Florin Pitea's Blog, page 52

Cory Doctorow, "With A Little Help" (2011)

Au şi cărţile soarta lor...

La începutul lui 2011, prin amabilitatea autorului canadian Cory Doctorow, am avut posibilitatea să descarc de pe site-ul craphound.com versiunea electronică a celui mai recent volum al său de povestiri, With A Little Help (Lulu.com, 2011). L-am pus în pagină, l-am imprimat, l-am legat, i-am pus o copertă frumoasă (cu ajutorul unui prieten), după care... l-am lăsat la raft pînă în aprilie 2013.

Dar, după ce am parcurs romane precum The Rapture of the Nerds, Pirate Cinema şi Homeland, am decis că venise vremea să mă ocup şi de acest volum de proză scurtă - drept pentru care l-am parcurs în cîteva zile.

Şi iată ce am aflat:

(Continuarea acestei recenzii se poate parcurge aici: http://tesatorul.blogspot.ro/2013/04/....)

Cory Doctorow, "With A Little Help" (2011)

Au şi cărţile soarta lor...
La începutul lui 2011, prin amabilitatea autorului canadian Cory Doctorow, am avut posibilitatea să descarc de pe site-ul craphound.com versiunea electronică a celui mai recent volum al său de povestiri, With A Little Help (Lulu.com, 2011). L-am pus în pagină, l-am imprimat, l-am legat, i-am pus o copertă frumoasă (cu ajutorul unui prieten), după care... l-am lăsat la raft pînă în aprilie 2013.
Dar, după ce am parcurs romane precum The Rapture of the Nerds, Pirate Cinema şi Homeland , am decis că venise vremea să mă ocup şi de acest volum de proză scurtă - drept pentru care l-am parcurs în cîteva zile.
Şi iată ce am aflat:
With A Little Help este un experiment comercial - un volum care, în loc să fie trimis la o editură spre publicare, a fost lansat de autor pe speze proprii şi poate fi achiziţionat într-o diversitate de formate (volum cartonat, volum broşat, CD audio). Introducerea este semnată de muzicianul Jonathan Coulton şi tratează despre modurile în care Internetul în general şi abordarea de tip Creative Commons în special contribuie la dezvoltarea şi diseminarea culturii.
Prima nuvelă din volum se intitulează "The Things That Make Me Weak and Strange Get Engineered Away". Deşi începe aparent banal, cu un personaj masculin între două vîrste, Lawrence, care lucrează într-o firmă, la analiza unor fluxuri de date, nuvela virează destul de repede înspre distopie, trimiţîndu-şi protagonistul (un fel de călugăr-programator) afară din mînăstire şi pe străzile din New York, într-un viitor apropiat în care cetăţenii sînt arestaţi abuziv de forţele de ordine şi făcuţi să dispară fără explicaţii.
"The Right Book", în schimb, este o scurtă povestire fermecătoare, în patru scene, despre viitorul comerţului cu cărţi şi despre oamenii care creează cărţile. Cum de-a lungul vieţii am jucat şi rolul de librar, şi pe cel de redactor literar, şi pe cel de legător artizanal de cărţi, şi pe cel de traducător, ba chiar şi pe cel de scriitor, povestirea aceasta mi s-a părut cu totul specială.
"Other People's Money" este o satiră anti-corporatistă plasată în viitorul apropiat, după colapsul economiei occidentale, iar personajele principale sînt Udhay Gonzales, reprezentantul unei firme de investiţii şi Gretl, o artizană dintr-un mall părăsit şi ocupat de localnici. Planul lui este să cumpere pachetul majoritar de acţiuni de la firma ei, să-i ofere capital de dezvoltare, apoi să preia controlul, însă artizana, mai vîrstnică şi mai trecută prin perioade de criză, îl convinge să plece de la firma de investiţii şi să lucreze pentru ea.
"Scroogled" este o altă povestire distopică, plasată de data asta într-un viitor apropiat în care Google colaborează cu un număr de servicii secrete americane. Protagonistul, Greg Lupinski, este luat în colimator de autorităţi la aeroport, după care, împotriva sfatului unor colege bine intenţionate, refuză să fugă în Mexic. Ulterior, fiind supus unor presiuni, ajunge să colaboreze cu serviciile secrete pentru a-i forţa şi pe alţi cetăţeni să sprijine un regim corupt.
"Human Readable" este una dintre piesele de rezistenţă ale volumului - o nuvelă despre un cuplu în care ea susţine o idee, el - o alta, iar cele două idei sînt incompatibile. Mai exact, protagonista, Patricia McCavity, e partizana ideii că infrastructura, fie ea şi inteligentă, trebuie supusă controlului uman, în vreme ce antagonistul, Rainer Feinstein, e adeptul optimizării sistemelor după modelul coloniilor de furnici - ceea ce exclude intervenţia umană. Cei doi au o relaţie amoroasă intensă, iar familia Feinstein o apreciază foarte mult pe protagonistă, însă campania ei pentru control democratic asupra infrastructurii este sabotată de firma lui, care apără interese corporatiste. Pe măsură ce conflictul dintre cei doi escaladează, iar situaţia se deteriorează din cauza dereglării sistemului pentru a-i favoriza pe plutocraţi, diferenţa dintre teoriile lui Feinstein şi realitate devine din ce în ce mai vizibilă. Am remarcat în acest caz echilibrul foarte bine găsit dintre structura intrigii, caracterizarea personajelor şi fundalul nuvelei.
