Lucian Dan Teodorovici's Blog, page 8

Judecătoarea şi taximetristul

Ar trebui să scriu o carte cu taximetrişti. Chiar dacă una de vacanţă, uşurică. E posibil să o fac cîndva. Pînă atunci, nu mă abţin şi trec aici, pe „curat”, cîte o întîmplare dintr-asta. Ultima? Ieri.

„O ştiţi pe judecătoarea X?”, deschide discuţia taximetristul. Nu-i dau numele doamnei, chiar nu-şi are rostul în povestire. I-am zis că nu, deşi mi-era relativ cunoscută. „Pfai, e o femeie de aur”, îmi zice. Ok, şi de ce-mi ziceţi mie asta? Doar am gîndit, nu l-am luat tare. „De ce?”, întreb totuşi după o pauză. Era clar că omul voia să discutăm despre judecătoarea X şi aştepta de la mine un semn că vreau să intru-n discuţie. Mai aveam destul din drum, trebuia să zic ceva. „De ce?”

„Am luat-o o dată. Foarte amabilă, aşa, prietenoasă, chiar dacă între nivelul meu şi-al ei… vă daţi seama. Adică nu era cu nasul pe sus.” „Dar o cunoşteaţi dinainte? De unde ştiaţi că-i judecătoare?”, am întrebat, de vreme ce „nivelurile” păreau a-i fi fost clare omului de la bun început. „Nu, n-o ştiam. E om mare, vă daţi seama. Doar ce-am luat-o atunci în taxi. Mi-a zis că-i judecătoare, de aia am ştiut. Da’ tocmai asta voiam să vă spun: o duc acasă, iar pe urmă, seara, ce credeţi? Butonam la teveu şi o văd la DNA.” Pe bune: plesnea de mîndrie. N-am cum să-i redau tonul, ca să mă credeţi. Dar era, fără dubii, enervant de mîndru că dusese pe cineva care a apărut pe urmă la televizor. O femeie de aur…

„Ce treabă avea cu DNA-ul?” întreb, imaginîndu-mi că meseria o dusese într-acolo, cine ştie ce cazuri ce trebuiau rezolvate. „Ah, era anchetată. A fost la ştiri, vă zic. Nu o dată, am văzut-o de cîteva ori la ştiri în ziua aia şi-n ziua următoare. Vă daţi seama: abia atunci m-am gîndit că uite pe cine am dus eu în maşina mea. Ditamai judecătoarea, apare la ştiri, da’ vorbeşte cu mine ca şi cum aş fi un prieten, aşa.” Aici a fost momentul în care m-am întrebat dacă omul o fi ironic. Era cumva deranjat de faptul că dusese cu maşina pe cineva anchetat de DNA? L-am întrebat, ca să fiu sigur: „Ea era anchetată? Adică făcuse ceva?”. „Hai să fim serioşi, n-a făcut nimic, nu ştiţi cum sînt ăia? Acuză aşa, ca să se afle-n treabă. La comandă. Doamna are obrazul prea finuţ ca să facă ceva, vă zic eu. Oricum, nu asta era ce voiam să vă zic.”

Şi a tăcut, un pic nemulţumit. Mi-era clar, făcusem o gafă: omul n-avea treabă cu DNA-ul, îl pomenise mai degrabă în trecere, îi scăpase. Voia să remarc doar că o avusese în maşină pe o judecătoare care apăruse la televizor. Asta era marea chestie care, în viziunea lui, îi înnobilase maşina. Iar eu, cîrcotaş, în loc să mă simt la rîndu-mi înnobilat, mă legasem de-un fleac numit DNA. Am tăcut restul drumului, amîndoi cam încrîncenaţi. El, pe motivul deja pomenit. Eu, de-a dreptul enervat, întrebîndu-mă în ce lume a naibii trăiesc, fără să realizez de prea multe ori asta. Şi, în lipsa mea de gînduri sănătoase, mă mai mir uneori de „vedetele” noastre. Nu contează cum apari la televizor, contează doar dacă.

Nu zic nimic nou, doar că ieri mi s-a întîmplat asta. Şi m-am gîndit la astea. Şi m-am mai gîndit la faptul că nu există lume mai specială decît aia a taximetriştilor…

NB, FB!

Facebook-ul a devenit atît de important pentru mulţi, inclusiv pentru mine, încît trebuie să ai un pic de curaj să te rupi de el. Şi destule regrete. Am făcut asta, cu un pic de curaj şi destule regrete, pentru că deja lucrurile neplăcute începeau să încline balanţa. Pe Facebook, eşti tentat să discuţi ca la cafenea. Iar la cafenea se întîmplă să fii tu însuţi. Să mai spui şi o prostie, din cînd în cînd. Să nu-ţi controlezi orice impuls. Să te contrazici. Să faci cîte o gafă, spunînd, provocat fiind, ceva ce altfel n-ai spune dintr-un motiv simplu: pentru că, în general, nu gîndeşti aşa. Reacţionezi doar la o provocare, ziceam, la un comentariu al altcuiva. Şi ţi se pare, pentru un moment, că ai dreptate. În cafenea, ai tot timpul să-ţi dai seama că ai greşit şi să revii.

