Florin Pitea's Blog, page 25

Jerome K. Jerome, "Three Men on the Bummel" (1900)

Într-o postare  anterioară, v-am promis o prezentare a romanului umoristic  Trei pe două biciclete de Jerome J. Jerome. În perioada august - septembrie 2016, am parcurs o ediție britanică - Three Men on the Bummel (Penguin Books, Londra, 1994).
Și iată ce am aflat:
Acțiunea din acest roman se petrece la unsprezece ani după Trei într-o barcă . J. și Harris s-au căsătorit și au copii. Împreună cu George (care e încă burlac), planifică o călătorie cu bicicletele prin Germania.
Dacă prima călătorie debuta cu făcutul bagajelor, aceasta necesită la început o atentă persuasiune a soțiilor - persuasiune care sfârșește prin a fi și foarte costisitoare.
Călătoria îi poartă pe cei trei prin sate și orășele germane. La tot pasul se petrec incidente amuzante care adesea implică turiști englezi. De asemenea, autorul face observații privitoare la societatea germană de atunci - unele la obiect, altele satirice, câteva voit absurde.
Ca și Trei într-o barcă, romanul e presărat cu anecdote despre unchiul Podger. Spre  deosebire de cartea precedentă, însă, Trei pe două biciclete nu prezintă prea des descrieri de peisaje naturale sau anecdote istorice.
Paradoxal, Trei într-o barcă se  dorise a fi un ghid de călătorie și a sfârșit prin a fi  apreciat la scară mondială ca un roman umoristic, în vreme ce Trei pe două biciclete a fost scris cu bună știință ca roman umoristic și... a rămas în umbra celui dintâi.
Unul dintre motive ar fi că personajele par mai pompoase, iar dialogurile mai puțin firești. (Să fi fost de vină faptul că autorul înaintase în vârstă?)
Alt motiv este că ținta satirei s-a schimbat în cea de-a doua carte. Există o îndelungată tradiție literară în care englezii îi satirizează pe alți englezi. (Și alta, poate nu la fel de îndelungată, în care englezii sunt satirizați de anglo-irlandezi.) Un roman în care un englez îi satirizează pe germani pare, în acest context, cam nelalocul lui.
Nu în ultimul rând, din Trei pe două biciclete lipsește fox-terrierul Montmorency. Chiar dacă personajul acesta canin este cu totul imaginar (mai degrabă decât bazat pe un câine real), prezența sa în primul roman aducea un plus de haz și de farmec. Fără Montmorency, Trei pe două biciclete este  ceva mai sărac.
Pe ansamblu, chiar dacă unele pagini din acest roman m-au făcut să râd pe săturate, impresia cu care am rămas este că întregul e mai mic decât suma părților. Cartea a meritat o lectură (și va rămâne în biblioteca mea personală), însă nu va avea parte de cea de-a doua foarte curând. Poate că reacția mea ambivalentă o avea de-a face cu vârsta. Căci, dacă în ceea ce îl privește pe autor, între cele două cărți s-au scurs unsprezece ani, pentru cititorul aici de față au trecut treizeci și patru.
Firește, asta nu mă va descuraja să citesc o altă carte de Jerome K. Jerome, Tommy și prietenii săi. Dar despre aceea vom discuta cu altă ocazie.

William Manchester, "A World Lit Only by Fire" (1992)