"Liberation Spectrum", deşi de mai mică întindere, este un text la fel de reuşit. Cory Doctorow i l-a dedicat lui Bruce Sterling (naşul fiicei sale), iar stilul şi tema povestirii amintesc întrucîtva de unul dintre romanele importante ale lui Sterling, Distraction . Protagonistul, Lee-Daniel, conduce un autobuz cu angajaţii şi investitorii de la firma sa la întoarcerea din Canada în SUA. Din păcate, investitorii decid să-l concedieze, în ciuda rezultatelor excelente pe care le-a obţinut în crearea unei infrastructuri inovatoare de telecomunicaţii radio, iar Lee-Daniel trebuie să găsească o cale inteligentă, rapidă şi eficientă pentru a organiza ceva care seamănă, la scară redusă, cu... o lovitură de stat.
"Power Punctuation" este o metaficţiune satirică - un set de mesaje scrise de un băiat către maică-sa, în care îi relatează aventurile sale ca angajat într-o companie al cărei obiect de activitate îl constituie zdrenţuirea documentelor. Din păcate, protagonistul cade victimă unei manipulări telefonice şi declanşează un război devastator cu Microsoft, iar apoi nu ştie cum să fugă de răspundere.
"Visit the Sins", în schimb, este o povestire amară despre un viitor apropiat în care, mulţumită implanturilor neurale, locuitorii Pămîntului au devenit postumani. Protagonistul, Sean, este deja din a treia generaţie postumană şi îşi vizitează bunicul la un azil. Acesta din urmă preferă să-şi închidă conştiinţa ore sau chiar zile în şir, iar interacţiunile cu semenii săi rămîn în seama unor subrutine. Îngrijorător este însă că genul acesta de comportament poate fi observat şi la personaje mai tinere, inclusiv la tatăl protagonistului, ca o reacţie de apărare faţă de suprasarcina senzorială generată de mediul informatizat.
"Constitutional Crisis" este o altă metaficţiune amuzantă, construită de astă dată pe marginea comunităţilor de practicanţi ai jocurilor online şi a ghildelor înfiinţate de aceştia. După cum ne informează nota de la finalul textului, Cory Doctorow a scris această schiţă ca parte din procesul de pregătire pentru crearea romanului său For the Win .
"Pester Power" revizitează o temă predilectă a lui Cory Doctorow - abuzurile serviciilor secrete împotriva civililor - dintr-o perspectivă inedită. Ce s-ar întîmpla dacă o persoană arestată abuziv ar demonstra în tribunal că motivul real al arestării sale este că a creat o inteligenţă artificială?
O altă piesă de rezistenţă a volumului este nuvela "Chicken Little", în care protagonistul, Leon, descins din imigranţi români, lucrează într-o firmă care caută să afle ce le-ar putea vinde unor plutocraţi extrem de longevivi şi cu un statut legal incert - persoane (aproape decedate), corporaţii (întreţesute cu felurite trusturi şi fonduri de investiţii) şi naţiuni (bazate pe insuliţe proprietate particulară, în unele cazuri). Leon duce tratative interesante cu un superior din firmă, Brautigan, apoi cu o reprezentantă a unui plutocrat, Ria, iar în cele din urmă cu plutocratul măcinat de metastaze şi păstrat într-o cuvă, Buhle. Nuvela e remarcabilă pentru cîteva schimbări de situaţie şi pentru finalul ingenios.
Tot pe jocuri de putere şi pe răsturnări de situaţie se bazează şi ultima nuvelă din volum, "Epoch". Judecînd după nota de final, a fost scrisă la comandă pentru Mark Shuttleworth, de la proiectul Ubuntu. Spre finalul anilor 2030, protagonistul-narator, Odell Vyphus, administrator de sistem, are în grijă prima (şi deocamdată singura) inteligenţă artificială apărută printr-un proces evolutiv, BIGMAC. Din păcate, cum aceasta din urmă rulează pe calculatoare vechi, energofage, directoarea firmei, Peyton Moldovan, decide să-l oprească pe BIGMAC. Urmează negocieri, tergiversări, manevre şi contramanevre (inclusiv declanşarea unei campanii de spam prin care BIGMAC încearcă să-şi atragă simpatia publică). Pe lîngă subiectul atractiv şi evenimentele antrenante din intrigă, am mai remarcat aici şi trimiterile intertextuale la lucrări SF clasice precum The Moon Is A Harsh Mistress de Robert A. Heinlein şi 2001 - A Space Odyssey de Arthur C. Clarke.
Postfaţa îi aparţine lui Russell Galen, agentul literar al autorului, iar importanţa găsirii unor modele de afaceri viabile în contextul de dată recentă adus de Internet este subliniată încă o dată.
Pe ansamblu, volumul With A Little Help este o reuşită literară, iar ca valoare mi se pare încă şi mai bun decît precedenta colecţie de proză scurtă a lui Cory Doctorow, Overclocked. Fireşte, nu este nevoie să mă credeţi pe cuvînt. Puteţi să vă convingeţi chiar dumneavoastră, deoarce, prin amabilitatea autorului, With A Little Help este disponibil online într-o varietate de formate electronice la adresa: http://craphound.com/walh/e-book/browse-all-versions.
Şi, cum domnul Cory Doctorow scrie mai repede decît mă învrednicesc eu să citesc, mai am de parcurs dintre cărţile sale un volum intitulat The Great Big Beautiful Tomorrow. Însă despre acela am să vă relatez cu alt prilej...
(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe  această pagină . Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:  http://sites.google.com/site/florinpitea/ . Lectură plăcută!)