Facebook-ul îţi dă, în mod perfid, senzaţia că te afli într-o cafenea. Dar adevărul e în cu totul altă parte. Fără să-ţi dai seama, ai scăpat o vorbă nepotrivită? Îţi sar în cap sute de oameni, unii îţi scriu în particular asigurîndu-te de dispreţul lor etern, rupînd „prietenia” virtuală cu tine, intervin oameni importanţi care-ţi bat obrazul, tocmai dumneata, dom’le?! Vrei să spui că lucrurile nu-s chiar aşa, că ai gîndit un pic greşit. Te afunzi, căci pe nimeni nu interesează explicaţiile, pe Facebook nu e loc de aşa ceva. Ai spus-o? Rămîne!

S-ar putea însă să nu fi spus nici o prostie, se mai întîmplă să gîndeşti corect şi la cafenea, şi pe Facebook. Doar că ştii un lucru: oamenii sînt grăbiţi, n-au timp să citească postări kilometrice, trebuie să comprimi ce ai de zis în două-trei fraze. Comprimi, de dragul timpului „prietenilor”. Dar gîndirea corectă comprimată lasă loc unui şuvoi de interpretări. Aha, deci asta ai vrut să zici! Primeşti mesaje în particular, cu asigurări de dispreţ etern, cu „prietenii” virtuale aruncate la gunoi, vin pe wall-ul tău oameni importanţi care-şi arată tristeţea şi dezamăgirea, tocmai dumneata dom’le? Încerci să explici mai pe larg, să spui că, din cauza comprimării, s-a înţeles greşit. Dar cine are timp, pe Facebook, să citească explicaţii pe larg? Ai comprimat? Comprimat rămîne!

Şi-apoi, „prietenii”. Unii, mulţi, oameni care-ţi sînt dragi şi-n viaţa reală. Alţii, mulţi, pe care i-ai descoperit prin intermediul Facebook-ului, dar care ţi-au devenit simpatici, apropiaţi. Dar mai sînt destui altfel: cînd vezi că-ţi comentează unul dintr-ăştia altfel, te duci ţintă spre respectivul comentariu şi observi că nu, nici de data asta nu te-ai înşelat: din nou o reacţie negativă, printre dinţi, acră, enervată. Ai senzaţia că oamenii ăia pentru asta fiinţează pe Facebook: spre a te desfiinţa pe tine, spre a-ţi contrazice cu dispreţ orice idee, spre a te face de doi bani. Nu, de fapt nu eşti neapărat tu cel vizat. Comentariile lor, indiferent pe ce wall-uri, sînt în general aşa. Aşa simt, aşa se simt bine. Îi poţi exclude din lista ta. Dar senzaţia e că niciodată pe toţi.

Aşa încît, cu un pic de curaj şi destule regrete, am dezactivat pagina mea cu „prieteni”. Aveam spre 4.500, după ce scosesem din listă, de-a lungul vremii, alte cîteva sute bune. Mi-am păstrat totuşi o pagină de autor. Are vreo 250 de like-uri şi e bine aşa. Evident că-i aştept acolo pe toţi cei care cred că avem ceva de discutat. O păstrez pentru că e o pagină de scriitor, aşa încît n-o să mai fiu nevoit să dau explicaţii în calitate de editor sau de publicist. Şi nici n-o să risc prea multe gafe, pentru că, pe o pagină axată pe activitatea literară, nici nu pică bine să vii cu diverse atitudini.

Şi încă ceva. Facebook-ul e o piaţă în care te expui aproape în întregime. Şi te acaparează. Ieşirea mea din piaţa asta mare îmi oferă ceva timp în plus. Aşa încît, pe lîngă altele, mă gîndesc că o să revin cu ceva mai multă constanţă la blog.

Licitaţie pentru Tudor Jalbă-Şoimaru

Să vă dau mai întîi nişte link-uri, care vă vor lămuri: puteţi intra pe pagina de Facebook special creată, anume Talcioc Urban pentru Tudor Jalbă-Şoimaru, sau pe blogul dedicat acestui copil, sub titlul Binili înfrîngi. Veţi afla din cele două surse multe lucruri care sînt de aflat.

