Adele Rickerby's Blog, page 3

Andreas Elgard; Presedintele Consiliului Tinerilor Institutionalizati

08 Aprilie 2019
LIFE STORIES


De la o copilărie de coșmar într-un centru de plasament din România la o carieră de succes în sprijinul societății. Povestea lui Andreas, tânărul ce se luptă pentru drepturile omului

Ramona Raduly

Andreas Novacovici are 24 de ani și este unul dintre copiii României, la fel ca fiecare dintre noi. Diferența este că el este mai al României decât noi ceilalți, asta pentru că el nu a avut o familie, el a crescut într-un centru de plasament toată viața și nu a știut ce înseamnă dragostea unui părinte. Astfel, a rămas copilul statului român. A avut o copilărie pe care cu greu ne-o putem imagina, presărată cu bătăi, abuzuri sexuale, foame și multă suferință și umilință, toate acestea în loc de joacă, mângâieri, vorbe de alint, încurajări și aprecieri.

La vârsta de 6 ani trebuia să fie adoptat de o familie din Danemarca, însă judecătorul care a instrumentat cazul la vremea respectiv, i-a furat acest drept și a respins adopția. De aceea, acum vrea să-și schimbe numele din Novacovici (numele său din certificatul de naștere) în Edgard Jensen (numele familiei în care trebuia să crească).

Toate acestea l-au afectat probabil pentru toată viața, dar nu s-a lăsat doborât de ele. A profitat de orice împrejurare ca să ajungă om mare, om pe picioarele lui, învățat, înțelept și drept.

Azi, Andreas Novacovici este masterand al Facultății de Asistență Socială, președintele Consiliului Tinerilor Instituționalizați, membru al consiliului național de coordonare al No Hate Speech Movement – programul pentru combaterea discursului instigator la ură dezvoltat de Consiliul Europei, activist pentru drepturile omului, în special în domeniul anti bullying și fondator al asociației Youhub care dezvoltă proiecte și programe de incluziune socială prin artă, anti-agresiune și fără discursuri de ură în România.

Foto: Alin Surducan

Fiind activ implicat, poți să-mi spui o cifră a copiilor din centrele de plasament din România la ora actuală?

Suntem în jur de 57 de mii, din care, în centre, undeva la 19 mii de copii. În sistemul de Protecția copilului suntem 57 de mii de suflete; în centrele de plasament suntem aproximativ 19 mii.

În centre sunt până la 18 ani?

18 ani sau 26. Acum sunt și situații în care se respectă legea și se prelungesc măsurile de plasament și ajungem să avem tineri de peste 20 de ani în centru pentru că-și continuă studiile sau muncesc. Conform legii, se poate prelungi măsura de protecție pentru copii și tineri în condițiile în care tânărul urmează studiile la zi, sau în situații de risc, la cerere, dacă se află în situația de excluziune socială.

Care e povestea ta?

Eu sunt Andreas Novacovici, în curând mă voi numi Andreas Elgard Jensen pentru că am început procedura de schimbare a numelui de familie întrucât eu trebuia să fiu înfiat de un cuplu danez încă din 1998, însă procesul meu de adopție a fost blocat de acea lege a adopțiilor internaționale, un decret prin care practic s-a stopat întregul proces de adopție internațională. Sunt una dintre victimele acestei proceduri de închidere a adopțiilor. Eram deja în instanță, am fost întrebat dacă vreau să fiu adoptat, eu țin minte că am spus „da”, m-au scos din sală și după 5 minute au ieșit și danezii și mi-au zis: „Nu vei veni cu noi acum, vei merge o perioadă scurtă la Lugoj”. Eu de la 4 săptămâni am fost abandonat la Casa de copii nr 4 din Lugoj. Am locuit și în Leagănul de copii de la Timișoara, o perioadă scurtă.

Ce e leagănul?

Înainte de Casa de copii, erai în leagăn și totul ținea de Inspectoratul școlar. Nu exista instituția Direcția de Protecție a copilului.

Și de la 4 săptămâni până la 4 ani și jumătate am crescut la Lugoj, cu 140 de copii în cameră, 240 în tot centrul. Erau două magazii mari.

Erau copii de toate vârstele, nu?

Da, eram și mari și mici, la grămadă.

Câți în pat?

O perioadă destul de lungă dormeam câte doi în pat, dar erau 3 etaje de pat. Era frig, nu aveai cum să încălzești magazia aia mare.

La 4 ani și jumătate am fost transferat la Fundația Siguranță pentru copii în România, fundație la care încă am măsura de protecție.

Am absolvit Facultatea de Asistență socială, sunt masterand în Asistență socială și în curând, sper, doctorand în Protecția copilului.

Andreas la 5 ani

De când datează primele tale amintiri?

