Ana-Veronica Mircea's Blog, page 6

Traducere pentru editura Paladin (Art) – Calea Regilor

[image error]Calea Regilor (The Way of Kings)

de Brandon Sanderson

Colecţia: Fantasy Masters

Format: hardcover

noiembrie 2015

Redactori: Diana Marin-Caea, Dragoş Roşca

Tehnoredactor: Cristian Vlad

Coperta: Alexandru Daş

[image error] Fragment din roman (neredactat):

Jasnah se opri. Lumina Animmodului ei acoperit era reflectată de metalul din mâinile celor care le vânau. De săbii sau de cuţite.

Bărbaţii se pregăteau să ucidă. Nu jefuiai femei ca Jasnah şi Shallan, femei cu legături sus-puse, lăsându-le în viaţă ca să depună mărturie. Atacatorii nu erau tâlharii galanţi din poveştile romantice. Trăiau ştiind, în fiecare clipă, că, dacă erau prinşi, aveau să fie spânzuraţi.

Paralizată de frică, Shallan nu putea nici măcar să ţipe.

Părinte al Furtunii, Părinte al Furtunii, Părinte al Furtunii!

— Şi acum, lecţia, spuse Jasnah, cu voce aspră, cruntă.

Îşi smulse mănuşa.

Lumina revărsată brusc era aproape orbitoare. Shallan ridică o mână ca să-şi ferească ochii şi se retrase împleticindu-se şi sfârşind prin a se sprijini de zidul de pe marginea aleii. În jurul lor erau patru bărbaţi. Nu cei din uşa tavernei, alţii. Pe care ea nu-i observase urmărindu-le. Acum le vedea cuţitele şi dorinţa de a ucide din adâncul ochilor.

Ţipătul ei se înălţă, în sfârşit eliberat.

Bărbaţii mormăiră la apariţia luminii orbitoare, dar continuară să se apropie. Unul, cu pieptul lat şi barba neagră, se năpusti la Jasnah, cu arma ridicată. Prinţesa întinse calmă mâna, cu degetele înclinate – şi o apăsă în pieptul bărbatului care-şi repezea spre ea cuţitul. Lui Shallan i se opri răsuflarea în gât.

Mâna lui Jasnah pătrunse în pielea bărbatului, şi el încremeni. O clipă mai târziu, ardea.

Nu, nu ardea, devenise foc. Cât si clipi, se preschimbase în flăcări. Înălţate în jurul mâinii lui Jasnah, conturau un om, cu capul dat pe spate şi cu gura căscată. Pentru o unică secundă, moartea bărbatului întrecu în strălucire nestematele prinţesei.

Ţipătul lui Shallan se stinse. Silueta de flăcări era de o frumuseţe stranie. Peste o clipă dispăru, focul se risipi în aerul nopţii, lăsând o imagine portocalie să zobovească în ochii lui Shallan.

Ceilalţi trei bărbaţi începură să înjure, grăbindu-se să se îndepărteze şi împiedicându-se unul de altul, în panică. Unul căzu. Jasnah se răsuci, nepăsătoare, şi îi mătură umărul cu degetele în vreme ce se străduia să se salte în genunchi. Bărbatul se transformă în cristal, o siluetă de cuart pur, fără niciun defect – şi hainele i se transformară în acelaşi timp. Diamantul Animmodului păli, dar îi mai rămase încă destulă lumină de furtună ca să trimită curcubee de scântei prin leşul preschimbat.

Ceilalţi doi bărbaţi fugiră în direcţii opuse. Jasnah respiră adânc, închise ochii şi-şi înălţă mâna deasupra capului. Shallan îşi duse mâna interzisă la piept, uluită, năucită. Îngrozită.

Lumina de furtună ţâşni din mâna prinţesei ca două fulgere gemene, simetrice. Fiecare lovi câte un tâlhar, şi cei doi plesniră şi se umflară, devenind fum. Hainele goale le căzură la pământ. Cristalul de cuarţ fumuriu al Animmodului crăpă cu un pocnet ascuţit şi lumina îi dispăru, lăsând-o pe Jasnah doar cu diamantul şi cu rubinul.

Rămăşiţele celor doi hoţi se înălţară în aer, vălurele de vapori unsuroşi. Ea deschise ochii, părând nefiresc de calmă. Îşi trase din nou mănuşa peste fabrial – folosindu-se de mâna interzisă ca să s-o sprijine de burtă în timp ce-şi strecura înăuntru degete mâinii libere. Pe urmă se întoarse, senină, pe drumul pe care veniseră. Lăsă leşul de cristal în urmă, îngenuncheat, cu o mână ridicată. Încremenit pe vecie.