Acum: contribui şi eu, pe cît posibil, la acest talcioc urban. Cum obişnuiesc să scriu doar pe computer, n-am un manuscris pe care să-l ofer spre licitaţie (şi e prima oară în viaţa mea cînd regret că n-am un manuscris). Ceva-ceva tot am însă. Două exemplare din două cărţi, care au „ataşate” şi cîte o poveste, mai mult sau mai puţin specială. Să vi le spun:

1. Un exemplar dintr-o ediţie-fantomă, pe care n-o ştie aproape nimeni, a primului meu roman, Cu puţin timp înaintea coborîrii extratereştrilor printre noi.

Debutul meu editorial s-a produs în 1999, la Editura OuTopos, pe care o înfiinţasem alături de cîţiva prieteni, membri ai cenaclului cu acelaşi nume. Evident, costurile cărţii au fost în totalitate ale mele. Am scos din tipar 100 de exemplare. S-au epuizat rapid, nu pentru că ar fi fost vreo carte care să se vîndă ca pîinea caldă, dimpotrivă: n-am vîndut nici un alt exemplar în afara celor 14 de la lansare. Însă rudele, însă prietenii, însă cîţiva critici cărora le-am trimis cartea… Bref, s-a dus suta, am rămas cu un singur exemplar în biblioteca proprie.

La scurtă vreme, un critic important mi-a cerut cartea, căci alt critic important i-o recomandase. Tremuram. Mă uitam cu jale la exemplarul din bibliotecă, eram foarte tentat să-l trimit, pe de altă parte mă durea inima să rămîn eu însumi fără nici unul. Şi-apoi, ideea genială: să mai scot alte exemplare din primul tiraj. O prelungire de tiraj, adică. O singură problemă însă: la vremea aceea, computerele erau rare, pricepuţii la tehnoredactare & realizare copertă, la fel de rari. Făcusem cartea cu nişte specialişti, pe computerele lor, deşi aveam şi eu unul. Acum, cînd tînjeam la un reprint, m-am adresat lor, fireşte. Şi cerul s-a prăbuşit în capul meu: nu salvaseră paginarea şi coperta.

Mi-am revenit. Am trecut la lucru: o nouă copertă (total diferită de prima, cu o altă grafică), o altă punere în pagină. Adică o nouă ediţie. Şi încă revăzută, de vreme ce tot se produseseră atîtea schimbări. Totul, pe banii mei, ca şi prima dată. Şi, mai cu seamă, pe computerul meu, ca să nu mă mai trezesc cu necazul. Rămînea doar tiparul. Pentru care nu mai aveam prea mulţi bani. Mai exact, am avut bani pentru… 5 exemplare. Bun, mergea şi-aşa. Unul de trimis criticului important, alte patru pentru eventuale mari nevoi ulterioare. Iar dacă apăreau cereri în continuare, aveam totul salvat în computerul propriu, deci prelungirea de „tiraj” n-avea să mai fie o problemă.

Am scos cinci exemplare. Necesitatea altora n-a venit prea devreme. Iar după vreun an sau doi, computerul şi-a dat duhul sau, mă rog, energia vitală. Definitiv. Aşa încît şi noua paginare plus noua copertă s-au dus pe diverse ape ale sîmbetelor mele. Dar am rămas cu 4 exemplare dintr-o ediţie-fantomă a romanului Cu puţin timp înaintea coborîrii extratereştrilor printre noi. Aşa a devenit, zic eu, specială cartea cu pricina. În total, 5 exemplare. Unul a ajuns la un critic important. Alte 3 sînt încă la mine în bibliotecă. Iar un exemplar l-am donat pentru Tudor, sperînd să se obţină ceva bani de pe urma lui, la licitaţie. Am scris pe prima pagină şi un text lung, cu întreaga poveste. În plus: dat fiind că ulterior am modificat drastic textul romanului, pentru ediţia de la Polirom, în această carte e o variantă de text care nu mai există nicăieri în forma asta. Sper să conteze.

2. Un exemplar din Matei Brunul, cel mai recent roman al meu.

De ce aş avea şi-aici o poveste? Pentru că am. Nu deosebit de spectaculoasă. Dar există. Anul trecut, romanul a luat Premiul „Augustin Frăţilă”. Printre altele, exista următoarea clauză: cartea cîştigătoare va fi reeditată în 1000 de exemplare, iar acestea vor fi distribuite, în circuit închis, sponsorului. Cartea a fost reeditată, pe copertă apare o bandă cu datele premiului şi ale sponsorilor, deci e, într-o măsură, diferită de ediţia iniţială. Nu există însă în librării, am explicat de ce. Eu am primit 5 exemplare cu noua formulă grafică a cărţii. Am donat un exemplar pentru Tudor, sper să intereseze pe cineva, tot din acelaşi motiv: că această variantă a cărţii nu există „pe piaţă”. La fel ca în primul caz, am scris o scurtă poveste a cărţii pe pagina 1.

