Ana-Veronica Mircea's Blog
May 26, 2025
Traducere pentru Editura Univers – Sarah, Susanne şi scriitorul
Sarah, Susanne şi scriitorul (Sarah, Susanne et l’écrivain)
de Eric Reinhardt
Colecţie: Secolul XXI
Format: broşată
384 pagini
ISBN: 9789733418177
mai 2025
Redactare: _
Corectură: _
Copertă: _
Spicuire din prezentarea cărţii de pe site-ul editurii:
Sarah, o femeie inteligentă și sensibilă, cititoare pasionată, pe care soțul ei o aduce în pragul nebuniei, caută o idee salvatoare. Și găsește ieșirea ideală dintr‑o realitate care i-a devenit insuportabilă: ficțiunea. Întâlnirea ei cu scriitorul căruia îi propune să‑i transforme povestea de viață într‑un roman se dovedește a fi mai mult decât un proiect artistic interesant. Sarah se transformă în Susanne, personajul inspirat de ea, și în același timp descoperă o Susanne care o fascinează. Jocul între realitate și literatură trece granițele în ambele sensuri, într‑un du‑te‑vino care se accelerează progresiv, cuprinzându‑l în vârtejul său și pe cititorul acestui roman nominalizat la Premiul Goncourt.
Fragment din carte – neredactat :
Delicioase! Frânturile astea de materie picturală sunt cu adevărat delicioase! E posibil să sufăr mai mult decât crezi. Dar e sigur că nu sufăr cu lașitate și că hotărârea mea n-are nimic pueril sau prezumțios.
Mai ia câteva coji, Susanne dragă, vine inspiraţia, se face lumină, începi să vezi! E un miracol! O vezi pe călugăriță scriindu-și scrisoarea în izolarea chiliei sale și auzi ce murmură în timp ce scrie! O auzi, asta e! O vezi și o şi auzi!
Amintește-ți lecțiile de istoria artei, Susanne! Iconofagii! Da, ICONOFAGII! Când contemplarea nu e suficientă, trebuie să mănânci tabloul, fireşte! Dar cum de nu te-ai gândit înainte? Intensifici mesajul picturii prin încorporarea ei! Fă-o să-ţi apară în mintea ca viziune interioară, ca prezență imanentă, dar prin digestie! Da, prin digestie! Ce mediator e mai intim decât intestinul? Ochiul nu rămâne întotdeauna în exterior? O spune însuşi Lacan! Imaginea e în afara ta, ochiul, într-un anumit fel, e în afara ta și, chiar și când se formează în adâncul lui, imaginea rămâne exterioară și îndepărtată, distinctă de sufletul tău, de aceea, da, de aceea!
Mănâncă tabloul, Susanne! O văd pe călugăriță în chilia ei, scriindu-și scrisoarea! Asta e, o văd! Văd mica ei masă, cu clepsidra deasupra, craniul! Crucifixul de pe perete! Scăunelul de rugăciune, acoperit cu catifea roșie! Mai mănâncă niște coji!
Călugărița semnează și își ascunde scrisoarea! O văd revenind în galeria mănăstirii, străbate coridoarele lungi, coboară pe scări, îi dă scrisoarea sorei Clotilde! E un miracol, funcționează, funcționează, mai mănâncă niște coji, draga mea Susanne, mai mănâncă niște coji, mai sunt din belşug!
Ţi-aduci aminte de textul hagiografic bizantin de la sfârșitul secolului al VI-lea dedicat Sfântului Cosma și Sfântului Damian, pe care l-ai descoperit graţie profesorului tău de la École du Louvre, textul ăla ţi-a plăcut la nebunie! O doamnă din Constantinopol se vindecase de o boală a organelor interne după ce ingerase o licoare în care fusese dizolvată o pictură care îi înfăţişa pe cei doi sfinți! Se vindecase de mai multe ori prin mijlocirea lor! Aşadar, îi avea pictați pe un perete din casa ei și îşi petrecea ore întregi contemplându-i, nu se mai sătura să-i privească, așa cum faci tu cu tabloul tău, exact ca tine cu tabloul tău! Îi venera! Își venera tabloul! La ea acasă! Dar, într-o noapte – ţii minte? –, cu organele interne atinse de boală, fusese cuprinsă de dureri necruţătoare, se rostogolea în pat, suferința ei nu voia să înceteze, nu fusese niciodată atât de violentă! Cât de absurd e că nu ţi-ai adus aminte de textul ăsta înainte de noaptea aia? Și tu, ca și ea, ești pe punctul de a te rostogoli pe podea de durere! Durerea ta nu a fost niciodată atât de insuportabilă ca azi-noapte! Durerea neputinţei tale! A acestei nemiloase preocupări cerebrale! Care te închide într-o chilie din ce în ce mai mică de la o zi la alta! Femeia aia era în mare pericol, așa cum ești și tu în seara asta, așa că s-a dat jos din pat, s-a dus la peretele pe care erau pictaţi acei sfinți foarte înțelepți, a răzuit tencuiala cu unghiile, a aruncat în apă ce răzuise și a băut amestecul! Și a fost vindecată imediat, vizita sfinților a pus capăt durerilor ei! A fost vindecată imediat! Prezența sfinților pe pereți era totuşi prea externă pentru o vindecare izbutită! De aici ingestia! De aici ideea unei fuziuni organice cu imaginea! Corpul și organele interne, Susanne! Organele interne, da, desigur! Ingestia ca paradigmă a vederii! Ingestia ca paradigmă a vederii, dar cum de nu ţi-a trecut prin minte până acum! Ochiul nu se mulţumeşte să privească, ochiul mănâncă! Iar în epoca bizantină, femeile evlavioase mergeau până la a zgâria portretele sfinților ca să adune prafuri taumaturgice! Nu se mulţumeau să le mănânce din ochi, le încorporau! Și iconodulii, ți-aduci aminte, Susanne, de cursul despre iconoduli, preoții ăia care răzuiau culoarea de pe icoane și amestecau acel praf pictural cu ostia și cu vinul în timpul ritualului euharistic? Răzuirea ca act de sacrificiu! Dezvăluirea sensului și a viziunii, a adevărului interior, prin ingestie!
VEZI, ACUM! SUSANNE, ASTA E, VEZI TOTUL! EȘTI ÎN MĂNĂSTIRE!
Răzuieşte, draga mea Susanne, răzuieşte-ţi tabloul, răzuieşte-l bine, mănâncă tot ce-ai răzuit!
Jacques Marie Émile Lacan (1901-1981), psihanalist și psihiatru francez, cu contribuții remarcabile în domeniile psihanalizei, filosofiei și teoriei literare. (n. trad.)
Hagiografia este acea ramură a teologiei care studiază vieţile sfinţilor. (n. trad.)
May 22, 2025
Proza mea scurtă – Coincidenţă
Coincidenţă, o povestire (4256 de semne, inclusiv spaţiile = cu un pic peste 2 pagini standard) inspirată de un banc şi scrisă în anii ’90 , este acum inclusă în:
Revista online GALAXIA 42 nr. 58-59
apărută în mai 2025
Povestirea mea a apărut iniţial în volumul de autor Întoarcerea vrăjitorului (Pavcon, Bucureşti, martie 2019).