Rar în ultimii ani mi-a fost dat să mă captiveze lectura unei cărți în asemenea măsură. Să începem însă cu începutul.
În primele zile ale lunii septembrie 2016, la recomandarea bunului meu prieten, Liviu Moldovan, am achiziționat de la anticariatul Antic ExLibris un exemplar dintr-o lucrare a istoricului american William Manchester, A World Lit Only by Fire - The Medieval Mind and the Renaissance: Portrait of an Age (Back Bay Books, Little, Brown & co, New York, 1993). Oarecum spre surprinderea mea, am parcurs cartea în mai puțin de douăzeci și patru de ore.
Și iată ce am aflat:
Volumul începe cu o notă a autorului, în care explică modul în care  a început acest proiect - ca o introducere de cel mult douăsprezece pagini la o istorie a primei circumnavigații. (Lucrarea are peste trei sute.)
Partea întâi, "Mintea medievală", prezintă succint lumea medievală europeană și stilul de viață al europenilor medievali.
Partea a doua, cu mult mai amplă, "Sfărâmarea", tratează pe larg despre mișcări culturale de la finalul Evului Mediu (Renașterea, Reforma) și despre consecințele lor politice și sociale. Galeria de portrete este impresionantă, de la Leonardo da Vinci la Erasm din Rotterdam și de la familia Borgia la Martin Luther. La fel de impresionantă este minuțiozitatea cu care autorul a documentat și prezentat rețeaua de relații și evenimente dintre aceste personaje ilustre - căci adesea un papă corupt a sponsorizat un artist de geniu, iar un monarh însetat de putere i-a oferit protecția sa unui cărturar umanist.
Partea a treia, "Un bărbat singur", plasează expediția lui Magellan în acest context, după care prezintă evenimentele din expediție și consecințele revenirii supraviețuitorilor în Europa. (Căci dogma catolică a sistemului ptolemaic, cu Pământul plat așezat în centrul Universului, nu avea să-și mai revină niciodată.)
Am fost foarte atras de stilul clar și dinamic în care este scrisă cartea - secțiuni scurte, ușor de parcurs, limbaj accesibil.
De asemenea, am fost plăcut impresionat de galeria de ilustrații din text - portrete, hărți, gravuri de epocă.
Pe de altă parte, ca urmare a timpului petrecut în mediul universitar, am ajuns să fac distincția între lucrările de popularizarea științei și cele de specialitate. Deși A World Lit Only by Fire se încheie cu o bibliografie consistentă și cu un index, profesorul universitar William Manchester a conceput-o din start ca pentru publicul larg și a scris-o ca atare.
Poate tocmai de aceea, volumul a devenit o carte de mare succes. În ceea ce mă privește, intenționez să reiau și să parcurg o altă lucrare, de cu totul altă factură, a profesorului universitar american: Goodbye, Darkness.
Dar despre aceea vom discuta cu altă ocazie. 

John Brockman, "Is the Internet Changing the Way You Think?" (2011)

Spre finalul lunii aprilie 2016, de la anticariatul Antic ExLibris din București, de pe Strada Doamnei, am achiziționat la preț promoțional o antologie îngrijită de John Brockman: Is the Internet Changing the Way You Think? - The Net's Impact on Our Minds and Future (Colecția Harper Perennial, Editura Harper Collins, New York, 2011). Am parcurs-o pe îndelete în intervalul aprilie-septembrie 2016.
Și iată ce am aflat:
Antologia Is the Internet Changing...? face parte dintr-o serie de antologii anuale. Mai exact, John Brockman a constituit un grup virtual, EDGE, căruia îi adresează o întrebare relevantă: "În legătură cu ce v-ați răzgândit?", "În legătură cu ce sunteți optimist(ă)?" și așa mai departe. Membrii grupului răspund, de regulă, sub forma unui eseu, iar răspunsurile lor sunt redactate, ordinate și publicate de către antologator.
De această dată, seria răspunsurilor este inaugurată de către Nicholas Carr (autorul volumului The Shallows , în care sunt analizate efectele negative ale utilizării cotidiene a Internetului) și încheiată de către Larry Sanger (cofondator al Wikipediei), care îi dă o replică devastatoare domnului Carr.
Printre cei care răspund la întrebare i-am regăsit pe Howard Rheingold, Douglas Rushkoff și Rudy Rucker. Alți participanți notabili sunt Kevin Kelly (redactor-șef la WIRED), Brian Eno (muzician), Jaron Lanier (pionier al realității virtuale) și Nassim Taleb (antreprenor și scriitor). Printre repondenți se află numeroși neurologi, psihologi, specialiști în calculatoare și rețele, jurnaliști care se ocupă cu popularizarea științei, matematicieni, antropologi, profesori universitari, filosofi.
Răspunsurile lor acoperă o diversitate de aspecte, de la cele practice (timp economisit) la cele teoretice (încă nu știm sigur cum semnalizează un neuron către alți neuroni cu care formează sinapse) și de la cele locale (nu mai mergem la biblioteca publică) la cele globale (putem documenta, înțelege și administra schimbările la scară planetară). În mod surprinzător, cei mai deschiși în a recunoaște că nu înțeleg în totalitate cum se desfășoară propriile procese de gândire (sau ale altor persoane) s-au dovedit a fi tocmai neurologii.
Câteva concluzii care apar adesea în eseurile antologate în acest volum sunt că interconectarea prilejuită de Internet este fără precedent, că informațiile și accesibilitatea la ele au sporit exponențial, că procesele de documentare, cercetare și realizare a proiectelor s-au accelerat considerabil, că viața personală a fiecăruia a devenit mult mai publică/vizibilă, respectiv că există o diferență marcantă între adulții care s-au adaptat la Internet în a doua parte a vieții și adolescenții care au crescut în acest mediu numeric.
Pe ansamblu, lectura antologiei Is the Internet Changing the Way You Think? s-a dovedit a fi agreabilă și instructivă. În ceea ce mă privește, intenționez să mai citesc și alte antologii EDGE dacă voi avea ocazia. Însă despre acelea am să vă relatez cu alt prilej.

