Ana-Veronica Mircea's Blog, page 3

Traducere pentru editura Paladin (Art) – Mormântul hanului

Mormântul hanului (Tomb of the Khan)
de Matthew J. Kirby
Al doilea roman din seria Ultimii descendenţi (Last Descendants), o nouă serie Assassins Creed
Colecţia: Paladin Young Books
Format: hardcover, 140 x 210 mm, 320 pag.
ianuarie 2021

Redactori: _
Tehnoredactor: _
DTP copertă: _

Fragment din roman (neredactat):

Grace se concentră asupra reintrării în simulare, şi cerul strălucitor al nopţii, împănat cu stele, alungă curând cenuşiul ceţos. Calea Lactee i se întindea deasupra capului şi Grace îşi dădu seama că Masireh stătea culcat pe spate. Îşi deschise din nou uşa minţii şi îi oferi lui ceea ce era al ei.

Masireh încercă să se salte în capul oaselor, dar descoperi că are mâinile şi picioarele legate. Însă mişcarea păru să atragă pe cineva către el. Nisipul deşertului şoptea sub sandalele celui care se apropia şi, o clipă mai târziu, negustorul apăru deasupra lui.

Mânca, şi continuă să mestece.

— Sunt sigur că ştii ce urmează, spuse, într-un târziu..

— Mă eliberezi şi te întorci cu coada între picioare la Marrakesh, să dai ochii cu cumpărătorii tăi dezamăgiţi, răspunse Masireh.

Negustorul râse.

— Nu există niciun cumpărător. Ştii asta.

Masireh îi zâmbi.

— Da, ştiu.

— O să mă duci la minele tale.

— Nu, n-o să te duc.

— Atunci o să te ucidem.

— N-aş fi primul wangaran care moare astfel. Şi n-o să fiu nici ultimul.

Grace simţi inima lui Masireh bătând cu putere, deşi el se străduia să-şi păstreze calmul exterior. N-avea idee unde se aflau, dar, dată fiind întunecimea nopţii, fusese fără cunoştinţă timp de mai multe ore şi era posibil să-l fi dus la mulţi kilometri distanţă de Tombouctou. După ce-l otrăviseră, pur şi simplu rulaseră un covor în jurul lui şi-l aruncaseră pe spinarea unei cămile. Soţia lui se întreba probabil unde e. Şi fii lui îl căutau pesemne prin oraş.

— N-o să te mai poţi arăta vreodată prin Tombouctou, spuse. Unde-o să vinzi aurul?

— Am tovarăşi de negoţ, răspunse celălalt. Se va face cu uşurinţă.

— Mă-ntreb dacă ştiu că au de-a face cu soiul de om în stare să pună otravă în ceaiul altuia.

— Asta nu contează. Aurul e aur. Iar tu o să ne duci la minele tale. N-o să ţi-o cer din nou.

— Atunci ai început să-nveţi, ripostă Masireh.

Negustorul scoase din robă un cuţit pe care Masireh îl recunoscu; era al lui. Pe urmă, celălalt se aplecă şi-i trecu ascuţişul lamei peste obraz. O lovitură rapidă, dată cu nepăsare, şi Masireh simţi mai întâi curgerea fierbinte şi lipicioasă a sângelui său, apoi durerea.

— N-o să-ţi ofer o moarte uşoară, spuse negustorul.

— E moartea vreodată uşoară? întrebă Masireh, lingându-şi colţul gurii, pe unde i se prelingea sângele.

Grace simţi gust de fier.

— Recunosc că eşti mai curajos decât mă aşteptam, spuse negustorul.

Masireh nu răspunse. De fapt, nu se considera curajos şi Grace îi simţea groaza, deşi se străduia să se convingă că o să supravieţuiască. Supravieţuise cu siguranţă, pentru că altminteri acea experienţă de viaţă n-ar fi ajuns în memoria genetică. Dar cum avea să se descurce?

— Mă duc să trag un pui de somn, adăugă negustorul. Dar nu cred că tu o să dormi. O să-ţi petreci noaptea gândindu-te ce-o să-ţi fac mâine, iar apoi, dimineaţa, o să-ţi fac ceva mult mai rău dacă n-o să mă duci la minele tale.

— Cât va trebui să reflectez? întrebă Masireh.

— Mai sunt cinci ore până răsare soarele. Timp din belşug.

Înainte de a apuca Masireh să mai spună ceva, cel care îl luase prizonier se îndepărtă, lăsându-l să vadă din nou stelele, şi el rămase privindu-le. Fiindcă tocmai aflase cu ingeniozitate ce oră e, putea să afle în scurt timp şi unde se află. Nimeni nu traversează întinderea schimbătoare a deşertului fără o hartă ce rămâne neschimbată. Se părea că ajunseseră la vreo cincisprezece kilometri distanţă de oraş şi mergeau spre vest, către locul de unde-şi aduna marele fluviu apele şi unde se găseau bogăţiile pământului.