Revin: intraţi pe pagina de Facebook, citiţi blogul dedicat acestui copil. Şi, dincolo de ideea umanitară, lăsaţi-vă liberă curiozitatea: o să găsiţi acolo lucruri mult mai spectaculoase decît ce am putut eu să ofer. Eu vă doresc să vi le doriţi.

7 zile în Sardinia (III)

Îmi închipuisem inițial că o postare va fi de-ajuns. Cum am apucat să „vizitez” în ea numai două orașe sarde, iar textul o luase deja serios la vale, mi-am zis că o să reușesc să comprim celelalte cinci localități din vizita mea în Sardinia într-o a doua postare. Imposibil, mai c-am fost tentat să împart inclusiv textul de ieri în două. Azi îmi propun însă să duc la capăt, cu orice risc (a se citi: cu riscul de a scrie insuportabil de mult), călătoria făcută cu prilejul prezentării cărților mele apărute în italiană. Așa că nu mai sper decît într-un lucru: în răbdarea voastră.

Samugheo (miercuri, 2 octombrie)

Drumul dinspre Neoneli spre Samugheo nu dă nici o șansă limbii române. Nici măcar pronumelor ei posesive, cu care Ileana o tentează totuși pe Francesca. E prea scurt, cred că nu durează nici măcar jumătate de oră. Iar asta doar pentru că e-n serpentine, printre munți, altfel numărul kilometrilor dintre cele două localități e aproape insignifiant.

Samugheo e un orășel frumos, la rîndu-i, și ne-așteaptă, la prima vedere, spectaculos: imediat ce coborîm din mașină, mă trezesc cu poza mea în față, lipită de-un perete. Afișul anunță, bineînțeles, evenimentul de peste două ore. Numai că lucrurile nu stau chiar așa, iar noi deja știm asta. Evenimentul de pe afiș rămîne exclusiv pe afiș, căci întîmplarea ne-a adus în orășelul ăsta frumos într-un moment deloc vesel: locuitorii sînt în doliu, fostul primar, despre care înțeleg că era foarte iubit, a murit în urmă cu două zile, iar acum mai toate oficialitățile și mulți locuitori se pregătesc pentru înmormîntare. Care urmează să aibă loc a doua zi. De înțeles deci de ce evenimentul nostru rămîne doar pe afiș.

N-ar fi avut rost, ne explică mai tîrziu Luigi, asesor pe cultură în administrația locală, cel care s-a ocupat de manifestare. N-ar fi putut fi prezent nici un „oficial”, ba pînă și publicul ar fi lipsit. Sîntem de acord, firește, așa că ne petrecem seara stînd de vorbă cu Luigi. Și, un pic mai tîrziu, o surpriză pentru mine, cu doamna Lăcrimioara Iva, româncă stabilită în Samugheo. Care e la polul opus româncei din Neoneli: oftează după casă, i-e dor, visează să se întoarcă. Și scrie. Scrie versuri, scrie cărți pentru copii. Îmi arată cîteva cărți publicate în România, mi le dăruiește. În țară își dorea să fie scriitoare, aici e venită, de cîțiva ani, să muncească asemenea celorlalți români. Nu e nici un paradox în asta, nici măcar o mirare. Sau ar putea fi pentru italieni; în ceea ce ne privește, situația e destul de banală, nu?

Discuții, mîncăm, dormim în camerele noastre de hotel, ne trezim, mîncăm, ne pregătim de plecare. Din Samugheo m-am ales cu niște întîlniri plăcute și cu un afiș. Cu cîteva afișe, de fapt, căci am văzut și altele, lipite pe alți pereți. Dar, în situația dată, nici nu puteam avea alte pretenții. Starea de spirit e însă bună spre foarte bună. Urmează Cagliari. Un oraș special pentru Francesca – locuința ei e în Cagliari, serviciul ei e în Cagliari, Editura Aìsara își are sediul în Cagliari. Un oraș special pentru Ileana – deși stă în prezent în Madrid, a copilărit în Cagliari, iar mama ei locuiește încă în Cagliari. Un oraș special și pentru mine – pe lîngă motivele deja invocate, care mă fac să-i dau o importanță aparte, Cagliari are (cu intermitențe, e adevărat) echipă de fotbal în Serie A.

Cagliari (joi, 3 octombrie)

În general, o limbă străină se învață pornind de la numerale. În particular, în cazul de față adică, numeralele își fac loc abia în drumul spre Cagliari. Și, pentru că-s ușoare, apar imediat în cadrul meditațiilor de limbă română denumirile zilelor săptămînii, ale lunilor anului. După cursurile intensive de pînă acum, pentru Francesca toate astea sînt floare la ureche. O invidiez puțin, eu mă descurc mai greu cu italiana. În cîteva minute, îți numără neajutată, ba chiar cu accent corect, pînă la zece, ba chiar pînă la sută, trece prin zilele săptămînii fără probleme, iar cînd e vorba de lunile anului, aproape că n-are nevoie de ajutor de la Ile: după ce trece de iunie, s-a prins cum stă treaba, așa încît cere să presupună ea denumirile celorlalte șase luni. Și, cu mici greșeli, presupune corect.