O dată exactă nu știu să-ți dau, dar țin minte lucruri de la 2 ani pentru că au fost foarte traumatizante episoadele de la Lugoj, bătăi violuri între băieți; de la 3 ani și până la 4 ani am fost abuzat sexual  de băieți mai mari și țin minte că și un portar ne atingea în locuri nepotrivite. Bătăile erau la ordinea zilei, nu e nici o noutatea. Foametea făcea parte din viața noastră, deși aveam mâncare, noi știam că avem mâncare, se vedea în oală; când îndrăzneam să mai cerem un polonic de orez – pentru că noi mâncam orez ca niște chinezi veritabili- primeam un polonic din ăla mare de cantină în cap și nu ne mai trebuia nimic. Dacă voiai să spui ceva sau să ceri ceva, nu puteai; copiii mai mari făceau legile acolo pentru că educatoarele se ocupau de ale lor, noi nu știm ce făceau; nu țin minte să fi avut vreodată o activitate cu vreo educatoare sau să am o amintire frumoasă cu ele. Am mâncat săpun la toaletă mult timp, motiv pentru care eram mai mereu prin spital.

Erai obligat de cei mari?

Nu, asta era pedeapsa din partea educatoarei. Avea o riglă din aia mică cu care ne lovea sub unghii, ceea ce durea groaznic. De Moș Nicolae țin minte că primeam săpun de toaletă; numai cei care erau preferați, cei mai frumoși, cei mai vizitați primeau ceva dulce. Noi primeam săpun și mușcam din el crezând că e ceva dulce.

După ce am fost transferat la Fundație, m-am mutat la Checea și când de la 120 de copii în cameră am ajuns să locuiesc doar cu 12, o perioadă foarte scurtă, mi s-a părut că visez. Apoi am stat doar cu încă un copil, ceea ce a fost un șoc.

Dar era mai bine la Checea, nu?

Da. Mi-a fost destul de greu să mă adaptez pentru că eram obișnuit cu răul. Țin minte că aveam și încă mai am tendința, când se apropie cineva de mine, să mă feresc, să ridic mâinile deasupra capului.

Andreas în Centrul din Checea

Te-ai reîntors vreodată la Centrul din Lugoj?

Nu, pentru că s-a închis între timp. E sub lacăt acum, nu cred că mai poate intra cineva acum. Ar fi interesant să mă întorc, asta dacă mai există clădirea. Era o clădire cu o curte interioară mică în care adesea ne băteam pe jucării…

Aveați jucării?

Aveam și noi câteva. Cele bune erau încuiate în magazii. Nu țin minte să fi primit o jucărie acolo.

Dar oamenii aceia care aveau grijă de voi ce fel de oameni erau?

Erau femei toate și țin minte că ne loveau fără motiv. Nu trebuia să fie o ocazie specială ca să fii lovit. Eram obișnuit cu lucrurile astea; știam că mă bate, urlam de nervi să mă lase o dată în pace și apoi îmi vedeam de treabă.

Dacă te-ai întâlni cu una din acele educatoare azi?

Nu cred că i-ar fi bine după. Să-mi spună că regretă? Nu cred, nu cred pe nimeni. Erau foarte conștiente când făceau treaba asta. Și se vedea în privirea lor răutatea.

Andreas la 4 ani și jumătate

Ai mai aflat vreodată ceva de părinții tăi?

Am avut o vizită la un moment dat și m-am oprit acolo. Aveam vreo 13 ani și am cerut anchetă socială. Am fost cu asistenta socială și cu șefa centrului privat de la Checea.

I-ai cunoscut pe amândoi?

Nu. El nu e declarat în acte. El a dispărut, nu știm nimic despre el, iar ea nu a prezentat foarte mult interes. Am spus că eu nu am nevoie de cineva care să fie prezent numai așa. Deja trecuseră 13 sau 14 ani fără persoana aceea, așa că nu mai avea ce să se schimbe.

Povestește-mi ziua aceea în care ai văzut-o, te rog.

Am ajuns la Bulgăruș, un sat în apropierea orașului Jimbolia, am fost la ei, insistau să mănânc ceva cu ei, am refuzat și am cerut să-mi spună povestea ca să știu și eu de unde mă trag, cine sunt pentru că la vârsta aia te cam interesează identitatea. Și mi-au zis foarte puține lucruri, vagi…

„Ți-au zis” cine?

Mama ei și cu Liliana, femeia care m-a născut. Au făcut o criză de plâns, o scenă de milă, teatru care nu m-a impresionat cu nimic. I-am cunoscut, am observat cine sunt, gata, nu mi-a mai trebuit nimic.

Mai avea copii?

Da. Nu mă interesează. Nu e de supărare, nu e de nervi, nu e de ură, pur și simplu nu mă interesează existența acelor oameni. Nu am nici o legătură cu ei. Pentru mine sunt niște străini pe care nu vreau să-i am în viața mea.

Andreas la 5 ani

Există vreun om în viața ta căruia probabil o să-i mulțumești toată viața?

Mariane Herbold. Este președinta fundației Siguranța pentru copii din România. Daniel Bugarschi este directorul fundației, iar doctorul Hans Ludwig Herbold este soțul președintei și fondatorul fundației. Pe ei trei îi iau la pachet ca cei mai importanți oameni din viața mea.

Ei m-au scos de la Lugoj și țin minte și azi ziua în care au venit după mine.

Dar cum te-au ales pe tine?