Liviu Radu, "Spaime" (2004)

În anul 2004, domnul Liviu Radu mi-a oferit cadou două dintre cărţile sale, proaspăt apărute pe atunci la Editura Pygmalion din Ploieşti. Chiar a adăugat cîte o dedicaţie cu autograf pe fiecare dintre ele. Pe cea dintîi, "Opţiunea", am parcurs-o în ianuarie 2012, din cîte îmi amintesc, ca pregătire pentru două emisiuni realizate împreună cu domnul Alexandru Mironov, în cadrul cărora l-am avut invitat pe autor. Pe cealaltă, "Spaime" (Editura Pygmalion, Ploieşti, 2004), abia în aprilie 2013 am citit-o, imediat după "Babl" şi "Armata moliilor". (Mai bine mai tîrziu decît niciodată.)

Şi iată ce am aflat:

(Continuarea acestei recenzii o puteţi citi aici: http://tesatorul.blogspot.ro/2013/04/.... Lectură plăcută!)

Liviu Radu, "Spaime" (2004)

În anul 2004, domnul Liviu Radu mi-a oferit cadou două dintre cărţile sale, proaspăt apărute pe atunci la Editura Pygmalion din Ploieşti. Chiar a adăugat cîte o dedicaţie cu autograf pe fiecare dintre ele. Pe cea dintîi, Opţiunea , am parcurs-o în ianuarie 2012, din cîte îmi amintesc, ca pregătire pentru două emisiuni realizate împreună cu domnul Alexandru Mironov, în cadrul cărora l-am avut invitat pe autor. Pe cealaltă, Spaime (Editura Pygmalion, Ploieşti, 2004), abia în aprilie 2013 am citit-o, imediat după Babl şi Armata moliilor. (Mai bine mai tîrziu decît niciodată.)
Şi iată ce am aflat:
Romanul Spaime se încadrează în genul horror şi are drept cadru de desfăşurare un bloc de locuinţe dintr-un cartier bucureştean mărginaş. Fiecare capitol se petrece în cîte o zi de vineri din 1999, din iunie pînă în decembrie, iar personajele principale sînt locatari ai imobilului.
M-am grăbit să menţionez toate cele din alineatul precedent din cauză că, în principiu, un roman se bazează pe trei piloni: intrigă, personaje şi fundal. Fiecare dintre aceste componente are nevoie de prezenţa celorlalte două, iar dacă unul dintre piloni este slab structurat, tot restul romanului, oricît de complex şi de elaborat, are tendinţa să se prăbuşească.
În cazul acestui roman, intriga se bazează pe fire narative multiple, fiecare dintre ele concentrîndu-se fie asupra unui singur locatar, fie asupra unui cuplu. Punctul de vedere folosit este omniscienţa selectivă multiplă, iar stilul utilizat este stilul indirect liber. Planurile narative se întretaie foarte frecvent, ceea ce face ca ritmul romanului să fie alert - mult mai rapid decît ritmul din Armata moliilor, să spunem. Iar evenimentele din intrigă, la început banale şi tipice pentru societatea românească la finalul secolului al douăzecilea, devin din ce în ce mai stranii şi mai inexplicabile - dar şi de o violenţă din ce în ce mai intensă. Un mare atu al romanului este modul în care, pe fiecare pagină, se acumulează o stare difuză de tensiune care creşte exponenţial pe măsură ce intriga progresează.
Personajele romanului sînt extrem de convingător construite, reflectînd o diversitate de profesii, etnii, vîrste şi mentalităţi. Autorul are meritul de a fi adaptat stilul narativ din fiecare secţiune personajului despre care relatează - iar gîndurile, discursurile şi atitudinile fiecărui personaj sînt redate minuţios şi plauzibil.
Fundalul este cel de societate românească în plină tranziţie spre nu se ştie ce, cu ştiri angoasante în presă şi la televiziune, corupţie, servicii sociale de slabă calitate, criminalitate, concedieri, dar şi fapte bune din partea unor  oameni obişnuiţi. În această privinţă, Liviu Radu a făcut şi muncă de reporter, nu numai de scriitor fantastic.
Ca în orice roman horror care se respectă, avalanşei de fapte monstruoase inexplicabile i se opun cîteva personaje ce află sursa răului - şi are loc o confruntare finală apoteotică. Iar cititorul, după ce întoarce ultima filă, îşi aminteşte de exemplul lui Holden Caulfield, cel care ar fi vrut să le poată telefona unor scriitori, şi îl sună pe domnul Liviu Radu ca să-i mulţumească (fie şi cu mare întîrziere) pentru o carte frumos scrisă.
Desigur, imediat după aceea am început să recitesc un volum de povestiri de acelaşi autor, intitulat Cifrele sunt reci, numerele-s calde. Dar despre acela o să discutăm cu altă ocazie...
(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe  această pagină . Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:  http://sites.google.com/site/florinpitea/ . Lectură plăcută!)

