Ana-Veronica Mircea's Blog, page 6

Traducere pentru Final Chapter – NORI DE FURTUNĂ

[image error]NORI DE FURTUNĂ (STORM FRONT)

de Jim Butcher

primul roman din seria Dosarele Dresden (Dresden Files)

colecţia SF & Fantasy

Format: 130 x 200 mm

279 pagini

noiembrie 2015

Echipa editorială: Iulian Băbălău, Laura Chiș, Adrian Băbălău

Coperta: Nicu Gherasim

Ilustraţia copertei: Chris McGrath

Fragment din roman:

M-am uitat, am înregistrat mecanic detaliile şi am închis în tăcere uşa acelei părţi a minţii mele care începuse să urle în clipa când pătrunsesem în încăpere.

Probabil că muriseră într-un anumit moment al nopţii trecute, fiindcă rigor mortis se instalase deja. Erau în pat; ea călare peste el, cu trupul aplecat înapoi, cu spatele arcuit ca al unei dansatoare, cu rotunjimile sânilor trasând un contur încântător. El era culcat dedesubt, un bărbat suplu, cu o constituţie solidă, cu braţele întinse în lateral, încleştate de ceaşafurile de satin, strângându-le în pumni. Dacă ar fi fost o fotografie erotică, ar fi reprezentat o imagine remarcabilă.

Numai că părţile din stânga sus ale coşurilor piepturilor celor doi amanţi se extinseseră, ieşindu-le prin piele, cu coastele împungând în afară, ca nişte cuţite rupte, zdrenţuite. Sângele arterial le ţâşnise din trupuri, ajungând tocmai pe oglindă şi pe tavan, alături de bucăţi terciuite de carne gelatinoasă, care reprezentau probabil ceea ce mai rămăsese din inimile lor. Privindu-i de sus, le vedeam cavităţile din partea superioară a corpurilor. Am remarcat membranele acum cenuşii din jurul plămânilor stângi încremeniţi şi muchiile coastelor, care păreau să fi fost împinse în afară şi frânte de o forţă din interior.

Ceea ce le anulase fără drept de apel potenţialul erotic.

Patul se găsea în mijlocul camerei, fiind astfel scos cu subtilitate în evidenţă. Dormitorul era decorat după modelul camerei de zi: foarte mult roşu, foarte multă catifea, oarecum în exces, cu excepţia cazului când priveai decorul în lumina lumânărilor. Şi în sfeşnicele de pe pereţi erau lumânări autentice, din care nu mai rămăseseră decât nişte mucuri stinse.

M-am apropiat de pat şi l-am ocolit. Tălpile mi-au lipăit pe covor. Mica parte urlătoare a creierului meu, bine zăvorâtă în spatele uşilor autocontrolului şi ale unui antrenament strict, continua să bolborosească. Am încercat s-o ignor. Şi chiar am făcut-o. Dar, dacă nu ieşeam de-acolo în mare grabă, aveam să-ncep să plâng ca o fetiţă.

Traducere pentru Nemira – Suliţa Deşertului

[image error]Suliţa Deşertului (The Desert Spear), al doilea roman din seria Demon

de Peter V. Brett

Colecţia Nautilus SF/ Format: paperback 130 x 200

septembrie 2014

Redactor: Nicoleta Ghement

Tehnredactor: Madga Bitay

Lector: Mihaela Stan

Fragment din roman (neredactat):

— Aceasta e noaptea, spuse Inevera. Am văzut-o cu mult timp în urmă. Ucide-l şi ia-i suliţa. În zori, vei da de ştire că tu însuţi eşti Shar’Dama’Ka, iar peste o lună vei conduce toată Krasia.

— Nu, zise Jardir.

Pentru o clipă, Inevera nu-l auzi.

— … şi cei din tribul Sharach vor trece imediat de partea ta, spunea ea, însă triburile Kaji şi Majah îţi vor sta cu toată puterea împotrivă… Eh?

Se întoarse spre el şi sprâncenele îi dispărură sub acoperământul capului.

— Prorocirea…, începu ea.

