizică, despre invenția care purcede dintr-un fenomen, despre ceea ce se află în centrul invențiilor și despre piramida cauzalității - multitudinea de cunoștințe, fenomene, unelte și tehnologii ce facilitează apariția unei invenții. În partea a doua a capitolului, domnul Arthur examinează invenția în științele exacte, iar, în final, invenția și crearea de noi module ce servesc pentru formarea altor tehnologii.
Capitolul al șaptelea discută "Aprofundarea structurală". Pe scurt, autorul urmărește parcursul tehnologiilor de la prototip la dezvoltare, înlocuirea internă a versiunilor vechi cu unele noi, mai complexe și mai eficiente, aprofundarea structurală și creșterea complexității, iar, spre finalul capitolului, stadiul matur al tehnologiilor, anchilozarea lor și atingerea limitelor capacității lor de adaptare.
Capitolul al optulea tratează despre "Revoluții și realocări". Mai întâi, autorul explică modul în care evoluează domeniile tehnologiei. Apoi, arată cum au loc realocări economice ca reacție la schimbările tehnologice, cum economia se adaptează în timp la noile tehnologii, respectiv cum inovațiile și competența națională sau regională se află în interdependență.
Capitolul al nouălea prezintă "Mecanismele evoluției". Domnul Arthur subliniază caracterul autopoietic al tehnologiei, după care discută despre combinarea tehnologiilor existente pentru a crea tehnologii noi, despre nișele de oportunități care apar, despre mecanismul central prin care rețeaua tehnologică se propagă și evoluează, apoi despre experimente virtuale cu evoluția circuitelor logice și despre o formă diferită de evoluție care separă tehnologia de biosferă.
Capitolul al zecelea aduce în discuție modul în care "Economia evoluează pe măsură ce tehnologiile evoluează". Autorul explică de ce economia poate fi văzută ca o expresie a tehnologiilor sale, apoi arată cum noile tehnologii aduc schimbări structurale în economie, iar în cele din urmă descrie procesul prin care probleme noi apar drept consecințe ale rezolvării pe cale tehnologică a problemelor vechi.
Ca o concluzie, capitolul al unsprezecelea întreabă: "Unde ne situăm cu această creație a noastră?" Autorul reia, pe scurt, principalele idei ale cărții, apoi arată cum tehnologia devine asemănătoare cu biologia (și viceversa), cum economia devine generativă prin reorientarea către crearea de noi combinații și de noi oferte configurabile, cum ordinea pură e înlocuită de vitalitatea haotică, iar reacția noastră față de tehnologie e profund ambivalentă - căci ne încredem în natură, dar ne punem speranțele în tehnologie, apreciem tehnologia care ne servește, dar detestăm tehnologia care ne ordonează viața.
Lucrarea se încheie cu o secțiune de note de final, ordonate pe capitole, cu o bibliografie respectabilă, cu o secțiune de mulțumiri și cu un index, precum și cu o succintă notă biografică.
Pe ansamblu, cu toate că lucrarea domnului profesor W. Brian Arthur este destinată publicului general și, ca atare, se ferește de jargonul de specialitate, The Nature of Technology  reprezintă o lectură dificilă. Spre deosebire de lucrări oarecum asemănătoare ca tematică, precum Connections de James Burke, The Nature of Technology are un limbaj mai abstract, căci tratează chestiunea la un nivel fundamental, mai degrabă decât anecdotica istoriei tehnologiei. Ca urmare, m-am văzut nevoit să citesc de două sau chiar de trei ori unele fraze sau alineate pentru a le putea înțelege.
Tocmai de aceea, îi sunt recunoscător autorului pentru că a împărțit lucrarea în capitole și secțiuni (fiecare cu un titlu relevant), ca și pentru faptul că, la finalul fiecărui capitol, domnul Arthur a oferit o recapitulare a principalelor idei prezentate.
Firește, The Nature of Technology m-a încurajat să parcurg alte două lucrări pe teme similare: How We Got to Now, respectiv The Knowledge. Dar despre acelea vom discuta cu alte ocazii.