May 21, 2025
Proza mea scurtă – Va fi odată… Sper că niciodată!
Va fi odată… Sper că niciodată!, o povestire (5544 de semne, inclusiv spaţiile = aproape 3 pagini standard) scrisă în mai 2017 şi publicată iniţial, sub pseudonim, pe un blog obscur, este acum inclusă în:
Revista CSF EARTH nr. 39
editor: Constantin D. Pavel
editura: Pavcon
coperta: Adrian Chifu (asistat de AI)
mai 2025
Cuprinsul revistei:
EDITORIAL:
Educaţie prin SF – Constantin D. Pavel
PROZĂ SF:
Divinul algoritm – Adrian Chifu
Va fi odată… Sper că niciodată! – Ana-Veronica Mircea
Doi plus doi – Eugen Gomboș
Furnica de vid – Bogdan Mihai Bati
Arsenal – Marius Dichișan
ESEU:
Dincolo de granițele imaginației – Adrian Chifu
SCIENCE:
Speculații antropologice privind adaptările la spațiul cosmic – Mircea Băduț
INTERVIURILE CSF:
”Am învățat limba extraterestră” – Anamaria Borlan, intervievată de Dan Popescu
REPORTAJ CSF:
Povestiri despre oameni obișnuiți… cu SF-ul – Ovidiu Vitan
LUMEA BD:
Prudența – BD de Gabi Rusu
Dispariția batiscafului – Dumitru Ionescu – Dodo Niță
March 17, 2025
Traducere pentru Nemira – Răsăritul în ziua extragerii
Răsăritul în ziua extragerii (Sunrise on the reaping) de Suzanne Collins
Colecţia: Armada
Format: hardcover 130 x 200
368 de pagini
18 martie 2025
Redactor: _
Tehnoredactor: _
Prepress: _
Corector: _
Coperta: _
Redactor-şef: Marian Coman
Fragment din roman (neredactat):
În ciuda coastelor dureroase şi nu numai, mă bate gândul să şterg cu un pumn expresia întrebătoare de pe faţa lui Plutarch. Fiindcă aluzia e clară: nu întreabă doar de ce n-am stârnit în sala de gimnastică o rebeliune în miniatură. Se referă şi la Districtul 12. De ce ne lăsăm guvernaţi de brutele din Capitoliu? Pentru că suntem laşi? Pentru că suntem proşti?
— De ce vă resemnaţi, acceptând totul? insistă el.
— Pentru că aveţi puşti, răspunde sec Ringina.
— E vorba totuşi numai de arme? Vă garantez că reprezintă un avantaj. Pe de altă parte, când te gândeşti la simpla diferenţă numerică… districtele faţă de Capitoliu…
Plutarch ne priveşte meditativ.
Da, în 12, numeric îi depăşim cu mult pe Apărătorii Păcii. Mă gândesc la armele de care ne-am putea folosi. Târnăcoape, cuţite, probabil şi explozibili. Dar împotriva puştilor automate, a bombardamentelor aeriene, a gazelor şi a menajeriei de mutanți a Capitoliului?
— Nu cred că ne resemnăm, spun.
— Resemnarea e implicită. Acceptaţi condiţiile Capitoliului.
— Pentru că nu vrem să murim! mă răstesc. Chiar nu înţelegi?
— Ba da. Văd execuţiile prin spânzurare şi împuşcare şi foametea şi Jocurile Foamei. Înţeleg, răspunde Plutarch. Totuşi, nu cred că teama pe care v-o inspiră justifică aranjamentul ăsta în care am intrat cu toţii. Voi credeţi că da?
Ne holbăm la el. Nu ne tachinează, nici nu-şi bate joc de noi, ne întreabă cu toată sinceritatea.
— De ce sunteţi voi de acord cu aşa ceva? De ce sunt eu de acord? De altfel, de ce a fost toată lumea întotdeauna de acord? Fiindcă nu răspundem, ridică din umeri. Ei, e ceva la care trebuie să ne gândim.
Un fragment redactat puteţi citi aici.
January 22, 2025
Traducere pentru Editura Univers – Ieri. Nu contează
Ieri. Nu contează (Hier. C’est égal)
de Ágota Kristóf
Colecţie: Globus
Format: broşată
174 pagini
ISBN: 9789733417187
decembrie 2024
Redactare: Mariana Pascaru
Corectură: Alina Blenche
Copertă: Gabi Dumitru
Spicuire din prezentarea cărţii de pe site-ul editurii:
Povestea unei mari iubiri imposibile, microromanul Ieri (1995) își extrage forța din stilul laconic, imaginarul oniric și reflecțiile sumbre ale lui Sandor Lester, un emigrant care lucrează într‑o fabrică, visează să devină scriitor și o așteaptă pe femeia ideală, pe nume Line; într‑o bună zi, aceasta se ivește chiar din trecutul lui, din vremea când purta un alt nume…
Oscilând între absurd, lirism și tensiune de coșmar, povestirile din volumul Nu contează (2005) sunt impregnate de o atmosferă stranie și tulburătoare, care e probabil cea mai tainică parte a operei Ágotei Kristóf.
Fragment din carte – neredactat :
În clipa de faţă, mi-au rămas puţine speranţe. Înainte eram mereu în căutare, mereu în mișcare. Așteptam ceva. Ce? Habar n-aveam. Dar mă gândeam că viața nu poate fi doar atât, adică nimic. Viața trebuia să fie ceva anume și așteptam să se întâmple acel ceva, îl căutam.
Acum mă gândesc că nu mai e nimic de așteptat, așa că stau în camera mea, pe un scaun, și nu fac nimic.
Cred că viaţa există, dar în viaţa asta nu se-întâmplă nimic. Nimic pentru mine.
Pentru alții, poate, se întâmplă diverse lucruri, e cu putinţă, dar asta nu mă mai interesează.
Sunt aici, stau pe-un scaun, acasă. Visez un pic cu ochii deschiși, ei, nu cu adevărat. La ce aș putea să visez? Stau, pur și simplu. Nu pot spune că mi-e bine, nu de-asta stau aici, nu pentru binele meu, dimpotrivă.
Cred că nu fac nimic bun stând aşa, și mai știu și că voi fi nevoit să mă ridic la un moment dat, mai târziu. Mă simt oarecum inconfortabil stând aşa, fără să fac nimic, de mai multe ore sau de mai multe zile, nu știu. Dar nu-mi vine în minte niciun motiv pentru care ar trebui să mă ridic și să fac ceva. Pur și simplu nu văd deloc, chiar deloc, ce-aș putea face.
Evident că aș putea să fac puțină ordine, să fac curățenie, da, asta da. Locuinţa mea e destul de murdară, de neglijată.
Ar trebui cel puțin să mă ridic ca să deschid fereastra, aici miroase a fum, a putreziciune, a mucegai.
