Răzvan T. Coloja's Blog, page 22

De ce e sănătos să râzi de Bitcoin…

Încep prin a afirma din nou cu capul sus că sunt un ignorant care nu înțelege tehnologia, viitorul și chestiuni elementare de economie virtuală. In other news citiți asta. Pe scurt, cel mai vechi exchange BTC din lume avea 10.000 de conturi noi pe zi la început de 2017. Acum au peste 100.000 pe zi. Text despre cum au trebuit să angajeze de zece ori mai mulți oameni și despre cum efectiv nu fac față cererii. Și la prima vedere pare o dovadă solidă a faptului că Bitcoin și restul valutelor virtuale prind contur. Dacă te iei însă după logică avem așa:

febra aurului din SUA; mii de imigranți cumpără târnăcoape în draci și merg să caute aur prin Oregon; singurii care ies bine din toată chestia asta sunt cei care vând echipamente de mineri (sic);

criza lalelelor din Olanda; valoarea unui bulb ajunge la prețul unei case;

Caritas – anii 90; nu există român să nu investească în Caritas; unii își vând mașinile ca să bage 10.000 de lei azi și să scoată dublu peste o săptămână;

dotcom boom-ul din anii 2000: mii și mii de startup-uri deschid servicii care mai de care pentru că Internetul e viitorul și miroase a bani:

saltul investițiilor imobiliare de dinainte de criza financiară; toată lumea cumpără apartamente în rate în speranța că se va îmbogăți din chirii sau vânzări;

Când omul vrea să se îmbogățească rapid face ce vede că fac alții și nu se mai ia după istorie, logică și chestii de-astea inutile. Se aruncă înainte cu capul și bagă tot ce are în ultima chestie despre care vorbesc ziarele. Uitând că americanii nu s-au îmbogățit toți săpând după aur, că bulbul de lalea a ajuns să valoreze cât un bulb de lalea, că cei de la Caritas ne-au tras țeapă, că toate startup-urile de dinainte de dotcom boom au dat faliment și că imobiliarele au plonjat la criză de unii se chinuie și acum să vândă blocuri goale construite prin 2009.

Dar moneda virtuală e ceva sigur. E ceva ce va merge. De data asta există bani pentru toată lumea și n-are cum să facă poc. Cu cât mai mulți bani se fură și cu cât mai mulți experți (ca mine) avertizează, cu atât lumea se încăpățânează și știe mai bine. ”N-are cum să facă poc, DOAR AM INVESTIT ATÂT BĂNET” – cam asta e logica.

Tot in other news, băncile sunt malefice. Din nou. Btcxchange – ceva startup românesc care se ocupa de Bitcoin and whatnot își anunță clienții că de la 1 februarie nu mai face plăți în bani cu care poți cumpăra pâine pentru că a patra bancă în decurs de un an le-a închis contul. Undeva, într-un birou, patru bancheri malefici joacă poker și râd malefic. Cam asta e explicația oamenilor. Dar să vedem comunicatul ”oficial” care e absolut ilar. Mi-am permis să evidențiez cu bold dezacordurile și greșelile gramaticale ale antreprenorilor de la Btcxchange.

Nivel al limbii române: bitcoin.

Pe data de 22 Ianuarie, compania noastra a primit instiintare de la Idea Bank prin care se comunica inchiderea conturilor bancare in termen de 15 zile (desi legal trebue sa primim instiintare cu 60 de zile).

Este al 4-ulea cont bancar inchis de catre banci pentru compania noastra in ultimele 12 luni. A fost luata decizia sa nu mai cautam conturi bancare noi. Motivul acestei decizii este ca schimbarea conturilor incontinuu si lipsa unei solutii bancare stabile nu ne permite sa ne dezvoltam afacerea in tempo-ul propus.

Orarul operatiunilor fiat:

Depunerile si retragerile fiat pe conturile BTCxChange vor fi efectuate pana pe data de 1 Februarie. Va rugam sa retrageti soldurile in fiat (RON, EUR, USD) pana la aceasta data.

Incepand cu 1 Februarie veti putea depune/retrage fonduri doar in Bitcoin.

Toate fondurile fiat ramase pe conturi la data de 1 Februarie vor fi convertite in Bitcoin la cursul zilei si creditate in conturile clientilor. Nu vom putea efectua plati in valuta nationala, deoarece nu vom avea cont bancar.

Aceasta situatie este una neordinara pentru noi, deaceea fiti gata de niste retineri la retrageri in timp ce noi solutionam toate detaliile legate de inchiderea conturilor.

Planul nostru a fost mereu sa dezvoltam o platforma de tranzactionare bitcoin de talie internationala. Pentru a creste volumele substantial trebuiau effectuate cateva modificari la parametrii de lucru, si anume: micsorarea comisioanelor si investitii substantiale in promovare. Toate aceste actiuni presupun sacrificarea rezultatelor de termen scurt pentru rezultate de termen lung. Insa neavand incredere in prestarea serviciilor bancare pe termen lung, am fost nevoiti sa ne concentram la rezultatele de termen scurt, deoarece ar fi irational sa sacrificam rezultatele de azi pentru un viitor incert. Iar rezultatele de termen scurt necesita parametri diametral opusi: comisioane inalte si economie pe promovare.

De ceva timp lucram la lansarea unui nou proect de exchange, care va fi complet descentralizat si necenzurabil, fara legaturi cu sistemul bancar. Un produs care in viziunea noastra se va putea dezvolta fara frictiuni inutile din partea birocratie si nu va putea fi impiedicat de nici o persoana care 1) nu intelege nimic in domeniu dar 2) are putere de a semna hartii care decid soarta unei afaceri.

Pentru noi, aceasta situatie este una binevenita deoarece ne da inboldul necesar sa ne concentram la proectele care de mult timp le dorim dar suntem constransi in timp sa lucram la ele din diverse motive legate de operatiunile legate de afacerea cu bancile.

Pentru cei care se intreaba daca aceasta situatie este un semn rau pentru bitcoin, va putem spune doar urmatoarele: este anume datorita faptului ca noi credem in bitcoin si in crypto in general ca luam decizia de a nu urmari alte conturi bancare cu atata usurinta si motivare. Ori in continuare noi vom pasi mai adanc in lumea crypto, exchange-ul fiat-btc fiind o afacere exact la granita intre sistemul bancar si crypto.

In ultimele approx. 14 luni de cand a fost relansat btcxchange sub echipa noua, am invatat foarte multe despre sistemul curent al lucrurilor. Un mecanizm arhaic de luare a deciziilor, cu oameni incompetenti dar cu putere de a opri afaceri. Sistemul bancar arata ca un dinozaur care se canibalizeaza singur pe el, ori banca nu mai este un furnizor de servicii ci un privilegiu de care poti fi lipsit in orice moment si fara preintampinare. Cine va avea de castigat in urma unei astfel de abordari va arata timpul, insa simtul nostru este ca sistemul bancar intra intr-un stadiu de descompunere si sunt doar 2 intrebari care conteaza: 1) cat timp va dura si 2) cat miros urat va produce in proces.

Incurajam antreprenorii sa se implice in spatiul crypto, sa caute oportunitati de a oferi valoare adaugata, sa produca profit in crypto si sa evite parteneriate cu sistemul bancar sau orice sistem birocratic. Lumea crypto ofera oportunitati ample de a duce afaceri si intelegeri deterministe, fara subiectivism si interpretari multiple, fara legislatie stupida si contraproductiva si fara raportari nimanui. Si cel mai important, ofera posibilitatea de a creste afacerea, unica limita fiind imaginatia voastra si puterea de procesare a blockchain-ului care inevitabil va creste semnificativ cu trecerea timpului.

Contractele Smart introduse pe Ethereum si alte platforme ofera un domeniu extrem de fructuos pentru tehnicieni care cauta un spatiu de aplicare a cunostintelor sale. Cu siguranta aceste contracte vor deveni parte a constructiei sociale si vor deveni tot mai populare. Intrand in acest spatiu veti deveni unii din primii experti intr-un domeniu care ne va inconjura in viitorul apropiat.

Voi incheea aceasta adresa cu un mesaj de recunostinta pentru toti clientii care au folosit serviciul nostru pana acum si speram sa lasam o parere buna in urma noastra. Cu unii din voi speram sa interactionam in viitor prin prisma altor proecte.

Rezumat: băncile miros pericol așa că pun stop tranzacțiilor; băncile sunt malefice; ”dar ăsta e un lucru bun pentru noi deoarece ne permite să [insert motiv aici]”; mai mult ”mergem înainte și vă încurajăm să mergeți cu noi înainte pentru că legea e rea”; ”vom avea și alte proecte la fel de glorioase, fiți pe fază după ce nu mai facem plăți”; ”aveți șansa să deveniți experți dacă nu fugiți de noi, bitcoin este viitorul”.

Dacă nivelul limbii române din comunicat nu este un indicator al gradului de încredere pe care-l poți avea în așa ceva, poate vă trezește partea cu ”patru bănci” ori cea cu ”ne pare rău dar peste patru zile nu mai puteți extrage”.

E delicios când citesc chestii de genul acesta, formulate într-un ton pozitiv și presărate cu ”dar asta e defapt o chestie bună, stați să vă explic…”.

Ca o paranteză – lol: ”proecte”, ”încheea”, ”inbold”, ”neordinar”… Aveam un coleg care se exprima așa în scris. Și da – în caz că vă întrebați – minează monede virtuale la greu. Va ajunge bogat, nu ca mine care doar scriu texte pe un blog.

…în care râd din nou de Bitcoin

Știu – sunt un ignorant. Nu înțeleg tehnologia și viitorul iar textele astea le scriu strict din invidie. Piața își revine deoarece avantajele Bitcoin sunt evidente. Tocmai de aceea reiterez că ar fi momentul să investiți în moneda mea virtuală PrazCoin. Prețul s-a dublat de ieri, minarea se poate face cu orice placă video și fără consum adițional de curent. Practic dați click aici și puteți cumpăra PrazCoin de la mine.

In other news, rușii tocmai au făcut o lege care zice așa:

În cazul ipotetic în care nu cunoașteți rusa la nivelul meu fin, permiteți-mă să vă iluminez: dacă ești un supus obedient al lui Putin și cetățean din înghețata Rusie nu mai poți vinde, deține, cumpăra sau schimba monedă virtuală decât prin ”participanți profesioniști din piața de lichidități” care sunt autorizați de ”Legea Federală din 7 august 2001”.