— Prorocirea să fie blestemată! exclamă Jardir. Indiferent ce ţi-ar spune ţie oasele de demon, eu n-o să-mi omor prietenul. N-o să-l jefuiesc. Sunt Sharum Ka, nu un hoţ în noapte.

Inevera îl pălmui şi răspunsul ei răstit stârni ecouri între pereţii de piatră.

— Un prost, asta eşti! A sosit clipa de răscruce, când ar putea fi devine va fi. La răsăritul soarelui, despre unul dintre voi se va spune sus şi tare că este Izbăvitorul. Şi tu hotărăşti dacă acesta va fi Sharum Ka al Suliţei Deşertului sau un chin din Nord, jefuitor de morminte.

— M-am săturat de prorocirile şi de răscrucile tale, de tine şi de toate dama’ting! izbucni Jardir. Nu sunt decât presupuneri menite să facă bărbaţii să joace cum le cântaţi voi! Dar n-o să-mi trădez prietenul de dragul tău, indiferent ce-ai pretinde că vezi în bulgării tăi glifaţi, din rahat de alagai!

Inevera ţipă şi ridică mâna să-l lovească iarăşi, dar el i-o prinse de încheietură şi i-o trase în sus. Ea încercă o clipă să lupte, dar era ca şi cum s-ar fi luptat cu un zid de piatră.

— Nu mă sili să te fac să suferi, o preveni Jardir.

Ochii femeii se îngustară şi se întoarse brusc, încordându-şi degetul mijlociu şi arătătorul mâinii libere şi înfigându-le în umărul lui. În clipa următoare, braţul cu care-o ţinea de încheietură îi amorţi şi Inevera se răsuci, scăpând din strânsoarea lui, se retrase cu un pas şi-şi netezi robele.

— Continui să crezi că dama’ting sunt lipsite de apărare, bărbate, spuse, în timp ce el o privea cu ochi holbaţi de spaimă, tocmai tu, care ar trebui să ştii mai bine decât oricine altcineva că nu e ăsta adevărul.

Jardir îşi coborî către propriul braţ privirea îngrozită. Îi atârna fără vlagă, refuzând să se supună voinţei sale.

Inevera se apropie, îi luă mâna amorţită într-a ei şi îşi împinse în umărul lui mâna liberă. Îi răsuci braţul, apăsând în acelaşi timp cu putere, şi, brusc, furnicături ca tot atâtea înţepături de ace ascuţite luară locul amorţelii.

—Nu eşti hoţ, încuviinţă ea, cu voce din nou calmă, dacă nu faci nimic altceva decât să ceri ceea ce-ţi aparţine de drept.

— Mie? se miră el, fixându-şi cu privirea mâna ale cărei degete începeau din nou să se îndoaie.

— Cine e hoţul? întrebă ea. Un chin care jefuieşte mormântul lui Kaji, sau tu, ruda lui de sânge, care ia înapoi ceea ce-a fost furat?

— Nu ştim dacă ţine sau nu în mâini Suliţa lui Kaji, zise Jardir.

Inevera îşi încrucişă braţele.

— Tu ştii. Ai ştiut din clipa când ai zărit-o pentru prima oară, aşa cum ai ştiut tot timpul că va veni ziua asta. Nu ţi-am ascuns niciodată această soartă.

Jardir nu răspunse.

Inevera îi atinse braţul cu delicateţe.

— Dacă preferi, îi pot pune un elixir în ceai. O să-i aducă o moarte rapidă.

— Nu! strigă Jardir, smulgându-şi braţul. Alegi întotdeauna calea cea mai lipsită de onoare! Par’chin nu e khaffit, ca să fie dat morţii ca un câine! Merită o moarte de războinic.

— Atunci oferă-i-o, îl îmboldi ea. Acum, înainte de a începe alagai’sharak şi de a se afla puterea suliţei.

Jardir clătină din cap.

— Dacă trebuie să se facă, se va face în Labirint.

Dar, când se îndepărtă de Inevera, nu era deloc sigur c-avea să se facă vreodată. Cum ar fi putut privi lumea cu mândrie, ca Shar’Dama Ka, stând pe cadavrul unui prieten?

