Lucian Dan Teodorovici's Blog, page 9

După (onorantul) Torino…

Aş scrie multe, dar presiunea timpului mă împinge afară din casă. Aşa încît, pe scurt, zic aşa: ştiţi cu toţii că România a fost invitata de onoare, alături de Spania, a Salonului de Carte de la Torino. Pentru cine nu ştie, adaug şi asta: acest tîrg de carte e, probabil, în unul dintre primele cinci europene, aşa încît faptul că România a obţinut statutul ăsta e un lucru destul de mare. Şi-am pus „destul de” doar ca să nu(-mi) aud cîrcoteli. Deşi ele-s inevitabile, dacă stau bine să mă gîndesc.

Nu deţin eu toate datele „tehnice” ale acestui eveniment. Şi chiar de le-aş deţine, n-ar avea rost să umplu cu ele postarea, de vreme ce le găsiţi AICI, spre exemplu. Eu am ajuns acolo doar pentru două zile, în fuga evenimentului propriu, ca să spun aşa. Însă de ani întregi tot laud felul în care cei de la I.C.R. Venezia (în frunte cu Monica Joiţa) se ocupă de cultura română în Italia. Şi măcar aici simt nevoia să mă mai entuziasmez o dată pe acelaşi motiv.

Altfel, pentru mine a fost încă un prilej pentru a mă întîlni cu oameni dragi (de la Ileana M. Pop, traducătoarea cărţilor mele în Italia, la Francesca, Paola sau Evelina, de la Editura Aisara – dar şi cu mulţi români din România sau români din Italia). Să vă mai zic ceva răutăcios, deşi mi-s foarte simpatici spaniolii: vorbind cu diverşi oameni de-acolo, care nu aveau tangenţe cu România, nu mi-a scăpat o anume observaţie des repetată. Aceea că ne-am prezentat mult mai bine decît co-invitata de onoare, amintita Spanie. Am zis c-o să fiu răutăcios, nu? Dar dacă tot mi s-a spus asta, m-am gîndit că nu strică să aflaţi şi voi…

Unele+altele

Tot mai greu să scriu pe blog. Sună a scuză, asta şi e. Facebook-ul, ca alternativă, cîştigă prin faptul că nu-ţi ia decît cîteva secunde pe postare. Sigur, mult mai inconsistente postările respective, dar cînd eşti „oprimat" de timp, te mulţumeşti şi cu ele. Asta e, îmi tot propun să scriu aici, cred că zilnic mă cert pe mine însumi pentru că n-o fac, dar… Dar.

Multe mi s-au întîmplat de la ultima postare încoace. O serie de probleme personale, pe de-o parte, dar şi o altă serie de mari bucurii. În ordine temporală inversă: Premiul pentru Proză al „Observatorului cultural" oferit romanului Matei Brunul, ex aequo cu Ploile amare, al lui Alexandru Vlad.  Desemnarea cărţii mele drept „Cartea anului" de revista Contrafort. Şi New York-ul. La care mă opresc vreo două-trei paragrafe, căci e musai.

Deşi am plecat către New York destul de reţinut, cu ideea că nişte „imensităţi de beton" n-au cum să mă impresioneze, m-am întors copleşit. De armonia acelor „imensităţi de beton" , de Metropolitan Opera (unde am văzut Macbeth-ul lui Verdi) sau de muzeul cu acelaşi nume, de MoMA, de Memorialul 9/11, de Brooklin Bridge, de Wall Street, de Broadway, chiar şi de mai chiciosul, dar pentru un european, mai ales estic, atrăgătorul Times Square. Sau, n-am cum să uit, de Bard College, aflat la vreo două ore şi jumătate de mers cu maşina de NY, unde am ajuns la invitaţia domnului Norman Manea (care la rîndu-i ar merita multe pagini, nu numai virtuale, pentru modul în care se ocupă, deşi, la recunoaşterea de care se bucură, ar putea foarte bine să n-o facă, de promovarea literaturii române în S.U.A.).

Şi-apoi, pentru că e nevoie de-un capitol separat, chiar dacă aici îl tratez pe scurt, în egală măsură am fost impresionat de cei de la ICR-New York. Nu puneţi sub semnul întrebării ce scriu, n-o fac din vreo datorie că am fost invitat acolo. Mi-au plăcut toţi cei cu care am interacţionat, de la doamna Corina Şuteu, directoare a ICRNY, la Andra (excelenta noastră coordonatoare de proiect), Oana, Anca şi Ştefan  (vorbesc despre cei pe care i-am întîlnit, fireşte). Şi nu doar pentru c-au fost amabili, primitori etc. Ci mai ales pentru modul în care lucrează acolo. Trebuie s-o spun, pentru că ar fi nedrept să n-o fac: conexiunile pe care le-au realizat cu instituţii importante americane, faptul că ne-au organizat întîlniri cu oameni de la edituri şi de la cea mai mare agenţie literară din lume, modul în care s-au îngrijit de evenimente şi de popularizarea lor, toate acestea te obligă, dacă le-ai văzut la faţa locului, să pleci cu gînduri mai mult decît favorabile faţă de echipa de la ICRNY.