Țin minte că eu veneam din Danemarca, tocmai mă întorceam de la familia care voia să mă înfieze, am dormit câteva ore și apoi mi-au făcut bagajele și m-au luat. Nu am fost anunțat că voi pleca, nu am fost pregătit în sensul acesta, nimic.

A, deci tu fuseseși să vizitezi familia care urma să te adopte?

Da, trei ani la rând am fost.

Andreas în Danemarca cu cel care trebuia să-i fie tată adoptiv

Până la urmă ei au renunțat?

Ei de bună voie nu au renunțat, li s-a respins cererea în instanță.

Și acești oameni în afară de faptul că te-au scos de la Lugoj?

M-au sprijinit în continuarea studiilor, nu mi-au pus piedici atunci când voiam să fac proiecte, activități, vizite în alte țări, au contribuit financiar la deplasările mele în acțiunile de voluntariat și așa mai departe.

Erai voluntar de mic?

De la 14 ani am început oficial. M-am implicat în mai multe fundații din Timișoara, am lucrat și cu refugiați, și cu copii din centre, și cu persoane vârstnice, i-am învățat pe seniori limba engleză, am făcut mai multe activități de voluntariat.

Andreas cu copiii din centru

Cum era o zi la Checea pentru tine față de cum era o zi la Lugoj?

Cu mult diferită. Țin minte că aveam în bucătărie o mochetă și eram mereu printre picioarele bucătăresei și ne plăcea tare mult de fiica administratorului, Lia, și făceam „bărcuța” pe jos și strigam: „Lia, Lia, zboară pălăria”. La Lugoj nu am intrat niciodată în bucătărie. Țin minte că eram fascinat de sarmale, de mirosul de varză…

Nu ți-a mai fost foame de atunci…

Nu. La Lugoj ascundeam pâinea sub pernă, colțuri de pâine; era plin de furnici la noi în pat din cauza asta. Acolo bătaia era în loc de joacă, vorbele de ocară erau în loc de mângâieri, nu primeam desert și dacă mai ceream o porție de mâncare eram bătuți. La Checea, în fiecare zi la ora 5 primeam desert, indiferent de situație.

Îți amintești primul desert?

Orez cu lapte și de atunci sunt fascinat de orez cu lapte; pot mânca acum patru oale și nu mă satur.

Puteai să mai mănânci orez după ce mâncaseși numai pilaf?

Da, pentru că era cu puțină scorțișoară și cu măr și era dulce. Apoi îmi mai plăcea grisul cu lapte și cu gem. Pe mine mă mulțumești ușor pentru că am fost obișnuit fără.

Ai făcut terapie ca să scapi de aceste traume?

Nu.

Andreas, absolvent al Facultății de Asistență socială

Dar te-ai împăcat cu trecutul?

Da, mă consider destul de rezilient încât să trec peste. Probabil că la un moment dat va fi nevoie. Deocamdată sunt bine, nu simt nevoia. Nici nu am răscolit trecutul.

La Checea aveam haine curate, ni se schimba scutecul, la Lugoj purtam trei zile la rând același scutec, aveam iritații pe tot corpul, aveam multe bube, am avut mereu petrol în cap din cauza păduchilor. La Checea nu mă mai mânca capul, nu mai purtam căciula aia urâtă, aveam ghiozdănele curate și frumoase; eu nu am fost la grădiniță cât am fost la Lugoj. Dar să știi că la Checea nu am fost primiți cu brațele deschise; se spunea în sat că vin criminalii, vin hoții, sătenilor le era teamă de copiii orfani din cămin. Pe parcurs, s-au acomodat cu ideea, am fost primiți la grădiniță și am reușit ca la 7 ani să fim înscriși la școală.

Ai vreun prieten de atunci?

Copiii din casă. Unii au plecat, dar am rămas în relații foarte bune.

Andreas într-o vizită în Irlanda

Tu încă mai locuiești în Checea?

Da, în casă. Aici în București m-am mutat pentru Consiliul tinerilor instituționalizați pe care îl conduc acum. La Checea sunt încă sub protecție pentru că sunt masterand. Sunt primul masterand din Fundație.

Văd o verighetă pe degetul tău…

Nu e verighetă, e o promisiune pe care i-am făcut-o unei fete. Nu mă grăbesc pentru că nu am ce să-i ofer.

E tot din casă?

Nu, e din Strasbourg.

Din experiența mea de copil și din experiența mea de mamă, pot spune că cele mai importante evenimente pentru cei mici sunt Crăciunul și zilele lor de naștere…

La fel era și pentru noi. Eu țin minte doar Crăciunul de la Checea. La Lugoj nu țin minte să fi venit vreodată Moș Crăciun. La Checea când am primit primul cadou, îmi amintesc că era foarte multe dulciuri și un elicopter cu telecomandă. Nu văzusem niciodată până atunci așa ceva. Educatoarea însă nu m-a lăsat să-l desfac de la 6 ani când l-am primit, până la 8 ani; stătea cutia lângă mine, pe dulap, și eu nu aveam voie să o desfac. Rupeam câte un colțișor și la un moment dat am desfăcut fără permisiunea ei, m-am jucat cu el și am stricat elicopterul. S-au supărat, iar pedeapsa ce mai mare a fost că nu m-au lăsat să ies la joacă în după-amiaza aia, iar pe mine asta m-a durut groaznic.