Jorge Luis Borges, "Texte captive" (2010)

Spre finalul lunii februarie 2016, printr-o întâmplare norocoasă, am găsit la anticariatul Antic ExLibris din București, de pe Strada Doamnei, un volum omnibus de Jorge Luis Borges, Texte captive (Editura Polirom, Iași, 2010). Cum volumul era ca nou, în țiplă, iar prețul era promoțional (9,99 lei), am luat cartea fără să stau pe gânduri și am început să o citesc în aceeași seară. Am parcurs-o în intervalul februarie - septembrie 2016.
Și iată ce am aflat:
Volumul propus de Editura Polirom reunește de fapt trei cărți ale faimosului bibliotecar argentinian.
Cea dintâi, Prologuri cu un prolog de prologuri, a apărut inițial în 1975 și reunește prefețe pe care Borges le-a scris pentru diverse cărți publicate în Argentina între 1923 și 1974. Printre autorii prefațați și prezentați veți întâlni clasici (Cervantes, Shakespeare), victorieni (Carroll, Collins), sud-americani (Casares) și nord-americani (Melville, Whitman). Spre surprinderea și încântarea mea, alături de multe nume grele ale literaturii universale, Borges a adus în discuție și reprezentanți ai ghetoului SF - Bradbury și Stapledon.
Cea de-a doua carte din acest volum omnibus, Șapte seri, datează din 1980 și redă conținutul a șapte prelegeri publice pe care le-a ținut Borges. Temele atinse sunt diverse, fie literare (Divina comedie, O mie și una de nopți), fie psihologice ("Coșmarul"), fie fiziologice ("Orbirea") sau religioase ("Budismul", "Cabala").
A treia și cea mai amplă carte din volum, Texte captive , a apărut prima oară în 1986. Reunește o puzderie de mici articole publicate în presă în perioada 1936 - 1940. Articolele se încadrează în patru categorii: note biografice despre scriitori, cronici de carte, eseuri, știri din viața literară. Deși concise, dovedesc erudiție, farmec și pasiune pentru literatură, la fel ca și scrierile mai ample ale lui Borges.
Pe de o parte, Texte captive deschide, ca alte volume ale autorului argentinian, porți către zone de literatură, cultură, filosofie, istoria literaturii pe care puțini dintre noi, oamenii obișnuiți, le cunosc.
Pe de altă parte, prefețele și cronicile de carte, precum și eseurile sau prelegerile publice, sunt destinate unui public larg, nespecializat. Ca urmare, limbajul utilizat este accesibil, lipsit de jargonul care face unele cărți de teorie și critică literară să pară mai degrabă aride.
Nu în ultimul rând, aș vrea să subliniez că, în tulburii ani 1930 - 1940, când totalitarismul comunist, național-socialist și fascist își punea amprenta hâdă asupra lumii, Borges a scris în repetate rânduri pentru a ridiculiza antisemitismul, pentru a satiriza propaganda nazistă, pentru a denunța realismul socialist și critica literară marxistă, pentru a susține democrația. Atunci și acolo, erau acte de curaj demne de luat în seamă...
Firește, dacă rândurile așternute mai sus vă îndeamnă să parcurgeți și dumneavoastră Texte captive , puteți comanda un exemplar aici. În ceea ce mă privește, mă pregătesc deja să citesc un alt volum omnibus cu lucrări de Borges. Dar despre acela vom discuta cu alt prilej.