M-am întors, spuneam, copleşit. Şi de oboseală, pe de altă parte, căci pe drumul de întoarcere, pe lîngă lungimea lui, am avut parte şi de un incident: am pierdut avionul spre Iaşi, aşa că drumul s-a prelungit. Oricum, a meritat din plin. Măcar pentru nostalgiile de-acum. Şi pentru cele viitoare.

Cam atît deocamdată. Poate revin pe subiect, căci au rămas multe de spus, inclusiv despre o seamă de alţi oameni pe care i-am întîlnit acolo – dar nu mai îndrăznesc să fiu sigur de asta, pentru că în ultima vreme nu mai sînt sigur nici măcar că deschid blogul.

Nişte scriitori…

Am tot spus că blogul, la fel şi pagina mea de FB, sînt locuri virtuale personale, aşa încît am refuzat să aduc aici discuţiile de serviciu. Adică rareori am vorbit despre munca mea de editor. Şi aşa va rămîne în continuare. Fac azi o excepţie, pentru că-mi doream de mult să scriu textul ăsta. În nici un caz ca să mă plîng în vreun fel: am ales să lucrez şi în domeniul editorial pentru că-mi place enorm, dincolo de toate. Însă îmi doream să scriu textul ăsta pentru că mă bîntuie de-o vreme gîndul: totuşi, m-am aşteptat vreodată şi la aşa ceva?

Sînt unii scriitori pe care i-aţi citit, i-am citit. Nu neapărat dintre cei mai de succes. Dar cu un succes relativ, nume care circulă. Îmi trimit, la un moment dat, un text spre publicare. Îl trec prin etapele necesare: ajunge la referenti, iar dacă e cazul, şi în consiliul editorial. Se întîmplă să-mi fie respins (fie de referenţi, fie de consiliu). Le comunic autorilor acest fapt. Şi începe nebunia. Vorbesc, să fie clar, despre un procent extrem, extrem de redus dintre cei respinşi.

Dar există aceşti oameni care iau o eventuală respingere în sens mult prea personal. Care văd în mine, după aceea, inamicul public numărul unu. Am primit, de-a lungul vremii, de la blesteme la ameninţări crunte. Încă o dată, nu e vorba de mine aici, ci de emiţătorii lor: nişte scriitori. Cu cărţi la activ, unii care s-au remarcat şi-n alte domenii. Ăsta mi se pare lucrul ciudat, din perspectiva asta era, este de neconceput. Să vă dau cîteva exemple,  fără a indica şi numele autorilor, chiar dacă pe unele e posibil să le cunoaşteţi. Măcar vag.

Un tip de reacţii de-a dreptul blajine e acesta: „Situaţia în care ne aflăm deocamdată nu îmi permite să vă detaliez încîntarea mea faţă de cum scrieţi, aşa că aştept să trecem de o decizie editorială, oricare ar fi ea". V-aţi prins, e un e-mail venit din partea unui autor înainte de a-i comunica decizia editurii privind cartea propusă. A venit însă şi momentul respingerii. Citez din reacţia aceluiaşi autor: „Cărţile dumneavoastră sunt slabe. Şi cele publicate. Cu siguranţă şi cele nepublicate. Despre ale mele nu are rost să discutăm pentru că literatura română este slabă cu totul, iar criticii ei sunt pe masură, nivelul este scăzut cu totul şi asta ştie o Europă întreagă, nu trebuie să vin eu să o spun". Dar exemplul ăsta a fost doar de antrenament. Şi l-am dat pentru că e unul tipic, aş avea multe altele asemănătoare.

Ce te faci însă, cum interpretezi lucrurile, cînd un autor scrie, tot înainte de a afla decizia, ceva de genul: „Mă închin în faţa talentului dumneavoastră", iar după ce află răspunsul nu se mai poate abţine şi… Îmi cer scuze: urmează cîteva citate cu invective grosolane, dar aveţi cuvîntul meu de onoare că le-am ales doar pe cele mai puţin dure, să spunem. Sînt alte fraze în mesajul acestui autor (membru U.S.R., un nume nu foarte vehiculat, dar un scriitor căruia i se mai iau din cînd în cînd interviuri, iar cărţilor sale li se mai fac cronici) pe care n-aş putea să le redau. Încep, atenţie: „Nu ai nicio şansă să te metamorfozezi decât să te ascunzi cât mai adânc în maţele de porc ale stăpânului tău buzat puturos din Jaffa, morţii mă-tii de criminal. (…) Iar cât priveşte scrisul tău e alcătuit din gherţăiturile maţelor de porc: târţa-pârţa, scârţa, FU! (…) Morţii mă-tii de porc de câine. (…) Pune-ţi sacul cu cenuşă în cap, ai intrat în vederile Dumnezeului tău răzbunător!". Mda.