Ar trebui să fim, altfel, deja obosiți după ce-am străbătut în cinci zile Sardinia de la nord la sud, în fiecare zi în alt oraș, în fiecare noapte în alt hotel. Numai că, în momentul în care Cagliari ni se deschide, în fine, dinaintea ochilor, apar de nicăieri în mașină energii pozitive, iar veselia se transformă într-un cîntec destul de ciudat pentru mine, din care rețin, pentru că ar fi imposibil să nu rețin, refrenul. Scris, arată cam așa: Ponzi, ponzi, po-po-po… Muzica nu o pot reda, însă aflu că e vorba de o reclamă de televiziune. Și, firește, mă prind că nu e tocmai melodia preferată a celor două vesele însoțitoare, e doar o madlenă de Cagliari. Aș da-o și eu pe-o reclamă românească, doar pentru a mă alătura stării generale, însă nu-mi vine-n minte decît: Trei surooooori… Și, în loc de melodie, o voce enervantă care-mi zice: „Hai să senvișim, dragă”. Stop, am luat-o din nou pe cîmpii. Și sîntem în Cagliari.

Dacă tot vorbeam însă de energii pozitive, să trecem de tot în zona mai-puțin-normalului și să mărturisesc ceva rușinos despre mine: deși nu sînt superstițios, am vreo trei lucruri care se joacă uneori cu mintea mea. Unul dintre ele e zbaterea ochiului drept. Mă rog, „pîlpîirea” necontrolată a pleoapei, știți despre ce e vorba. Încă dinainte de Cagliari, ochiul drept începuse să mi se zbată, așa că, nesuperstițios fiind în general, mă lăsasem totuși condus spre o ușoară teamă, fie ea complet i- (sau mai degrabă ne-) rațională. Iar asta e prima paranteză de care aveam nevoie aici.

A doua paranteză e cam prețioasă, pentru că vreau să vă vorbesc în ea despre ficțiune versus non-ficțiune. Dar n-am cum s-o evit. Cînd scrii ficțiune, personajele ți se supun, le duci unde vrei, te mai și joci cu ele – și nu ripostează niciodată. Cînd e vorba de non-ficțiune, trebuie să fii foarte atent cu personajele. Căci ele reacționează. Și ești obligat să negociezi. Așa cum am fost eu obligat să negociez cu personajul următor, unul foarte drag mie, care însă mi se întreba într-un mesaj, după ce a citit primele două episoade ale acestui lung text, dacă am de gînd să dezvălui chiar totul. Se temea probabil că nu va fi un personaj prea simpatic dacă fac asta. Eu cred că dimpotrivă. Că e un personaj care n-are cum să nu fie simpatic. Așa că îndrăznesc, deși negocierea n-a dus neapărat la o concluzie privind continuarea poveștii noastre.

Personajul cu pricina e Ileana. Iar povestea, în care trebuie să țineți cont și de superstiția mea, mărturisită în prima paranteză, e următoarea: după ce-am intrat în Cagliari, am lăsat-o acasă pe Francesca, iar noi ne-am continuat drumul, în mașina editoarei mele, spre casa mamei lui Ile. Eu neavînd permis de conducere, e clar cine se afla la volan. Iar cine se afla la volan n-ar fi vrut să vă povestesc cum, după nici un kilometru de la despărțirea de Francesca, o altă mașină, care ieșea dintr-o parcare, a lovit mașina noastră. Dar eu pot depune mărturie că cine se afla la volanul mașinii noastre n-a avut nici o vină: pur și simplu, încadrați fiind corect, o altă mașină ce ieșea dintr-o parcare ne-a lovit. Nimic grav, o zgîrietură pe ușa laterală a mașinii, dar se pune c-am avut un accident.

De-aici, dacă ar fi fost marți, aș fi zis că ne încadraserăm în cele trei ceasuri rele. Dar era joi. Iar eu în superstiția cu ceasurile rele nu cred. Cu toate astea, după ce-am ajuns acasă la mama celei care se afla la volan, a venit și-un al doilea astfel de ceas. După ce doamna Iulia, mama lui Ile, pe care m-am bucurat s-o descopăr așa cum mi-am imaginat-o, adică foarte deschisă, cu mult umor, plină de viață, ne-a primit minunat, după ce am povestit, am rîs, ne-am amintit diverse lucruri românești, a venit momentul plecării spre plaja Poetto, cu care m-a tot tentat Ile.