Ryder Windham et al., "Star Wars Year by Year" (2016)

În decembrie 2016, cam pe când se pregătea lansarea filmului Rogue One, am achiziționat de la Librăria Cărturești, de la Park Lake Mall, un exemplar dintr-o carte atrăgătoare: Star Wars Year by Year - A Visual History (Dorling Kindersley, Londra, 2016). Am parcurs-o de Crăciun, între 24 și 26 decembrie. Și iată ce am aflat:
Star Wars Year by Year este ceea ce se cheamă carte pentru măsuța de cafea: cartonată, format mare, tipărită pe hârtie lucioasă, plină de ilustrații. Mai mult, volumul se  vinde într-o casetă de carton menită să-i asigure protecție pe termen mediu și lung.
Primul capitol îi aparține lui Ryder Windham și se intitulează "Viața înainte de Războiul stelelor". După o introducere de George Lucas, aflăm despre surse de inspirație și influențe (de la filme și seriale SF la westernuri și pelicule cu samurai), apoi despre activitatea lui George Lucas în anii 1960 și 1970 și despre contextul cultural și istoric în care s-a desfășurat formarea lui profesională.
Al doilea capitol, "Trilogia originală", este scris tot de Ryder Windham și prezintă, an de an, intervalul 1973 - 1983. Astfel, aflăm în detaliu despre realizarea și prezentarea episoadelor IV, V și VI ale seriei cinematografice, precum și despre receptarea de către public a acestor pelicule.
Capitolul al treilea, "Între trilogii", i se datorează lui Daniel Wallace. Acesta prezintă evenimente relevante din perioada 1984 - 1996, atât din domeniul universului Star Wars (benzi desenate, romane din universul extins, întruniri ale fanilor), din activitatea lui George Lucas și a colaboratorilor săi, cât și din contextul cultural și istoric.
Capitolul al patrulea, scris de Pablo Hidalgo, prezintă "Trilogia prequel". Astfel, pe o bază cronologică, aflăm despre cum s-au realizat, difuzat și receptat episoadele I, II și III ale seriei cinematografice în intervalul 1997 - 2005. Totodată, suntem informați despre dezvoltarea continuă a universului extins Star Wars - de la jocuri video și serii de romane la site-uri web și filme realizate de fani.
Tot Pablo Hidalgo este autorul celui de-al cincilea capitol, "Războiul clonelor și  dincolo de acesta". Astfel, pentru perioada 2006 - 2012, urmărim producerea și difuzarea serialului animat pentru televiziune Războiul clonelor, ca și dezvoltarea universului extins, precum și evoluția fenomenului cultural Star Wars în ansamblul său.
Ultimul capitol, scris de Pablo Hidalgo, prezintă "Războiul stelelor: o nouă eră". Cititorii au ocazia să afle despre trecerea mărcii comerciale Star Wars în proprietatea companiei Disney, despre producerea, lansarea și receptarea episodului VII (devenit, la trei săptămâni de la lansare, filmul cu cele mai mari încasări din istoria cinematografiei), precum și despre producția filmului Rogue one. Volumul se încheie cu un index și cu o secțiune de mulțumiri.
Pe ansamblu, Star Wars Year by Year reprezintă cu mult mai mult decât o carte pentru măsuța de cafea. Astfel, dincolo de excelentele condiții de prezentare grafică și tipografică, volumul oferă o mulțime de informații istorice și culturale, o perspectivă minuțios cercetată asupra fenomenului Star Wars în contextul său, precum și o sursă documentară valoroasă. Ca urmare, voi așeza această carte la loc de cinste în colecția mea. Nu în ultimul rând, Star Wars Year by Year m-a încurajat, în felul său, să citesc un volum cu o tematică oarecum similară, Sculpting a Galaxy. Dar despre acela am să vă relatez cu alt prilej.

Patrick Ness, "A Monster Calls" (2011)