Dar nu mă deranjează. Sau mă deranjează puţin, dar nu suficient ca să mă ridic. M-am obișnuit cu mirosurile astea, nu le mai simt, mă gândesc doar că, dacă, din întâmplare ar intra cineva…
Dar acel „cineva” nu există.
Nu intră nimeni.
Ca să fac totuși ceva, încep să citesc ziarul care stă pe masă de ceva vreme, de când l-am cumpărat… Nu mă obosesc să-l iau, desigur. Îl las acolo, pe masă, îl citesc de la distanță, dar astfel nu-mi intră nimic în cap. Aşa că mă las păgubaş.
December 23, 2024
Traducere pentru editura Paladin (Art) – Warbreaker
Warbreaker
de Brandon Sanderson
Format: paperback, 145 x 210 mm, 810 pag.
Colecţia: Fantasy Masters
– în curs de apariţie, după ce la târgul de carte Gaudeamus s-au vândut câteva „exemplare de semnal”
(Romanul Sufletul Împăratului, aflat între aceleaşi coperţi cu Warbreaker, a fost tradus de Iulia Dromereschi.)
Redactori: _
Tehnoredactor: _
DTP copertă: _
Fragment din roman (neredactat):
Vasher se opri, cu mantia Trezită foşnindu-i. Celula pe care o căuta era uşor de găsit, fiindcă, în jurul ei, o mare întindere a pietrei fusese secătuită de culoare şi pereţii şi uşile rămăseseră de un cenuşiu mat. Era un loc potrivit pentru întemniţarea lui Trezitor, căci nicio culoare însemna nicio Trezire. Vasher se apropie de uşă şi se uită printre gratii. Un bărbat despuiat atârna de tavan, înlănţuit de braţe. Vasher îl vedea în culori vibrante, cu pielea de cafeniu pur şi cu vânătăile ca nişte stropi strălucitori, albaştri şi violeţi.
Bărbatul avea căluş. O altă precauţie. Pentru Trezire era nevoie de trei lucruri: Suflare, culoare şi Poruncă. Unii le numeau armonicele şi nuanţele. Tonalităţile Irizate, legăturile dintre culoare şi sunet. Porunca trebuia rostită clar şi ferm în limba maternă a Trezitorului – orice bâlbâială şi orice cuvânt greşit pronunţat zădărniceau Trezirea. Suflarea era absorbită, dar obiectul nu putea să se mişte.
Vasher descuie uşa celulei cu o cheie de pe inel, apoi intră. Aura bărbatului înteți în mare măsură strălucirea culorilor ajunse în preajma lui. Oricine putea să remarce o aură atât de puternică, deşi cuiva care atinsese Prima Elevaţie îi venea mult mai uşor.
Nu era una dintre cele mai puternice aure BioCromatice văzute vreodată Vasher – acelea le aparţineau Reîntorşilor, cunoscuţi în Hallandren drept zei. Totuşi, BioCroma întemniţatului era foarte impresionantă şi mult, mult mai puternică decât a lui. Întemniţatul avea o mulţime de Suflări. Cu sutele.
Bărbatul zvâcni în legături, studiindu-l pe Vasher, cu buzele chinuite de căluş sângerându-i, lipsite de apă. După o foarte scurtă şovăire, Vasher îi scoase căluşul
— Tu, şopti întemniţatul, tuşind uşor. Ai venit să mă eliberezi?
— Nu, Vahr, răspunse Vasher, cu voce scăzută. Am venit să te ucid.
Vahr pufni. Pentru el, captivitatea nu fusese uşoară. Când îl văzuse Vasher ultima oară, era destul de gras. După cât de sfrijit îi ajunsese acum trupul, se părea că trecuse ceva vreme de când răbda de foame. Tăieturile, vânătăile şi arsurile de pe pielea lui erau proaspete.
Atât tortura cât şi privirea chinuită din ochii umflaţi ai lui Vahr erau dovada unui adevăr de mare însemnătate. Suflarea nu putea trece sub stăpânirea altcuiva decât ca urmare a unei Porunci date de bună voie, dinadins. Dar rostirea Poruncii putea fi totuşi încurajată.
— Prin urmare, hârjâi vocea lui Vahr, mă condamni şi tu, ca toţi ceilalţi.
— Rebeliunea ta eşuată nu mă interesează. Nu-ţi vreau decât Suflarea.
— Tu şi întreaga curte din Hallandren.
— Da. Dar n-o să i-o dai unui Reîntors. O să mi-o dai mie. Ca să te ucid în schimbul ei.
— Schimbul nu pare în favoarea mea.
În Vahr era o asprime – o lipsă a oricărui sentiment – pe care Vasher nu o văzuse cu ani în urmă, ultima oară când se despărţiseră.
„Bizar”, îşi spuse, „că, după atât amar de timp, descopăr în sfârşit la omul ăsta ceva în care mă regăsesc.”
Stătea la o distanţă prudentă de Vahr. Acum, când vocea îi era liberă, întemniţatul ar fi putut da o Poruncă. Totuşi, nu atingea nimic altceva în afară de lanţurile de metal, iar metalul era foarte greu de trezit. Nu fusese niciodată viu şi era departe de forma omenească. Chiar şi pe culmile puterii sale, Vasher nu izbutise să Trezească metal decât de foarte puţine ori. Fireşte, Trezitorii extrem de puternici puteau aduce la viaţă chiar şi obiecte pe care nu le atingeau, dacă se găseau într-un loc unde li se auzea glasul. Dar pentru asta era nevoie de a Noua Elevaţie. Nici măcar Vahr nu poseda atât de multă Suflare. De fapt, Vasher nu cunoştea decât un singur om în viaţă în stare de aşa ceva: Zeul Rege însuşi.
Ceea ce însemna că se afla probabil în siguranţă. Vahr poseda o mare bogăţie de Suflări, dar nimic pe care l-ar fi putut Trezi. Vasher merse în jurul bărbatului înlănţuit şi descoperi că-i e foarte greu să-l compătimească. Vahr îşi merita soarta. Totuşi, preoţii n-aveau să-l lase să moară atâta vreme cât avea în el atât de multă Suflare; moartea lui ar fi irosit-o. S-ar fi pierdut. Pentru a nu mai fi recuperată nicicând.
Nici măcar dregătorii din Hallandren – care aveau legi foarte stricte în privinţa cumpărării şi transmiterii Suflării – nu puteau lăsa să le scape asemenea comoară. Şi-o doreau cu destulă ardoare ca să nu îngăduie nici măcar execuţia cuiva vinovat de o mare nelegiuire, ca Vahr. Privind în urmă, aveau să se blesteme pentru că nu-l lăsaseră sub o pază mai bună.
Totuşi, Vasher aşteptase doi ani ivirea acelui prilej.
— Ei? întrebă Vahr.
— Dă-mi Suflarea ta, Vahr, spuse Vasher, înaintând cu un pas.
Vahr pufni.
— Mă-ndoiesc că priceperea ta o egalează pe a călăilor Zeului Rege, Vasher – şi sunt două săptămâni de când le ţin lor piept.
— Ai fi surprins. Dar n-are importanţă. O să-mi dai Suflarea ta. Nu prea ai de ales. Sau mi-o dai mie, sau le-o dai lor.