Însă momentul plecării s-a amînat vreo oră. Timp în care atît Ile, cît și doamna Iulia au căutat de zor cheile de la mașina Francescăi. Care dispăruseră ca și cum n-ar fi fost. Deși au fost, evident. După respectiva oră, Francesca s-a trezit cu un al doilea telefon nu tocmai simpatic. Cum ar fi putut fi simpatic? În urmă cu vreo două ore, Ile o sunase să-i spună că mașina i-a fost bușită. Acum, o suna să-i spună că i-a pierdut cheile. N-am putut decît să-mi imaginez, iar zîmbetul nu avea cum să-mi lipsească din închipuirea asta, cum a reacționat Francesca la asemenea vești. Dar am zîmbit numai după ce m-am asigurat că nu mă vede nimeni.

Și, în sfîrșit, spre plaja Poetto, de astă dată în mașina mamei lui Ile. Soare, frumos, plajă în octombrie, abia așteptam, un oraș ca o vacanță, străzi largi, circulație intensă spre plajă, sensuri unice, sensuri numai pentru autobuze, clădiri frumoase, palmieri, saline roz vizavi de plajă… Stop, rewind. Ce scriam? Sensuri unice, sensuri numai pentru autobuze. Ile, roșie la față, broboane de sudoare pe frunte, ochi mari, cînd naiba au schimbat ăștia sensul aici? Autobuzele ne claxonează, noi mergem înainte. Singura mașină mică printre hardughiile alea care însă aveau tot dreptul să se afle pe acea stradă. Noi, nu. Dar, în cîteva minute, ritmurile cardiace au revenit la normal, al treilea ceas rău a fost evitat la mustață, am reușit să ieșim din micul coșmar de trafic.

Așa că nimeni nu ne mai oprește să admirăm salinele roz, cu cîțiva flamingo plutind pe ele. Și, în sfîrșit, dinaintea ochilor, în toată splendoarea, Sella del Diavolo. Șaua Diavolului. Mai exact, un semicerc săpat de orizont în muntele de lîngă plaja Poetto. Și legenda aferentă, pe care Ileana mi-a spus-o mai demult: alungat din ceruri pe Pămînt, Lucifer n-a căzut lin, cu vreo parașută. Ci s-a prăbușit ca un meteorit, căzînd cu fundul tocmai pe acel munte din Golful Cagliari – de unde și semicercul, bineînțeles.

Baia în mare o lăsăm pe-a doua zi, n-am venit pregătiți. Ceasurile rele s-au transformat, pe o terasă de pe plajă, în ceasuri foarte bune. În consecință, vine și telefonul din partea doamnei Iulia: cheile au fost recuperate, căzuseră, nimeni n-ar putea zice cum, într-o plasă cu legume. Însă, cum ceasurile, fie ele și bune sau tocmai fiindcă sînt bune, trec repede, ne vedem nevoiți să lăsăm plaja, să ne îndreptăm spre locul în care se va desfășura manifestarea literară.

Un bar cu o sală încăpătoare, în centrul orașului. Unde ne reîntîlnim și cu Licia Casùla, cea care realizează coperțile superbe, remarcate și lăudate deja în lumea editorială italiană, ale cărților de la Aìsara – deci și coperțile cărților mele. Și unde se adună un public ceva mai specializat, aș spune, pentru că e vorba despre un cerc de lectură. Așa încît surpriza de a afla că mulți dintre participanți mi-au citit deja cărțile nu e foarte mare, dar e foarte plăcută. La fel și discuția care urmează. Căci se axează, tocmai pentru că e vorba de un asemenea public, pe literatură. Iar timpul trece minunat, vorbim despre scriitori români contemporani, despre polonezi, bulgari, unguri, ucraineni… Despre italieni. Despre ceea ce scriu eu. Trece minunat timpul, trece repede. S-a terminat. Seara se încheie cu o plimbare, plus o pizza. Care mă face să recunosc, încă o dată plecîndu-mi ochii rușinat, că m-am hazardat teribil într-una din serile precedente cînd, ultranaționalist într-ale pizzei fiind, am apucat să spun că a noastră ar fi mai bună…

Am înotat în mare a doua zi, lîngă Sella del Diavolo. Am vizitat orașul și am fost impresionat, așa că aș avea multe de povestit și despre Cagliari, dar mă văd nevoit să las asta pentru o altă ocazie. Am luat prînzul acasă la mama lui Ile și am îndrăznit să cer o rețetă. Francesca și-a recuperat mașina și a constatat că nici măcar zgîrietura nu era chiar zgîrietură. Prin urmare, după două jumătăți de zi și o noapte petrecute în Cagliari, ne-am urcat în aceeași mașină, destinația fiind Isili. Ultima din turneul sard.