Mai știți cum explicau cu zel acoliții blockchain ideea de descentralizare, avantajele lipsei de reglementare și independența față de bănci și Stat? Nah – degustătorii de vodkă din nord țin să le explice și ei niște chestii. Cam ceea ce scriam și eu acum câteva zile: că Statul râde de ideologia ta hippie și tricourile cu ”I heart tranzacții anonime”. Citez:

The document also puts restrictions on wallets. A wallet is defined as “a software and hardware tool that allows you to store information about digital records and provide access.” However, the draft law states that a wallet must be “opened by the operator of exchange of digital financial assets only after passing the procedures of identification of its owner in accordance with the Federal Law of August 7, 2001.”

*laughs in Russian*

În continuare, Vladimir ne explică mai pe îndelete cum e cu anonimitatea tranzacțiilor:

An offer for the release of tokens, an investment memorandum, rules for keeping the register of digital transactions, as well as other documents…must be published no later than 3 working days before specified in the offer for the release of tokens.

Și-n caz că nu era clar, tot Vladimir te lasă să te îmbogățești ca miner în caz că vrei să te reprofilezi de la extracția de lignit la cea de Bitcoin:

Persons who are not qualified investors in accordance with the Federal Law No. 39-FZ of April 22, 1996 ‘On the Securities Market’ can purchase tokens in the amount of not more than fifty thousand rubles within a single issue.

Ca de obicei, entuziaștii monedei virtuale au primit vestea cu fericire. Citez din comentariile știrii reacțiile oamenilor care înțeleg că și jumătatea goală a paharului are un rol; râdeți vă rog cu mine:

I hope the other countries will follow! Kudos Russia now you are the leading crypto-country!

We live in an organized society. you know? That doesn’t necessary always mean “no freedom”.

It seems to be fair !

Good news for crypto communities and investors . Russia also following Japan , USA and South Korea. Happy.

…și preferatul meu:

This is great news!! this wont only protect investors but might bring stability to the market

Poate ziceți că am filtrat eu comentariile cele mai cretine dar sunteți liberi să dați click pe linkul de mai sus și să le citiți și pe restul. 85% sunt în același ton: ”vești bune”, ”protejează minerii”, ”devine legal deci e OK, că legea înseamnă stabilitate”. Oameni care încearcă să se auto-convingă că izbirea repetată a unei balalaice peste meclă face bine la ten. Ăștia sunt aceiași oameni care pufăie superior când un bancher de pe Wall Street trage semnale de alarmă cu privire la volatilitatea Bitcoin și urlă că băncile sunt invidioase că pierd comisioane…

Harașov.

Răzvan încă nu se poate opri din râs când vine vorba de Bitcoin

Știre de acum nici jumătate de oră. Niște cineva (grație libertății oferite de moneda virtuală nu vom afla niciodată cine) au dat cea mai mare spargere din istoria monedelor virtuale. În Japonia. S-au furat așa – vreo $400 $723 milioane în monezi Ripple (alea despre care spunea lumea că-s mult mai mișto ca Bitcoin și că astea sunt viitorul, nu restul celor 1800 de monezi virtuale). Ăia de la Coincheck își liniștesc clienții:

”The Japanese exchange also said that it was “working hard to secure client assets”, and that it doesn’t know how many total coins were lost, adding that it was not clear if NEM losses were internal or external.”

Permiteți-mi să traduc: ”acum că au dispărut patru sute de milioane de dolari din banii voștri lucrăm intens la securizarea banilor voștri; nu știm exact cât s-a furat și probabil nu vom afla niciodată; nu știm nici măcar dacă e pe interior sau exterior; nu știm chestii; ne pare rău.”

Nu înțelegeți voi tehnologia Blockchain. Nu pricepeți voi ce înseamnă viitorul, libertatea dată de criptomonede și cum te poți îmbogăți peste noapte cu ele. Momentan Bitcoin e la $11.000 bucata și scade împreună cu celelalte monezi birtuale. Vedem peste o oră.

You so funny! Me steal from you long time.

Între timp britanicii se gândesc să pună stop monezilor virtuale urmând modelul celor din Coreea de Sud.

Între timp, moneda mea virtuală PrazCoin își continuă ascendența uluitoare. Click aici ca să cumperi PrazCoin de la mine.

Să râdem iar de Bitcoin

Nu mă mai satur de știrile cu și despre Bitcoin. Ori de câte ori am chef să râd caut ultimele știri despre moneda virtuală. Și dau peste chestii super-amuzante. Hai să le luăm – de exemplu – pe cele de azi. Începem cu faptul că Bitcoin e pe la $10.000 și ceva. Iar. ”Dar cum? Toate știrile spuneau că își revine”.

Hai să ne uităm peste evoluția lunii:

Arată sănătos, zic.

Între timp lumea vinde și fuge. Cam ca și ăia de la Stripe care se lăudau acum ceva vreme ca fiind ”primii ăia care plată Bitcoin”. Un fel de PayPal care-ți permitea să faciplăți și-n Bitcoin. Cu accent pe ”permitea”, pentru că știre azi: ”Stripe is giving up on bitcoin as a payment method”. Și de ce? Păi pentru că – citez – ”By the time the transaction is done, the price of bitcoin could have changed”.

Putem să ”ahahaha” în cor?

În 2014 CEO-ul Stripe rupea cămașa de pe el că Bitcoin trebuie adoptat pentru că e simplu și facil și alea. Acum – citez – ”the company said it doesn’t make sense to keep allowing merchants to accept a payment method that no one wants to use”. Trololel.

O altă știre mișto de tot, proaspătă, tot de azi dimineață: ”Benebit ICO Does a Runner with $2.7 Million of Investor Funds”. Pe scurt, niște cineva și-au făcut un website și-au început să accepte tranzacții cu monezi virtuale: Bitcoin, Litecoin, Ethereum, Dodge, PrazCoin și alte chestii. Erau printre cele mai bine cotate site-uri de acest gen, rating high, grad de încredere înalt, chestii. Până ce și-a dat seama cineva ieri că pozele consiliului de înființatori erau ale unor învățători de la o școală de băieți din SUA (o clipă să mă opresc din râs). Moment în care ”consiliul” a dispărut cu 2,7 milioane de dolari. Unii zic că 4 milioane. De-aia e mișto moneda virtuală – nu știi niciodată cât ai pierdut defapt.

Noroc că tehnologia permite anonimizarea tranzacțiilor, ceea ce în traducere liberă înseamnă că tipii nu vor fi prinși. Citez din articol (pe care merită să-l citiți): ”Our hearts go out to those who might have lost their funds to this project”; ”On paper, Benebit looked legit, having been active on Twitter for over a year”; ”trust no one”.

Cu alte cuvinte ”ne rugăm pentru voi” și ”dar… erau activi pe Twitter”.

Dar e OK. Un ”expert Bitcoin” zice că Bitcoin va atinge un milion de dolari bucata. Îmi plac oamenii optimiști. Îl citez pe tip cum se auto-încurajează: ”Right now it’s 10,000, it will go 100,000 and then 200,000, 500,000”.

Așa – poc: 10-100-200-500-milion_cu_milion. Desigur – în interviu tipul omite să spună că acum nici o lună prețul fusese dublu. De-aia zic că-mi plac oamenii optimiști: ei văd jumătatea plină a paharului.

Nu știu dacă am amintit asta și-n articolul anterior, dar sunt sigur că am scris-o pe Facebook: Bitcoin-ului îi mai dau 5-6 luni. Și cred că-s generos când scriu asta. Văd online discuții despre plăci video și oameni care calculează câte să-și cumpere (cinci? șase?). Cam cum calculau românii câți bani să investească în Caritas prin anii ’90. Ăștia tineri nu știu de Caritas; ei știu de plăci video. E OK. Vor putea juca League of Legends (sau ce se mai joacă lumea azi) de șase ori mai bine.

Închei ca de obicei: sunt un invidios care nu pricepe tehnologia, ce înseamnă pentru viitor și ce-i aia ”criptomonedă”. *raises glass*

Textul ăsta despre Bitcoin l-am scris râzând

Mă distrează isteria Bitcoin. Vă scriu acum ceea ce pentru mine e la mintea cocoșului.

Bitcoin n-are nimic în spate. Zero. Dacă monedele altor țări se bazează pe aur, petrol, bunuri ca să argumenteze existența bancnotelor specifice și – implicit – a valorii lor, Bitcoin are în spate mămăligă. Ba nu – stai – că se bazează pe ”minare”, care e o chestie care cică întreține ecosistemul. Gen tu consumi curent ca să faci calcule complicate și ești recompensat cu criptomonede.

Stai. Ce?

Poate vă întrebați ce rost au calculele alea făcute de CPU sau placa video. Păi… ”întrețin ecosistemul”. De chestia asta e dată valoarea lor. Mai pe românește, cultivi praz ca să asiguri sustenanță industriei prazului care te recompensează cu praz pentru chestia asta. Bun – ce-i drept, tu pierzi niște timp pe câmp și-ți obosești caii și tocești sapa dar hei – ești răsplătit măcar pentru chestia asta.

Cu praz.

Ce mă mai distrează e cum oamenii se încurajează unii pe alții că toate criptomonedele astea sunt viitorul și că piața își va reveni. După ce în decembrie atinsese $20.000, bitcoin a scăzut brusc ieri sub $10.000. Există în jur de 1.800 (o mie opt sute) de criptomonede în circulație și absolut toate au plonjat ieri și alaltăieri. Heck – îmi fac și eu propria criptomonedă. Am să-i spun ”Tocăniță Coin” și-am să-i atribui valoarea de 174 RON. Așa – de la mine, că-s om generos. Spre deosebire de Bitcoin, Litecoin și alte criptomonede, a mea va avea în spate tocănița și în ea-i va sta puterea. Cu cât minezi mai multă tocăniță, cu atât mai vertiginos va crește valoarea Tocăniță Coin.

Al treilea lucru care mă distrează e argumentul ”dar ți-ar fi plăcut acum să ai 300 de bitcoini, eh?”. Joc pe care-l pot și eu juca: ”ți-ar fi plăcut să vinzi la $20.000 în loc să investești și mai mult ca acum să pierzi jumătate din tot ce-ai avut, eh?”.