Masireh îşi încercă din nou legăturile, dar constată că nu cedează câtuşi de puţin, iar sfoara începuse să-i muşte încheieturile. Îşi întinse gâtul în toate direcţiile şi descoperi că e legat de ţăruşi înfipţi în pământ. Ceea ce însemna că n-are şanse de evadare.

Negustorul şi oamenii lui îşi făcuseră tabăra la câţiva metri distanţă, dar fără corturi. Stăteau întinşi în jurul unui foc şi murmurul vocilor lor era când şi când întrerupt de câte un hohot de râs, iar cămilele le ţineau adăpost de vânt. Masireh privi din nou cerul, înălţând o rugăciune către Allah, apoi Grace îl urmă pas cu pas când păru să-i treacă de hotarele minţii, intrând în propriile ei gânduri.

Traducere pentru Nemira – Oraşul care ne uneşte

[image error]Oraşul care ne uneşte (The City We Became),

primul roman din seria Măreţele Oraşe (The Great Cities), de N.K. Jemisin

Colecţia Armada

Format: paperback, 130 x 2oo mm; 416 pagini

17 noiembrie 2020

Redactor: _

Tehnoredactor: _

Lector: _

Coperta: _

Fragment din carte  (neredactat):

— Aşa se întâmplă şi în natură, spune. Multe fiinţe mor ca să poată trăi altele. Fiindcă noi suntem cei care se trezesc la viaţă, trebuie să le mulţumim acelor lumi pentru contribuţia lor la supravieţuirea noastră – şi suntem datori, atât faţă de ele cât şi faţă de oamenii din lumea noastră, să luptăm din toate puterile.

Queens şi Veneza se holbează la ea. E o problemă generală a orăşenilor, Bronca ştie, pentru că şi ea s-a născut şi a crescut într-un oraş şi a fost nevoită să primească lecţia într-o etapă mai târzie a vieţii. Chris a luat-o o dată cu el la vânătoare, nesocotindu-i obiecţiile violente. Şi, cu toate că n-a tras ea cu arma care a luat viaţa căprioarei, Chris şi celelalte femei indigene au pus-o să le-ajute la tăierea animalului. E important, i-au spus, să ştie de unde îi vine mâncarea şi să înţeleagă că nu doar una, ci mai multe morţi îi fac posibilă supravieţuirea. De aceea e important să folosească fiecare parte a vânatului, în cea mai mare măsură posibilă, şi să nu ia mai mult decât îi trebuie. Uciderea în astfel de împrejurări, sau ca să supravieţuieşti, e demnă de respect. Să ucizi din orice alt motiv e monstruos.

Proza mea scurtă – Spicuiri din memoriile unei pisici negre cu ochi galbeni

[image error]Spicuiri din memoriile unei pisici negre cu ochi galbeni, o povestire care conţine 25.527 de semne, inclusiv spaţiile, adică are 12 pagini standard şi trei sferturi, face acum parte din:

Antologia CSF 2019

editor Constantin D. Pavel

editura Pavcon

iunie 2020

Cuprinsul antologiei:

Arbore Secant – Diana Alzner

Sfârșitul Sardiniei – Mircea Băduț

O lume perfectă – Lucian-Dragoș Bogdan

Venusiana opus trei – Anamaria Borlan

Arca– Daniel Botgros

Generația Omega – Rodica Bretin

Ondinele-Atacama – Cărășel Aurel

Animale de companie – Cristian Cârstoiu

Înstrăinați – Daniela Faur

Pofta – Robert Gion

Insula Solander – Florin Giurcă

Ușile – Mircea Liviu Goga

Versorul-L – Alexandru Lamba

Cronica Akasha – George Lazăr

Dispariția – Victor Martin

Spicuiri din memoriile unei pisici negre cu ochi galbeni – Ana-Veronica Mircea

Înecătorul – Dan Ninoiu

Agresorul – Constantin Pavel

Sclipirea de confirmare – Viorel Pîrligras

În dimineața următoare – Florin Purluca

Dincolo de umbre – George Sauciuc

Campionul absolut – Sergiu Someșan

Evadare din Capricorn – Liviu Surugiu

Străinii – Tarko Laszlo

Victime colaterale – Daniel Timariu

Nunta – Pompilian Tofilescu

A doua șansă – Allex Trușcă

Codul Sursă al Umanității – Boris Velimirovici

Liniile aeriene Flyicu – Ovidiu Vitan

Povestirea mea e un soi de compilaţie, conţine şase articole de pe trei bloguri de-ale mele (dintre care două stau în blogosferă sub pseudonim). Patru dintre cele şase articole au fost scrise iniţial ca advertoriale (trei pentru ediţia din toamnă a concursului SuperBlog 2014, plus unul contra cost), iar celelalte două pentru jocul cu duzina de cuvinte impuse. Le-am făcut foarte puţine modificări (ca să le pot îndesa în aceeaşi oală).