Shallan se deslipi de zid şi se grăbi pe urmele prinţesei, îngreţoşată şi uluită. Ardenţilor li se interzicea să-şi folosească Animmodurile asupra oamenilor. Şi chiar le foloseau rareori în văzul altcuiva. Şi cum reuşise Jasnah să lovească doi oameni de la distanţă? Judecând după tot ce citise – din puţinul pe care-l puteai găsi – pentru Animmodelare era nevoie de contact fizic.

Prea copleşită ca să ceară răspunsuri, rămase tăcută – cu mâna liberă la tâmplă, străduindu-se să-şi controleze tremurul şi respiraţia întretăiată – în timp ce Jasnah striga după un palanchin. În cele din urmă apăru unul, şi cele două femei se urcară.

Traducere pentru Final Chapter – NORI DE FURTUNĂ

[image error]NORI DE FURTUNĂ (STORM FRONT)

de Jim Butcher

primul roman din seria Dosarele Dresden (Dresden Files)

colecţia SF & Fantasy

Format: 130 x 200 mm

279 pagini

noiembrie 2015

Echipa editorială: Iulian Băbălău, Laura Chiș, Adrian Băbălău

Coperta: Nicu Gherasim

Ilustraţia copertei: Chris McGrath

Fragment din roman:

M-am uitat, am înregistrat mecanic detaliile şi am închis în tăcere uşa acelei părţi a minţii mele care începuse să urle în clipa când pătrunsesem în încăpere.

Probabil că muriseră într-un anumit moment al nopţii trecute, fiindcă rigor mortis se instalase deja. Erau în pat; ea călare peste el, cu trupul aplecat înapoi, cu spatele arcuit ca al unei dansatoare, cu rotunjimile sânilor trasând un contur încântător. El era culcat dedesubt, un bărbat suplu, cu o constituţie solidă, cu braţele întinse în lateral, încleştate de ceaşafurile de satin, strângându-le în pumni. Dacă ar fi fost o fotografie erotică, ar fi reprezentat o imagine remarcabilă.

Numai că părţile din stânga sus ale coşurilor piepturilor celor doi amanţi se extinseseră, ieşindu-le prin piele, cu coastele împungând în afară, ca nişte cuţite rupte, zdrenţuite. Sângele arterial le ţâşnise din trupuri, ajungând tocmai pe oglindă şi pe tavan, alături de bucăţi terciuite de carne gelatinoasă, care reprezentau probabil ceea ce mai rămăsese din inimile lor. Privindu-i de sus, le vedeam cavităţile din partea superioară a corpurilor. Am remarcat membranele acum cenuşii din jurul plămânilor stângi încremeniţi şi muchiile coastelor, care păreau să fi fost împinse în afară şi frânte de o forţă din interior.

Ceea ce le anulase fără drept de apel potenţialul erotic.

Patul se găsea în mijlocul camerei, fiind astfel scos cu subtilitate în evidenţă. Dormitorul era decorat după modelul camerei de zi: foarte mult roşu, foarte multă catifea, oarecum în exces, cu excepţia cazului când priveai decorul în lumina lumânărilor. Şi în sfeşnicele de pe pereţi erau lumânări autentice, din care nu mai rămăseseră decât nişte mucuri stinse.

M-am apropiat de pat şi l-am ocolit. Tălpile mi-au lipăit pe covor. Mica parte urlătoare a creierului meu, bine zăvorâtă în spatele uşilor autocontrolului şi ale unui antrenament strict, continua să bolborosească. Am încercat s-o ignor. Şi chiar am făcut-o. Dar, dacă nu ieşeam de-acolo în mare grabă, aveam să-ncep să plâng ca o fetiţă.

Traducere pentru Nemira – Suliţa Deşertului

[image error]Suliţa Deşertului (The Desert Spear), al doilea roman din seria Demon

de Peter V. Brett

Colecţia Nautilus SF/ Format: paperback 130 x 200

septembrie 2014

Redactor: Nicoleta Ghement

Tehnredactor: Madga Bitay

Lector: Mihaela Stan

Fragment din roman (neredactat):

— Aceasta e noaptea, spuse Inevera. Am văzut-o cu mult timp în urmă. Ucide-l şi ia-i suliţa. În zori, vei da de ştire că tu însuţi eşti Shar’Dama’Ka, iar peste o lună vei conduce toată Krasia.