Mie mi se pare că oamenii nu înțeleg câteva chestii elementare de economie. Prima ar fi că orice (criptomonedă, praz sau potcoavă din plumb) nu poate supraviețui dacă se naște din eter și valoarea lui e strict virtuală. A apărut bitcoin acum câțiva ani și acum valorează bani. Așa – poc. Nimeni nu se întreabă de ce, de ce anume e dată valoarea aia, ce susține valoarea respectivă. A doua ar fi că întreg conceptul e ”la liber”, ceea ce a dat naștere la 1800 de criptomonede. Cam cum ar apare acum pe piață 1800 de alternative la dolar. Nu una cum e Euro, de i-a luat ani să depășească dolarul; o mie opt sute peste noapte. Litecoin, Traincoin, Plumbcoin, MyCoin, YourCoin, Ethereum și alte nume mișto. Toate născute așa – poc – că a vrut un tip cu acces la net să fie. Și-a făcut ochelaristul criptomonedă și-a lansat-o pe net din demisolul casei părinților și acum 10.000 de oameni își pun plăcile video să ”mineze” PrazCoin.

Stai. Ce?

Al patrulea lucru care mă distrează în raport cu criptomonedele e chestia cu descentralizarea. ”Tu nu înțelegi, scapi de bănci, puterea e în mâna poporului!”. Pentru că versiunea socialistă a economiei a funcționat excelent în trecut – nu-i așa? De făceau statele-membre ale blocului comunist troc doar între ele, că Vestul era malefic. Iar cât China livra orez Cehoslovaciei iar Rusia petrol Coreei de Nord, România livra grâu Ungariei iar Germania cafea Iugoslaviei. Asta până ce Rusia i-a spus Chinei că nu mai are nevoie de oțel, că are destul, iar României i s-a spus că ajunge cu grâul iar Coreea de Nord brusc nu mai putea livra gingseng că nu mai exista cerere pe piață. Și-n tot acest tip capitaliștii malefici de peste ocean construiau blocuri-turn și-au râs cu muci când a picat blocul comunist.

Revenind la descentralizare și cum puterea e în mâna poporului de pe Internet, se întâmplă ce s-a întâmplat acum 100 de ani: Rockefeller a cumpărat, a vândut rapid în bloc, lumea s-a panicat și poc – criză financiară. Ce oprește o entitate comercială să cumpere treptat PrazCoin de $20.000.000 și să-i vândă brusc pe toți într-o zi de marți? Așa – ca să destabilizeze (dacă vrea) piața. Să se panicheze toți ca ieri și să vândă în draci până scade valoarea criptomonedei. Ceea ce provoacă iar un val de teamă și panică, ceea ce duce iar la ”să scap repede de tot ce-am investit” și ciclul se repetă până ce PrazCoin ajunge la un cent.

Amuzant – legat tot de descentralizare – e cum cred oamenii că întreg conceptul ăsta derivat din open-source (ne iubim liber, noi între noi, fără guvern și bănci) nu poate fi influențat de… guvern și bănci. Dă Coreea de Sud decret că ia în vizor PrazCoin? Poc – cade piața nereglementată peste noapte. Lol. Spune Putin că nu-i place ideea de monedă virtuală? Zbonc – PrazCoin scade de la $15.000 la $9.000. Pentru că totul e descentralizat, înțelegeți? E liber. Și funcționează la fel de bine cum au funcționat comunele hippie din anii ’60: trăim cu ce ne dă natura, fără autorități. A ținut… cât? Până și-a dat seama și ultimul hipiot că fără bani, Stat, bănci malefice și capitalism nu-și poate lua țigări?

Yeah.

Cam așa și cu descentralizarea, libertatea, alea-alea.

Ce nu înțelege majoritatea oamenilor e și faptul că lipsa unei entități centrale care să legifereze și – implicit – să emită moneda implică și scenarii amuzante precum următorul.

Eu, ca român, pot oricând să merg la bancă să schimb leul în dolari. Sau dolarii în euro. Exceptând țările din lumea a treia, cum ar fi Zimbabwe, banca e obligată să-mi schimbe valuta. Am amintit de Zimbabwe pentru că acolo s-a întâmplat o chestie amuzantă acum câțiva ani: s-a devalorizat dolarul din Zimbabwe în așa hal încât luni cumpărai o pâine cu 12 dolari, marți cu 5000 de dolari, miercuri cu 93.000 de dolari, joi cu un milion și tot așa. S-a depreciat moneda lor cu vreo 9000%, de apăruseră poze pe net cu oameni cărând roabe pline cu bani ca să cumpere două ouă. Așa că statul a făcut prima chestie care i-a trecut prin cap și a închis efectiv băncile, ca să nu mai poată lumea panicată să schimbe dolarul țării în dolari americani. Apoi, săptămâni mai târziu, au ”rezolvat” problema tăind vreo zece zerouri de pe bancnote.

Dar revenind la PrazCoin, pe scurt, eu teoretic sunt milionar în PrazCoin, averea mea ajungând la echivaletul a 20.000.000 de dolari (americani). Practic însă eu nu-i pot scoate pe toți mâine, dacă vreau ori dacă presimt că piața fluctuează periculos. Pentru că n-am o bancă virtuală din care să-i scot și ceau. Nu – trebuie ca cineva din sistem să fie dispus să cumpere de la mine PrazCoin și să-mi dea bani reali pe el. John vrea 2 PrazCoins de la mine, nu-i pot vinde 15. Așa că-i vând doi și caut alt cumpărător. Ceea ce duce la situații amuzante cu milionari în Bitcoin care postează screenshot-uri cu averea din garsoniera părinților. Pentru că teoretic au PrazCoin în valoare de $20.000.000 dar nu pot vinde decât pe bucățele, în funcție de când și cum vrea să cumpere altcineva.

Al V-lea lucru care mă distrează în legătură cu bitcoin și alte criptomonede este argumentul anonimității. Care e promovat ca o modalitate de a rămâne departe de ochii malefici ai guvernelor asupritoare, un plus pe care omul de rând ar trebui să-l aprecieze. Doar că atunci când MtGOX a picat peste noapte și au dispărut în ceață milioane, factorul anonimizare a devenit brusc un impediment. Pentru că n-ai cum să dai de urma banilor pierduți. Același lucru se aplică și în cazul micilor furturi, când i se fură unui parola de la wallet și-l sărăcesc rușii de vreo $30.000 băgați în bitcoin. Atunci, brusc, ar fi mișto să nu mai existe factorul anonimizare și cel de descentralizare, să poți da de urma hoților. Doar că n-ai cum, pentru că anonimizarea e un plus pe care-l aduce sistemul. Ți-a dispărut PrazCoin-ul din wallet? Sănătate multă familiei, csf n-ai csf.

Aș mai scrie despre isteria bulbilor de lalea din Olanda dar mi-e teamă că apare careva să-mi explice că Bitcoin e diferit pentru că valoarea lui e întreținută de plăcile grafice care consumă curent. Și cu toate astea, olandezul care și-a vândut casa pentru un bulb de lalea tot mai putea mușca din el a pagubă când a căzut brusc piața. Gen ”măcar să alung gustul amar din gură cu un alt gust amar”. Când vor pica toate criptomonedele (monezile?) astea în următoarele luni tot ceea ce-ți va mai rămâne să muști e factura la curent.

Care trebuie plătită.

Cu bani reali.

Spor la minat din partea unui invidios care nu înțelege cum funcționează cu adevărat sistemul. PrazCoin are viitor, spre deosebire de PotatoCoin căruia îi prevăd un viitor sumbru (thanks Zsolti for the link). Zice Zsolti că un prieten de-al lui a făcut moneda asta; așa – la mișto. Și lumea a început la un moment dat să facă tranzacții cu PotatoCoin. Gen… acum valorează bani. Am râs.

Biblia după Matei

La început a fost cuvântul. Iar cuvântul era ”lipideu”.
”Iar Ioanid se aplecă şi bău apă din urma copitei cămilei şi-şi vărsă stomacul în colb şi halucină la modul grande. Dar în a opta zi se făcu bine, aşa cum îi promiseseră vocile.”
În cea de-a treia zi Dumnezeu făcu omul și pliobitul iar ultimului Domnul îi dădu înțelepciune și cunoaștere iar omului focul și voia bună. Și le spuse lor ”Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru iar acesta e Edenul care l-am făcut”. Iar pliobitul spuse ”PE care”. Și în cea de-a patra zi dădu omului grădina Lui.
Avraam era înțelept, așa că-i spuse lui Matei: “Dacă ți-a intrat o așchie sub unghie și vrei s-o scoți mai ușor, poți deschide fermoarul de la pantaloni cu cealaltă mână.”
…și îi spuse lui Matei: ”Să ridicați sabia împotriva poporului din Canaan și să treceți prin ea toți bărbații iar pe fiicele lor să le luați și să le faceți roabe.” Iar Matei luă pe toate femeile lui Canaan și puse soldații să le apuce de picioarele drepte. Și le dădu roți să se țină de ele și soldații le împinseră să care tot grâul lui Canaan cu ele, iar Matei văzu că era bine.
”Soţia lui Ioanid era bolnavă şi umbla neregulat pe tavan şi vorbea anapoda. Şi se pogorî un înger la Ioanid şi-i spuse ”Cu mentă să o freci pe tălpi, cu ficat de miel să o hrăneşti, într-u Domnul să crezi”. Dar Ioanid simţi el că ceva nu-i kosher şi-i dădu Haloperidol. Şi asta mânie pe Domnul.”