Primul Crăciun al lui Andreas

Dar voi din partea asistenților maternali care stăteau cu voi în casă, ați primit vreodată dragoste?

Mi-e greu să răspund la întrebarea asta pentru că nu știu ce înseamnă dragostea de familie și nu pot să fac o paralelă.

Adică nu te-ai simțit niciodată iubit?

Iubit de fondatori și de tata Dani (directorul fundației), da. Prin îngrijirea pe care am primit-o, prin sprijin, prin contribuția și prezența la toate evenimentele importante din viața noastră. Dacă asta înseamnă iubire, da. Mie mi-e greu să traduc și ce înseamnă iubire, pentru că nu am reușit să cunosc sentimentul acesta.

Cum era ziua ta de naștere?

Oooo! Ziua mea de naștere o serbam în aceeași zi cu ziua președintei. Avem aceeași zi de naștere. Până să vin la Checea, eu nu am știut  ce e ăla tort. Când am văzut prima dată tort cu frișcă, cu lumânări, m-am bucurat fantastic.

Tot timpul ne-am serbat ziua de naștere și ne-am bucurat de ziua de naștere a cuiva. Tot timpul eram, foarte curioși și încă suntem curioși să vedem ce a primit sărbătoritul, să ne bucurăm cu el. Ni se făceau fotografii mereu, avem albume de fotografii din fiecare an.

Ai avut vreodată curiozitatea să-l întrebi pe fondatorul fundației de ce s-a implicat în povestea asta?

Foarte des am vorbit despre asta. În primul rând au spus că pe ei i-a mișcat foarte tare reportajul făcut la Cighid, la Siret, făcut de televiziunea germană care a depistat tot ce se întâmplă în România. Așa au apărut cele mai multe ONG-uri pentru protecția copiilor. Ei, inițial au vrut să facă voluntariat în Africa, dar după reportajul acela au ales să se implice în România. El este medic de familie, iar ea era profesoară de chimie.

Cu familia din Danemarca mai ții legătura?

Acum mai rar. Dar prin scrisori am tot comunicat. Ce-i drept, la 11 ani am reluat legătura. În prima scrisoare mi-au explicat ce s-a întâmplat cu adopția mea; ei au regretat fantastic că nu au reușit să mă înfieze, se blamau, au și divorțat între timp. Amândoi sunt interesați de mine în continuare, sper ca în vară să ne întâlnim.

Andreas în Danemarca, la familia adoptivă

Dar tu ce nume vrei să iei acum?

Numele lor: Elgard Jensen. Ei au numele Elgaard Jensen, iar eu o să folosesc numele cu un singur „a”. E un statement al meu că trebuia să fiu adoptat și nu s-a putut. Nu mă recunosc ca fiind Andreas Novacovici.

Novacovici este numele femeii care te-a născut?

Nu știu să-ți răspund la întrebarea asta.

Andreas în Parlamentul României

Nu ai certificatul de naștere?

Ba da, dar pe ea o cheamă Petrovici. Nu știu ce e cu numele acesta. Vreau să-mi schimb numele pentru că nu mă reprezintă, nu-mi place, nu vreau să duc mai departe numele acesta.

Pentru ce te lupți tu acum?

Mă lupt pentru protecția drepturilor copilului, dar la modul cel mai serios, să acționăm în interesul superior al nostru, al copiilor și tinerilor abandonați și instituționalizați, copiii nimănui. Mă interesează foarte tare redeschiderea adopțiilor internaționale, mă interesează foarte tare ca în loc de psihiatrie, copiii să beneficieze de servicii de psihoterapie, de consiliere, de servicii integrate pentru ei, bazate pe nevoile punctuale și mă lupt foarte tare pentru majorarea indemnizațiilor de plasament, de la 600 de lei la minim 1900 de lei; mă interesează foarte tare majorarea indemnizațiilor post instituționalizare care acum se oferă o singură dată (2080 de lei), indemnizație care ar fi necesară cel puțin 12 luni. Noi am vrea să ne plătim chiria cu banii aceștia, pentru că statul român, e clar că nu poate și nici nu vrea să se mai ocupe de noi după ce ieșim din sistem. Suntem copiii lor până la urmă. Vreau să avem condiții mai bune, desființarea centrelor și căutarea unor soluții alternative mai bune precum asistența maternală, adopția, plasamentul familial. Nu trebuie să fie copiii integrați în centre și să rămână acolo pe veci. Independența nu înseamnă singurătate; când pleci din familie, te întorci de fiecare dată atunci când ai nevoie de sprijin.