Proza mea scurtă – Sinod ecumenic

[image error]Sinod ecumenic, o povestire (17803 de semne, inclusiv spaţiile = aproape 9 pagini standard) scrisă în mai 1995, face acum parte din:

Revista CSF nr. 7

editor Constantin D. Pavel

editura Pavcon

mai 2020

Cuprinsul revistei:

EDITORIAL:

Anul 2 – de Constantin D. Pavel

PROZĂ SF:

La marginea nebuniei, yggdrasilul… – de Lucian-Dragoș Bogdan

Moartea lui Jenel – de Pompilian Tofilescu

Partidul Românilor Verzi – de Ciprian-Ionuț Baciu

Un împrumut neobișnuit – de Daniel Ninoiu

Vânătorul de freli – de Rodica Bretin

Sinod ecumenic – de Ana-Veronica Mircea

Raiul – de Dan Norea

VINTAGE SF:

Fulgerul mental – de Voicu Bugariu

MEDALION DAN MERIȘCA:

Un Imaginator în Labirint – de Aurel Cărășel

Aer (text inedit!!!)

Ziua zborului

LIRICĂ SF

Apocalipsa – de Elena Grosu

Din azi în mâine – de Elena Grosu

LUMEA BD:

Sărbătoare BD și SF la Brașov – de Dodo Niță

ENIGME/MISTERE:

Scriitori, cărți, previziuni, invenții sau viceversa? – de Gheorghe Tănase

DICȚIONAR DE AUTORI SF:

Voicu Bugariu – de Aurel Cărășel

Povestirea mea a fost scrisă pentru concursul SFera ’95 (Brăila), unde s-a ales cu Premiul Juriului (unul dintre premiuleţele pentru care nu primeai nici măcar o diplomă). Câteva vorbe despre asta găsiţi în chenarul galben de mai jos (poza unei pagini din Jurnalul SF nr. 110/martie 1995).

clic pentru mărire

Şi a mai fost tipărită: în SFera (fanzin, Brăila) nr. 3/martie 1996.

clic pentru mărire

Scrieri din familie: Eu, Eu însumi şi Calul (ed. Pavcon)

[image error]Eu, Eu Însumi şi Calul

de Gheorghe Mircea

(cartea soţului meu)

156 pagini

în curs de apariţie

Editor: Constantin Pavel

Coperţile şi ilustraţiile: Gheorghe Mircea

Descrierea de pe site-ul editurii:

Această a doua scriere a mea vine să lămurească într-un mod complet noţiuni şi idei pe care le-am tratat „în crochiu” în prima carte, ”Cel de Sus, Spațiu și Mine”.

Dacă despre spaţiu – care a fost, de fapt, elementul cheie al primei scrieri – am vorbit destul în primul volum, despre MINE am punctat doar câteva idei, atât cât a fost necesar pentru a vedea raportul dintre spaţiu şi MINE.

În această a doua scriere voi face vorbire doar despre MINE.

Desigur, despre MINE s-a scris mult şi poate unii ar putea fi intimidaţi de tonele de cerneală vărsate pe această temă. Dar eu nu mă tem de asta. Fiecare MINE este unic. Iar eu, unicul, am viziunea mea despre acest MINE, legată, bineînţeles, de ideile despre spaţii, de la care nu îmi trece prin cap să abdic nici măcar cu o cantitate infinitezimală.

De aceea spun ferm că aceasta nu este o carte de psihologie. Este doar o încercare de descriere sinceră a unei călătorii făcute în abisurile mele.

Desigur, scrierea va continua tot ca dialog între EU şi EU ÎNSUMI, tăifăsuind pe îndelete despre MINE.

Ce a ieşit?

Veţi afla citind paginile acestei scrieri.

Spicuiri din carte – despre CAL:

Poate fie bun.

Poate să fie nebun.

Poate să fie blând.

Poate să fie nărăvaş.

Poate să fie clarvăzător.

Poate să fie orb.

Poate să fie sălbatic.

Poate să fie domestic.

Poate să fie tânăr.

Poate să fie bătrân.

Poate să fie bolnav.

Poate să fie sănătos.

Poate să fie mustang.

Poate să fie o mârţoagă.

Traducere pentru Nemira – Balada şerpilor şi a păsărilor cântătoare

[image error]Balada şerpilor şi a păsărilor cântătoare (The Ballad of Songbirds and Snakes),

prequel al seriei Jocurile Foamei (The Hunger Games), de Suzanne Collins

Colecţia Armada

Format: hardcover, 130 x 2oo mm; 544 pagini

19 mai 2020

Redactor: Mihaela Stan

Tehnoredactor: _

Lector: _

Coperta: _

Versuri din carte  (neredactate) – cu menţiunea că este vorba de fapt de cântece, fie inventate de autoare, fie bine-cunoscute, dar cu versurile mai mult sau mai puţin modificate, ca să se potrivească în contextul din roman:

Jos în vale, în al văii adânc,

Aud pe-nnoptate un tren şuierând.