Au și ecranizările rostul lor...
La începutul lunii martie 2017, într-o companie agreabilă, am vizionat pelicula A Monster Calls, care îi avea în rolurile principale pe Lewis MacDougall, Felicity Jones, Sigourney Weaver și Liam Neeson ca vocea monstrului titular. (Cum filmul se adresează copiilor și adolescenților, în versiunea românească are un titlu edulcorat, Copacul cu povești.) Am fost atât de impresionat de film încît, la următoarea vizită pe care le-am făcut-o importatorilor mei preferați de la Nautilus, am cumpărat fără să stau pe gânduri ediția tie-in a romanului - Patrick Ness, A Monster Calls (Walker Books, Londra, 2016), după o idee de Siobhan Dowd. L-am parcurs în câteva ore.
Și iată ce am aflat:
Protagonistul romanului este un adolescent irlandez de treisprezece ani, Conor O'Malley. Părinții săi au divorțat. Tatăl, Liam, a plecat în Statele Unite ale Americii și s-a recăsătorit, iar mama s-a îmbolnăvit de cancer și este în tratamente. La școală, Conor este agresat de derbedei. Acasă, se străduiește să aibă grijă de mamă și de gospodărie, dar nu prea se înțelege cu bunica. Iar noaptea îl chinuie un coșmar recurent.
În această situație deloc veselă (și care se agravează pe zi ce trece), Conor primește vizite nocturne de la un monstru vegetal, o versiune antropomorfică a arborelui de tisă care veghează un cimitir de pe un delușor. Monstrul îi spune trei povești protagonistului și îi cere ca, în schimb, să îi spună ulterior o a patra poveste - una profund adevărată.
Poveștile sunt ambigue, dar subtil conectate cu situația reală în care se află protagonistul. Mai mult, vizitele monstrului, tratate la început ca niște vise, lasă urme din ce în ce mai evidente și mai violente în realitate. Și Conor, în final, ajunge să spună povestea pe care îi era teamă să o rostească și să o accepte.
Firește, intriga romanului este mai ușor de înțeles și de interpretat de către un cititor adult, care cunoaște teoria celor cinci stadii de raportare la traumă - negare, furie, târguială, depresie și acceptare. Într-un mod realist și foarte convingător, Conor nu trece prin aceste stadii ca un rapid prin halte, ci pendulează între una și alta, chinuit, indecis, negând din răsputeri până în ultima clipă, târguindu-se cu membrii familiei și cu monstrul său imaginar, târându-și cu stoicism povara tristeții și izbucnind uneori în furie oarbă care îi șochează pe cei din jur.
Ceea ce e foarte frumos de urmărit este compasiunea cu care personajele adulte din roman îl tratează pe protagonist - de la mama care pretinde că totul va fi bine și bunica dornică să facă multe concesii de dragul fiicei (dacă nu de al nepotului) până la profesoarele care dau dovadă de mai mult tact și de mai multă înțelegere decât ar fi adolescenții dornici să le atribuie. Și, în această privință, deși romanul este narat din perspectivă omniscientă selectivă, naratorul presară numeroase indicii pentru cititori - unele prea subtile pentru a fi fost surprinse de un adolescent bulversat de traumă emoțională, așa cum este Conor.
Pe ansamblu, aș zice că romanul și ecranizarea se completează reciproc într-un mod elegant. Anumite elemente interesante din film nu apar în roman și reciproc. Iar romanul merită nu doar o primă lectură, ci și pe cea de-a doua. (Probabil că cineva care îl parcurge prima dată în adolescență va avea cu totul altă perspectivă asupra lui dacă îl va reciti la maturitate.) Ar mai trebui adăugat că, din nefericire, scriitoarea care a imaginat personajele, premisa și începutul cărții, doamna Siobhan Dowd, s-a stins în 2007 din cauza unui cancer la sân, la vârsta de 47 de ani.
Dacă doriți să comandați un exemplar din ediția română a romanului A Monster Calls, vă invit să urmați hiperlegătura de aici. Drepturile de autor ce îi revin lui Siobhan Dowd din vânzarea acestui roman (și a celorlalte pe care le-a publicat) sunt trimise la Fundația Siobhan Dowd, care le asigură accesul la lectură copiilor defavorizați.

Sir Terry Pratchett, "The Shepherd's Crown" (2015)