Voluntar cu fundațiile firmei România, prin Heidi

 

Numele meu este Heidi, sunt o asistentă înregistrată din BC, Canada. În prezent, mă apropii de sfârșitul celei de-a treia călătorii în România în voluntariat cu FFR.
Prima dată când am venit în România, am început voluntariatul cu proiectul spitalului. Îmi amintesc că am ținut un copil în parte (chiar ți-aș putea spune ce pătuț era înăuntru) și căutați adânc în ochii ei și știind că acesta este exact locul în care am aparținut. Sentimentul inexplicabil de a fi capabil doar să mă conectez în cea mai pură formă de legătura umană ma copleșit de dragoste. Nu știam. Era posibil să simt emoțiile pe care le-am făcut. Când a venit timpul să plec, am știut că am lăsat bucăți de inimă și suflet în România. O parte din mine ar trăi mereu acolo.
Întorcându-mă acasă, tot ce mi-aș putea gândi erau zilele mele în spital. Am avut atât de multe nopți nedormite, unde mi-am pierdut speranța și am simțit o lipsă de scop în Canada. La impuls, mi-am rezervat următoarea călătorie în România. Aici am început să petrec timpul la orfelinat.
Iată locul în care am avut părțile mele favorite ca voluntar. Orfelinatul este provocator în multe feluri. Trebuie să vă așteptați la o audiență dificilă.















Datorită condițiilor medicale, mulți dintre copii sunt limitați în răspunsurile lor. Dar bunătatea mea, când vezi un zâmbet, primești un chicot sau vezi ochii vacanți strălucind pentru un moment ... fiecare lucru merită. Fiecare lacrimă, dureros și noapte fără somn. Există o zicală pe care o iubesc; "Cât de minunat este că râdem pentru că trupurile noastre nu pot conține bucuria noastră". Aceste momente sunt ceea ce mă va aduce mereu înapoi. Cu toate acestea, aș fi mințit dacă aș susține că sunt doar momente de bucurie aici.
De multe ori, când mă întorc acasă, mă întreabă foarte bine membrii familiei și prietenii despre călătoria mea. Nu le pot da vina pentru comentariile lor, dar de multe ori întrebările lor mă aduc atâta tristețe.
"Călătoria dvs. trebuie să fie atât de distractivă să jucați cu copiii".
"Pun pariu că era greu să nu-i duci acasă".
Veniți acasă întotdeauna lovesc realitatea în fața mea. Mă confrunt cu lipsa de conștientizare a istoriei complexe a României. Îmi amintesc de închiderea adoptării internaționale. Un vis pe care l-am avut încă de la prima mea vizită.
Desigur, sunt atât de multe momente de bucurie încât nu-mi pot purta fericirea. Într-un fel, în această viață, am avut privilegiul de a împărți un zâmbet sau un râs cu acești copii. Dar există, de asemenea, cantități egale de clipe de inimă. Momentele care mă lasă să pun la îndoială lumea și puterea mea. Părțile importante, dar nu vorbesc despre asta. Nu pot. Sunt mistuit de durere, pierdere și vină când mă întorc acasă. Mă simt izolat și singur cu gândurile mele. E singuratic. Inima mea nu simte ca acasa. Acasă va ține mereu o mână, aruncând un copil în brațe, cântând încet și împărtășind tăcerea când nu este nimic de spus, ci doar sentimentele care se simt.
Am multe speranțe pentru viitor. Vad atât de multă lumină prin spargere. Puterea acestor copii și copii mă susține când speranța mea se înrăutățește. Văzând că acești copii cresc și că devin chiar o mică parte din viața lor este un privilegiu absolut pe care nu-l voi lua de la sine.
Pana data viitoare.
Toată dragostea mea,
Heidi.
www.firmfoundationsromania.com

[image error][image error] [image error]

Andreas Elgard; Voluntariatul

Abandonat în spital de la 4 săptămâni, Andreas este unul dintre cei mai inteligenți oameni pe care îi cunosc și mă bucur tare mult să văd tineri ca el încercând să facă România bine. Face voluntariat de la 14 ani și luptă din răsputeri pentru drepturile copiilor din centrele de plasament. Din păcate, războiul cu autoritățile este unul lung și crâncen. Dar el nu se lasă, tocmai pentru că știe foarte bine toate abuzurile care se petrec în sistem. Statul român i-a refuzat dreptul la o familie, educatorii mușamalizau abuzurile sexuale din centrul în care era plasat și o mulțime de alte nereguli de acest fel. Iar normal ar fi ca astfel de lucruri să nu se mai întâmple. Pentru că ele încă au loc și în 2019.

Vă invit să descoperiți povestea unui tânăr de doar 24 de ani care a demonstrat că se poate. Astăzi e președintele Consiliului Tinerilor Instituționalizați din România, expert recunoscut internațional în drepturile copilului, în echipele ONU și SOS Satele Copiilor, dar și formator de asistenți sociali.

DaddyCool: Salut, Andreas. Spune-ne puțin despre tine. Cine ești, la ce vârstă ai fost abandonat și cu ce anume te ocupi în prezent?

Andreas: Salut, Robert! Sunt un tânăr de 24 de ani care încearcă să facă bine pentru semenii săi. Am deschis ochii în sistemul de protecție a copilului, adică sunt în sistem de la 4 săptămâni. Practic, de la naștere.

Lili, cea care mi-a dat viață, m-a abandonat imediat după ce a ieșit din spital. De la spital am fost tranferat la leagănul de copii din Timișoara, iar de acolo am fost transferat la Casa de Copii nr. 4 din Lugoj, județul Timiș. Am „locuit” în acea casă de copii până la vârsta de 4 ani și 6 luni. Țin minte că am fost transferat la Checea în Decembrie, 12 decembrie 1999. De atunci casa de copii nr. 1 din Checea este casa mea.