O veste îmbucurătoare

Pe data de 6 aprilie, 2013, pe blogul Cititor SF a fost iniţiat un sondaj de opinie referitor la cel mai popular roman SF publicat de o autoare sau un autor din România. După o săptămînă, într-un amplu articol de pe acelaşi blog, au fost anunţate şi discutate rezultatele sondajului.
Au fost luaţi în considerare mai mulţi factori, printre care nota medie obţinută de fiecare roman pe Goodreads, numărul recenziilor pe Goodreads, numărul voturilor de pe Goodreads şi numărul voturilor de pe Facebook. Acest ultim factor a dus la includerea în articol a următoarei secţiuni:
"Un scriitor popular
În privinţa rezultatelor, după cum se vede Anul Terminal se detaşează clar de restul cărţilor. Asta pentru că Florin Pîtea a făcut reclamă sondajului pe pagina proprie de Facebook şi a îndemna lumea să-şi exprime părerile (însă fără să amintească de Anul Terminal). Şi lumea a votat şi a arătat încă o dată că Florin Pîtea este extrem de iubit şi apreciat, ca şi om, scriitor şi dascăl. Şi în plus este foarte activ pe Facebook, de departe cel mai prezent pe Facebook dintre toţi scriitori nominalizaţi. Încă o dovadă a ceea ce înseamnă o prezenţă online activă pentru un scriitor şi bravo lui Florin Pîtea pentru că a reuşit să se adapteze atât de bine vremurilor. Vă daţi seama câte voturi ar fi avut dacă chiar ar fi îndemnat lumea să voteze Anul Terminal, cum se întâmplă la premiile Hugo. Şi cât de uşor îi este unui scriitor de SF cu prezenţă online serioasă să-şi îndemn fanii să-i nominalizeze lucrările, chiar în condiţiile achitării unei taxe. Anul Terminal are şi cele mai multe voturi pe Goodreads, dar faptul că doar unul dintre votaţi are cartea trecută printre cele citite mă face să mă întreb dacă ceilalţi au citit cartea sau doar îl iubesc mult pe Florin Pîtea. Din păcate Facebook-ul nu ne oferă această posibilitate de verificare, dar şi dacă nu toţi care au votat Anul Terminal au şi citit cartea, rămâne faptul că Florin Pîtea este un scriitor extrem de popular."
Cum, de la Cory Doctorow citire, cel mai mare duşman al unui artist nu este pirateria, ci obscuritatea, am apreciat foarte mult cele de mai sus. Ţin să le mulţumesc organizatorilor acestui sondaj de opinie, precum şi tuturor celor care au votat (fie pentru Anul terminal, fie pentru celelalte romane SF româneşti din 2012). Sper să ne vedem şi anul acesta la noi lansări de carte.

În altă ordine de idei, vestea de pe Cititor SF se corelează foarte frumos cu împlinirea a 80 000 de vizite la Ţesătorul.
(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe  această pagină . Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:  http://sites.google.com/site/florinpitea/ . Lectură plăcută!)  

Despre "Cele 1001 de scorneli ale Moşului SF" în "Cultura"

Cu cîteva zile în urmă, în ediţia electronică a revistei Cultura publicată sub egida Fundaţiei Culturale Române, domnul Valentin Protopopescu a dedicat o amplă cronică antologiei Cele 1001 de scorneli ale Moşului SF (Millennium Books, Satu Mare, 2012). O mare parte a articolului îi este dedicată antologatorului Ştefan Ghidoveanu şi eforturilor sale de a promova literatura SF. De asemenea, au fost scoase în evidenţă cîteva povestiri din antologie:
"Mie mi-au plăcut fără rezerve, trezindu-mi o degustare autentică, textul lui Liviu Radu, „Golem, Golem“, cel semnat de Marian Coman, „Albiliţa“, precum şi „Cartea cu scoarţe de argint, ferecate“, de Florin Pîtea. Ceea ce nu înseamnă că restul povestirilor nu sunt de excelentă calitate ori că miza lor morală sau construcţia lor nu mi-au generat frisoane de bucurie estetică."
Îi mulţumesc domnului Protopopescu pentru apreciere, iar pe dumneavoastră vă invit să parcurgeţi articolul integral aici.

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe  această pagină . Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:  http://sites.google.com/site/florinpitea/ . Lectură plăcută!) 

William Golding, "The Inheritors" (1955)

În mai 2006, din anticariatul Ex Libris din Bucureşti, am cumpărat o ediţie americană a unui roman de William Golding, The Inheritors (Editura Harcurt Brace Jovanovich, New York, 1955). De citit, l-am citit abia în aprilie 2013, după două mutări cu peripeţii de care cred că am mai amintit pe acest blog.