Anul 2015 a fost mai sumbru decât m-aș fi așteptat. Rând pe rând, au pierit respectatul editor Valentin Nicolau, prietenul meu scriitor Liviu Radu și unul dintre muzicienii mei preferați, Ian "Lemmy" Kilmister. Nu în ultimul rând, s-a stins autorul meu favorit, Sir Terry Pratchett.
În 2006, Sir Terry a fost diagnosticat cu o versiune a maladiei Alzheimer care i-a afectat, între altele, capacitatea de coordonare a mușchilor mici. Autorul care, conform unei declarații autoironice, trăia îndărătul unei tastaturi a ajuns în situația să nu mai poată tasta.
Asta nu l-a făcut să se dea bătut însă. Cu stoicism... englezesc (și cu ajutor din partea familiei, respectiv a unui asistent personal), Sir Terry a continuat să publice câte două romane pe an, între care bijuterii precum Unseen Academicals , Dodger sau Nation.
The Shepherd's Crown este ultimul său roman din seria Lumea Disc. Nu doar cel mai recent, ci, din păcate, ultimul. A apărut postum, în 2015, iar în iunie 2016, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am cumpărat un exemplar apărut la Corgi Books din Londra.
L-am parcurs în mai  puțin de o săptămână. Și iată ce am aflat:
The Shepherd's Crown este al cincilea roman din subseria pentru copii și tineret ce o are ca protagonistă pe vrăjitoarea Tiffany Aching. Din nefericire, acest roman pentru copii, dintr-o serie umoristică, începe cu un episod tragic, care probabil le-a adus lacrimi în ochi multor cititori adulți.
Unul dintre personajele îndrăgite ale seriei Discworld, Granny Weatherwax, se stinge  de bătrânețe, iar ucenica ei, Tiffany Aching, e nevoită să facă naveta între domeniul pe care îl avea în grijă venerabila vrăjitoare și propriul său domeniu. Ca urmare, protagonista e aproape de surmenare - iar forțe malefice de pe alt tărâm pregătesc o nouă invazie.
Ielele, care în Lumea Disc sunt făpturi răuvoitoare, ca în folclorul englezesc, mai degrabă decât ființe serafice, ca în scrierile lui J. R. R. Tolkien, o detronează pe regina lor, dau năvală în realitatea protagonistei și se pun pe făcut fel de fel de răutăți.
Cu ajutorul altor vrăjitoare, al micuților Nac Mac Feegle și al altor aliați, Tiffany Aching respinge cu succes invazia. Un factor major, de această dată, îl reprezintă căile ferate, ce împânzesc Lumea Disc și limitează mișcările invadatorilor. (Căci ielele se tem de fier.)
Un alt factor hotărâtor este că reprezentanții diverselor seminții, precum gnomii, trolii, piticii sau golemii, sunt tratați drept cetățeni cu drepturi egale în Ankh-Morpork, motiv pentru care apără din tot sufletul societatea în care trăiesc. (Căci ielele îi disprețuiesc și îi torturează ca să se  distreze.)
Că romanul se termină cu bine, ca atâtea altele, nu cred să reprezinte o surpriză pentru cititorii cărților lui Sir Terry. Un element neașteptat și agreabil este că Tiffany Aching o tratează cu compasiune pe regina exilată a ielelor, îi arată prin exemplul personal cât de mult valorează bunătatea, iar în cele din urmă o ajută să își recapete tronul pierdut - și să îi ducă înapoi pe tărâmul lor pe supușii ei cei puși pe rele.
Pe ansamblu, The Shepherd's Crown este o încheiere mai mult decât onorabilă a seriei Discworld. Probabil că amărăciunea cauzată de pieirea bunicuței Weatherwax nu are să îmi treacă prea curând - la urma urmei, este unul dintre personajele mele preferate - însă întreaga mea recunoștință se îndreaptă către autorul care, vreme de treizeci și doi de ani și cale de patruzeci și șase de volume, ne-a încântat cu poveștile despre Lumea Disc.
Mind how you go, Sir Terry Pratchett!

J. Loeb & T. Sale, "Batman - Dark Victory" (2014)

A doua zi după ce achiziționasem The Long Halloween , am revizitat ComiCon 2016 la Romexpo (și am constatat că prețul biletului crescuse cu 50%). Pe lângă plăcerea de a mă revedea cu diverși prieteni și colaboratori, am avut bucuria să achiziționez un exemplar din romanul grafic Batman - Dark Victory (DC Comics, New York, 2014) de Jeph Loeb și Tim Sale.
L-am parcurs în perioada iunie - iulie 2016. Și iată ce am aflat:
La câțiva  ani după evenimentele din The Long Halloween , mulțumită eforturilor procuroarei Janice Porter, Alberto Falcone, care fusese condamnat pentru crimele de sărbători și închis la Azilul Arkham, este eliberat. La scurtă vreme, în Gotham începe o nouă serie de crime. Dacă în The Long Halloween misteriosul criminal împușca gangsteri, de această dată făptașul spînzură polițiști corupți - și le agață pe piept schițe și cuvinte fragmentare ca în jocul de vocabular "Spânzurătoarea".
Forțele de ordine conduse de Jim Gordon întreprind o anchetă oficială, în vreme ce Batman desfășoară în paralel una mai puțin oficială (și mai puțin ortodoxă). Paradoxal, supereroul ajunge să se numere printre suspecți, ba chiar, ceva mai spre finalul romanului grafic, aproape că ajunge să fie una dintre victime.
Ca și The Long Halloween , Dark Victory aduce o soluție surprinzătoare pentru seria de crime din intrigă. Tot asemenea predecesorului său, romanul grafic e împărțit în treisprezece epidoase și servește drept poveste a originii unui personaj secundar din seria Batman - Robin, fiul unor trapeziști, rămas orfan și luat în îngrijire de către Bruce Wayne.
Deși unii dintre cititori au criticat paralela prea strânsă dintre structura de evenimente din Dark Victory și intriga din The Long Halloween , eu am apreciat atât acțiunea captivantă, cu numeroase răsturnări de situație, cât și grija cu care au fost urmărite dezvoltarea unor personaje și evoluția relațiilor dintre ele.
Poate singurul lucru pe care aș avea să i-l reproșez acestui roman grafic este maniera caricaturală în care au fost reprezentați unii dintre superoponenți. Jokerul, în special, are mai multe în comun cu grilajul de protecție al unei locomotive cu aburi decât cu o figură umană în cele mai multe dintre cadrele în care apare.
Lăsând deoparte acest neajuns, Dark Victory a meritat din plin timpul și banii. Ca urmare, în viitorul apropiat plănuiesc să revin asupra altui roman grafic de referință din seria Batman - The Dark Knight Returns.
Dar despre acela am să vă povestesc cu altă ocazie.