”Să iei două din fiecare: două vulpi, doi elefanţi, două cămile, doi pinguini, doi câini, doi…” iar Matei, naiv, întrebă smerit: ”Dar Doamne, ce-s ăia `pinguini`?”
Iar Timotei vru să facă cuvântul Domnului cunoscut, dar nu i se propagaseră încă DNS-urile.
Şi Matei vru să-L spele pe picioare cu mir, dar n-avea în casă decât petrol lampant.
Vocea Domnului bubui deasupra lui Matei: ”Să iei un mosor de aţă, patru pari de opt coţi, două oale din pământ ars şi o coasă, şi din ele să-ţi faci o corabie ca tu şi neamul tău să supravieţuiţi”. Iar Matei o dădu pe ”Dar Doamne, cum să corabie eu din doar…” şi Domnul tună din nou: ”Fă cum ţi s-a poruncit!”
”Îmi voi putea salva regatul Doamne?” gemu Iftiofil în zori. Iar vocea Domnului bubui peste văi: ”Vei afla decizia mea la lăsarea întunericului”. Şi pe la amiază Domnul îl trollă şi-i luă vederea.
…iar împărăţia era a lui Matei, fiul lui Avraam şi al Filosteniei, din neamul lui Hubab, fiul lui Mahon şi a Filinei, tras din Anton, fiul lui Petre şi al lui Mihai.
Şi-atunci El le dădu pâine celor înfometaţi, dar era pâine graham.
”În faţa lui Ioanid, cei şase tâlhari îşi scoteau cuţitele. În spatele lui se întindea râpa. Avea de ales între moarte sau sex. Şi din acea zi fu cunoscut sub numele de Sfântul Ananghie.”
”Domnul îi luă lui Ioanid familia, iar Ioanid nu-şi pierdu credinţa întru El. Domnul îi luă lui Ioanid casa, iar Ioanid nu-şi pierdu credinţa întru El. Domnul îi luă lui Ioanid hainele, iar Ioanid nu-şi pierdu credinţa întru El. Domnul îi luă lui Ioanid auzul, iar Ioanid nu-şi pierdu credinţa întru El. Dar când Domnul îl lăsă pe Ioanid cu vreo 300MB de spaţiu, Ioanid simţi că se cam enervează.”
”Doamne, de ce mi-ai cerut să-mi sacrific cei şapte copii şi să-mi dau foc la colibă?” întrebă Ioanid. Iar norul de fum bubui: ”Pentru că sunt Domnul şi Dumnezeul tău şi toate au un rost lol.”
”Trei zile se rugă Ioanid pentru un jug, căci cel vechi se rupsese şi nu avea cu ce să-şi hrănească familia. Şi-n cea de-a treia zi Domnul îi dădu un toner Epson.”
”Soldaţii împăratului îl îmbiară pe Ioanid cu vin. Dar Ioanid era altfel şi el bău doar peşte.”
”Ioanid se întoarse de pe munte şi făcu aşa cum văzuse în vis: se împreună cu Raelah, Fatima, Peronia, Rebeca, Maria, Saluba. Dar pe Satarah n-o mai vru, că avea trei sâni şi-i provoca greaţă. Şi asta mânie pe Domnul.”
””Doamne, cum să-mi salvez familia?” gemu Ioanid. Iar din piatra muntelui auzi o voce: ”Ia trei coţi de sfoară şi apă curată din inima Iordanului şi jumătate de corn de rinocer şi cremene din tărâmul lui Hamam şi amestecă-le în cantităţi egale şi bea.” Iar Ioanid întrebă ”Dar Doamne, de unde fac eu rost de corn de rinocer?” Şi vocea îi spuse ”Nu ştiu, lol, dar e strict necesar.””
”Raelah aşteptă ca soţul ei să adoarmă şi-apoi făcu aşa cum îi spusese norul de lumină: îl unse pe Ioanid cu mir şi-i puse pământ la cap şi apă la picioare şi presără deasupra lui lâna a trei oi neprihănite. Iar când Ioanid se trezi, realiză cu tristeţe că Raelah nu era cu toate ţiglele pe casă.”
””Ia cel mai rapid cal al tău şi hrăneşte-l cu jar şi mergi în tărâmul lui Hamam să-ţi cauţi soţie.” Şi Ioanid luă cel mai rapid cal al său şi-i dădu jar şi calul muri.”
”Ioanid îşi puse credinţa întru Domnul şi jucă cei doi boi ai tatălui său. Apoi îşi dădu tunica cea nouă. Apoi o jucă pe Raefa şi pe cele şapte fiice ale sale. Apoi prinse tromf, dar era prea târziu.
”Să iei jumătate de crap şi să-l tai pe verticală. Şi să iei un pumn de măsline şi un pumn de sare şi să iei şi un cot de praz şi să le toci mărunt pe toate şi să le fierbi. Şi va arăta hidos, dar tu să mănânci. Căci unul este Dumnezeu.”
””Doar din pizza cu ardei iute să nu mâncaţi” le zise Domnul. Dar ei mâncară. Şi Domnul îi pedepsi crunt a doua zi în zori.”
””Să faci totul aşa cum li s-a spus strămoşilor tăi să facă, şi altfel să nu faci” se auzi din nori. Dar Ioanid bifă FAT16 la tipul de partiţie şi-şi buși install-ul.”
”Opt ani trudi Ioanid la construirea templului Mielului. Şi-n a opta lună a celui de-al optulea an, în cea de-a opta zi, căzu răpus la pâmânt. Şi o lumină se iscă deasupra lui şi coborî la el un înger şi îngerul era lumină. Şi-i puse încet mâna pe frunte lui Ioanid şi-i şopti cu blâdeţe ”Te traji pă cur bă fraiere?”. Iar Ioanid se puse iar să toarne cărămizi din lut.”
”La uşa lui Ioanid veni un pribeag, şi pribeagul îi spuse că e trimis de Domnul. Şi Ioanid îi dădu apă şi lipie şi ulei de măsline iar pribeagul îi mulţumi şi i-o ceru pe fiica lui. Şi Ioanid simţi că ceva nu-i kosher în toată treaba asta.”
”Ioanid râvnea la Raelah, că era frumoasă şi fiica şefului de trib şi născută sub o stea norocoasă. Dar Ioanid era născut în Capricorn, şi n-o putea avea.”
”Cereţi şi veţi primi de la Mine. Şi ei cerură intrare în Împărăţia Veşnică, dar doi cerură o şaorma cu de toate.”
”Si acum acestea trei raman: credinta, speranta si Internetul. Dar cea mai mare dintre acestea este Internetul. Aşa a zis Matei.”
”Şi se făcut rug de foc noaptea şi nor de fum ziua şi-i spuse lui Ioanid: ”Eu sunt Domnul care îl slăveşti!”. Iar Ioanid zise ”PE care.” Iar Domnul îi dădu lepră.”
”În a opta zi făcu dragonii, unicornii, sirenele şi punctul G. Dar le ascunse pe toate bine de tot, ca nimeni să nu le poată găsi.”
”Şi-l luă pe lepros în casa ei, şi-l îngriji, şi-i dădu apă, şi-i spălă rănile cu apă sfinţită. Şi-n cea de-a şasea zi făcu şi ea lepră.”
”Să iei o parte din tărâmul filistenilor, o parte din regatul lui Hamam, iar tot restul să-l iei de pe torenţi.”
”Iar sătenii îl batjocoriră. ”Ciungule!” îi strigară. ”Ologule!”, râseră de el. Şi Ioanid îşi ridică ochii spre cer şi se rostogoli mai departe, căci Domnul era cu el.”
”…şi sapă fără de unelte în glodul de dedesubt. Sapă un cot, apoi doi coţi, apoi trei coţi, apoi patru. Iar după patru, vei da de fundaţie. Şi acea fundaţie să fie a ta.”
”Şi-i spuse lui Moise: ia un par de doi coţi şi un altul de trei coţi şi înfige-le în deşert şi fă poartă din ele. Şi poartă făcu.”
”Şi-L unse cu mir şi-i sărută picioarele şi avea gust de mentosan.”
”Şi tot ce are copita despicată, nu o dată, nici de două ori, ci de trei ori să fierbeţi, cu doi pumni de sare şi un vârf de unt, să pătrundă bine aromele în carne şi să-i placă lui Dumnezeu. Aşa a spus Matei.”

News from the Interzone – 16 ianuarie 2018

Azi e zi de citit. După ce-am aberat la greu pe Facebook dimineața cât mi-am băut cafeaua mă simt în formă după doar patru ore de somn.

Văzând haosul politic din țară mi-am zis ieri că n-ar strica să depun actele pentru cetățenia maghiară. Nu de alta dar Debrecenul e la doi pași și nu știi niciodată când trebuie să fugi peste graniță pentru că tocmai s-a anunțat că ne-a dat UE afară. Așa că Isten eltesse a magyart și Dumnezo’ cu mila, că vorbesc fluent limba în trei accente și-mi va fi de folos când România se va înfrăți cu Belarusul.

Și m-am pus într-o seară să desenez, că mă usutrau ochii de la ecranul laptopului. N-am avut radieră așa că a ieșit ce-a ieșit. N-am mai desenat de ani de zile.



În rest au început să-mi vină pachetele de pe Aliexpress. Am avut un shopping spree în decembrie, înainte de Crăciun. Iar ieri am făcut iar somon afumat cu mujdei, salată de varză, roșii, ceapă călită și fishsticks crocante.

News from the Underground – 14 ianuarie 2018

Mă uitam peste ce condiții de emigrare sunt în țările civilizate, acum că Trump a decis că SUA va impune un sistem de puncte similar cu cel australian. Nu că mă bate deocamdată gândul de emigrare, dar așa – din curiozitate mi-am făcut testele pentru SUA, Canada, Noua Zeelandă și Australia. Așa – cu worst case scenario (gen nu iau punctaj maxim la testul de limbă ci punctaj mediu) ca să văd ce iese. Și le-am trecut cu brio pe toate. Nu că aș avea probleme cu engleza și n-aș fi capabil să obțin un punctaj decent la un Toefl sau ceva echivalent (apropos – costă cam 200 de euro un test Toefl), dar am zis că merg pe scenariul pesimist.

Și-apoi m-am uitat să văd de ce am șanse să obțin vizele alea și-a reieșit că toate țările astea caută oameni cu studii superioare în domeniul în care vor să profeseze. Dacă aș fi vrut să merg în SUA sau NZ ca și bucătar sau inginer, cel mai probabil nu m-ar fi primit cu studiile din IT și psihologie. Nu mi-ar fi ieșit la punctaj. Dacă merg însă ca psiholog sau om în IT deja sar lejer peste limita de puncte cerută. Pentru că 33-50% din punctajul ăla e dat de studiile superioare în domeniul în care vrei să lucrezi. Tabel mai jos: cât valorează educația în domeniu (în puncte) din totalul de puncte cerut de fiecare țară. Cred că n-ar strica să fac un masterat în IT în paralel cu doctoratul de sociologie, just in case. Nu de alta dar în IT poate am șanse să fac mai rapid bani peste hotare decât cu psihologia, mai ales că bănuiesc că în cazul psihologiei trebuie niște echivalări ca să te accepte ăia în omonimul lor al Copsi.