Şi iată ce am aflat:
Acţiunea romanului este plasată în preistorie, iar personajele principale sînt nişte neandertalieni cu nume precum Lok, Liku, Ha, Fa sau Mal. Ei sînt profund empatici unii cu alţii, generoşi şi săritori, ba chiar telepaţi.
Din păcate, în peregrinările lor se întîlnesc cu un trib de oameni de Cro Magnon. Aceştia din urmă au tehnologii mai evoluate - arcuri şi săgeţi, suliţe, bărci, vîsle, vele, burdufuri, ulcioare, precum şi abilitatea de a face picturi şi sculpturi. Aceşti oameni de un soi nou le răpesc copiii neandertalienilor, îi hăituiesc pe adulţi, chiar îi ucid pe vreo doi dintre ei.
Mare parte din intriga romanului se concentrează asupra eforturilor neandertalienilor de a înţelege ce se întîmplă, de a-i observa pe furiş pe intruşi, de a negocia cu ei şi de a-şi salva copiii.
În final, după ce neandertalienii au pierit unul cîte unul, punctul de vedere al naraţiunii se mută asupra unui om de Cro Magnon - cu un vocabular mai complex, cu o gîndire mai clară, dar şi cu planuri egoiste şi criminale.
Tematic, The Inheritors este un roman înrudit cu Împăratul muştelor - pierderea inocenţei într-un decor paradisiac, apariţia violenţei şi a înrobirii şi aşa mai departe. Dealtfel, în subtext, e un fel de Geneză cu fiinţele inocente care capătă cunoaşterea binelui şi răului, apoi sînt alungate din Eden.
Stilistic, romanul este narat în ceea ce se cheamă "stilul indirect liber", iar toate capitolele (cu excepţia ultimului) redau percepţiile, acţiunile, gîndurile şi cuvintele unui om de Neanderthal adult, Lok. Dacă stilul indirect liber i-a slujit bine lui William Golding în Martin cel avid sau în Turla , aici este obositor şi opac, bazat prea mult pe senzaţii şi sentimente, prolix - destule alineate din roman sînt mai lungi de o pagină.
Cum puterea de înţelegere a protagonistului este redusă, iar evenimentele din intrigă sînt sărace, The Inheritors reuşeşte să fie plictisitor şi neinteresant. În această privinţă, benzile desenate despre Rahan erau mult mai captivante pentru că protagonistul acela observa cu atenţie ce se întîmpla în mediul ambiant, apoi născocea şi construia obiecte cu care reproducea efectele observate.
Ca urmare a tutoror celor de mai sus, pot să vă dau un singur sfat: dacă doriţi totuşi să parcurgeţi un roman despre oameni preistorici, citiţi, vă rog, Vindecătorul de Sebastian A. Corn.
(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe  această pagină . Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:  http://sites.google.com/site/florinpitea/ . Lectură plăcută!) 

T.S. Eliot, "Murder in the Cathedral" (1935)

Prima oară am citit Murder in the Cathedral în 1998, prin amabilitatea doamnei profesoare Lidia Vianu. Moderam seminare de literatura britanică a secolului al douăzecilea şi, între un poem şi un roman, se mai strecura şi cîte o piesă de teatru. Apoi s-a schimbat structura programei analitice, drept pentru care mulţi ani m-am ocupat de romane, iar seminarele despre teatru le-am lăsat în seama unor colegi mai pricepuţi. Numai că, în martie 2013, am recitit această tragedie.
Să vă spun şi dumneavoastră despre ce este vorba:
Piesa e structurată în două acte şi un interludiu. În primul act, femeile din Canterbury deplîng conflictul îndelungat dintre regele Henric al II-lea Plantagenet şi arhiepiscopul Thomas a Becket, care a dus la un exil de şapte ani al celui din urmă şi la dezorientare în cadrul bisericii din Anglia. După negocieri mediate de regele Franţei şi de Papă, Becket revine în Anglia, dar anunţă congregaţia că probabil va fi victima unor tentative de asasinat.
Protagonistul se confruntă apoi cu patru ispititori. Cel dintîi îl invită să îşi abandoneze responsabilităţile şi să se întoarcă la viaţa de distracţii din tinereţe. Al doilea - să-şi reia funcţia de cancelar şi să colaboreze cu monarhul în insituirea unei legi unitare pentru clerici şi mireni deopotrivă. Cel de-al treilea - să se alieze cu baronii pentru a conduce o rebeliune împotriva regelui. Cel de-al patrulea (singurul pe care Becket nu-l aştepta) îl tentează să caute martiriul pentru a căpăta puterea spirituală, de dincolo de moarte, a unui sfînt.
Becket respinge fiecare dintre tentaţii cu argumente. În interludiu, predică despre importanţa martiriului în creştinism şi despre împlinirea voinţei lui Dumnezeu mai degrabă decît a voinţei oamenilor.
În actul al doilea, patru cavaleri trimişi de rege îl caută pe arhiepiscop, iar eforturile preoţilor de a-i întîrzia sau de a-l convinge pe Becket să fugă dau greş. Protagonistul îi întîmpină pe cavaleri în catedrală, refuză să renunţe la principiul conform căruia clericii trebuie judecaţi după o lege separată, dată de papalitate mai degrabă decît de monarhul secular, drept pentru care intruşii îl ucid.
Un semn al timpurilor în care a fost scrisă tragedia este scena în care cei patru asasini ţin discursuri complexe prin care justifică fapta comisă, ba chiar argumentează că asasinatul ar fi un prim pas către instituirea statului de drept în Anglia. Retorica lor pare demnă de un miting electoral, iar în subtext parcă se aud ecouri din propaganda radio a statelor totalitare.
După plecarea ucigaşilor, preoţii şi femeile din Canterbury rămîn să mediteze asupra celor întîmplate.
Demn de remarcat este faptul că cea mai mare parte a tragediei este scrisă în versuri cu un ritm alert. De asemenea, într-o manieră destul de tipică pentru creaţiile lui T.S. Eliot, mai multe convenţii literare sînt hibridizate - în acest caz, corul din tragediile clasice greceşti, dezbaterea, predica religioasă creştină şi discursul propagandist de la adunările politice - iar tragedia are avantajul de a fi ceva mai puţin ermetică decît unele dintre poemele autorului.
Pe ansamblu, Murder in the Cathedral merită cu prisosinţă atenţia dumneavoastră.
(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe  această pagină . Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:  http://sites.google.com/site/florinpitea/ . Lectură plăcută!)   