Jeff Somers, "The Final Evolution" (2011)

O zicală germană spune că toate lucrurile au un capăt, numai cârnatul are două. Încet-încet, am ajuns la capătul seriei cyber-noir a autorului american Jeff Somers. Este vorba despre romanul The Final Evolution (Editura Orbit, Londra, 2011), al cincilea din seria care îl are ca protagonist-narator pe asasinul plătit Avery Cates. L-am cumpărat în aprilie 2012 de la importatorii mei preferați, Nautilus, și l-am parcurs în intervalul mai 2014 - iulie 2015.
Să vedem despre ce tratează:
Ca și în romanele precedente ale seriei, precum The Eternal Prison sau The Terminal State , anti-eroul Avery Cates călătorește printr-un viitor apropiat, postapocaliptic, în care structurile sociale s-au destrămat, populația a scăzut dramatic, iar mutanții cu puteri para-psihice se confruntă cu avataruri robotice postumane.
De această dată, protagonistul trebuie să îl găsească pe legendarul asasin Cainnic Orel, iar cercetările se desfășoară în Mexic, în Statele Unite, în Spania, în Germania. Pe de o parte, Avery Cates este însoțit de tineri acoliți precum Adora și Remy. Pe de altă parte, implanturile sale cibernetice au înregistrate simulări de personalitate ale unor personaje decedate, ca Dolores Salgado, Dick Marin și Dennis Squalor - iar observațiile lor răsună din când în când în mintea protagonistului.
Problema este că, dacă alte romane (post)cyberpunk par a fi versiunea literară a unor filme panoramice ( Schismatrix ) sau a unor romane grafice ( Snow Crash ), The Final Evolution amintește mai degrabă de jocurile video 3D-shooter de la finalul anilor 1990: multă acțiune violentă, multe arme de foc, multă muniție, multe replici sarcastice între personaje care sunt (sau cel puțin încearcă să pară) dure, însă foarte puțină atmosferă și nici urmă de dovadă că autorul ar fi încercat să se documenteze în privința locurilor despre care pretinde că scrie.
Ca urmare, lectura "lejeră" se dovedește destul de anevoioasă, dacă nu de-a dreptul obositoare, iar cititorul întoarce ultima filă a romanului The Final Evolution nu cu vreun regret, ci cu ușurarea secretă că seria a ajuns la capăt.
În ceea ce mă privește, nu am să păstrez în colecția personală seria Avery Cates a lui Jeff Somers. Dacă voi dori vreodată să parcurg o poveste cu personaje dure, arme de foc și multă muniție risipită, am să reiau seria Sin City de Frank Miller.
Dar despre acele romane grafice o să discutăm cu alte prilejuri.