Un tren, iubire, îl aud şuierând.

Aud pe-nnoptate un tren şuierând.

Fă-mi castel, castel nalt, castel mare,

Să-mi văd iubitul trecând pe cărare.

Să-l văd, iubire, să-l văd pe cărare.

Să-mi văd iubitul trecând pe cărare.

Trimite-mi, te rog, prin poşt-o scrisoare.

În Capitoliu trimite-o, la închisoare.

În Capitoliu, iubire, la închisoare.

În Capitoliu trimite-o, la închisoare.

Roşii trandafiri, violete-albastre,

Păsările ştiu taina iubirii noastre.

Ştiu, da, toate ştiu taina iubirii noastre.

Păsările ştiu taina iubirii noastre.

Dacă doriţi, puteţi asculta una dintre versiunile în limba engleză:

***

*** *** ***

***

Tu spre rai acum te duci,

Spre viaţa de-apoi apuci,

Dar eu în prag am mai rămas.

Căci, ’nainte de-a zbura,

Mai am ceva a încheia,

Chiar aici,

În ăst vechi pe-aici popas.

Am să vin şi eu

Când sfârşesc cântecul meu,

Când se rup strunele toate,

Şi-am toate cărţile jucate,

Când n-am nimic dat amanet,

Şi nu mai am niciun regret,

Chiar aici,

În ăst vechi pe-aici popas,

Când nimic,

Chiar nimic n-a mai rămas.

Lângă tine-o să sosesc

Când cupa o să mi-o golesc,

Când prieteniile-mi s-or stinge,

Când trupu-mi istovit s-o frânge,

Când n-o să am lacrimi să plâng,

Când orice teamă-o să-mi înfrâng,

Chiar aici,

În ăst vechi pe-aici popas,

Când nimic,

Chiar nimic n-a mai rămas.

Am să-ţi aduc vestea

Când mi-o încheia povestea,

Când mi-o fi trupul mut şi surd,

Când barca mi-o dormi pe prund,

Când pe răboj n-o mai fi loc,

Când nu m-oi mai clinti din loc,

Chiar aici,

În ăst vechi pe-aici popas,

Când nimic,

Chiar nimic n-a mai rămas.

Când mi-este fi sufletul curat,

Când să iubesc voi fi-nvăţat,

Chiar aici,

În ăst vechi pe-aici popas,

Când nimic,

Chiar nimic n-a mai rămas.

***

*** *** ***

***

Lucy Gray (de William Wordsworth)

De Lucy Gray am auzit ades;

Şi, prin pustietăţi, în zori de zi,

Norocul chiar pe mine m-a ales

Copila solitară spre-a-ntâlni.

Ea, Lucy, prieteni nicidecum n-avea.

Pe coasta muntelui, într-un sălaş,

Mai dulce ca orice-a crescut cândva,

Copilărea, departe de oraş.

Poate vreun faun o să mai zăreşti,

Ca şi vreun iepure în iarba ’naltă,

Însă pe Lucy, oricât jinduieşti,

N-o s-o mai vezi de-acuma niciodată.

— La noapte o să viscolească –

Şi tu-n oraş te duci, copilă dragă;

Lampa s-o iei, ca să călăuzească

Toţii paşii mamei tale prin zăpadă.

— Eu asta fac cu bucurie, tată;

Te uită, n-a trecut cu mult de-amiază –

Ceasul din sat doar ora două-arată,

Iar luna sus, pe cer, deja veghează.

La asta, luând vătraiul, tatăl ei

S-a apucat s-aţâţe focu-n vatră;

Şi munca şi-a reluat; iar Lucy Gray,

Cu lampa-n mână, a plecat de-ndată.

Fără de griji, precum o căprioară,

Cu sprinteni paşi şi-a tot croit cărare,

Împrăştiind zăpada într-o doară,

Ca pe un fum nălţat cu încântare.

Dar prea devreme viforu-a-pornit;

Iar ea a rătăcit în jos şi-n sus;

Pe multe culmi cu trudă s-a suit,

Dar în oraş nicicând n-a mai ajuns.

Distruşi, părinţii noaptea-ntreagă,

Strigând-o, muntele-au cutreierat;

Dar nici gând să audă sau să vadă

Vreun semn; nimic nu i-a-ndrumat.

În zori de zi, pe-o culme-au poposit.

Era înaltă, s-au uitat în jur în pripă;

Podul de lemn atuncea l-au zărit.

Podul ce se-ntindea peste o râpă.

Au plâns, şi-n drum spre casă au strigat:

— În rai te-om regăsi doar, Lucy Gray.