Michael Swanwick, "In the Drift" (1985)

În 1999, prin amabilitatea unei prietene americane, Tracey Rosenberg, am achiziţionat cîteva cărţi SF în format de buzunar, între care primul roman al lui Michael Swanwick, In the Drift (Ace Books, New York, 1986). L-am parcurs la începutul anului 2000.
Şi iată ce am aflat:
In the Drift este un roman modular postapocaliptic plasat într-un ipotetic viitor apropiat în care Coasta de Est a Statelor Unite ale Americii a fost afectată de un accident nuclear major. Prima parte, "Mummer Kiss", îl are ca protagonist pe un tînăr din Philadelphia, Keith Piotrowicz, care, în urma unui accident rutier, începe o relaţie cu o femeie dintr-un orăşel părăsit, Sounderton, şi care ajunge să fie vînat de o reţea de crimă organizată. După o confruntare armată din zona afectată de căderile radioactive, Keith îşi cumpără intrarea în organizaţia criminală - cu preţul pierderii femeii pe care o iubea.
Partea a doua, "Nigger Night", are loc cîţiva ani mai tîrziu, iar Keith Piotrowicz ajunge să moştenească puterea şi teritoriile unui şef muribund de clan din Philadelphia, Gambiosi.
Protagonista părţii a treia, "Boneseeker", este o mutantă, Samantha Laing, care nu se poate hrăni decît cu sînge şi cu albuş de ou. Ea rătăceşte prin zona contaminată din preajma Philadelphiei, observînd tipare de izotopi radioactivi în trupurile localnicilor şi prezicînd cît mai are de trăit fiecare. Laing are o idilă cu Keith Piotrowicz, iar în finalul secţiunii naşte o fetiţă.
Partea a patra, "Mutagen Fair", este despre fiica Samanthei Laing, Victoria, care este crescută de un personaj secundar din "Boneseeker", Robert Esterhaszy, şi de soţia acestuia. Fundalul secţiunii este de anarhie şi violenţă, iar Victoria a moştenit metabolismul straniu al mamei sale.
În ultima parte, "Marrow Death", adolescenta Victoria Paine conduce o mişcare de gherilă împotriva bătrînului Keith Piotrowicz şi a organizaţiei sale criminale. Reporterul Patrick Cruz O'Brien de la ziarul "Atlanta Federalist" o însoţeşte în campanii şi are o idilă cu ea. Victoria explorează diverse căi prin care ar putea elimina organizaţia criminală care îi oprimă pe localnicii din zona Philadelphiei, iar în cele din urmă Piotrowicz pune să fie arsă pe rug ca să instige o revoltă populară împotriva propriei sale organizaţii.
Ca structură, In the Drift se află la mijloc între un volum de povestiri interconectate (precum Păşunile Raiului de John Steinbeck, să spunem) şi un roman propriu-zis, cu intrigă unitară. De fapt, prima şi ultima dintre secţiuni au fost iniţial publicate separat în periodice, apoi în primul volum de proză scurtă al lui Michael Swanwick. Abia la al doilea roman, Vacuum Flowers , intriga a devenit mai coerentă.
Fundalul cărţii aminteşte de filmele postapocaliptice din seria Mad Max, cu oraşe mai vechi, care decad (ca Philadelphia) sau sînt părăsite (ca Sounderton) şi cu altele noi, care adaptează tehnologii existente (ca Honkytonk) sau care pun în practică tehnologii proiectate iniţial pentru colonizarea altor planete (aşa cum e cazul în Utopia). Porţiunile suprarealiste în care apar mutanţi de tot felul sau personajele halucinează amintesc în shimb de romane ale lui Roger Zelazny precum Drumul iadului.
Demn de interes este şi caracterul amoral al personajelor. Atît Keith Piotrowicz cît şi Samantha Laing sau Victoria Paine sînt prinşi în dileme morale în care pe de o parte au ataşamente emoţionale, iar pe de alta scopuri practice de atins. Destul de des, pragmatismul triumfă în acestă lume sălbăticită, iar personajele îşi pierd omenia şi devin stigmatizate, dacă nu cumva chiar monstruoase, după cum află personajul secundar Patrick Cruz O'Brien la final.
Pe ansamblu, In the Drift este o carte demnă de atenţia celor care apreciază subgenul postapocaliptic în literatura SF. Michael Swanwick a abordat şi alte subgenuri în următoarele sale romane, însă despre acestea vom discuta cu alte ocazii...
(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe  această pagină . Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:  http://sites.google.com/site/florinpitea/ . Lectură plăcută!)