Și am făcut iar haleală ieri seară: paste carbonara cu extra tomato sauce și niscaiva smântână.

Dar ce m-a preocupat zilele trecute a fost Urumi – o armă indiană absolut brutală. Aparte de un costum de cavaler medieval sau un pistol nu găsesc nimic cu care să poți contracara chestia asta. E o sabie cu lamă flexibilă de vreo 2cm lățime și 1,6m lungime. Lama e de obicei din oțel ascuțit dar s-au găsit și variante din cupru. Urumi poate avea una, două, trei sau mai multe asemenea lame atașate unui mâner. Până la 24 din câte am citit. Iar lungimea e și ea variabilă, cu unele asemenea săbii depășind patru metri în lungime. E deosebit de folositoare atunci când te înfrunți cu mai mulți oponenți.

Într-un clip am văzut cum un tip a tăiat nouă pepeni suspendați în jurul lui în sub o secundă. E pur și simplu terifiantă, eficace și greu de manevrat. Riști să-ți tai singur nasul sau gambele dacă nu ai antrenament. Partea bună e că adversarul nu prea are ce face, fie că are scut, fie că nu. Pentru că lamele alea se curbează dincolo de marginile scutului atunci când îl lovesc și-i secționează mâna. Asta ca să nu vorbesc despre zgomotul infernal pe care-l face un Urumi când pocnește podeaua sau ce impresie lasă în celălalt când vede vreo 3-4 fâșii de oțel întortocheate cum grăbesc spre el.

Luna apune întotdeauna în mare

Textul ăsta a fost publicat în antologia zombi a celor de la Editura Milennium Press prin 2013. Nici până în ziua de azi n-am primit banii pe el și nici copiile mele de autor din antologie (mulțumesc Horia Nicola Ursu). Așa că povestirea asta cu zombi e de azi gratuită.

La început au fost știrile, și mai toate anunțau aceeași chestie. Crainici cu voce gravă incantau pe fundalul în reluare al spitalelor despre cifre în creștere, arii de răspândire, simptome. Cuvinte precum ”incubație” ori ”steril” au ajuns să fie repetate cel puțin la fel de des ca ”impact economic” sau ”financiar” din zilele bune ale omenirii.

Închiderea primelor granițe a fost mai mult un gest simbolic. Ceva care să aducă un strop de speranță în rândurile familiilor crispate din fața tuburilor catodice. Ceva menit să imprime un dram de liniște și siguranță plătitorilor de taxe. Canale de televiziune regurgitau vorbele celor de la radio, cei din radio urmau indiciile celor din presa scrisă iar Internetul condimenta cu zvonuri evenimente care urmau să se transforme în certitudine. Se discuta despre linii lungi la pompele de gaz în Statele Unite, de rafturi goale în supermarketuri, de un trafic de organe întețit în China, acum că spitalele refuzau să mai primească noi victime.

În acele zile tulburi, vracii de ocazie au dus-o cel mai bine, iar puținul din cât mai însemna ”avere” în mintea lor urma să se tripleze în decurs de câteva săptămâni prin intermediul unor leacuri băbești. Se vindea ulei de gătit pe post de unguent la colț de stradă, apă dezinfectată prin parcuri, praf din vitamine pisate cu aspirină pe post de vaccin preventiv. Desigur că nimic nu funcționa, dar acele mici scântei de ”mai bine” au menținut lumea în loc pentru încă o lună sau două.

Apoi au urmat promisiunile. Asigurările. Județele au fost împărțite rapid în sectoare iar sectoarele în zone autonome aflate sub auspiciul Ministerului Sănătății. Se vorbea despre ”necesitatea de stopare” și ”igienizare”, ca și cum o serie de cuvinte pompoase ar mai fi putut să calmeze spiritele din România. Iar străverziii nu ajutau deloc.

Cei fără relații sau cu o situație materială precară au fost primii. Îi vedeai prin parcuri, tușind atunci când credeau că nu-i observă nimeni. Încercând să se așeze pe bănci ca și cum ar lua o pauză de la o plimbare istovitoare. Cu acel aer patetic de ”nu sunt bolnav” în priviri, emanând încredere și sănătate curată din toate gesturile. Lumea îi evita, tinerii se străduiau să nu-i privească în ochi când treceau pe lângă ei. Bătrânii erau cei mai periculoși deoarece nu-i puteai deosebi cu ușurință de cei infectați. Erau la fel de lipsiți de puteri, chinuiți de o viață de tutun ori bronșite, și era dificil să îi scoți din tagma celor slăbiți de boală.

Apoi au urmat suspiciunile. În tipicul mod românesc de a blama pe altul pentru problemele tale, vecinii au început să nu mai vorbească unii cu alții. În miez de noapte, prin pereții groși ai apartamentului îi puteai auzi cum șușotesc și freacă podelele cu dezinfectant, cum trântesc și caută și scot și închid și trântesc din nou. Fiecare bubuitură urmată de o tăcere mormântală, ca și cum ar fi dorit să se asigure că nu au trezit pe nimeni.

Cu toții eram treji…

Cu toții îi auzeam strângând, împachetând, deschizând ușa la ora cinci dimineața. Dacă te ridicai din pat apucai să-i vezi ieșind din parcare cu farurile stinse, portbagajul ticsit-ochi de haine, fulgi de porumb, jucării, cutii din carton cu fotografii vechi. După încă două săptămâni, migrările din plină noapte s-au mutat tot mai spre zori, astfel încât în scurt timp, familii întregi își cărau bunurile în văzul tuturor. Evitând ochii curioși adunați la ferestre ori pe palierele comune. Prefăcându-se că nu observă vecinii adunați la cafeaua de dimineață, privind tăcuți cum domnul Marius de la cinci lega cu corzi de alpinism pachetele și blănurile soției. Tușind pe ascuns în timp ce se prefăcea că verifică starea motorului.

Cei cu rude la țară au pornit spre sate. Cei din sate au pornit spre munți. Cei din munți făceau peregrinaje lungi spre suburbiile orașelor, cu toții încercând să caute un loc încă sigur. Un loc fără de halate albe și gemete și seringi cu scop multiplu.

În tot acest timp, parcurile abundau de umbre, odată ce zvonul că aerul curat curăță plămânii a invadat mințile oamenilor. Cete întregi de mame și copii și cărucioare și pensionari forfoteau cercuri-cercuri, înconjurând parcurile cât era ziua de lungă, plimbându-se printre băncile goale și tufișuri. Încercând să pară lejeri, ca și cum viața mergea mai departe în ritmul ei obișnuit. Nimeni nu avea curajul să se așeze de teamă că printre ceilalți s-ar putea afla un vecin, un coleg de servici care ar putea da vorba mai departe. Că doamna Eiben s-a odihnit pentru un sfert de oră, că era visătoare, că era palidă, că de-abia își mai trăgea sufletul. O clipă de neatenție, o țigară aprinsă oprindu-te din mers, iar a doua zi nimeni nu mai voia să ia masa cu tine. Îți pierdeai locul de muncă din cauza ”reducerii personalului pe fondul crizei mondiale”. La ABC-ul din colț te loveai de fața rece și neprimitoare a femeii care până nu demult îți punea deoparte zahăr și pâine, pe credit, fără întrebări adiționale.

Cafenelele erau tot mai goale seară de seară, stațiile de tramvai rămâneau murdare și pustii, piețele închise cu lacăte vechi și ruginite.

Apoi au urmat morții. Întâi câte zece, printre primii îmbolnăviți, în mare parte dintre cei care confundaseră tusea cu dependența de nicotină ori o răceală trecătoare. Cu sutele când spitalele – și așa precar dezinfectate – au devenit principalele focare de transmitere a bolii. Pe când decesele au ajuns să fie raportate în ordinul miilor, era deja haos.

Trenurile au încetat să circule prin martie, la ordinul cuiva din Ministerul Sănătății, totul pentru a controla propagarea și a limita zonele cu grad mare de infecție. Ceea ce guvernul nu și-a imaginat a fost că oamenii au găsit căi alternative de a se deplasa dintr-un loc în altul. În ciuda lipsei de benzină, căruțe trase de cai și vaci au început să împânzească autostrăzile. Care ticsite de oameni circulau în ritm lent, provocând mici accidente ici și colo, încurcând circulația ambulanțelor care mieunau inutil la intersecții.

De parcă graba unui stroboscop în albastru și roșu ar mai fi interesat pe cineva.

Oamenii se luau la încăierare din cauza unui cauciuc spart, a unui rezervor gol. Furturile de benzină s-au întețit până în punctul în care poliția a primit ordin să deschidă focul asupra oricărei persoane care s-ar fi putut îndrepta spre o cisternă păzită ori o conductă care ieșea din rafinărie. Nu că asta ar fi oprit pe cineva, dar guvernul insista că siguranța și protecția cetățeanului român primează înainte de toate.

În iulie, România arăta ca o țară aflată la mijlocul unei dictaturi militare. Câteva tancuri fuseseră scoase la vedere ca să calmeze spiritele iar armata își făcea veacul pe câmpiile de lângă autostrăzi. Acolo unde șoferii apatici puteau să se trezească la realitate când treceau pe lângă șaisprezece răcani cu muci la gură, cu toții sprijiniți în baionete ori întinși pe spate în jurul unui brancardier care fuma sub soarele torid. Și vorbind de armată, ofițerii și-au luat lucrul mult prea în serios. Ținuți la rece după șaizeci și cinci de ani de pace și calm relativ, toți acei colonei anchilozați care n-au apucat să demonstreze nimic în întreaga lor viață s-au simțit datori să arate populației exact ce valorează armata română. Întregi sate au fost golite la ordinul câte unui locotenent-colonel în rezervă și transformate în barăci improvizate pentru câteva divizii de uniforme verzi. Intrările în marile orașe au fost baricadate iar trecerea se făcea pe bază de șpagă și buletin. Te costa trei rude de salam ca să te deplasezi la o mătușă bolnavă pe ruta Oradea-Beiuș, cinci dacă doreai să ajungi până la Cluj. Puteai face rost de un permis de trecere în întreaga țară cu o sacoșă de conserve și o sticlă de vin. Dacă mă gândesc bine, piața neagră de alimente n-ar fi putut fi nicicând la fel de înfloritoare precum a fost mulțumită Armatei Române. Toți acei militari aflați la depărtare de casă, servindu-și rațiile diforme prin corturi și șanțuri, cu toții dorind să simtă izul anului trecut când încă puteai găsi bere și rom ieftin prin magazine.