În prezent sunt asistent social, formator și lucrător de tineret. Din Decembrie 2017 sunt președintele Consiliului Tinerilor Instituționalizați, structura națională de reprezentare a copiilor și tinerilor abandonați din România.

 „Regret că am cunoscut-o pe cea care m-a născut și m-a abandonat la ieșirea din spital. Nu sunt supărat pe ea. Nu cunosc sentiment pentru ea.”

DaddyCool: Ți-ai cunoscut vreodată familia sau vreuna dintre rude?

Andreas: Da, mi-am cunoscut. La vârsta de 14 ani am cunoscut-o pe Lili și pe mama ei. Am vorbit cu administratorul fundației „Siguranța pentru Copii în România” și l-am rugat să mă ajute să o găsesc pe Lili. Îi cunoșteam numele, dar nu puteam să asociez numele ei cu o față de om. Am cunoscut-o într-o zi de Sâmbătă, la prânz. Nu era acasă, dar a fost chemată urgent ca să își cunoască băiatul abandonat. Așa îmi zicea mama ei.

Regret că am cunoscut-o, nu ținem legătura. Nu pot să zic că sunt supărat pe ea, nu pot să zic că o urăsc sau, Doamne ferește, că o iubesc. Nu cunosc sentiment pentru ea, poate că nici nu vreau. Îmi este bine fără ea. Dacă 24 de ani nu m-a căutat, nu vreau să forțez nimic. Un lucru este cert, copiii mei nu vor crește în casa de copii! Promit!

„La duș ne era frică să mergem pentru că băieții mai mari ne atingeau și ne abuzau sexual. Educatorii știau, dar aveau nevoie de ei ca să se de noi cât stăteau la țigară și cafea!”

DaddyCool: În ce casă de copii ai crescut?

Andreas: Am crescut la casa de copii nr. 4 din Lugoj și la casa de copii nr. 1 din Checea.

La vârsta de 4 ani am fost transferat la fundația „Siguranța pentru Copii în România”, în comuna Checea. Aici, în fundație, am fost sprijinit să mă descopăr, am fost încurajat să învăț și să mă dezvolt. Am crescut în condiții mult mai bune decât la Lugoj, unde eram 120 de copii îngrămădiți în camere uriașe, în paturi cu etaje și în frig.

Mâncarea era cea mai de preț. Toți copiii ascundeau colțuri de pită sub pernă. Ne ascundeam jucăriile ca să nu fie furate. La duș ne era frică să mergem pentru că băieții mai mari ne atingeau și ne abuzau sexual. Educatorii știau, șefa de centru știa și ea, dar aveau nevoie de băieții mai mari ca să se „ocupe” de noi cât stăteau ele la țigară și la cafea. Așa că era legea junglei în centrul de la Lugoj.

DaddyCool: Ce ai schimba în acest moment la România?

Andreas: Cred că aș schimba din funcție pe toți șefii de instituții cu o vechime mai mare de 8 ani pe post. Oamenii aceștia ajung să creadă că instituția este a lor, că ei pot să facă legea acolo și, mai presus de toate, ajung să creadă că ei sunt dumnezeii copiilor abandonați.

Aș muta focusul de pe angajații din sistem pe copiii din sistem. Aș crea un mecanism de dialog între copiii și tinerii abandonați și autoritățile locale, județene și naționale, în vederea îmbunătățirii calității vieții copiilor abandonați din România. Măcar atât să facă cei care trăiesc pe spatele nostru!

 „Adesea rămân fără lucruri de care am eu nevoie, ca să îi ajut pe alții…”

DaddyCool: Care sunt, pe rând, calitatea și defectul tău cea/cel mai mare?

Andreas: Cred că defectul meu este că nu pot să refuz să ajut pe cineva care are nevoie de ajutor. Spun asta pentru că adesea rămân fără ceea ce am eu nevoie ca să îi ajut pe alții. Nu știu de ce, dar așa este!

Building My Adoption Support Team; Adele Rickerby

[image error] [image error]

This article, which I wrote for the ”Adoption Today” magazine, appeared in thier July 2016 issue.

Within one year of adopting a baby girl from an orphanage in Romania, after the revolution, my husband was living elsewhere and I was a single mother of two beautiful girls. This was the inevitable result of a dysfunctional relationship. One in which I did not have the support of my husband when adopting.

I travelled alone to Romania and back home again via Germany and New Zealand, where I needed to finalise the adoption of my daughter as a New Zealand citizen. My ex-husband did not finally meet his adopted daughter until I returned home to Cairns, Australia, two months after I had left. There were many opportunities for him to be involved, but, apart from playing his part with the paperwork during the adoption approval process, which took three and a half years, that was all he did.

It is imperative that couples support each other and travel together throughout thier adoption journey. Meeting your adopted child for the first time in thier country of origin, is an essential part of the initial and ongoing bonding process for both parents.