Ş-apoi mama-n zăpadă-a observat

O urmă a piciorului copilei.

Au coborât acel versant abrupt

Pe micile ei urme-n pas grăbit,

Trecut-au prin gard viu pe-alocuri rupt,

Drumul i-a dus pe-alături de un zid;

Apoi au traversat un câmp deschis

Mergând pe-aceleaşi urme, nesmintit;

Nu le-au scăpat din ochi, mergând întins,

Până ce lângă pod s-au pomenit.

De pe-acea muchie înzăpezită,

Şiragul urmelor se prelungea;

Era dâră bizar şi brusc oprită:

Pe pod, la mijloc, gata, dispărea.

Dar chiar şi azi unii încă mai spun

Că-i vie şi se-ntâmplă-ades să poţi

Să vezi dulcea fetiţă când ai drum,

De unul singur, prin pustietăţi.

Hârtoape şi poieni străbate lin

Şi nu se uită înapoi nicicând;

Iar cântecul ei solitar, senin,

Cutreieră văzduhul, dus de vânt.

Dacă doriţi,  puteţi asculta poezia în engleză:

Găsiţi şi alte versuri din carte pe blogul meu cu poezele.

Poezelele mele şi SF-ul

[image error]Dintre scrierile mele care se pretind poezii, prima (Recviem) a apărut cu relativ multă vreme în urmă (martie 1995) în Jurnalul SF nr. 110.

Iar alte două (Galactologoree şi Elefantasme* şi/sau tontoane) şi-au găsit locul în revista CSF nr. 4, trimisă la tipar de editura Pavcon (în curs de apariţie).

Constat că, pe coperta ilustrată de Laurențiu Butuc, numele meu iese în evidenţă, fiind singurul care n-a încăput decât prescurtat, şi ţin să menţionez că, în acest caz, AV (ave) e o prescurtare haioasă, în sensul că face din prenumele meu un salut adresat numelui.

* Pentru „elefantasme” îi mulţumesc lui psi, făuritoarea acestui cuvânt. Cât despre „tontoane”, şi el lipsă din DEX, sincer, nu mai ştiu de unde a apărut – tot de la psi, din tărtăcuţa mea, de altundeva…

Scrieri din familie: Cel de Sus, Spaţiu şi Mine (ed. Pavcon)

[image error]Cel de Sus, Spaţiu şi Mine

de Gheorghe Mircea

(cartea soţului meu)

172 pagini

28 iunie 2019

Editor: Constantin Pavel

Coperţile şi ilustraţiile: Gheorghe Mircea

Descrierea de pe site-ul editurii:

O  scriere în care vei descoperi, cu surprindere și bucuroasă mirare, o explicație nonconformistă a lumii în care trăim, a Universului și a Creației. Reprezentând rezultatul unor lungi ani de analiză și gândire aprofundată, cartea de față poate fi considerată o adevărată raritate în peisajul publicisticii românești.

Spicuiri din carte:

Desigur, spațiul 2D poate avea și forma unei suprafețe curbe, dar pentru a exista sub această formă are nevoie de cel puțin un spațiu 3D, adică de un spațiu SUPERIOR, DE SUS, în care să se poată curba.

Un astfel de spațiu 2D este însă la fel de sărac ca și planul, având grosimea infinit de mică, iar cetăţenii acestor spații au tot numai 3 libertăți, ca şi cei din plan – translarea de-a lungul a 2 direcții perpendiculare și rotirea în jurul unui punct al spațiului.

Toate spațiile 2D curbe pot fi reduse în final prin proiecție/presare dintr-un spațiu 3D, la un plan.

De aceea singurul spațiu 2D care există în sine și pentru sine rămâne planul.

Spațiul 3D presupun că poate avea și formă curbă, dar pentru a exista sub această forma are nevoie de cel puțin un spațiu 4D, adică de un spațiu SUPERIOR, DE SUS, unde să se poată curba.

Un astfel de spațiu 3D este la fel de sărac ca și spațiul nostru 3D, având grosimea infinitezimală după perpendiculara a 4-a, iar cetăţenii acestui spaţiu au tot numai 6 libertăţi – translarea de-a lungul a 3 direcții perpendiculare și rotirea în jurul celor trei axe ale spațiului.

Toate spațiile 3D curbe pot fi reduse, în final, prin proiecție/presare de către CEL DE SUS din spațiul 4D, la un spațiu 3D drept.

De aceea singurul spațiu 3D care există în sine și pentru sine rămâne spaţiul 3D drept.

[image error]

De fapt, toată măreţia şi puterea CELUI DE SUS au la bază trei lucruri: 1, 0 şi ∞.

CEL DE SUS este, desigur, 1.

CEL DE SUS fiind stăpânul infinitului, desigur, poate fi atunci când vrea infinit de mic.

Adică infinitezimal.

Adică 0.