Fluxul de familii printre orașe n-a ajutat nici el prea mult la încetinirea pandemiei. Vasile pleca din Brăila, trecea prin Brașov și aducea în Harghita tuse și salivă acră atunci când își săruta pe obraz bunicii și nepoții de gradul al doilea. Cum mai toată lumea credea că la sate vor fi feriți de infecție, țăranii au găsit prilejul de a-și vărsa pe orășeni toată mânia acumulată de-a lungul deceniilor de segregare socială. Inventând la început nume amuzante pentru tații care-și împingeau copiii pe uliță, cu cravata fluturând în vânt. Apoi strigându-le de dincolo de gard sloganuri electorale, confundându-i cu membri de partid. Apoi punându-se de-a dreptul în calea lor când dealurile din împrejurimi au început să devină pestrițe de focuri de tabără, pe măsură ce avocatul de la oraș învăța că străbunica aceea pe care n-o mai văzuse de doisprezece ani era moartă de mult iar casa ei intrase în descompunere.

La Timișoara, treptele marii catedrale erau pline de oameni. Cu toții așteptând să treacă de cordonul de polițiști și pompieri, scoși în stradă să mențină ordinea. Cu toții sperând să prindă o gură de apă sfințită și să sărute crucea arhiepiscopului ca să fie feriți de rele. Și boală. Cu toții plecând spre case cu buzele mânjite de saliva celui de dinainte. N-a durat mult până ce Timișoara tușea în miez de noapte din fiecare ungher al ei…

Apoi Sibiu. Constanța. Pitești.

Primul oraș cu adevărat izolat a fost Iași. Multitudinea de credincioși a reușit să răspândească maladia cu o viteză înspăimântătoare, zona fiind delimitată de armată în doar două zile. Închisă ermetic – nimic nu iese, nimic nu intră. Câmpiile din Turda, grație reportajelor care nu conteneau să difuzeze imagini despre isterie, înfățișau corpuri învelite în cearceafuri, dispuse ca sardinele pe marginea drumului. Cu groparii săpând necontenit în spatele lor și câte doi-trei preoți cu mască medicală pe față recitând înfundat și stropind încoace și-n colo.

Cei care au murit primii au fost cei norocoși. ”Al doilea val” – cum îl numea presa la vremea respectivă – a venit prin toamnă. Se părea că unii dezvoltaseră rezistență în fața bolii și acum ieșeau din spitale pe propriile picioare. Înconjurați de rude, duși pe umeri ca învingătorii unei bătălii care păruse fără sorți de izbândă. În octombrie, îi puteai recunoaște de pe la televizor ca studentul care dăduse interviu despre ororile din spitale ori bătrânul care oferise speranță atâtor altora când se dovedise că era doar asmatic. Bătrânul și studentul și mama celor doi copii care o strângeau în brațe pe ecranul televizorului stăteau acum pe bănci, în parcuri. Privind în gol, drept în față, cu gura întredeschisă, impasibili la privirile aruncate de trecători. La colțul buzelor li se formase o spumă fină, probabil salivă, care scotea mici bulbuci agitați ori de câte ori răsuflarea își făcea rondul din două în două secunde. Iar când bulbucii au dispărut brusc, nimeni n-a observat că pieptul tinerei care de-abia fusese externată încetase să se mai apese și ridice ritmic, cu toate că ochii clipeau din când în când, umezind retina dintr-un impuls ancestral, genetic.

Îi puteai recunoaște pe stradă sau prin baruri.

Străverziii.

Erau singurii fără urme de teamă în priviri. Singurii calmi, singurii sereni, singurii care nu se târguiau la colț de stradă pentru o conservă de pește ori un pachet de biscuiți. Din când în când îi puteai surprinde ridicându-se, apoi așezându-se la loc cu gesturi mecanice, apoi ridicându-se din nou și pornind cu pași nesiguri spre o destinație numai de ei cunoscută. Cu ochii goi privind drept prin tine, degetele moi atârnând pe lângă corp, bărbia vag căzută în piept. Inițial s-a vorbit de șoc post-traumatic, depresii, lipsă de hrană. De-abia când străverziii s-au înmulțit au fost adunați de pe străzi și înghesuiți în secții speciale, încropite rapid la marginea orașelor și comunelor. Studiați, comparați cu cei din alte țări. Cu pielea acoperită de o febră rece și gura uscată și urât mirositoare.

Primul medic care a pus diagnosticul corect unui străverziu era să fie linșat pe loc de familia acestuia. Era vorba despre un bărbat de patruzeci de ani din Arad care încetase să mai vorbească în urmă cu patru zile și care fusese găsit pe malul unui râu dinafara orașului. Doi soldați l-au dus la cel mai apropiat centru medical unde un verișor deja interoga personalul de acolo repetând semnalmentele bărbatului ca o mașinărie stricată. După încă două zile, când familia făcea cerc în jurul patului, un medic obosit și murdar l-a prins de încheietură, i-a ascultat pieptul cu stetoscopul și l-a declarat mort. Totul sub privirile obosite ale străverziului așezat într-un scaun în mijlocul lor.

În mod ciudat, televiziunile din țară n-au raportat incidente similare, ocolind subiectul și concentrându-se mai mult pe situația externă, ca o ultimă încercare de a păstra calmul populației. Între două reclame la șampon de păr, posturile TV discutau în talk-show-uri despre închiderea granițelor Ucrainei și starea de alertă impusă în Elveția. Se vorbea despre cum rapoartele din Johannesburg încetaseră să mai vină, despre cum s-a pierdut complet legătura cu anumite părți ale Spaniei și despre retragerea trupelor de pace din Irak. Țările își adunau oamenii, bucată cu bucată, fiecare națiune pregătindu-se cum știa mai bine pentru cea mai grea iarnă de la începuturile ultimei ere glaciare încoace.

Uniunea Europeană mai exista doar simbolic, trimițând ici și colo ajutoare și cordoane NATO, atât cât să lase impresia că ajută cu adevărat.

Că situația era într-adevăr mai rea decât se prevăzuse a demonstrat-o incidentul din vama Borș, pâlnie de legătură cu Ungaria și locul în care guvernul a decis să impună o strictă și neconvențională barieră umană. Mașini blindate și tiruri puse de-a curmezișul drumului stăteau ca dovadă a încăpățânării puterii de la conducere de a limita accesul spre partea de vest a Europei. Două mii de soldați și în jur de cinci sute de alte cadre militare fuseseră poziționați în această zonă marginală a României, atât ca forță-tampon între restul țării și lumea dinafară cât și ca un simbol al stabilității în regiune pentru ochii americanilor și germanilor care preluaseră frâiele cercetării științifice medicale. În timp ce Statele Unite făcea apel la calm global, vama Borș a devenit unul dintre cele mai aglomerate și haotice puncte de trecere din țară. Mii de refugiați din alte colțuri ale României căutau să treacă pe aici în speranța că dincolo de graniță viața era mai sigură. Înghesuite în corturi improvizate, strângând la piept pașapoarte și cărți de identitate mânjite de nămol, familii întregi făceau zilnic drum până la cel mai apropiat punct al armatei doar pentru a fi întorși din drum. Amânați.

Cu haosul global în plin toi, transporturile de mărfuri au fost sistate aproape în întregime. Cu excepția câtorva elicoptere purtând crucea roșie distinctă pe fuselaj, nimic nu mai circula dinafară. În București și Cluj, aeroporturile au devenit spitale și morgi, cu sute de cadavre privind impasibile spre cer, întinse simetric pe pista de aterizare. Nu e de mirare că vama Borș, cu poziția ei geografică la o aruncătură de băț de Ungaria, a fost locul primei revolte civile. Rămași fără mâncare, cu satele dimprejurimi prădate și armata neacordând nici o mână de ajutor, un grup de femei și bărbați au încercat într-o seară să forțeze barierele. Primii care au trecut de ele au fost și primii secerați de gloanțe, cu restul împrăștiindu-se pe câmpii pe sub rafale de Kalașnikov. Dimineața, radioul a fost cel care a dat de știre despre victimele din vama Borș, iar de aici încolo s-a dezlănțuit iadul.

Doisprezece morți nu sunt îndeajuns pentru a opri teama unei întregi populații, așa că locul măcelului număra după douăzecișipatru de ore în jur de patru mii de oameni. Zece mii a doua zi. Doisprezece mii după aceea. Regimentul staționat acolo a fost suplimentat, dar imaginea a câtorva soldați în fața unui imens șarpe format din mașini și biciclete era cel puțin descurajator.

E amuzant ce consideră oamenii mai de valoare în vremuri de criză. Autostrada care ducea de la Oradea spre Ungaria era ticsită de mașini de diferite culori, cu portbagajele pline de playere DVD, televizoare cu plasmă, laptopuri, tacâmuri din argint și bibelouri vechi. Unii încercaseră să-și ia și mobila cu ei, atunci când valoarea în vechime a mesei din camera mare depășea valoarea sentimentală a fotografiilor de familie. Seturi de scaune legate cu frânghii deasupra capotei, mașini de spălat, saltele, schiuri, oale și ceaune. Tablouri înfățișând portrete de familie ori câte o bunică decedată, acvarii, așternuturi făcute sul. Povești ale câte unei vieți de om, vestigii pierdute ale unor vremuri în care totul mergea mai bine și singura grijă pe care un cap de familie o avea era să nu-și piardă locul de muncă.

Caravana s-a oprit la graniță, cu mașinile claxonând puternic cale de o jumătate de zi printre uniforme albastre și verzi, estompând sunetul făcut de megafoanele amplasate la ieșire și discursul menit să liniștească gloata.