Eugene O'Neill, "Mourning Becomes Electra" (1931)

La începutul lunii aprilie 2013, am citit o trilogie de tragedii de Eugene O'Neill intitulată Mourning Becomes Electra din volumul Nine Plays (The Modern Library, Random House, New York, 1959). Publicului român trilogia îi este cunoscută sub titlul Din jale se întrupează Electra, cu toate că titlul original are mai degrabă sensul "Doliul îi vine bine Electrei" sau "Doliul o avantajează pe Electra". Am parcurs-o într-o zi. Şi iată ce am aflat:



Prima tragedie se numeşte Homecoming ("Întoarcerea acasă") şi are loc într-un orăşel maritim din Noua Anglie în primăvara anului 1865, la încheierea Războiului de Secesiune. În actul întîi, locuitorii orăşelului şi o parte din familia Mannon aşteaptă vestea încheierii războiului civil şi întoarcerea acasă a generalului de brigadă Ezra Mannon, respectiv a fiului său, locotenentul Orin Mannon. Din discuţiile lor reiese că unchiul generalului, David Mannon, fusese alungat din familie pentru că avusese o relaţie cu o servitoare canadiană, Marie Brantôme. Din păcate, fiica generalului, Lavinia Mannon, constată că un căpitan de vas, Adam Brant, este fiul nelegitim rezultat din această relaţie. Sub scuza că i-ar face curte Laviniei, Brant de fapt are o relaţie adulteră cu mama ei, Christine Mannon, ca răzbunare pentru faptul că bătrînul Abe Mannon şi-a împins fratele, pe David, la ruină şi sinucidere, iar Ezra Mannon a lăsat-o pe Marie Brantôme să piară în mizerie.