Traducere pentru Editura Trei – FÂNTÂNA ÎNĂLŢĂRII

[image error]FÂNTÂNA ÎNĂLŢĂRII (THE WELL OF ASCENSION)

de Brandon Sanderson

al doilea volum din seria Născuţi din Ceaţă (Mistborn)

colecţia Fantasy

Format: 130 x 200 mm, paperback

864 pagini

august 2015

Redactor: Ana Maria Tamaş

Corectură: Maria Muşuroiu & Elena Biţu

Coperta: Andrei Gamarţ

Fragmente (neredactate) din roman:

1.

Spiritul ceţii o urmărea, ca întotdeauna. Era prea departe ca să-l vadă, dar îl simţea. Însă altceva se făcea simţit cu mai multă tărie. Acele bufnituri puternice, din ce îm ce mai sonore. Cândva păruseră îndepărtate, dar nu mai erau aşa.

Fântâna Înălţării.

Asta trebuia să fie. Îi simţea puterea reîntorcându-se, revărsându-se din nou în lume, cerând cu insistenţă să fie întrebuinţată. Se tot trezea uitându-se către nord, către Terris, şi aşteptându-se să vadă ceva la orizont. O răbufnire de lumină, o vâlvătaie strălucitoare, o învolburare vijelioasă a vânturilor. Ceva. Însă acolo nu era decât ceaţa.

~

2.

Zane clătină din cap.

— Locul nostru nu e alături de ei, Vin. Locul nostru nu e în lumea lor. Locul nostru e aici, în ceaţă.

— Locul meu e alături de cei care mă iubesc, răspunse ea.

— Te iubesc? întrebă el, cu voce scăzută. Spune-mi, Vin, ei te înţeleg? Sunt în stare să te-nţeleagă? Şi poate un om iubi ceva pe care nu-l înţelege?

~

3.

Zane mai făcu un pas către Vin, cu buruienile strivite de pe solul taberei scrâşnindu-i sub tălpi.

— Ah, şopti el, ingenios. Oricât de puternic ar fi duşmanul, nu te poate ataca dacă-i ţii cuţitul la gât.

Zane se aplecă şi mai mult spre ea, iar Vin îşi ridică privirea spre el, şi feţele le ajunseră la numai câţiva centimetri distanţă una de alta. El clătină din cap în ceaţa pufoasă.

— Dar, spune-mi — de ce oamenii ca tine şi ca mine trebuie să fie întotdeauna cuţitele?

~

4.

Îşi întoarse calul, apoi observă ceva. O săgeată pornită pe neaşteptate din mijlocul kolosşilor în atac.

Însă kolosşii nu foloseau arcuri. În plus, erau încă departe, iar obiectul în zbor era mult prea mare pentru o săgeată Poate o piatră? Părea mai mare decât…

Începu să cadă către armata lui. El rămase cu ochii la cer, ţintuiţi de obiectul straniu. Pe măsură ce cădea, căpăta contururi mai clare. Nu era nici săgeată, nici piatră.

Era o fiinţă omenească – cu mantia-de-ceaţă fluturându-i.

 ~

5.

Strălucea. Simţea puterea în ea, parcă încercând să răbufnească, reîntorcându-se afară. Era ca puterea pe care o dobândea arzând fludor, dar cu uimitor de mult mai multă. Era o forţă cu posibilităţi incredibile. Ar fi fost mai presus de puterea ei de înţelegere, dar îi lărgea mintea, silind-o să se maturizeze şi să priceapă tot ce stăpânea acum.

Putea să refăurească lumea. Putea să-mpingă ceaţa, alungând-o. Putea să hrănească milioane de oameni cu o singură fluturare a mâinii, putea să-i pedepsească pe cei răi, putea să-i apere pe cei slabi. Se privea pe sine însăşi cu admiraţie şi uimire. Pentru ea, grota era translucidă şi vedea întreaga lume răsfirându-se, o magnifică sferă, unde viaţa nu putea să existe decât într-o zonă restrânsă, la poli. Putea să rezolve asta. Putea să îmbunătăţească lucrurile. Putea…