Feeling isolated and with no support where I was living, I sold the family home, packed up what remained of our belongings after a garage sale, and moved to Brisbane with my two daughters. Natasha, my adopted daughter had just turned one year old and my biological daughter, Melannie, had just turned seven years old.

After settling in to a rented house, I actively went about building my adoption support team.                                                   International Adoptive Families Association of Queensland, was an essential part of my support team. I was already a member, having joined the organisation at the beginning of the adoption approval process. During that time, I spoke with other I.A.F.Q. members over the phone and looked forwards to receiving thier regular newsletters, but had never met a member in person. I started attending regular ”chat and plays” with Natasha. These were held in the homes of I.A.F.Q members or Parks and Gardens around Brisbane.

It wasn’t long before I was asked to take on a more active role. I was asked if I would co-ordinate the first seminar on Intercountry Adoption, to be held in Brisbane, and subsequently co-ordinated two more. Coordinating the seminars provided me with the opportunity to become more actively involved in the adoption community.

”Our Country is Poor But Our Hearts Are Rich”, said my fellow train passenger, an engineer on his way to an early morning meeting in Bucharest. The sun was rising on a day full of hope and promise, after a nightmare journey, alone, across Germany,  Austria, Hungary, and finally, Romania, on my way to adopt a baby girl. I had been thrown off the train at the border between Austria and Hungary by eight Hungarian soldiers with revolvers at their hips and one official. When, finally, I arrived at the Gara De Nord railway station, and after a lengthy wait, was met by Janet and Michaela, I was exhausted and relieved.

Janet and her husband were from Brisbane and were adopting a baby girl and a baby boy. We stayed together in Michaela’s house. When, eventually, I arrived in Brisbane, one of the first people whom I contacted was Janet. Another couple whom I had also met in Bucharest, Tina and Steve, were also from Brisbane and adopting a baby boy and thirteen months old girl. Tina and Steve arrived back in Brisbane after spending one year in thier original home country of England.

After the revolution, foreign journalists went into Romania and discovered approximately 100,000 abandoned babies and children living in horror institutions where they were neglected and abused. The New Zealand government established an adoption program with Romania and a group of New Zealand parents formed Intercountry Adoption New Zealand. New Zealand parents soon started arriving back from Romania with thier adopted children.

Narelle Walker, married to a New Zealand man whilst living in Brisbane and wanting to adopt, made enquiries and learnt that they could adopt from Romania as New Zealand citizens. Narelle and her husband were one of the first couples to travel to Romania. Narelle went to the media to tell her story. That’s how I learnt I could do the same.

Together, Narelle, Tina, Janet and myself formed the ”Eastern European Adoption Support Group”.                                                 Tina had a suitable home with a safe backyard with a fort-style cubby-house, a sandpit and a swing. There was a rumpus-room with lots of toys for rainy days. Soon, we were meeting every Thursday morning for playgroup. As a single mum with no family, this was another vital source of support for me. We still meet regularly, twenty-four years later.

In 2013, I wrote a short memoir; ” The Promise I Kept”, published by Memoirs Publishing in the U.K and available as a paperback from The Book Depository. It is also available to be downloaded as a kindle edition on Amazon.                      I followed this with my website; http://www.thepromisekept.co in which I publish articles about orphan advocacy and child welfare in Romania. I also have a community Facebook page of the same name.

Adele Rickerby

 

 

Alex Kuch; Cum adoptarea internațională mi-a schimbat viața

Alex Kuch; How International Adoption Changed My Life

Englezul nebun și partea întunecată a României

The Crazy Englishman and the Dark Side of Romania

Happy Birthday in the Family

Elgard Andreas, four years old.[image error]

Just a few years ago, Romania started a jealous and illegal business; they banned the adoption of the children abandoned by irresponsible people and put them in the hands of other irresponsible people!

At the age of four weeks after birth, I was abandoned at the No.4 Children’s House in Lugoj, Timis County. I was born on July 6, 1994, in the city of Jimbolia, Timis. My mother, Lili, wanted to get rid of me- she had postpartum. Mama, (Liliana’s mother), gave me to the children’s home.

At Lugoj, a Danish foundation annually organised a series of visits to families in Denmark, who wanted a child. I was one of the lucky ones in the project. I was admitted to a family in Copenhagen, the Elgard Jensen family, both employees of the Royal Danish House. The family had two sons, one of whom was a student in medicine. A very beautiful family who started their adoption of me. I was four years old. I knew that I was going to be theirs. I knew that I was Danish. I wanted to get rid of the 120 kids in that ugly house, dirty and administered by bad people who beat me for no reason.

I was deluded. A family promised. I was sure that I would be adopted. I was in the courthouse or in the courtroom. I do not know exactly. I was asked if I wanted to be adopted by Eva and Flemming. I said my first ”da” and they took me out of the room. After a few minutes, I was told to return to Lugoj for a while. It was a short time because in December 1999 I was visited by the Herbold family from Germany who wanted to open a family home in Checea. They got me in their house. It was very nice. It was hot and I had food and I did not have to hurry when I ate. I could sleep without being touched by the older boys and I said for the first time, ”mother”. Unfortunately a person not worth it.