Isili (vineri, 4 octombrie)

Nu, n-am vorbit pe drum cu Francesca în română, pentru asta ar mai fi fost necesară o săptămînă de călătorit în acea formulă. Meditațiile au ajuns însă la o serie de expresii, mai mult sau mai puțin pitorești. Iar eu mi-am zis că e vremea să-i ofer Francescăi și-o picătură de folclor, așa încît m-am apucat să spun bancuri. Ceea ce e destul de straniu, căci cine mă cunoaște știe că: 1. nu țin minte bancuri; 2. dacă totuși îmi amintesc unul o dată pe an, îl spun foarte prost. Și mai straniu e că în călătoria cu pricina mi-am amintit mai multe, iar la finalul lor chiar s-a rîs, o premieră absolută în ceea ce mă privește. Explicația e una singură: Ile le-a tradus mai bine decît le-am spus eu.

Prin Isili n-am apucat să ne plimbăm, am ajuns direct în locul în care avea să se desfășoare evenimentul. Și o surpriză mare: vreo douăzeci de români ne așteptau deja. Am aflat, ceva mai încolo, și secretul prezenței lor acolo: primarul localității îi sunase personal, invitîndu-i la manifestare. Iar odată începută manifestarea, am aflat și secretul acestui gest. Domnul primar, apropiindu-se puțin de un stil arhicunoscut pe meleagurile noastre, a avut înaintea întîlnirii propriu-zise un discurs lung, cu accente înălțătoare, în care s-a bucurat public de faptul că, iată, prezența mea acolo îi oferă prilejul unei strîngeri a legăturilor cu comunitatea românească. Sigur, comunitatea românească fiind una mare, voturile ei nu erau tocmai de lepădat. Dar nu e aici locul să vin cu vreo strîmbătură din nas, pînă la urmă gestul primarului avea în el suficiente lucruri apreciabile.

În general, pe lîngă români (pe care m-am bucurat să-i întîlnesc și cărora am avut timp mai tîrziu să le aflu și poveștile), au fost prezente diverse oficialități. Și Luigi, vă mai amintiți de el? Luigi din Samugheo, asesorul pe cultură care rămăsese fără eveniment, venit în Isili măcar să participe la unul. M-a bucurat, m-a impresionat faptul că a venit, deși distanța era considerabilă. Public mare deci, divers, interesat. Și răbdător. Mai ales cel românesc, care nu era neapărat un public obișnuit al prezentărilor de carte – și n-am urmă de nemulțumire sau de maliție recunoscînd asta.

De altfel, amuzant a fost că singurul scriitor român contemporan cunoscut de cineva din acel public era prietenul Florin Lăzărescu. Iar partea amuzantă ține de felul în care era cunoscut: o fată care muncea în Isili provenea din satul părinților lui Florin. Sigur că-l cunoștea, mi-a spus, cum să nu? Discuția asta, alături de multe altele, aveam s-o port într-un bar, după manifestarea literară, unde toți românii fuseseră(m) invitați de același primar – evident, pentru o strîngere a legăturilor cu comunitatea. Una peste alta, a fost o seară demnă de o încheiere asemenea a periplului meu sard. M-a bucurat. Și a făcut cumva firească trecerea spre România. Ba chiar, prin intermediul fetei despre care am vorbit, spre Iași. Oraș în care aveam să ajung, încă înainte de căderea serii, a doua zi.

Încă n-am ajuns însă. Și n-am ajuns pentru că încă nu m-am despărțit de Francesca și de Ileana. De care nu mă pot despărți nici aici, în scris, fără a le mulțumi pentru tot ce-au făcut. Pentru una dintre cele mai frumoase săptămîni, ca experiență literară și nu numai, de care am avut parte vreodată. Pentru o Sardinie de care m-am atașat ca de nici un alt loc vizitat de mine pînă acum. Și pentru salutul lor, cu mîini fluturate în aer, care s-a prelungit mult după despărțirea propriu-zisă, pînă am trecut de controlul vamal.

7 zile în Sardinia (II)

A doua parte a călătoriei mele sarde din perioada 29 septembrie-5 octombrie. Introducerea e necesară mai ales pentru a aminti postarea de ieri, cu primele două localități în care am avut prezentări de carte. Mai jos, următoarele două: Nuoro și Neoneli.

Nuoro (luni, 31 septembrie)

Altă călătorie, în jurul prînzului, între Pozzomaggiore și Nuoro. Ritualul de care m-am atașat deja: lecții de română pentru Francesca, predate de Ileana. Au trecut la verbe, iar Ile mă transformă și pe mine în învățăcel. De ce să dea meditații doar pentru un elev? Francesca trebuie să conjuge „a fi”, se descurcă foarte bine. Eu nu scap de „essere”. Io sono, încep să apară munții, tu sei, trecem pe lîngă un nuraghe pe jumătate dărîmat, lui/lei è, alte cîteva fichi d’India de-a lungul șoselei, noi siamo, remarc astfaltul care, n-o să se supere Ile și Francesca pe mine că divulg, mi-e destul de familiar, căci din cînd în cînd apar și-aici gropi, voi siete, mă gîndesc că terenul ăsta pustiit din loc în loc, cu ierburi cumva cenușii, face parte din farmecul Sardiniei, creează o atmosferă pe care n-o s-o uit curînd, loro sono…