Legat de încheieturile mâinilor, Vahr atârna rotindu-se lent. În tăcere.
— N-ai prea mult timp de gândire, adăugă Vasher. Temnicerii morţi de afară pot fi descoperiţi în orice clipă. O să se dea alarma. Eu o să plec, iar tu o să fii torturat iarăşi şi, în cele din urmă, o să cedezi. Şi toată puterea pe care ai dobândit-o va ajunge tocmai la cei pe care ai jurat să-i distrugi.
Vahr privea ţintă podeaua. Vasher îl lăsă să atârne câteva clipe şi văzu că realitatea situaţiei în care se află îi e clară. Într-un târziu, Vahr îşi ridică privirea spre el.
— Chestia aia… pe care o porţi cu tine. E aici… în oraş?
Vasher dădu din cap.
— Şi ţipetele pe care le-am auzit mai devreme? I se datorează?
Vasher dădu din cap pentru a doua oară.
— Cât o să rămâi în T’Telir?
— O vreme. Poate un an.
— O să te foloseşti de ea împotriva lor?
— Ce am eu de gând mă priveşte numai pe mine, Vahr. Accepţi târgul meu? O moarte rapidă în schimbul acelor Suflări. Îţi făgăduiesc un singur lucru: duşmanii tăi nu le vor avea.
Vahr amuţi pentru o vreme.
— Sunt ale ale, şopti, în cele din urmă.
Vasher întinse braţul şi îşi sprijini palma pe fruntea lui Vahr – având grijă să nu-şi atingă deloc de pielea lui îmbrăcămintea, din care ar fi putut absorbi culoare pentru Trezire.
Vahr nu se mişcă. Părea amorţit. Pe urmă, tocmai când Vasher începea să se teamă că se răzgândise, Suflă. Din el se scurse culoarea. Superba irizaţie, aura care-l făcuse să pară maiestuos în ciuda rănilor şi a lanţurilor. I se scurse din gură şi rămase aninată în aer, licărind ca o ceaţă. Vasher o absorbi, închizând ochii.
— Viaţa mea într-a ta, porunci Vahr, cu o umbră de disperare în glas. Suflarea mea fie a ta.
Suflarea se scurse în Vasher, şi totul deveni vibrant. Propria lui mantie cafenie părea acum de o culoare vie, bogată. Sângele de pe podea era de un roşu aprins, ca flăcările. Până şi pielea lui Vahr părea o capodoperă de culoare, presărată cu fire de păr de un negru intens, cu vânătăi albăstrui şi cu tăieturi de un roşu strălucitor. Trecuseră ani de când Vasher nu mai simţise o asemenea… viaţă.
Icni, căzând în genunchi când o simţi copleşindu-l, şi se văzu nevoit să-şi proptească mâna în podeaua de piatră ca să nu pice lat. „Cum am putut trăi fără asta?”
Ştia că simţurile nu i se ascuţiseră, dar se simţea cu mult mai vigilent. Mult mai conştient de splendoarea senzaţiilor. Când atinse podeaua de piatră, se minună de asprimea ei. Şi şuierul vântului la trecerea prin fereastra îngustă de sus, din tavanul temniţei. Fusese tot timpul la fel de melodios? Cum de nu-l remarcase?
— Îndeplineşte partea ta din înţelegere, spuse Vahr.
Vasher îi auzi inflexiunile vocii, frumuseţea fiecăreia, îşi dădu seama cât de mult se apropiau de armonice. Dobândise o ureche muzicală fără cusur. O primea în dar oricine ajungea la a Doua Elevaţie. Avea să fie o plăcere s-o stăpânească din nou.
Dacă ar fi vrut, fireşte că Vasher ar fi putut ajunge oricând la Elevaţia a Cincea. Dar ar fi fost nevoie de nişte sacrificii la care nu era dispus. Aşa că îşi impunea s-o facă în vechiul stil, adunând Suflări de la oameni ca Vahr.
Se ridică în picioare şi scoase eşarfa secătuită de culoare de care se folosise mai înainte. O aruncă pe umărul lui Vahr, apoi Suflă.
Nu se osteni să-i dea eşarfei formă omenească şi nu avu nevoie de puţin păr de-al său sau de un pic de piele drept focar – însă se văzu nevoit să absoarbă culoare din propria lui cămaşă.
Întâlni ochii lui Vahr, plini de resemnare.
— Sugrumă lucruri, porunci apoi, atingând cu degetele eşarfa fremătătoare.
Aceasta se răsuci imediat, absorbind foarte multă Suflare – dar cantitatea părea acum neînsemnată. Pe urmă se răsuci cu iuţeală în jurul gâtului lui Vahr, strângându-l tot mai tare, sufocându-l. El nici nu se zbătu, nici nu se strădui să respire; se mulţumi să se uite la Vasher cu ură, până când i se bulbucară ochii şi muri.
Ură. Vasher avusese parte de destulă pe vremea lui. Întinse în tăcere mâna şi-şi redobândi Suflarea din eşarfă, apoi îl lăsă pe Vahr să se legene, atârnat în celulă. Străbătu închisoarea fără zgomot, minunându-se de culorile lemnului şi ale pietrei. După câteva clipe, observă pe coridor o culoare nouă. Roşul.
Ocoli o baltă de sânge – care se prelingea pe podeaua înclinată a temniţei – şi intră în camera temnicerilor. Erau morţi, toţi trei. Unul stătea pe un scaun. Sângele Nopţii, în mare parte încă în teacă, îi fusese înfiptă în piept. În afara tecii argintii se vedeau doi-trei centimetri din lama de un negru intens.
Vasher o împinse cu mare grijă înapoi, în teacă. Încheie catarama.
Am făcut treabă bună azi, spuse o voce, în mintea lui.
El nu-i răspunse sabiei.
I-am omorât pe toţi, continuă Sângele Nopţii. Nu eşti mândru de mine?
Învăţat cu greutatea ei neobişnuită, Vasher plecă, ducând-o într-o singură mână. Îşi luă şi raniţa, şi-o atârnă de umăr.
Ştiam c-o să fii impresionat, zise Sângele Nopţii, părând satisfăcută.
September 13, 2024
Traducere pentru Editura Univers – Pământul şi cerul lui Jacques Dorme
Pământul şi cerul lui Jacques Dorme (La terre et le ciel de Jacques Dorme)
deAndreï Makine
Colecţie: Andreï Makine
Format: broşată
208 pagini
ISBN: 9789733417019
11 septembrie 2024
Redactare: Alina Hlinski
Corectură: Alina Blenche
Copertă: Gabi Dumitru
Spicuire din prezentarea cărţii de pe site-ul editurii:
Doar câteva zile li s-au îngăduit unei infirmiere și unui pilot, doi francezi care se cunosc în inima Rusiei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pentru a-și trăi iubirea. Povestea lor, reconstituită peste zeci de ani de cel care o ascultase pe când era un băiețel captiv într-un orfelinat siberian, devine un altfel de pod aerian, unul alcătuit din cuvinte, între o Franță pe cale de a dispărea și o Rusie demult dispărută.