CEL DE SUS poate face ce vrea.

Când se dorește infinit de mare, EL, 1, se împarte la ceva infinit de mic, adică la 0.

Rezultatul este că se va expanda instantaneu şi va deveni ∞ de mare.

Astfel 1 devine totul, adică toată existenţa.

Noi oamenii considerăm un astfel de lucru fără sens. Dar aceasta este fără sens numai pentru noi. Pentru CEL DE SUS este banal.

CEL DE SUS poate face ce vrea.

Când se dorește infinit de mic, EL, 1, se împarte pe sine însuşi la ceva infinit de mare, adică la ∞.

Rezultatul este că va deveni infinit de mic.

Adică infinitezimal.

Adică 0.

Noi, oamenii, considerăm un astfel de lucru fără sens. Dar aceasta este fără sens numai pentru noi. Pentru CEL DE SUS este banal.

Astfel EL, 1, se poate împărţi în toți și în toate fără să se termine niciodată.

Astfel EL, 1, poate exista în toţi şi în toate fără să se termine niciodată.

Astfel EL, 1, este existența însăși.

Înscriu citatele în jocul găzduit de Zina.

Traducere pentru editura Paladin (Art) – Ultimii descendenţi

[image error]Ultimii descendenţi (Last Descendants)

de Matthew J. Kirby

O nouă serie Assassins Creed

Colecţia: Paladin Young Books

Format: hardcover, 140 x 210 mm, 312 pag.

în curs de apariţie

Redactori: Diana Gheorghe, Adrian Crețu

Tehnoredactor: Cristian Vlad

DTP copertă: Alexandru Daș

Fragment din roman:

Mă auziți?

Vocea lui Monroe venea din cască.

— Da, răspunse Owen.

Da, se auzi apoi vocea lui Javier, tot din cască.

Super, zise Monroe. OK, iată ce se va întâmpla. Mai întâi încarc Coridorul Amintirilor.

— Ăsta ce mai e? întrebă Javier.

Partea de tranziție a simulării. O puteți considera sala de aşteptare a Animusului. Expunerea la simularea completă poate fi copleşitoare sau chiar vătămătoare, atât psihic, cât şi fizic. Trebuie să vă introduc treptat. După ce vă obişnuiți cu Coridorul, încarc totul. Sunteți gata? O să vi se pară bizar.

— Gata, zise Javier.

— Gata, spuse și Owen.

După numai o secundă, un torent de lumină, sunet și senzații îl inundă, ca atunci când ieși dintr‑un loc întunecos în plin soare, doar că, de data asta, nu‑și putea feri ochii. Suportă totul până când i se limpezi vederea, nervii i se destinseră și văzu clar unde se afla.

Un nemărginit vid cenușiu îl înconjura, brăzdat de cră‑ pături luminoase. În jur i se învolburau nori de ceață, solidificați din când în când în frânturi de forme geometrice care sugerau câte ceva tangibil, o muchie de clădire, o creangă de copac. Pe urmă se uită în jos și văzu că nu era el însuși.

Era îmbrăcat cu un pieptar de zale, purtat peste o tunică grea, cu ținte. Amândouă erau lungi, aproape până la genunchi. Cizme înalte, din piele, îi acopereau gambele, tot din piele îi erau și mănușile, iar de centură îi atârna o sabie în teacă. Când întoarse capul, o curea de sub bărbie se strânse, iritându‑i pielea, și își dădu seama că are o barbă deasă. Cureaua susținea un coif metalic conic, cu borul ușor lăsat în jos, bine îndesat pe cap.

— Ăsta ești tu? întrebă cineva, chiar în spatele lui. Owen se răsuci pe călcâie.

— Javier?

Bărbatul din spatele lui încuviință din cap, dar nu era Javier. Alt trup, alt chip, altă voce. Era de vârstă mijlocie, cu pielea închisă la culoare, și, în afară de fâșia de pânză care‑i ascundea organele genitale, mai purta o tunică vătuită, care‑i lăsa brațele și picioarele la vedere, și o pereche de sandale. Dungi de vopsea albă și roșie îi acopereau fața și avea creștetul împodobit cu o coroană de pene multicolore, mai înaltă în partea din spate.

— Arăți ca un conchistador, spuse personajul care era Javier.

— Iar tu ca un aztec sau cam așa ceva, răspunse Owen.

Nu tocmai. Vocea lui Monroe răsuna direct în urechea lui Owen, iar băiatul presupuse că Javier o auzea în același mod. Aztecii au cucerit o mare parte a Mexicului, dar nu pe tot. Javier e un războinic tlaxcaltec. Poporul lui a fost unul dintre multele care au luptat împotriva aztecilor înainte de sosirea europenilor.

— De unde știi? întrebă Javier.