J. G. Ballard, "Vermilion Sands" (1973)

A fost odată...
În alt deceniu, în alt mileniu, niște oameni frumoși și inimoși din Craiova (Viorel Pîrligras, Marian Mirescu, Dodo Niță, Mircea Liviu Goga) publicau o revistă trimestrială numită Orfeu din Orion. Într-un număr al acelei reviste, am citit "Orașul concentraționar", o povestire scrisă de un autor britanic, J. G. Ballard. Povestirea era însoțită de o prezentare a operei autorului în care, printre altele, se discutau succint romanele apocaliptice ale lui Ballard și volumul de povestiri interconectate Vermilion Sands.
Câțiva ani mai târziu, mulțumită acelei prezentări realizate de Viorel Pîrligras, am început să colecționez cărțile lui J. G. Ballard - ba chiar pe câteva le-am și citit. Așa se face că, prin 2007, am achiziționat de la anticariatul Antic ExLibris din București un exemplar din Vermilion Sands (Colecția Vintage, editura Random House, Londra, 2001).
Apoi... cartea aceasta, ca atâtea altele, a fost împachetată, mutată, depozitată, strămutată, despachetată și lăsată să aștepte netulburată la raft multă vreme...
Până în august 2016, când am parcurs-o într-o săptămână. Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:
Vermilion Sands reunește povestiri publicate inițial în periodice în intervalul 1956 - 1970. Toate povestirile sunt plasate în ceea ce pe atunci era viitorul apropiat (anii 1970), într-o stațiune de vacanță deșertică numită Vermilion Sands.
Printre personaje se numără arhitecți, poeți, avocați, vedete de cinema, precum și agenți imobiliari, șoferi și polițiști. Însă, într-o manieră tipic ballardiană, gloria vedetelor a apus, inspirația poeților și artiștilor e erodată de anxietăți și de nevroze, iar asupra stațiunii planează un aer de melancolie și de neglijență, căci Vermilion Sands nu mai este la modă.
Un aspect memorabil al acestei culegeri de povestiri îl reprezintă tehnologia suprarealistă. Astfel, în "The Cloud Sculptors of Coral D" niște aviatori sculptează nori cumulus, în "Prima Belladonna" protagonistul cultivă orhidee muzicale, în "The Screen Game" apar insecte și arahnide încrustate cu giuvaeruri, iar în "Studio 5, the Stars" poeții programează mașinării de scris poeme care generează banderole cu versuri.
Firește, cum J. G. Ballard era unul dintre autorii de frunte ai Noului Val din S.F.-ul britanic, tehnologia nu servește pentru un trai utopic, ci ca să scoată în evidență excentricitățile și idiosincraziile personajelor. Spre exemplu, în "The Singing Statues", o statuie cântătoare reflectă și amplifică până la paroxism narcisismul Lunorei Goalen. În "Cry Hope, Cry Fury", pigmenții fotosensibili folosiți pentru pictură dezvăluie nostalgiile secrete ale lui Hope Cunard. În "Venus Smiles", sculptura metalică scăpată de sub control transpune egomania artistei Lorraine Drexel. Iar în "The Thousand Dreams of Stellavista", o casă inteligentă, cu structuri variabile, păstrează stările emoționale ale vechilor locatari... și încearcă să îi ucidă pe cei noi.
În ciuda faptului că fiecare dintre povestiri este relatată din perspectiva altui protagonist-narator, aceștia au neașteptat de multe caracteristici în comun. Sunt bărbați albi între două vârste, din clasa de mijloc, educați (unii chiar foarte cultivați pe plan literar, muzical și artistic), introvertiți și... surprinzător de englezi în vocabular și în comportament, în pofida faptului că Vermilion Sands pare să fie plasată undeva în vestul Statelor Unite ale Americii.
Personajele principale feminine, la rândul lor, se încadrează adesea într-un tipar - foste celebrități, bogate, inaccesibile, dominatoare, narcisiste, însă uneori afectate în secret de o traumă sau de o anxietate.
Ca urmare, în fiecare povestire, când masca publică a personajelor e erodată de pulsiunile secrete, relațiile dintre personaje ajung la un conflict acut, iar rezultatele sunt uneori tragice, ca în "The Cloud Sculptors of Coral D", atunci când nu alunecă în farsă, ca în "Studio 5, the Stars".
Pe ansamblu, Vermilion Sands constituie o experiență de lectură de neuitat, iar efectul de ansamblu al povestirilor, parcurse una după alta, este mult mai intens decât în cazul în care acestea ar fi citite separat, la mari intervale de timp. Nu îmi rămâne decât să îi mulțumesc și pe această cale (chiar dacă cu o întârziere de aproape trei decenii) lui Viorel Pîrligras pentru recomandarea de lectură din Orfeu din Orion, iar pe dumneavoastră, ca de obicei, vă invit să faceți o vizită virtuală la importatorii mei preferați de la Nautilus. (Puteți comanda, la un preț rezonabil, un exemplar din Vermilion Sands aici.)