Fragment din carte – neredactat :
Ușa a cedat cu trosnet strident de gheață spartă și mi-am zis că motivul agitaţiei celor doi e uşor de ghicit. Noul sosit a fost nevoit să se aplece ca să poată intra și, când s-a oprit în mijlocul camerei, fața i s-a aflat în dreptul becului care strălucea sub tavan. Purta o haină neagră, din piele de oaie întoarsă, și cizme din piele de ren. De la înălțimea lui, a cuprins camera cu privirea, a observat dezordinea rămasă în urma beţiei din seara trecută, dar n-a spus nimic, s-a mulţumit s-aştepte să vină cei doi Lev la el. Ceea ce au și făcut, salutându-l cu o nonşalanţă prefăcută, dar ferindu-se să-l privească în ochi:
— Neaţa, șefu’! Suntem gata în cinci minute, căp’tane!
Lev lunganul părea aproape scund. Bondocul a trebuit să-şi înalţe brațul ca să strângă mâna pilotului. Acesta i-a fixat cu privirea în tăcere, apoi a arătat către sticla de coniac goală.
— Văd că sunteți gata de ieri, a spus, cu o voce joasă, cu sunet de ambreiaj de jeep militar când e frig de crapă pietrele. Băgaţi la cap că, dacă aud chiar şi cel mai anemic sughiț în timpul zborului, vă azvârl afară cu pocnitorile voastre cu tot…
Ușa bucătăriei s-a deschis și Valia a intrat cu un samovar cât toate zilele, din care se înălţa o şuviţă de abur. Mi-am amintit de nedumerirea mea din ajun: „Ce bărbat ar fi în stare să facă dragoste cu ea?”
Trupul părea să-i capete proporții normale, prezența pilotului o făcea feminină, ba chiar şi seducătoare.
— Mănânci ceva? l-a întrebat.
El a zâmbit cu o oarecare asprime:
— Nu, n-avem timp, s-a anunţat că se-nfurie vântul spre sfârşitul zilei… Dă-le beţivanilor un strop de saramură, c-altminteri mânjesc avionul și jumătate din Arctica… A scuturat sticla de coniac și a mormăit, tot cu un zâmbet: Și acu’ se-mbată cu rachiu de import! Boieri…
Lev bondocul a intervenit, împăciuitor, arătându-mă cu degetul:
— Știi, șefu’, sticla asta, ei, ne-a adus-o prietenul nostru din Moscova. E coniac, da’ nu-i tare deloc! Apropo, n-ar putea veni cu noi în dimineaţa asta, e ziarist…?
Rostită cu voce din ce în ce mai stinsă, ultima frază s-a pierdut într-o bâlbâială.
Pilotul s-a întors spre mine și m-a învăluit într-o privire aspră, dar lipsită de ostilitate.
— Prietenul moscovit…, a murmurat el. Le dai să bea şi pe urmă aruncă-n aer fundurile lor, nu muntele… S-a aplecat ca să intre în bucătărie și a adăugat, deja vorbindu-mi peste umăr, ca și cum ar fi considerat orice discuţie încheiată: Cât despre a ne însoţi, îmi pare rău, dar nu-s ghid turistic.
Lev lunganul a plecat imediat în urma lui, ferindu-se să-mi întâlnească ochii. Bondocul m-a privit spăsit, deschizându-şi braţele în semn de neputință.
Am ieşit afară. Abia mijeau zorii: o lumină mohorâtă, cenușie, contura crestele munților și, la picioarele mele, un copac pitic întindea spre cer crengi firave, răsucite, ducându-mă cu gândul la o sârmă ghimpată. În penumbră, elicopterul purta fulgi de zăpadă într-un dans acrobatic lenevos. Mă aflam la o oră de zbor de ţinta călătoriei mele. Venisem de la Paris, străbătând mai bine de unsprezece mii de kilometri. Avionul lui Jacques Dorme îşi avea locul de veşnică odihnă acolo, undeva, în mijlocul acelui lanţ muntos acoperit de gheaţă. Simțeam frigul (minus treizeci și cinci? minus patruzeci? ca în ajun…), îmi muşca fața, lumea îmi apărea divizată pe faţete de lacrimi îngheţate. Brusc, am înţeles că e esenţial să văd locul ăla, nicidecum dintr-o curiozitate de scriitor, că viața însăşi mi-a fost călăuză tainică până acolo și că o să-mi fie cu totul alta dacă n-o să-l zăresc cu ochii mei.
Ușa a scârțâit. Împovăraţi de lăzi, cei doi Lev au ieșit și s-au îndreptat spre elicopter. Am auzit vocea Valiei. Pilotul s-a oprit în prag. Am insistat cu stângăcie, tăindu-i calea:
— Ascultaţi-mă, aș putea…
I-am întâlnit privirea și n-am continuat („…să vă plătesc?”). M-a bătut pe umăr și m-a sfătuit pe ton aproape prietenos:
— În locul dumneavoastră, m-aş duce repede în sat, altminteri până diseară n-o să mai aveţi cu ce pleca…
Atunci, acceptându-mi eșecul și nemaicerându-i nimic, i-am vorbit, cu voce aproape stinsă, despre Jacques Dorme. Am reușit să-i povestesc viața în câteva fraze scurte, seci. Eram atât de deprimat încât abia îmi mai auzeam cuvintele. Și doar în acea stare am izbutit să exprim tot adevărul dureros al acelei vieți. Un aviator dintr-o țară îndepărtată întâlnește o femeie din aceeași țară și, timp de foarte puține zile, se iubesc într-un oraș din care în curând nu vor mai rămâne decât ruine; pe urmă el pleacă la capătul pământului, să aducă avioane menite s-ajungă pe linia frontului, și apoi moare, izbindu-se de un versant de gheață, sub cerul palid al Cercului Polar.
Am spus totul altfel. Nu mai bine, ci chiar mai pe scurt, mai aproape de esența dragostei lor.
Pilotul şi-a luat mâna de pe clanţă și a murmurat, parcă străduindu-se să-şi amintească:
— Da, acum înțeleg… E vorba de podul aerian dintre Alaska și Siberia. Alsib… Escadrile de ași, în adevăratul sens al cuvântului. Aproape c-au fost daţi uitării. Avionul lui, nu cumva e ăla care se vede înfipt în Trident?
Am dat din cap. Tridentul, un munte cu trei piscuri…
— Șefu’, asta e ultima, putem pleca!
Lev bondocul cobora de pe verandă, cu o ladă în echilibru pe umăr.
Pilotul a tușit.
— Și femeia aia, oare… ce legătură are cu dumneavoastră? Aţi cunoscut-o?
Am vorbit foarte încet, ca și cum n-ar fi avut cine să m-asculte în acel pustiu alb:
— Mi-a fost ca un fel de… Da, ca o mamă…
— Căp’tane, suntem OK!
Uşa s-a trântit, întrerupându-l pe Lev lunganul.
— Aveți acte la dumneavoastră? m-a întrebat pilotul, frecându-și nasul.