At Checea, the Children’s Safety Foundation in Romania became my home. It became the place where I felt safe and appreciated for what I did.

I am twenty-four years of age. I graduated from the Social Assistance Faculty and I only have six months to complete the dissertation. I want to study more. I decided that after graduating the Mastership, I will enrolled in the PhD.

In 2017, helped by two friends, we set up an ong; YouHub Association, and in December 2017, I was elected President of the Institutionalised Youth Council, the national representation of children abandoned in Romania.

My mission is to promote and protect the rights of the child. Adoption is a fundamental right through the right to family. The Romanian government, encouraged by a Baroness, blocked International adoption on the grounds that it had become organ-trafficking. Checks, inquiries, and other inquiries and …nothing!!

Romania boasts about 57,000 abandoned children. 19,000 in children’s homes.

Are we a statistic or are we people who could change our story if we were supported towards an independent, dignified and better life.

In January, Adoption Law should be discussed in the Chamber of Deputies, was voted unanimously in the Senate. I hope that the article on the reopening of International Adoption from Romania is voted for and so gives the chance of a family to all abandoned children.

https://andreaselgardjensen.ro/2019/01/02/la-multi-ani-in-familie/

La mulți ani, în familie!

La mulți ani, în familie!

În urmă cu doar câțiva ani, România a început o afacere jegoasă și ilegală!

A interzis adopția copiilor abandonați de niște oameni iresponsabili și ajunși pe mâna și la mila altor oameni iresponsabili!

Eu, la vârsta de 4 săptămâni după naștere, pe care o regret uneori, am fost abandonat la casa de copii nr 4 din Lugoj, județ Timiș. M-am născut la data de 6 iulie 1994, în orașul Jimbolia – Timiș, ea, Lili, a avut postpartum, a vrut să scape de mine. Măsa (mama Lilianei), m-a dat la casa de copii.

La Lugoj, o fundație daneză organiza anual o serie de vizite la familiile din Danemarca care își doreau un copil de sărbători.

Am fost unul dintre norocoșii acelui proiect. Am fost primit la o familie din Copenhaga, familia Elgard Jensen, ambii angajați ai Casei Regale Daneze.

Aveau doi băieți, unul student la medicină iar celălalt student la drept. O familie foarte frumoasă, care a dorit să mă înfieze.

Au început demersurile pentru adopție, aveam 4 ani, știam că voi fi al lor, știam că voi fi Danez, îmi doream să scap de cei 120 de copii din casa aia urâtă, murdară și administrată de oameni răi care mă /ne băteau fără motive serioase!

Am fost amăgit, mi s-a promis o familie, eram sigur că voi fi adoptat. Am fost în tribunal sau la judecătorie, nu știu exact, am fost întrebat dacă vreau să fiu adoptat de Eva și de Fleming, am spus primul meu DA hotărât, apoi m-au scos din sală.

După câteva minute mi s-a spus că mă întorc la Lugoj, pentru o perioadă.

Așa a fost, o perioadă scurtă pentru că în decembrie 1999 am fost vizitat de familia Herbold, din Germania, ei doreau să deschidă la Checea o casă de copii de tip familial. M-au primit în casa lor. A fost foarte frumos, a fost cald, aveam de mâncare și nu trebuia să mă grăbesc când mâncăm, puteam să dorm fără să fiu atins de băieții mai mari și am spus pentru prima data “mama”, din păcate unei persoane care nu merita!

La Checea, Fundația Siguranța pentru Copii în România, a devenit casa mea, a devenit locul unde mă simt în siguranță și apreciat pentru ceea ce fac.

Am 24 de ani, am absolvit facultatea de Asistență Socială și mai am doar 6 luni până la finalizarea disertației. Vreau să studiez mai mult, am decis ca după finalizarea masteratului să mă înscriu la doctorat.

În anul 2017, ajutat de 2 prieteni, am înființat un ong, YouHub Association, iar în luma decembrie 2017 am fost ales președinte al Consiliul Tinerilor Instituționalizați, structura națională de reprezentare a copiilor și a tinerilor abandonați din România.

Misiunea mea este promovarea și protecția drepturilor copilului, adopția este un drept fundamental prin dreptul la familie. Guvernul României, încurajat de o baroneasă, a blocat adopția internațională pe motiv că s-ar fi făcut trafic de organe. S-au făcut verificări, anchete și alte cele și… nimic!

Nu înțeleg implicarea lui Țiriac în povestea asta! Dar un lucru este sigur, România se laudă la această oră cu 57.000 de copii abandonați, 19.000 de copii în case de copii!

Suntem o statistică? Sau suntem oameni care am putea să ne schimbăm povestea dacă am fi sprijiniți în sensul acesta, către o viață independentă, demnă și mai bună!

În luna ianuarie, legea adopției ar trebui să fie discutată la camera deputaților, a fost votată unanim la Senat. Sper că articolul care privește redeschiderea adopției internaționale să fie votat și astfel să se ofere șansa la o familie tuturor copiilor abandonați!

#VreauAcasa #adopția

Veți înțelege mai multe din reportaj!

https://andreaselgardjensen.ro/2019/01/02/la-multi-ani-in-familie/