— Nu, zise Jardir.

Pentru o clipă, Inevera nu-l auzi.

— … şi cei din tribul Sharach vor trece imediat de partea ta, spunea ea, însă triburile Kaji şi Majah îţi vor sta cu toată puterea împotrivă… Eh?

Se întoarse spre el şi sprâncenele îi dispărură sub acoperământul capului.

— Prorocirea…, începu ea.

— Prorocirea să fie blestemată! exclamă Jardir. Indiferent ce ţi-ar spune ţie oasele de demon, eu n-o să-mi omor prietenul. N-o să-l jefuiesc. Sunt Sharum Ka, nu un hoţ în noapte.

Inevera îl pălmui şi răspunsul ei răstit stârni ecouri între pereţii de piatră.

— Un prost, asta eşti! A sosit clipa de răscruce, când ar putea fi devine va fi. La răsăritul soarelui, despre unul dintre voi se va spune sus şi tare că este Izbăvitorul. Şi tu hotărăşti dacă acesta va fi Sharum Ka al Suliţei Deşertului sau un chin din Nord, jefuitor de morminte.

— M-am săturat de prorocirile şi de răscrucile tale, de tine şi de toate dama’ting! izbucni Jardir. Nu sunt decât presupuneri menite să facă bărbaţii să joace cum le cântaţi voi! Dar n-o să-mi trădez prietenul de dragul tău, indiferent ce-ai pretinde că vezi în bulgării tăi glifaţi, din rahat de alagai!

Inevera ţipă şi ridică mâna să-l lovească iarăşi, dar el i-o prinse de încheietură şi i-o trase în sus. Ea încercă o clipă să lupte, dar era ca şi cum s-ar fi luptat cu un zid de piatră.

— Nu mă sili să te fac să suferi, o preveni Jardir.

Ochii femeii se îngustară şi se întoarse brusc, încordându-şi degetul mijlociu şi arătătorul mâinii libere şi înfigându-le în umărul lui. În clipa următoare, braţul cu care-o ţinea de încheietură îi amorţi şi Inevera se răsuci, scăpând din strânsoarea lui, se retrase cu un pas şi-şi netezi robele.

— Continui să crezi că dama’ting sunt lipsite de apărare, bărbate, spuse, în timp ce el o privea cu ochi holbaţi de spaimă, tocmai tu, care ar trebui să ştii mai bine decât oricine altcineva că nu e ăsta adevărul.

Jardir îşi coborî către propriul braţ privirea îngrozită. Îi atârna fără vlagă, refuzând să se supună voinţei sale.

Inevera se apropie, îi luă mâna amorţită într-a ei şi îşi împinse în umărul lui mâna liberă. Îi răsuci braţul, apăsând în acelaşi timp cu putere, şi, brusc, furnicături ca tot atâtea înţepături de ace ascuţite luară locul amorţelii.

—Nu eşti hoţ, încuviinţă ea, cu voce din nou calmă, dacă nu faci nimic altceva decât să ceri ceea ce-ţi aparţine de drept.

— Mie? se miră el, fixându-şi cu privirea mâna ale cărei degete începeau din nou să se îndoaie.

— Cine e hoţul? întrebă ea. Un chin care jefuieşte mormântul lui Kaji, sau tu, ruda lui de sânge, care ia înapoi ceea ce-a fost furat?

— Nu ştim dacă ţine sau nu în mâini Suliţa lui Kaji, zise Jardir.

Inevera îşi încrucişă braţele.

— Tu ştii. Ai ştiut din clipa când ai zărit-o pentru prima oară, aşa cum ai ştiut tot timpul că va veni ziua asta. Nu ţi-am ascuns niciodată această soartă.

Jardir nu răspunse.

Inevera îi atinse braţul cu delicateţe.

— Dacă preferi, îi pot pune un elixir în ceai. O să-i aducă o moarte rapidă.

— Nu! strigă Jardir, smulgându-şi braţul. Alegi întotdeauna calea cea mai lipsită de onoare! Par’chin nu e khaffit, ca să fie dat morţii ca un câine! Merită o moarte de războinic.

— Atunci oferă-i-o, îl îmboldi ea. Acum, înainte de a începe alagai’sharak şi de a se afla puterea suliţei.