De la Animus. Când vă analizează amintirile genetice, face extrapolări, pornind de la datele istorice cunoscute. Îmi spune şi că Javier are dreptate în privința strămoşului tău, Owen. O să pătrunzi în amintirile unui conchistador. Ale unui oştean pe nume Alfonso del Castillo.

— Ah, spuse Javier. Deci poporul tău l‑a învins pe al meu.

Din nou, nu tocmai, zise Monroe. Tlaxcaltecii au fost înfrânți de Hernán Cortés, dar, în final, s‑au aliat cu el împotriva azteci- lor, care erau mai puternici.

— Oh, vorbi din nou Javier. Scuze. Presupun că poporul tău l‑a îmbolnăvit pe‑al meu de variolă.

— Nici măcar n‑aveam idee că printre strămoșii mei se află un conchistador, spuse Owen și se gândi că n‑avea de ce să‑și ceară scuze pentru asta.

S‑ar părea că simularea voastră se va desfăşura în 1519. Chiar înainte de victoria lui Cortés înpotriva tlaxcaltecilor.

— Deci mergem în Mexic? întrebă Owen. Cu sute de ani în urmă?

Practic, nu mergeți nicăieri. Eşti tot pe podeaua autobuzului meu. Dar o să ai impresia că mergi altundeva. De aceea folosim Coridorul Amintirilor.

— Şi acum ce urmează? întrebă Javier.

Acum vreau să vă relaxați. Să vă mişcați puțin. Până când se încheie încărcarea amintirilor, încercați să vă obişnuiți cu existența în simularea trupului altcuiva.

Traducere pentru editura Paladin (Art) – Cuvinte despre Lumină (vol. II – Poarta Jurământului)

[image error]Cuvinte despre Lumină (Words of Radiance)

volumul II: Poarta Jurământului

de Brandon Sanderson

Cartea a doua din Arhiva Luminii de Furtună (Stormlight Archive)

Colecţia: Fantasy Masters

Format: Hardcover, 140 x 210 mm, 600 pag.

în curs de apariţie

Redactori: Beatrice Feleagă, Adrian Creţu

Corectură: Theodor Zamfir

Tehnoredactor: Angela Ardeleanu

Coperta: Alexandru Daş

Fragment din roman (neredactat):

Kaladin întinse mâna în întuneric şi pipăi peretele până când îşi găsi suliţa. O luă, se sprijini în ea şi se ridică. Durerea din picior îl fulgeră imediat, şi strânse din dinţi, dar nu era chiar atât de rău. Luase scoarţă de fathom ca să-i domolească suferinţa, şi îl ajuta. Refuzase muşchiul-de-foc pe care încercaseră chirurgii să i-l dea. Tatălui său nu-i plăcea să folosească leacuri de care deveneai dependent.

Se sili s-ajungă la uşa micii sale camere, apoi o deschise şi ieşi în lumina soarelui. Îşi umbri ochii şi privi cerul. Încă nu se vedea niciun nor. Lăcrimarea, cea mai urâtă parte a anului, avea să-nceapă a doua zi. Urmau patru săptămâni de vreme mohorâtă, cu ploaie neîntreruptă. Era Anul Uşor, aşa că nici măcar n-avea să fie o mare furtună în mijlocul acelui răstimp. O mizerie.

Kaladin tânjea după furtuna din el. I-ar fi dezmorţit mintea, i-ar fi dat senzaţia de mişcare.

— Hei, gancho? zise Lopen, ridicându-se de lângă vatră. Ai nevoie de ceva?

— Hai să privim plecarea armatei.

— N-ar trebui să mergi, aşa cred…

— N-o să păţesc nimic, spuse Kaladin, şchiopătând cu greutate.

Lopen se grăbi să-l ajute, intră sub braţul lui, ridicându-i greutatea de pe piciorul rănit.

— De ce nu străluceşti un pic, gon? întrebă Lopen, cu voce scăzută. De ce nu te vindeci?

Kaladin îşi pregătise o minciună: că nu vrea să le trezească bănuieli chirurgilor, vindecându-se prea repede. Dar nu izbuti s-o spună. Nu cuiva de la Podul Patru.

— Mi-am pierdut puterea asta, Lopen, răspunse, pe şoptite. Syl m-a părăsit.

Herdazianul uscăţiv deveni neobişnuit de tăcut.

— Ei, spuse, într-un târziu, poate-ar trebui să-i cumperi ceva frumos.

— Să-i cumpăr ceva frumos? Unei sprene?

— Da. De pildă… nu ştiu. Poate o plantă frumoasă, sau o pălărie nouă. Da, o pălărie. Ar putea fi ieftină. Ea e mică. Dacă vreun croitor încearcă să-ţi ceară, pentru ceva atât de mic, preţul obişnuit, îi tragi o bătaie bună.

— E cel mai ridicol sfat pe care l-am primit vreodată.

— Ar trebui să te freci cu nişte curry şi să dansezi prin tabără cântând cântece de leagăn de-ale mâncătorilor de coarne.