Poate cea mai mare greșeală pe care a putut-o face guvernul la vremea respectivă a fost să recunoască înfrângerea atunci când a anunțat că fluxul de benzină și alimente va fi reluat. În toată acea valmă, foarte puțini fuseseră cei care se gândiseră că prima grijă pe care o vor avea în curând va fi lipsa mâncării. Conștientizarea lipsei a încins și mai mult gloata. Magazinele fuseseră curățate iar rafturile goale purtau încă cercuri în praful unde până nu demult stătuseră ultimele conserve și napolitane. Importul și exportul se opriseră de o lună iar cei care au făcut legătura dintre absența traficului și depozitele supermarketurilor după acest anunț s-au repezit înapoi spre orașe. Unii proprietari de magazine de cartier și ABC-uri de bloc își închiseseră afacerile și se retrăseseră cu marfa în apartamente ori case izolate. Numărând stocuri peste stocuri de gumă de mestecat, borcane cu murături și pâine râncedă dar încă bună de pesmeți. Gloate furioase de consumatori agitând bancnote s-au repezit să spargă vitrinele pustii, dând valma înăuntru în căutarea câte unui pachet încă nedesfăcut de pufuleți ori a unei ciocolăți uitate prin cotloane. În ziua anunțului, la lăsarea serii, străzile din marile municipii luceau de vălvătaia focurilor. Mici grupuri de tineri devastau restaurante, spărgeau mașini, cărau găleți de apă cale de opt etaje ca să umple cade și chiuvete uscate. Curentul funcționa cu intermitență, pâlpâind uneori ca un concert de licurici în noapte, alteori scăldând orașul în beznă cale de două ore lungi în care doar strigătele și focurile de armă mai animau străzile. În zorii primei luni din noiembrie, trotuarele reci din Satu-Mare erau pustii și umede. Poliția era de negăsit iar armata primise ordin să se retragă spre vama Borș, lăsând oamenii de capul lor. Spre amiază, șoselele s-au umplut de cei proaspăt-veniți de la țară: grupuri de oameni înveliți în pături, mergând agale prin mijlocul intersecțiilor, oprindu-se și discutând aprins în fața câte unei alimentări încă fumegânde apoi reluându-și drumul spre nicăieri. De la balcoane, cei rămași îi priveau în tăcere, fumând ultimele pachete de țigări, sorbind lichior și coniac ca să se încălzească.

Caloriferele s-au răcit brusc și în restul țării, cu o tentativă de resuscitare a încălzirii centrale din București în mijlocul lunii noiembrie. În capitală, ceea ce mai rămăsese din Poliția Română cutreiera străzile în grupuri de câte opt, cu degetele încleștate pe bastoane, gata să-și verse furia asupra oricărei persoane care le ieșea în cale. Căutând țapi ispășitori pentru situația în care se aflau, crăpând capetele oamenilor străzii atunci când dădeau peste ei ascunși prin Gara de Nord ori scări de bloc. Ici și colo, un străverziu îi analiza de la distanță înainte să pornească incert spre ei.

În Zalău, porțile penitenciarului s-au deschis pe 21 Noiembrie, cu gardienii rămași privind impasibili la grupurile de cămăși vărgate care căscau ochii la străzile pustii. În Cluj, găști rivale, foste societăți de pază, își discutau teritoriul în funcție de arme și zonele cu posibile rezerve de hrană. Nu a durat mult până ce exodul spre sate a început din nou…

Ultime bastioane de liniște relativă și prosperitate, satele au fost luate cu asalt de către cei de la oraș. Cu toții în căutarea acelei rude de care nu mai auziseseră de multă vreme dar care stătea la marginea comunei și avea porci sau capre. Șiruri lungi ocupau întreaga lățime a șoselelor în sunetul lor de picioare târșâite: bărbați și femei și copii înveliți în plăpumi și pufoaice, cu câte trei pulovăre trase pe ei și șosetele îndesate cu resturi de ziare și fân. Soseau câte cincizeci deodată în câte un așezământ, cerșind pe la uși, alergând după găini rebele ori câte o rață rătăcită. Pornind focuri de tabără noaptea și împărțind resturi de carne în deplină liniște.

Din când în când, șirurile se opreau ca să ocolească o țintă staționară care îi privea cu ochi goi și mâinile căzute pe lângă corp. Majoritatea medicilor dispăruseră din spitalele improvizate și se alăturaseră acestor mici grupuri, așa că străverziii erau liberi acum să cutreiere poienițele și drumurile de țară. Cu capetele dezgolite și coastele ieșindu-le de după câte un maieu murdar. Din depărtare semănau cu stâlpi mișcători care se deplasau pe verticală, câte o jumătate de metru pe minut, gura întredeschisă și un strop de salivă înghețată în colțul gurii. Îmbrăcați în halate care le cădeau pe umeri ori pijamale murdare de noroi, treceau pe lângă cei vii fără să-i bage în seamă, urmându-și drumul de melc spre cine-știe-unde. De-abia în decembrie, când unii străverzii mai slabi au început să se oprească din mers și să ridice privirea la tot ceea ce mișca, grupurile de refugiați au început să-i evite precaut. Ceva din privirea albă, acoperită de cataractă, nu prevestea nimic bun.

Violențele de la oraș s-au extins în sate. Întâi între vecinii care se certau pentru o cană de lapte proaspăt, apoi – după sosirea a tot mai mulți orășeni – între grupuri compacte pe care le puteai diferenția ușor după îmbrăcăminte. Orășenii erau istoviți, înfofoliți în haine pestrițe. Cei de la sat se încălzeau la focuri iscate în sobă, numărând atenți porumbul din grajduri și ouăle din cotețuri.

În Moldova, dreptatea s-a făcut cu vârful furcii. În Ardeal, cu lama toporului. Stânele de la munte avertizau trecătorii printr-un cadavru înghețat, spânzurat chiar la intrarea în așezăminte, dar nici măcar asta n-a oprit foamea. Cei care n-au murit de frig au luptat mai dârz decât cei care-și petrecuseră ultimele zile lângă o sobă încălzită. Mânați de disperare, aruncând bolovani prin geamurile caselor, înjurând pe cei adăpostiți înăuntru.

Județele s-au împărțit în comune independente, comunele în zone, zonele în străzi. Clanuri mici de câte trei-patru familii făceau rondul noapte de noapte ca să apere câte trei cai ori o turmă de oi înjumătățită. Totul printre carcase de automobile și autobuze părăsite.

La vama Borș, ca și-n alte fortificații de graniță ale țării, armata s-a împuținat până în punctul în care ultimii soldați căutau de mâncare printre corturile refugiaților. Cei cu familii și-au părăsit posturile și au luat calea drumului spre casă. Cine ar fi crezut că un lucru atât de fragil precum dragostea va ajunge să întoarcă pe dos o întreagă civilizație în plină dezvoltare? Că valori precum familie, curaj, dedicare, vor ajunge combinate în așa fel încât rețeta lor să echivaleze cu haosul, nesiguranța și barbarismul acelor prime zile… Alții, mai întreprinzători, vindeau litrul de motorină din tancuri pe câte o conservă de pateu ori câteva felii de cârnat. Așa se face că granițele au fost din nou deschise, cu sau fără voia guvernului care continua să facă asigurări și promisiuni, răspândind vești despre restabilirea situației în părți ale Europei. Asta n-a făcut decât să îndârjească și mai mult pe cei căutând o cale de ieșire din țară, așa că în decembrie, valuri de oameni au trecut granița pustie spre Ungaria, Ucraina și Bulgaria. Corturile au dispărut peste noapte, lăsând în urmă cadavre înghețate în posturi neverosimile, cu degetele curbate spre interior și pleoapele închise spre un ultim somn adânc. Granița s-a trecut în același ritm în care procesiunea din centrul țării a adus oamenii în pragul ei: pe rând, în grupuri mici. Cei rămași în urmă de-abia terminau de strâns ultimele bunuri care le mai rămăseseră când i-au văzut: sute, mii de trupuri mișcându-se agale, târșâindu-și picioarele prin zăpadă, mărșăluind în liniște dinspre partea cealaltă a liniei de demarcație. S-au oprit doar ca să întrebe într-o română stricată încotro e cel mai apropiat oraș și și-au continuat drumul spre Marea Neagră.

Cei norocoși au fost cei care au renunțat pe loc, în acea clipă, la ultima fărâmă de speranță care mai mocnise în ei de-a lungul iernii. În Ungaria, Austria, Germania, nu mai exista nimic. Doar refugiați și străverzii. Din spusele obosiților care poposeau pe marginea drumului existau două lucruri pe care orice om rămas în viață merita să le știe: că se zvonea cum că în Turcia guvernul rămăsese cât de cât întreg iar legea era încă aplicată, și că în vest existau rapoarte de oameni atacați de străverzii.

Poate un impuls rămas întreg în creier, zvâcnind între cutele materiei cenușii. Poate o amintire ancestrală, o nevoie genetică de hrană făcea aceste rămășițe umane să caute gustul cărnii fragede. De la germani am aflat că te puteai feri ușor de ei, alergând în jurul lor ori împingându-i la o parte cu un băț. De la italieni am aflat că cei mușcați se îmbolnăveau rapid și în curând începeau să nu mai răspundă la întrebările rudelor și însoțitorilor, mulți din ei fiind abandonați pe marginea autostrăzilor, cu ochii privind fix în soare și mâinile atârnând pe gheața de deasupra asfaltului. De la cei din Marea Britanie am aflat că monarhia căzuse. Că statutul insular al țării și vremea rea de la sfârșit de an transformase oamenii în bestii care nu se abțineau de la nimic pentru încă o gură de mâncare.

De Crăciun, România era întretăiată de un segment lung format din oameni de toate vârstele, o caravană a gerului care pornea din vama Borș, și înainta spre malul mării, un loc relativ sigur din punct de vedere al păstrării civilizației, dacă era să ne luăm după zvonurile care umblau despre restul lumii. Despre țările nordice nu se mai știa nimic. Statele Unite întrerupseseră orice legătură cu lumea dinafară, și nu se știa dacă decizia era voluntară sau forțată de împrejurări. Despre Asia se spunea că rezistase cel mai bine pandemiei, cu Japonia rămânând în acel moment țara cu cel mai mic număr de decese pe kilometru pătrat. Se vorbea de ciumă în fosta URSS și o nouă tulpină a virusului descoperită în Slovenia.

Rețelele de televiziune căzuseră pradă lipsei de curent, radioul era mut de săptămâni de zile. Veștile circulau din vorbă-n vorbă, cu mult diluate de la sursă și până la ultimul recipient.