M-am gândit la pașaportul meu, scris într-o limbă pe care n-o putea înţelege, cu mențiunea „în orice țară, cu excepția URSS”.
— Nu, de fapt sunt… Nu, n-am acte…
A clătinat din cap, și-a desfăcut mâinile ca și cum ar fi vrut să spună: „În cazul ăsta, nu pot face nimic pentru dumneavoastră”, apoi a arătat brusc spre elicopter cu o zvâcnire a bărbiei și a oftat zâmbind:
— Bine, haide, urcă!
September 4, 2024
Traducere pentru Editura Univers – Crima Olgăi Arbelina
Recviem pentru Est (Le crime d’Olga Arbélina)
de Andreï Makine
Colecţie: Romanul secolului XX-XXI
Format: broşată
286 pagini
ISBN: 9789733412595
12 august 2024
Redactare: Diana Crupenschi
Corectură: Alina Blenche
Copertă: Gabi Dumitru
Spicuire din prezentarea cărţii de pe site-ul editurii:
Crima Olgăi Arbelina are un inconfundabil aer slavic, în care se vede din nou talentul incontestabil al autorului de a aborda atât fresca istorică, cât și portretul intim.
Fragment din carte – neredactat :
I se părea că, săptămâni de-a rândul, n-a părăsit nicio clipă acel mal însorit, buturuga bătrână pe care o văzuseră aşezată primii martori. Nu mai existau nopţi, nimic în afară de o zi interminabilă, de efluviile călduţe înălţate din apă, de mirosul ierburilor, de al nămolului şi de lumina fierbinte, uşor voalată, mai orbitoare decât razele pure.
Oamenii se perindau la nesfârşit, o înconjurau, se împrăştiau, se apropiau temători de cadavrul înecatului, schimbau impresii. Ea îi recunoştea aproape pe toţi: pe farmacistul rusificat, pe directoarea azilului, pe bătrânul spadasin, pe infirmieră, pe vânzătoarea de bilete de la gară… Observa că, până şi în acele împrejurări ieşite din comun, fiecare rămânea fidel rolului său, măştii sale. Infirmiera nu uita să dea de înţeles, prin expresia ei amară, că poată un doliu mult mai demn de respect decât acel accident stupid. Vânzătoarea de bilete de tren se uita întruna la ceasul ei de mână. Directoarea administra drama. Farmacistul trecea de la un grup la altul, fericit că poate să participe, fără deosebire, atât la discuţiile în franceză cât şi la cele în rusă. Iar dinspre sălcii răsuna, estompat de vacarmul conversaţiilor, voiosul „hârş-ş-şti!”…
Se simţea urmărită de zeci de priviri întrebătoare sau pur şi simplu curioase. Spectatorii surescitaţi se străduiau să le reunească într-o singură imagine, aşa cum se face cu un binoclu, pe prinţesa Arbelina şi pe femeia acoperită cu zdrenţe şiroind de apă, o femeie care nu încerca să-şi ascundă pieptul brăzdat de zgârieturi. Unii, care credeau că o cunosc mai bine, îi vorbeau cu jumătate de voce – aşa cum sondezi liniştea dintr-o cameră, ca să vezi dacă omul dinăuntru doarme… Ea rămânea nemişcată, părea oarbă, neatinsă de cuvinte. Şi totuşi ochii ei trăiau, observa feţele noi din cercul de curioşi, vedea că urma de lut de pe fruntea bărbatului dispăruse, probabil spălată în momentul înecului…
Dar ce ar fi putut să le spună celor care, aidoma directoarei, se aplecau spre ea şi murmurau întrebări, neverosimile în omeneasca lor banalitate, care, după părerea lor, ar fi trebuit s-o scoată din starea de şoc? Şoc… şoc… şoc, repetau glasuri din toate grupuleţele. Ar fi trebuit să le vorbească despre dâra de lut, despre imposibilitatea de a o şterge pe care o simţise în barcă, da, despre neputinţa ei de a-şi uda degetele, de a-i atinge fruntea. Să le vorbească şi despre singura fărâmă de frumuseţe ivită, întâmplător, din bărbatul ăla atât de incurabil de urât – fraza pe care o rostise cu un sfert de oră înaintea morții lui:
„Şi când te gândeşti că malurile astea au fost, toate, acoperite de zăpadă…”
Dar oare ei ar fi înţeles? Poate doar bătrâna de la azil, care, brusc, s-a apropiat de cadavru şi i-a luat de pe faţă o algă lungă. Şoapte dojenitoare s-au înălțat din toate părțile – nimic nu trebuia mişcat.
Şi nimic nu s-a mişcat. După-amiaza umedă, înăbuşitoare, a durat la nesfârşit. Au sosit poliţiştii, mulţimea s-a regrupat. Zilele treceau, dar nu existau nopţi. Mereu acelaşi soare, acelaşi râu călduţ, aceiaşi oameni, cadavrul ăla. Hainele lui s-au uscat încetul cu încetul. Iar pe pieptul femeii (pe pieptul meu, spunea ea, dar se recunoştea din ce în ce mai puţin) zgârieturile s-au închis, au pălit…
Judecătorul de instrucţie o interoga în biroul său – dar ea era tot femeia aşezată pe mal, unde nimic nu se schimbase: înecatul, curioşii şi, de atunci înainte, judecătorul ăla, care se apleca deasupra cadavrului, pipăia marginile bărcii, mergea de la un gură-cască la altul, apoi se oprea în faţa femeii pe jumătate dezbrăcate. O numea „doamna Arbelina”, ea a devenit acea doamnă şi, la început, chiar s-a simţit despovărată. Aşa îi venea mai uşor să recunoască deschis că îl detestase pe Goleţ, că îi trecuse adesea prin minte să-l omoare. Şi că, de fapt, chiar îl omorâse, şi asta de două ori, căci mai întâi nu îi ştersese fruntea pătată de noroi (şi gestul ăla ar fi putut schimba totul!), iar mai târziu, când el nu ştia ce are de făcut cu sticla goală şi i se apropia clipa morţii, ea rămăsese întru totul inactivă, complice a scurgerii fatale a minutelor.
June 18, 2024
Traducere pentru Editura Univers – Dormitorul părinţilor
Dormitorul părinţilor (La chambre des parents)
de Brigitte Giraud
Colecţie: Ficţiune
Format: broşată
128 pagini
ISBN: 9789733416272
24 mai 2024
Redactare: Diana Crupenschi
Corectură: _
Copertă: _
Spicuire din prezentarea cărţii de pe site-ul editurii:
Un portret intim al unei familii fără șanse, al unor vieți dureros de singuratice în ciuda traiului în comun.