Jardir clătină din cap.

— Dacă trebuie să se facă, se va face în Labirint.

Dar, când se îndepărtă de Inevera, nu era deloc sigur c-avea să se facă vreodată. Cum ar fi putut privi lumea cu mândrie, ca Shar’Dama Ka, stând pe cadavrul unui prieten?

Traducere pentru Editura Trei – FÂNTÂNA ÎNĂLŢĂRII

[image error]FÂNTÂNA ÎNĂLŢĂRII (THE WELL OF ASCENSION)

de Brandon Sanderson

al doilea volum din seria Născuţi din Ceaţă (Mistborn)

colecţia Fantasy

Format: 130 x 200 mm, paperback

864 pagini

august 2015

Redactor: Ana Maria Tamaş

Corectură: Maria Muşuroiu & Elena Biţu

Coperta: Andrei Gamarţ

Fragmente (neredactate) din roman:

1.

Spiritul ceţii o urmărea, ca întotdeauna. Era prea departe ca să-l vadă, dar îl simţea. Însă altceva se făcea simţit cu mai multă tărie. Acele bufnituri puternice, din ce îm ce mai sonore. Cândva păruseră îndepărtate, dar nu mai erau aşa.

Fântâna Înălţării.

Asta trebuia să fie. Îi simţea puterea reîntorcându-se, revărsându-se din nou în lume, cerând cu insistenţă să fie întrebuinţată. Se tot trezea uitându-se către nord, către Terris, şi aşteptându-se să vadă ceva la orizont. O răbufnire de lumină, o vâlvătaie strălucitoare, o învolburare vijelioasă a vânturilor. Ceva. Însă acolo nu era decât ceaţa.

~

2.

Zane clătină din cap.

— Locul nostru nu e alături de ei, Vin. Locul nostru nu e în lumea lor. Locul nostru e aici, în ceaţă.

— Locul meu e alături de cei care mă iubesc, răspunse ea.

— Te iubesc? întrebă el, cu voce scăzută. Spune-mi, Vin, ei te înţeleg? Sunt în stare să te-nţeleagă? Şi poate un om iubi ceva pe care nu-l înţelege?

~

3.

Zane mai făcu un pas către Vin, cu buruienile strivite de pe solul taberei scrâşnindu-i sub tălpi.

— Ah, şopti el, ingenios. Oricât de puternic ar fi duşmanul, nu te poate ataca dacă-i ţii cuţitul la gât.

Zane se aplecă şi mai mult spre ea, iar Vin îşi ridică privirea spre el, şi feţele le ajunseră la numai câţiva centimetri distanţă una de alta. El clătină din cap în ceaţa pufoasă.

— Dar, spune-mi — de ce oamenii ca tine şi ca mine trebuie să fie întotdeauna cuţitele?

~

4.

Îşi întoarse calul, apoi observă ceva. O săgeată pornită pe neaşteptate din mijlocul kolosşilor în atac.

Însă kolosşii nu foloseau arcuri. În plus, erau încă departe, iar obiectul în zbor era mult prea mare pentru o săgeată Poate o piatră? Părea mai mare decât…

Începu să cadă către armata lui. El rămase cu ochii la cer, ţintuiţi de obiectul straniu. Pe măsură ce cădea, căpăta contururi mai clare. Nu era nici săgeată, nici piatră.

Era o fiinţă omenească – cu mantia-de-ceaţă fluturându-i.

 ~

5.

Strălucea. Simţea puterea în ea, parcă încercând să răbufnească, reîntorcându-se afară. Era ca puterea pe care o dobândea arzând fludor, dar cu uimitor de mult mai multă. Era o forţă cu posibilităţi incredibile. Ar fi fost mai presus de puterea ei de înţelegere, dar îi lărgea mintea, silind-o să se maturizeze şi să priceapă tot ce stăpânea acum.

Putea să refăurească lumea. Putea să-mpingă ceaţa, alungând-o. Putea să hrănească milioane de oameni cu o singură fluturare a mâinii, putea să-i pedepsească pe cei răi, putea să-i apere pe cei slabi. Se privea pe sine însăşi cu admiraţie şi uimire. Pentru ea, grota era translucidă şi vedea întreaga lume răsfirându-se, o magnifică sferă, unde viaţa nu putea să existe decât într-o zonă restrânsă, la poli. Putea să rezolve asta. Putea să îmbunătăţească lucrurile. Putea…