Nu primesc multe asemenea mesaje. Ăsta a fost, cred, cel mai dur. Dar există destule altele ameninţătoare. Sau, spuneam la un moment dat, cu tot felul de blesteme. Nu le mai redau. Să mai spun doar un lucru: m-am hotărît să scriu textul ăsta pentru că aseară şi azi noapte am mai primit, tot din partea unui autor despre care a mai auzit lumea, cîteva S.M.S.-uri. Toate pe următoarea idee, citez: „Ce-ai să mai plîngi tu în pumni, Luciane! Ce-ai să mai plîngi tu în pumni!". Mă rog, plus lucruri care mă vor „izbi" şi alte asemenea. Cu respectivul autor am avut alaltăieri o discuţie. Culmea, în care a acceptat decent respingerea. Însă urmarea…

Dacă nu era vorba despre scriitori, nu veneam cu textul ăsta. Am destule citate de toată frumuseţea, însă pe măsură ce scriam, mi-am zis că nu e cazul să exagerez. Se înţelege din exemplele date ceea ce voiam să se înţeleagă. Nu întotdeauna colaborarea cu scriitorii e impecabilă, fără a se ajunge la lucruri meschine. Numai că şi eu, la rîndu-mi, îmi închipuisem cîndva, aşa cum o mai fac încă mulţi, că aşa ceva e de neconceput.

În ansamblu însă, e de ţinut cont de faptul că 99% dintre cei cu care am colaborat (fie că au fost respinşi sau publicaţi) sînt cu totul altfel. Or, dacă priveşti din perspectiva asta, beneficiind de un asemenea procent, îţi dai seama totuşi că eşti un om norocos, iar munca ta e dintre cele mai frumoase posibile.

Despre un medic. Şi nu numai…

Lucrurile au stat aşa: de vreo 3 ani, mulţi dintre cei care mă cunosc au avut ocazia, uneori, să mă audă vorbind răguşit, spart, cu siguranţă enervant. A început pe cînd lucram la Radio Iaşi – eram într-un direct cu Filip Florian şi am trăit unul dintre momentele penibile din viaţa mea: mi-a căzut total vocea, Filip aştepta să fie întrebat, eu mă sufocam în direct, încercînd să pronunţ măcar un cuvinţel care să semene a întrebare, forţîndu-mi vocea şi tuşind de mama focului. Nimeni nu ştia cum să reacţioneze. Am încheiat directul cum-necum, purtînd de-atunci jena cu mine.

În ultimii trei ani, periodic şi cînd mi-era lumea mai dragă, m-am trezit în situaţii asemănătoare, mai ales la lecturi publice. Am scos-o la capăt pînă în toamnă, cînd, cu prilejul lansării lui Matei Brunul, am citit doar jumătate din cît îmi propusesem, cerîndu-mi scuze pentru restul. N-a fost chiar grav, e posibil ca pentru unii să fi rămas neremarcat momentul, căci m-am întrerupt strategic, într-un moment al textului în care se putea face asta.

Imediat după Crăciun însă, o altă criză. Aş fi pus-o tot pe seama aerului condiţionat al maşinii (cum mă amăgisem în ultimii ani) dacă ar fi avut aceleaşi urmări ca precedentele: o perioadă de două-trei zile de răguşeală, după care vocea îmi revenea. Însă starea s-a accentuat zi de zi, iar în două-trei săptămîni am rămas complet fără voce. Între timp, ceva destul de caraghios: pe la mijlocul lui ianuarie, am dat un interviu pentru TVR Cultural în condiţiile respective. M-am antrenat trei zile cu ceaiuri calde, aerosoli, tot felul de medicamente. Iar acum aştept precum struţul difuzarea interviului: sînt sigur că nu-l voi putea asculta.

Să n-o mai lungesc: săptămîna trecută m-am operat. Aveam trei noduli laringieni. Acum, deşi încă nu prea îmi vine să vorbesc, fac exerciţii sumare cînd nu mă vede/aude nimeni. Şi-s încîntat să-mi recunosc o voce pe care-o uitasem de-o mare bucată de timp, căci chiar şi-n anii trecuţi, cînd îmi revenea, tot era alterată. Scriu despre asta în fine amuzat, căci partea melodramatică a trecut. Dar ceea ce am scris pînă acum e doar o punere în context.