Numai că Lavinia şi-a urmărit mama în deplasările sale la New York, a aflat despre relaţia ilicită şi ameninţă să-şi informeze tatăl...
În actul al doilea, Lavinia îşi asaltează mama cu întrebări şi obţine confirmarea bănuielilor sale, iar Christine, strînsă cu uşa, plănuieşte uciderea soţului său cu ajutorul lui Adam Brant.
În actul al treilea, generalul Ezra Mannon revine acasă, iar între mamă şi fiică are loc o rivalitate vizibilă pentru timpul şi atenţia generalului. Cu toate că Lavinia încearcă să-şi avertizeze tatăl în privinţa relaţiei dintre Christine şi căpitanul Brant, eforturile ei sînt zadarnice.
În actul al patrulea, sub pretextul că-i oferă soţului său un medicament pentru inimă, Christine îl otrăveşte, iar acesta, cu ultimele puteri, îi arată Laviniei cine e vinovata. Soarta mamei pare pecetluită cînd fiica găseşte cutiuţa cu otravă.
Cea de-a doua tragedie se intitulează The Hunted (cunoscută publicului român drept "Prigoniţii", deşi poate că o traducere mai adecvată ar fi fost "Hăituiţii"). Acţiunea e plasată în acelaşi orăşel din Noua Anglie, la două zile după moartea lui Ezra Mannon, în perioada în care familia sa îi pregăteşte înmormîntarea. În primul act, orăşenii se miră în privinţa acestei morţi subite, atribuită oficial unui atac de cord. Pe fundalul tensiunilor dintre mamă şi fiică, la conac soseşte Orin Mannon.
În actul al doilea, Christine şi Lavinia Mannon caută să-l influenţeze pe Orin, oferindu-i fiecare, pe ascuns, cîte o versiune a evenimentelor recente. Orin, care deja suferise în urma unei răni la cap în timpul războiului, este contrariat şi confuz.
Pentru a-şi susţine acuzaţiile, în actul al treilea Lavinia pune cutia cu otravă pe pieptul generalului Mannon, apoi îi cere fratelui ei să-i studieze reacţia mamei. Concluzia celor doi fraţi este că Adam Brant trebuie să plătească pentru complicitatea sa la crimă.
Ca urmare, în actul al patrulea Lavinia şi Orin se strecoară la bordul vasului pe care se află Adam Brant şi ascultă pe furiş planurile de plecare pe care acesta le face împreună cu Christine Mannon. După plecarea acesteia din urmă, Orin îl împuşcă pe căpitanul Brant, iar Lavinia îl ajută să însceneze un jaf care să trimită autorităţile pe o pistă falsă.
În actul al cincilea, reveniţi acasă, fratele şi sora îşi informează mama despre răzbunarea pe care au înfăptuit-o, iar Christine, copleşită de durere, se sinucide. Orin este cuprins de remuşcări.
Tragedia care încheie trilogia poartă titlul The Haunted (în traducere română, "Stafiile", deşi o versiune mai adecvată ar fi fost "Bîntuiţii"). Într-o seară din vara nului 1866, cîţiva bătrîni din orăşelul în care se petrece acţiunea pariază că unul dintre ei nu are curaj să petreacă singur, pe întuneric, cîteva ore după înserare în conacul familiei Mannon, despre care se zvoneşte că ar fi bîntuit. Ei sînt surprinşi de sosirea neaşteptată a Laviniei şi a lui Orin Mannon. Acesta din urmă este din ce în ce mai neliniştit de amintirea faptelor comise, iar Lavinia se teme că o mărturisire a fratelui său i-ar trimite pe amîndoi dinaintea unui tribunal, dacă nu cumva chiar pe eşafod. Fiecare dintre ei are planuri de căsătorie - Lavinia cu un tînăr, Peter Niles, iar Orin cu sora acestuia, Hazel - însă Lavinia nu mai are curaj să-şi lase fratele nesupravegheat nici un moment.
Ca să-şi descarce conştiinţa, în actul al doilea Orin redactează o istorie a familiei sale în care înşiră toate adulterurile, sinuciderile, înşelăciunile, crimele şi răzbunările, ceea ce o îngrijorează şi mai mult pe Lavinia.
Îngrijorarea ei se dovedeşte întemeiată în actul al treilea, căci Orin îi încredinţează lui Hazel plicul cu istoria familiei. Lavinia face eforturi disperate ca să-l ţină pe Orin lîngă ea, ceea ce duce la o răcire a relaţiilor dintre ea şi Hazel Niles. Din păcate, după ce protagonista recuperează plicul, îl împinge pe Orin la sinucidere.
În actul al patrulea, după înmormîntarea lui Orin Mannon şi după ce Lavinia a oferit explicaţia că moartea fratelui ei a fost accidentală, are loc o ultimă tentativă a protagonistei de a scăpa de consecinţele propriilor acţiuni. Ea caută să-l convingă pe Peter Niles să o ia de nevastă şi să se mute de la conac. Din păcate, familia acestuia din urmă se opune, căci Lavinia pare să exercite o influenţă malefică asupra lui. Decît să-l împingă şi pe Peter la nebunie, Lavinia preferă să-l alunge, pretinzînd că avusese relaţii incestuoase cu fratele ei. În final, protagonista decide să-şi petreacă restul vieţii în conacul familiei, departe de lumină şi de oameni, în compania portretelor de familie şi a amintirilor apăsătoare.
Un aspect demn de remarcat în privinţa acestei trilogii este că construieşte o paralelă cu tema şi evenimentele din trilogia Oresteia de Eschil. Astfel, Războiului de Secesiune din fundal îi corespunde Războiului Troian din trilogia antică, Ezra Mannon îi corespunde lui Agamemnon, Christine îi corespune Clitemnestrei, Adam Brant - lui Egist, Orin Mannon - lui Oreste, iar Lavinia - Electrei.
Ca şi în trilogia lui Eschil, un şir de crime şi de răzbunări este moştenit de la o generaţie anterioară, reluat de către părinţi şi dus mai departe de către copii. Diferenţa majoră o constituie însă cadrul de referinţă.
Dacă în Oresteia zeităţile şi destinul joacă roluri majore, iar şirul acţiunilor tragice este iscat de o dovadă de trufie din partea regelui Agamemnon, în Mourning Becomes Electra motorul principal al conflictului îl constituie pulsiuni incestuoase din subconştientul personajelor principale. Astfel, Orin e animat de complexul lui Oedip, dorind să-şi înlocuiască tatăl şi să aibă o relaţie exclusivă cu mama. Christine, la rîndul ei, mărturiseşte explicit pe parcursul trilogiei că, după ce îl născuse pe Orin, ajunsese să-l urască pe soţul ei, să-l ţină la distanţă şi să-şi îndrepte afecţiunea exclusiv asupra fiului. Iar Ezra e gelos pe propriul fiu...
Lavinia, la rîndul ei, acţionează în virtutea complexului Electrei, dorind să-şi eclipseze mama şi să se bucure în mod exclusiv de afecţiunea tatălui. Chiar şi după moartea generalului Mannon, rivalitatea acerbă dintre mamă şi fiică continuă, iar Lavinia mai întîi o împinge pe Christine la sinucidere, apoi se îmbracă şi se coafează ca ea - în asemenea măsură încît, în piesa finală, unele personaje îşi închipuie, văzînd-o, că este stafia propriei sale mame.
Orin îşi duce şi el la extrem pulsiunile subconştiente, ucigîndu-l pe Adam Brant - cel care, în mod simbolic, îi înlocuise tatăl. Pe tot parcursul trilogiei, indicaţiile regizorale subliniază asemănarea de familie dintre personajele principale, atît în ceea ce priveşte trăsăturile cît şi în privinţa comportamentului sau vestimentaţiei, iar tensiunile generate de pornirile incestuoase şi adultere cresc pînă la paroxism. Demnă de remarcat este grija cu care fiecare etapă din conflict conectează replicile, gesturile şi mimica personajelor, în asemenea măsură încît publicul înţelege foarte clar, pas cu pas, ce gîndesc şi simt personajele, respectiv ce le motivează acţiunile. Înţelegerea este facilitată şi de economia scriiturii textului. Practic, fiecare gest şi fiecare replică din cele trei piese contribuie sau la dezvoltarea acţiunii, sau la caracterizarea personajelor, şi nici un element nu este de prisos.
Cum trilogia Mourning Becomes Electra mi-a făcut o impresie foarte bună, probabil că pe viitor voi citi şi alte piese de Eugene O'Neill. Dar despre acest subiect vom discuta cu altă ocazie...

Şi, pentru că lucrurile bune nu se tac, domnul Dragoş Bora m-a înştiinţat că pe site-ul "Teatru radiofonic - Enciclopedia teatrului radiofonic românesc" se poate audia o versiune din 1985 a acestei trilogii cu o distribuţie de excepţie. Detalii aici.
(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe  această pagină . Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:  http://sites.google.com/site/florinpitea/ . Lectură plăcută!)