Fragment din carte – neredactat :
În închisoare, toate dimineţile sunt de iarnă. Prima senzație e frigul, deopotrivă în jurul cât şi înlăuntrul tău. Impresia că ai dormit un secol, ca o piatră mare care se prăbușește de pe un munte, desprinsă pentru totdeauna. Somn fără lună, fără scârțâit de parchet deasupra capului. Somn deplin, înghițit tot deodată graţie medicamentelor, somn de jivină care nu știe că azi e o altă zi. E frig, dar n-are rost să-ți freci braţele cu palmele, sângele se leneveşte, continuă să se miște doar fiindcă nu știe să facă altceva. Cât timp poate un om să se prefacă întruna că e viu, să nu se aştepte la nimic? Admir această răbdare, această renunțare docilă, această anihilare lentă. Te trezești dimineața și îți cari greutatea, fiecare kilogram aşteaptă să-l convingi când e nevoie chiar şi de cea mai neînsemnată mișcare, de întinderea brațului ca să porneşti dușul sau ca să pui săpunul la loc cu precizie, fără să alunece în jgheabul purtător al apei murdărite de alţii. Apoi trebuie să-nfrunți senzația bizară care te ia în stăpânire imediat după duș, o senzație de bine atât de indecentă, atât de nepotrivită într-un loc care disprețuiește corpul, de parcă ar fi neapărat necesar să mai ai încă unul. Un ditamai mormanul de carne care îți scapă de sub control și pe care trebuie să-l suporți, pentru că degeaba crezi că trupul știe să tacă; el se manifestă exact acolo unde ai vrea să somnoleze. Devine nerăbdător și strigă ca un copilaş.
… … …
O să ies curând. Mi-e frică. Am ştiut mereu că, în acel moment, o să trec printr-o încercare mult mai grea decât cei doisprezece ani în care nu am luptat cu nepăsarea. M-am lăsat moale ca o cârpă, în stilul puşcăriaşilor, m-am lăsat în voia confortului supunerii, am acceptat laşitatea. Singura mutră pe care am vrut s-o pocnesc era a mea, biata mea mutră nespălată. Dar dacă aș fi început să mă rănesc, să mă mutilez, aș fi sfârșit prin a mă elimina complet. Și n-am avut nici măcar curajul ăsta, Am avut slăbiciunea de a mă conserva. Fără îndoială de dragul ei, pentru ca să mai rămână în lumea asta cineva care să poată spune cât de mult prețuiește viața, în ciuda lumii aspre în care crescuse. Cineva care să poată depune mărturie, care să-i păstreze amintirea, chiar dacă n-o să mai existe nimeni care să audă detaliile acestei povești a eşecului. Și asta e cel mai groaznic, să nu ai cui să dovedești nimic, să nu ai un copil căruia să-i poţi vorbi despre mama lui, niciun copil, nimic altceva decât singurătate, pustietate absolută. Atunci la ce bun să-mi strâng lucrurile și să plec? Oare voi continua să vorbesc singur toată viața, ca un ţăran vorbindu-i măgarului său care mestecă trifoi? Copilul, eu sunt copilul. Cum poți să nu fii decât un copil când ieși din închisoare, când ar trebui să fii grosolan, împietrit, vindecat de infantilism? O să mă duc să-mi văd mama și va trebui să găsesc puterea să-i spun de ce s-a întâmplat aşa. Ea, mama mea, n-a înţeles, n-a vrut cu adevărat să știe, deși cuvintele rostite la tribunal au sfâşiat-o.
April 3, 2024
Traducere pentru Editura Univers – Recviem pentru Est
Recviem pentru Est (Requiem pour l’Est)
de Andreï Makine
Colecţie: Andreï Makine
Format: broşată
296 pagini
ISBN: 9789733416135
2 aprilie 2024
Redactare: _
Corectură: _
Tehnoredactare: _
Copertă: _
Spicuire din prezentarea cărţii de pe site-ul editurii:
Recviem pentru Est… urmărește ascensiunea și căderea comunismului prin impactul acestuia asupra a trei generații dintr‑o familie: bunicul naratorului, care a dezertat din Armata Roșie în perioada haotică de după Revoluția din 1917; tatăl său, care a supraviețuit pe frontul de est în cel de‑al Doilea Război Mondial, dar a fost ucis împreună cu soția într‑una dintre epurările lui Stalin; și naratorul însuși – medic militar în armata sovietică, recrutat de KGB.
Fragmente din carte – neredactate (şi, totodată, citate favorite/interesante):
N-aveam timp să meditez asupra raţiunilor profunde ale acestor războaie. De altfel, toate discuţiile mele cu alţi medici sau cu ofiţerii instructori ajungeau mereu în aceeaşi mică fundătură geopolitică. Pământul devenea prea mic pentru cele două mari imperii excesiv de înarmate care îl împărţeau. Se ciocneau ca două banchize în strangularea unei strâmtori, marginile li se fărâmiţau tăind ţările în două, dezbinând naţiunile; evitau catastrofele prin permanenta măcinare a zonelor în litigiu. Hiroşima şi Vietnamul erau de-ajuns ca să indice agresorul: America, Occidentul. Unii dintre noi, cei mai prudenţi sau cei mai patrioţi, încheiau discuţia aici. Alţii adăugau că America, acest inamic util, justifica un mare număr de absurdităţi din propria noastră ţară. În schimb, existenţa noastră malefică îi ajuta pe americani să găsească scuze pentru ale lor. Era preţul păstrării echilibrului planetar, conchideau ei… Aceste concluzii înţelepte erau adesea spulberate câteva ore mai târziu de un blindat în flăcări, cu carcasa de oţel răsunând de ţipetele arşilor de vii sau, aşa cum se întâmplase ultima oară, de moartea rănitului cu cioturile braţelor întinse către rafalele unui pistol-mitralieră. Mă străduiam să nu înţeleg astfel de morţi, ca să nu le diluez în pălăvrăgeala noastră strategică.
* * *
… ai început să vorbeşti despre oamenii care, în birourile lor new-yorkeze sau londoneze, înveşmântau toate războaiele alea în reportaje, articole, emisiuni, anchete. Se făceau că uită de preţul barilului, vorbeau doar despre duşmănii ancestrale, catastrofe umanitare, proces democratic împiedicat.
— Ai să vezi, iar au să explice masacrul trăncănind despre rivalitatea dintre triburile bantu şi cele nilotice, ai spus, cu o fărâmă de sarcasm pe care nu ţi-o cunoşteam.
— Eu unul credeam că aici toţi sunt bantu…
— Un antropolog de serviciu o să găsească atâtea etnii cât e nevoie şi toate vor afla că s-au detestat de când lumea şi că tot ce pot face e să se ucidă reciproc… Sau o să li se aducă aminte că preşedintele indezirabil i-a făcut, acum douăzeci de ani, o vizită lui Kadhafi, sau lui Fidel. Şi, pe toate ecranele planetei, pe toate posturile de radio, o să fie etichetat drept terorist sângeros. Iar firma care va organiza tot scandalul va fi plătită mulţumită ieftinirii barilului. Cum zis bătrânul Marx? „Promite-i capitalistului trei sute la sută profit şi nicio crimă n-o să-l oprească.” E mereu de actualitate…
* * *
Mi s-a părut că-ţi ghicesc gândurile şi, ca să-ţi distrag atenţia, m-am apucat să-ţi povestesc întâlnirea mea din Milano cu unul dintre costumierii actualităţii. Cu limba dezlegată de băutură, a pretins că firma lui poate să creeze un personaj politic, să-l impună, să facă mulţimea să-l aclame şi, peste numai nouăzeci şi şase de ore, să-l discrediteze, să-l înfăţişeze drept negativul lui perfect, fără ca opinia publică să-şi dea seama că e manipulată.