Partea cu adevărat importantă, adică scopul real al notaţiei de faţă, se referă la nişte mulţumiri publice cu care, pe cînd eram internat, mi-am promis c-o să vin. Faţă de medicul care m-a operat. Ştiu, în general bolnavii se ataşează de medicii loc şi uneori le exagerează meritele. În cazul ăsta, e vorba însă despre cu totul altceva, vă asigur. N-o să explic acum de ce-a fost mai complicat la mine, spuneam că-mi repugnă partea melodramatică a poveştii, însă nu e vorba doar despre un ataşament de bolnav.

Conf. Dr. Mihail Dan Cobzeanu, şef al Clinicii O.R.L. din cadrul Spitalului Sf. Spiridon, Iaşi, este, în mod cert, cel mai impresionant specialist cu care am interacţionat pînă acum. În totul: profesionalism, comunicare, eficienţă, empatie, amabilitate. Aveam nevoie să spun asta mai cu seamă că mi se întîmplă rar să cad într-o admiraţie faţă de-un om din sistemul medical românesc. Cum nu-mi prea stă în fire să vin cu laude directe, simţindu-mă inconfortabil de fiecare dată cînd sînt în situaţia de-a o face, mă opresc la paragraful ăsta. Doar că, dacă nu l-aş fi scris, mi-aş fi rămas dator, într-un mod total neplăcut, mie însumi.

Cam atît, căci în rest totul e de bine. În curînd, probabil o săptămînă, o să-mi pot folosi vocea pe săturate. Aşa că n-o să-mi mai înnebunesc prietenii comunicînd doar în scris. Şi-o să pot răspunde la telefon fără să-mi fie jenă. Pînă atunci, convins că lumea mă va scuza, mărturisesc că abia acum, după ultima lună şi jumătate, am constatat cît de binefăcătoare e uneori tehnologia, cu ale ei S.M.S.-uri, mesaje pe Facebook, e-mailuri sau mess-uri…

O observaţie…

…cu un strop de paranoia în ea. Dar mă întreb deja, raportîndu-mă la propriile obişnuinţe de lectură, dacă lucrurile astea chiar contează au ba. Să vă explic.

E vorba despre Matei Brunul, fără a fi însă vorba chiar de el. Pornind însă de la reacţiile pe care le-am avut la acest roman (din fericire, foarte multe, nu numai în presă sau pe bloguri, dar în special în particular), n-am avut cum să nu remarc faptul că se creaseră două categorii relativ distincte de receptare: de-o parte pozitivă pînă spre entuziasm, de cealaltă parte moderată, ca să nu zic chiar negativă.

O surpriză însă: e prima oară cînd o carte a mea apare şi ca e-book, cam în acelaşi timp cu formatul paper, şi, dat fiind că e-book-ul e încă o jucărie nouă, cam toţi cei care au achiziţionat-o astfel au ţinut să(-mi) şi scrie asta. Aşa încît remarca mea s-a impus practic, fără să fie nevoie de nici o „analiză": pe lista moderaţilor se află 80-90% dintre cei care au citit MB ca e-book; cam tot acelaşi procent dintre cei care au citit-o pe hîrtie (mi-)au scris entuziaşti.

Evident, pare cam trasă de păr observaţia mea. Totuşi, revin la ceea ce aminteam la început, adică obişnuinţele mele de lectură. Şi am multe situaţii (de la editură, spre exemplu) în care un manuscris pe care l-am citit în primă fază în Word sau .pdf, fără să mă dea pe spate, mi-a plăcut incomparabil mai mult cînd l-am recitit pe hîrtie. Sau: mi s-a întîmplat să încerc să citesc pe tren ori în avion o carte şi să mi se pară proastă, în condiţiile în care nu călătoream foarte confortabil. Apoi, citind-o acasă, în linişte, mi s-a părut foarte bună.

O carte de literatură depinde foarte mult de cum reuşeşte autorul să creeze şi să susţină atmosfera pînă la sfîrşit. Dar atmosfera, dat fiind că în ea îl atrage înainte de toate pe cititor, ţine extrem de mult şi de condiţiile exterioare cărţii şi autorului, care-l afectează însă direct pe receptor. Aşa că mă întreb: poate oare e-book-ul, care n-a creat încă obişnuinţe de lectură, să fie deocamdată nu foarte prietenos cu cititorul şi, prin urmare, nici cu scriitorul?

Pe lîngă toate, se poate totuşi ca observaţia mea să se bazeze doar pe o coincidenţă. Cam mare, dar de ce nu?