Kaladin îl privi nevenindu-i să-şi creadă urechilor.

— Ce?!

— Vezi? Acum, ce ţi-am spus despre pălărie nu mai e cel mai ridicol sfat care ţi s-a dat vreodată, a trecut pe locul doi, aşa că ai putea să-ncerci. Femeilor le plac pălăriile. Am o verişoară care face pălării. O pot ruga pe ea. S-ar putea să nici nu fie nevoie de-o pălărie adevărată. Doar de sprenul unei pălării. O să te coste încă şi mai puţin.

— Eşti un ciudat cu totul aparte, Lopen.

— Bineînţeles, gon. Există doar un singur eu.

Îşi continuară drumul prin tabăra pustie, trecând pe lângă o baracă goală după alta. Kaladin păşea cu grijă, încântat de ajutorul lui Lopen, dar, chiar şi aşa, mersul îl secătuia. N-ar fi trebuit să se mişte, sprijinindu-se pe picior. Cuvintele tatălui său, cuvintele unui chirurg, i se înălţau din adâncurile memoriei.

„Muşchi sfâşiaţi. Bandajează piciorul, fereşte-l de infecţii şi nu lăsa omul să-şi sprijine greutatea pe el. Dacă muşchii se rup mai tare, poate rămâne şchiop pe viaţă, sau mai rău.”

— Vrei să-ţi aduc un palanchin? întrebă Lopen.

— Palanchinele sunt pentru femei.

— Nu-i nimic rău în a fi femeie, gancho. Unele dintre rudele mele sunt femei.

— Bineînţeles că ele…

Vocea i se stinse când Lopen zâmbi. Al furtunii herdazian. Când de mult din tot ce îndruga era intenţionat o prostie? Sigur, Kaladin îi auzise pe mulţi spunând glume despre prostia herdazienilor, însă Lopen i-ar fi putut juca pe toţi pe degete. Fireşte, jumătate din glumele spuse de Lopen erau despre herdazieni. Părea să le găsească din cale afară de amuzante.

Pe măsură ce se apropiau de platouri, liniştea de mormânt era înlocuită de puternica rumoare a mii de oameni adunaţi între limite înguste. Ieşind în sfârşit dintre şirurile de barăci Kaladin şi Lopen ajunseră pe o terasă naturală, deasupra locului de adunare de unde se intra pe Câmpiile Sfărâmate. Văzură mii de soldaţi. Suliţaşi în grupuri mari, compacte, arcaşi ochi-luminoşi în şiruri mai subţiri, ofiţeri călare ţanţoşi, în armuri strălucitoare.

Kaladin icni uşor.

— Ce e? întrebă Lopen.

— Asta e ceea ce am crezut întotdeauna că voi găsi.

— Ce? Azi?

— În fragedă tinereţe, în Alethkar, spuse Kaladin, neaşteptat de emoţionat. Când visam la gloria războiului, asta îmi imaginam.

Nu-şi imaginase soldaţii novici şi abia în stare să lupte instruiţi de Amaram în Alethkar. Nu-şi imaginase nici brutele grosolane, dar eficiente, din armata lui Sadeas – şi nici măcar unităţile rapide cu care asalta Dalinar platourile.

Îşi imaginase asta. O armată întreagă, în formaţie de marş. Suliţe înălţate, steaguri fluturând, toboşari şi trâmbiţaşi, mesageri în uniformă, condeiere călare, ba chiar şi Animmodelatorii regelui, în careul lor separat, ascunşi vederii de pereţi de pânză prinsă de pari.

Kaladin ştia acum adevărul despre bătălii. N-aveau nimic glorios, nu însemnau decât oamenii căzuţi la pământ, urlând şi zvârcolindu-se, încâlciţi în propriile măruntaie. Însemnau podari trimişi către un zid de săgeţi şi parshendi căsăpiţi în timp ce cântau.

Însă, în clipa aceea, Kaladin îşi îngădui din nou să viseze. Îi oferi sinelui său tânăr – încă viu în adâncul fiinţei sale – spectacolul pe care şi-l imaginase întotdeauna. Îşi imagină că toţi soldaţii aceia se pregăteau pentru ceva minunat, nu doar pentru un alt măcel fără sens.

— Hei, chiar mai vine şi altcineva, spuse Lopen, arătând cu degetul. Ia uită-te.

Judecând după steaguri, lui Dalinar nu i se mai alăturase decât un singur alt înalt prinţ: Roion. Însă, după cum observase Lopen, o altă forţă – nu la fel de mare şi de bine organizată – se scurgea către nord pe drumul larg care mărginea, în est, taberele de luptă. Cel puţin încă un alt înalt prinţ mai răspunsese la chemarea lui Dalinar.

— Să găsim Podul Patru, spuse Kaladin. Vreau să-mi iau rămas bun de la oamenii noştri.