Iarna a făcut mult mai multe victime decât pandemia. În ianuarie, marile orașe ardeau și le puteai vedea din depărtare fumegând din zeci de coșuri invizibile, tentacule imense ridicându-se la cer și unindu-se în nori negri de funingine. Noaptea, ghemuiți unii-n alții, supraviețuitorii ascultau tremurând bubuiturile din depărtare, încercând să deslușească focul de arme de explozia câte unui rezervor de benzină rămas plin.

Din când în când simțeai miros de friptură și o apucai pe alte cărări. În liniște, evitând focurile de tabără. Din când în când ajungeai în preajma lor mai repede decât te-ai fi așteptat și apucai să auzi urletele.

În urma ei, caravana de mumii lăsa pete pestrițe de corpuri. Unele încă tușind, altele nemișcate. Călcai peste ele ca să ajungi o jumătate de kilometru mai aproape de Constanța, acolo unde peste un milion de oameni spera că va găsi destul loc pe un vapor cât să-și salveze ceea ce mai rămăsese din familie.

Turcia. Mereu Turcia. Subiectul de discuție în fiecare seară până la ruperea Rândului a rămas țara tuturor promisiunilor. Acolo unde totul era bine, unde vom fi fost salvați. Nu conta că nu aveam cu ce trece o întindere de apă, nu conta că frigul era parcă mai ager cu cât primăvara se apropia. Turcia a fost cea care a ținut oamenii în viață până ce mâncarea s-a terminat.

Și atunci au început crimele. Întâi timid: un copil-doi dispărând în noapte din brațele mamei. Apoi bărbați în toată firea târâți în păduri în plină zi, luați din rând de câte șase persoane deodată și duși în locuri ferite vederii. Festinele lăsând pete imense în nămet, uriașe flori de mac închegate în jurul cărbunilor unui foc încropit la repezeală. În curând, cea mai sigură metodă de a călători era să te legi fedeleș de alte persoane ca să nu te trezești luat pe sus și înjunghiat în munții din apropierea Brașovului.

Rândul s-a subțiat într-atât din cauza bolii, a frigului și a foametei încât în apropiere de București mai rămăseseră în jur de 150.000 de persoane. Stârvuri vii cu degerături la picioare, suflând nori mici de abur prin nări, cu toții în deplină liniște urmându-l pe cel de dinaintea lui. Îmbrăcați în helănci trase peste salopete și uniforme militare, călcând gheața cu pantofi de lac ori adidași băgați în pungi de plastic. Vilele de la periferia capitalei erau scrum pe când primii spanioli au ajuns în apropierea lor, cu mobila fărâmițată și transformată în lemn de foc. Biblioteci întregi carbonizate, cauciucuri lansând în direcția vântului nori negri, toxici. Ici și colo, câte un străverziu apărea de după colțul unei case sau întindea mâinile de la etajul unei instituții publice, începându-și propriul peregrinaj spre cârdul de oameni care întețea pasul la vederea lor.

Problema cu oamenii, frigul și străverziii a fost că cei din urmă s-au luat după primele cârduri din capul coloanei. Brusc interesați de mișcarea dintr-un mediu altminteri mort și static, s-au îndreptat în cete spre șosele, ieșind de printre dărâmături: femei goale, copii, bătrâni – toți cu ochii goi și legănându-se spre grupurile obosite. Tot ce puteai face era să grăbești pasul ca să nu-i lași să te prindă din urmă.

În prima noapte de la atingerea marginilor Bucureștiului, cel puțin trei oameni au fost mușcați de străverzii, forțând restul celor din grup să pornească din nou la drum cu luna deasupra capetelor și fulgi mari de zăpadă plutind lin dinspre ceruri. A doua zi, jumătate dintre supraviețuitori cădeau istoviți, privind neputincioși în urmă la capetele despuiate care apăreau de după dealuri și mașini. Apropiindu-se constant. Imposibil de lăsat în spate. Gonindu-i fără odihnă, fără discernământ, cu dinții clămpănind din depărtare și hainele rupte atârnând pe ei.

În luna martie, malul Mării Negre număra mai puțin de două mii de persoane, cu indivizi apărând răzleț pe străzi și făcând majoritatea să tresară suspicioasă. Puținele vapoare rămase pe mal erau întoarse cu fundul în sus, iar bărcile de pescuit dispăruseră de mult. Câteva case de vacanță ardeau, cu mogâldețe învelite în ziare și haine ponosite privind inerte la flăcările care mistuiau ultimele podele rămase intacte. Nimeni nu mai vorbea de Turcia.

Fără scop, înfometați și bolnavi, cei rămași în viață au intrat în oraș, scormonind prin scrumul ghenelor de gunoi; căutând saci cu mâncare în grădinile zoologice ce păzeau leșuri acoperite de piele de urs și leu și maimuță. Printre cele mai căutate lucruri se numărau medicamentele – de la vitamine și până la banala aspirină, tot ceea ce putea prelungi viața pentru încă o zi reprezenta monedă de troc între cei murdari. Apa potabilă era și ea o problemă, acum că iarna era pe terminate iar zăpada devenea cenușie pe măsură ce se amesteca în nămol și praf. Printre singurele magazine care mai rămăseseră cât de cât intacte se numărau pet shop-urile, iar seara ori în zori puteai vedea oameni recoltând conserve de pe eticheta cărora un câine sau o pisică zâmbea înțelegător. Oamenii smulgeau țevile din pereți în căutare de apă rămasă captivă de prin toamnă, demontau motoarele taxi-urilor parcate de-a curmezișul șoselei ca să ajungă la cei câțiva stropi meniți să răcească mecanismul. Se rugau pentru ploaie pe marginea pârâurilor în care stârvuri în descompunere lăsau șiroaie subțiri să le treacă printre dinți.

Constanța a devenit ultimul refugiu a ceea ce mai rămăsese din civilizația română, peticele de viață din restul țării numărând sub o sută de indivizi per grup – celule anemice încercând să mai reziste încă o noapte fără căldură, curent și hrană.

La câte un colț de stradă, un stâlp electric avea o șansă din zece să aibă atârnat de el un corp uman mumificat de vreme, o amintire a acelor prime zile de tensiune în care cete înverșunate încă își disputau teritoriile cartierelor.

Apoi a venit aprilie cu vântul lui rece și soarele apărând timid de după nori. Vestea că străverziii se înmulțeau în Constanța a gonit pe cei vii afară din dărâmături iar majoritatea și-a găsit refugiu în hotelurile și casele de vacanță de pe litoral. Scormonind constant după pachețele de zahăr și bomboane mentolate prin camerele cu pereți acoperiți de mucegai și funingine. Menținând o stare de veghe pentru orice mișcare ce s-ar fi putut auzi din hol. Privind cu suspiciune orice rană circulară de pe gâtul străinilor.

De obicei, dacă îi loveai în cap cu o țeavă din fier sau îi ghidai spre un canal deschis cu capătul unui par din lemn, străverziii erau ușor de înlăturat. Seara le auzeai gemetele nesigure răzbind prin noapte aidoma unor copii supradezvoltați. Le auzeai unghiile pipăind suprafața vitrinelor, scrâșnind metalul mașinilor rămase parcate de anul trecut.

În aprilie erau de două ori mai mulți, atrași de focurile de pe acoperișuri și zgomotele făcute de sticla spartă atunci când cineva încerca să ajungă la o geacă de piele rămasă intactă în vreun magazin sportiv. Bloc după bloc, cei morți înaintau sigur spre tot ceea ce mai avea sânge cald.

Odată cu dispariția ultimului câine vagabond, o mie de oameni au realizat că mâncarea era din nou o problemă. La lăsarea nopții au reînceput strigătele, focurile de armă. Peste panouri publicitare făcând reclamă la boabe de fasole cu pălării dixie-land, mirosul de carne arsă nu dădea pace copiilor care gemeau de foame, întrebându-și părinții de ce nu se pot alătura focului de tabără din depărtare.

Radioul cânta aceeași melodie monotonă a vidului acustic, cu ultimele baterii pâlpâind trist în tuburile lanternelor. Împinși tot mai mult spre mal de apropierea străverziilor, oamenii au început să se adăpostească în conducte de apă și șanțuri. Privind neputincioși la mare cu formează valuri de spumă rece sub un soare din cele pe care-l vezi în filmele cu tentă exotică. Nimeni nu avea curajul să pescuiască. Practica răspândită era să aștepți până ce unul mai curajos trăgea de undiță ca să scoată peștele la mal, după care îl atacai în număr mare ca să-i furi captura. Din când în când, apa aducea cu ea cadavre înfășurate în alge și fire de nailon – bucăți umflate de carne care se stabileau pe nisip și pe care pescărușii le evitau din motive bizare.

Când primul vapor a apărut în iunie, zeci de oameni au uitat de foame și pericol și au ieșit din ascunzători ca să dea bezmetic din mâini. Strigând și chiuind, fluturând steaguri făcute din cămăși și perechi de pantaloni. Cineva a spus că vasul purta însemnele armatei Armeniei iar la bord puteai desluși câteva staturi care trebăluiau agitate pe punte. În zare a apărut un al doilea vas, de data asta o ambarcațiune cu pânze murdare care s-a alăturat primeia, făcând un semicerc al cărui capăt ducea spre portul acum plin de lume. Le-a luat două ore să manevreze printre resturile care se căscau din mare precum niște aisberguri din metal corodat și lemn putred, apoi bărcile au fost lăsate la apă și s-au apropiat de mal. Și cu cât vâslele grăbeau ritmul, cu atât malul se golea de oameni, căci cei din ambarcațiuni erau la fel de slabi și prost îmbrăcați ca românii de pe uscat. Cu mâinile sprijinite de harpoane și săbii decorative și pari lungi, ascuțiți la capăt.

Dar ceea ce a pus cu adevărat lumea pe fugă a fost expresia ochilor triști care măsurau gambele dezgolite și antebrațele înfrigurate.

Iar în fața lor, printre clădiri, pupile acoperite de cataractă continuau să clipească tâmp.

News from the Interwebz – 11 ianuarie 2017

Am publicat un nou articol de psihologie pe site-ul săptămânalului Bihoreanul – ”Trauma afectează fetele și băieții în mod diferit”. Și m-am pus să citesc ”Social Media, Politics and the State” a lui Trottier & Fuchs, că trebuie să-i fac recenzie pentru doctorat. Am o tonă de cărți de sociologie pe care vreau să le citesc și n-am vreme.