— Da, s-a lăudat, nouăzeci şi şase de ore, patru zile, cu o singură condiţie: zilele alea trebuie să includă un weekend, când spiritul critic scade şi, în plus, orice întrerupere a ritmului te ajută să remodelezi mult mai uşor memoria colectivă. Cât despre vacanţe, ce să-ţi mai spun, atunci ai timp să obişnuieşti opinia publică până şi cu ideea că Saddam va fi viitorul preşedinte al Statelor Unite…
* * *
În jargonul nostru, îi numeam „voaiori”…
În ziua aia, în cuptorul din oraşul african nu mai rămăseseră decât zdrenţe ale celor două armate duşmane, soldaţi istoviţi, nemaiavând nici măcar destulă putere ca să se urască. Mai erau şi câţiva locuitori, ascunşi, asurziţi de explozii, veghindu-şi morţii. Şi în sfârşit, „voaiorii”, profesionişti angajaţi de fabricile de armament, specialişti care, de la o distanţă rezonabilă, urmăreau luptele, făceau fotografii, notau performanţele armelor, filmau moartea. Cumpărătorii de tunuri nu se mai mulţumeau doar cu anunţuri publicitare şi cu tirurile demonstrative în poligoane de operetă. Pretindeau condiţii de război reale, probe obţinute sub focul armelor, leşuri sfâşiate reale, în locul manechinelor rupte în bucăţi. Teleobiectivele „voaiorilor” decupau din dezastru un tanc cu turela smulsă din care ieşeau cadavre omeneşti înnegrite, reuşeau să prindă în cadru un grup de soldaţi despicaţi de o grenadă de asalt…
* * *
— … filmul e pur şi simplu reclamă la un alt nivel. …. Concurenţa e dură în comerţul cu arme, o ştii bine. Nu mai e suficient să se proiecteze filmele turnate de voaiori şi destinate câtorva oficialităţi. Trebuie lucrat în profunzime asupra opiniei publice din diverse ţări. Oamenii trebuie obişnuiţi cu ideea că americanii sunt ăia care i-au salvat întotdeauna şi că ruşii nu mai ştiu nici cum să fabrice oale şi cratiţe de bună calitate. Toată Europa de Est va fi dotată cu arme americane. Contracte de zeci de miliarde. Cât de curând, americanii nu vor mai avea nici măcar un singur şomer. Aşa că merită să sponsorizezi câteva filme şi să porţi câteva războaie mărunte, pe ici, pe colo, pur şi simplu ca să-ţi testezi produsele.
— Şi crezi că toată şleahta mondenă care-a fost adineaori acolo o să-şi mai amintească mâine ceva despre film?
— Păi genul ăsta de produse nu e conceput ca să-ţi rămână amintiri, ci ca să te facă să uiţi. Să uiţi de lupta pentru Moscova, să uiţi de Stalingrad, de Kursk… Am vorbit cu sponsorul: următorul episod e deja în curs de realizare. Se va numi Soldaţii libertăţii. El-Alamein, luptele din Pacific, debarcarea din Normandia, eliberarea Europei – şi gata, e tot ce trebuie să se ştie despre Al Doilea Război Mondial. Mai presus de orice, niciun cuvânt despre frontul din Est. Ăsta n-a existat.
* * *
Chelnerul ne-a adus chiar atunci ceştile şi, din greşeală, a lovit cu piciorul valiza de sub masă. Şah a zâmbit şi a murmurat în urma omului care se îndepărta:
— Ar fi trebuit să fie mai atent, valiza asta e uşor radioactivă. Da, mi s-a întâmplat să aduc în ea componentele unei bombe atomice portabile. Nu glumesc. Nu-ţi poţi imagina ce reuşesc indivizii ăştia să scoată din Rusia. Uneori îmi spun că vor sfârşi prin a demonta ţara însăşi, sau ce-a mai rămas din ea, şi-o vor transporta în Occident. Cât priveşte bomba în cauză, era ca o adevărată jucărie. Greutate totală: douăzeci şi nouă de kilograme, şaptezeci de centimetri lungime. Un vis pentru un dictator mărunt care intenţionează să se facă respectat…
… … …
Poate că adevăratul joc începe atunci când ştii că o să pierzi. Iar noi am pierdut deja. Elicopterul ăsta, din servieta mea, o să aterizeze oricum în America, pe o altă filieră, cu o mică întârziere, dar îl vor avea oricum. Aşa cum îi vor avea pe toţi cercetătorii talentaţi care crapă de foame la Moscova. Aşa cum, într-o bună zi, vor avea planeta întreagă la picioarele lor. În Europa s-a rezolvat deja, aici nu mai sunt naţiuni, e personal de serviciu. Dacă mâine americanii se hotărăsc să bombardeze vreun popor considerat vinovat, slugile astea vor răspunde „prezent” într-un glas. Le vor îngădui totuşi să-şi păstreze folclorul, ştii, ca într-un bordel unde fiecare fată îşi are specialitatea ei. Francezii, respectându-şi tradiţia, vor scrie eseuri despre război şi îşi vor împrumuta palatele pentru negocieri. Englezii îşi vor etala demnitatea, mama codoaşă are întotdeauna o fată care ştie să dea impresia că are clasă. Iar germanii o vor face pe curva plină de zel, care se străduieşte să-şi facă uitate greşelile trecutului. Restul Europei e cantitate neglijabilă…
— Şi Rusia?
—… Am avut de mai multe ori acelaşi vis: trec frontiera intrând în Rusia, în tren, e iarnă, câmpuri albe cât vezi cu ochii şi nici o gară, nici un oraş, şi înţeleg că nu vor mai fi decât zăpezile alea nemărginite, până la sfârşit… Se fac curând douăzeci de ani de când nu m-am mai întors în ţară. … am cunoscut ruşi numai în străinătate. Cât despre cei care vin încoace, să-mi vândă elicopterele astea pe hârtie, ăştia sunt deja o rasă nouă. Cei care vor conduce Pământul după noi.
… … …
A chemat un taxi şi, în timp ce-l aşteptam la ieşire, am ascultat debitul năvalnic al ştirilor care răsunau deasupra barului: un amalgam de greve, războaie, alegeri, meciuri, morţi, goluri marcate.
— Nimic din lumea noastră nu mă mai uimeşte, a spus Şah, cuprinzând cu privirea strada, cenuşie sub stropii de ploaie, dar văd că avioanele germane care bombardează Balcanii au pe aripi aceeaşi cruce neagră din vremurile când bombardau Kievul şi Leningradul, şi asta seamănă a glumă din cale-afară de proastă.
NOTĂ: Pe lângă ororile revoluţiei bolşevice şi ale epocii staliniste, romanul le descrie şi pe cele ale multelor şi măruntelor confruntări fierbinţi din epoca războiului rece şi de după, până la sfârşitul secolului XX. (Requiem pour l’Est a apărut pe 22 februarie 2000.)