Noi siamo, iată, în Nuoro. Oraș de munte tipic. De astă dată nu mă înșel, e mare. Unul dintre cele patru orașe mari ale insulei, aflu un pic mai încolo. Și tot ceva mai încolo, înainte de a intra la un post de radio local, ne întîlnim cu gazda noastră, Pier Franco, de la Libreria Mondadori. Ghid improvizat, pe platoul pe care ne aflăm așteptînd intrarea la radio, ne prezintă muntele din față. Cum se numește? Il Monte, zice. Și zîmbește. N-are, printre locuitorii din Nuoro, un nume. Il Monte. Mai important e că undeva, într-un punct indicat de degetul lui Pier Franco, dar nimic mai mult decît un vag acoperiș printre copaci pentru noi, se află casa în care s-a născut Grazia Deledda. Premiul Nobel pentru Literatură în 1926. Nuoro.

În librăria lui Pier Franco, mai exact pe terasa de deasupra ei, în timp ce beau o băutură verde și răcoritoare, o altă plăcută reîntîlnire: Evelina Parodo, redactor la Aìsara, care locuiește în Nuoro. Ne-am întîlnit în cîteva rînduri pînă acum, în anii trecuți. Îi tot promisesem, la fel ca Francescăi, că data viitoare voi ști italiană. Așa că primul lucru, după salut, e să dau din umeri, jenat, să-i explic că nu, încă n-am avut timp. Data viitoare. Deși, la drept vorbind, un pas înainte am făcut deja: am învățat verbul „essere”… N-am învățat, în schimb, să-mi țin gura, fie și pe românește. Așa încît, relaxați fiind, pe terasă, sub soare, cu acoperișuri de clădiri vechi dinaintea ochilor, mă trezesc mai patriot decît e cazul și afirm sigur pe mine însumi: pizza românească e mai bună decît cea italiană. Nu mai povestesc indignările, nici încercările mele patetice de-a da înapoi. Totul se lasă cu o amenințare: diseară mîncăm pizza la cel mai bun restaurant din oraș. Așa, ca să mă-nvăț minte!

Manifestarea nu atrage, pentru a doua oară după Sassari, un public foarte numeros. Tot vreo 20 de participanți, probabil. Însă, în mod cert, procentajul de spectatori realmente interesați de ceea ce se întîmpla în fața lor a fost de 100%. Iar asta s-a văzut la final, cînd absolut toți cei prezenți au cumpărat măcar cîte o carte, dacă nu pe amîndouă. Iar eu am semnat cuminte. Deși au fost clar mai puțini oameni decît în Pozzomagiore, am scris dedicații pe tot atîtea cărți. Plus o dedicație specială pentru Pier Franco: „A Pier Franco e alla sua libreria, un posto in cui sia gli scrittori, sia i lettori si sentono meravigliosamente”. Nu, n-am învățat italiană în cîteva ore. I-am șoptit lui Ile la ureche în română ce vreau să scriu, iar ea mi-a dictat, tot la ureche, fiecare cuvînt.

Să mai spun că asta se întîmpla în restaurant, în timp ce mîncam cea mai bună pizza, fie ea italiană sau românească, de pînă atunci? O spun. La fel cum trebuie să spun că, a doua zi, înainte de a o apuca din nou la drum, am fost invitați acasă la Evelina. Și am luat masa (evident, cred că deja începe să devină inutil să repet: una perfect sardă) pe terasa imensă a apartamentului părinților ei, o terasă plină de flori, arbuști ș.a.m.d. Iar eu m-am străduit să fac convertiri și-n Sardinia la noua religie a țigării electronice. Evelina s-a bucurat că scoate aburi care seamănă cu fumul țigării normale și, de dragul părinților care insistau, a zis că va lua în calcul trecerea de la fumat la „aburit”. Suna, într-adevăr, a un fel de aburire. Una foarte drăguță. Dar convertirea, am simțit-o pe loc, eșuase… Și-apoi, am plecat spre Neoneli.

Neoneli (marți, 1 octombrie)

Substantivul. Merge. Simpatic substantivul. Kilometri buni, zeci de kilometri de substantive. Numai că, la un moment dat, vrînd-nevrînd, ne împiedicăm în genuri. Neutru? De ce neutru? Și eu, și Ileana ne întrecem în încercări de explicații. Un nor, doi nori. Perfect. Dar pod? Un pod, doi podi! Un ou, doi oi! Nicidecum. Poduri. Ouă. Fie, dar atunci de ce nu ouri? Eșuez lamentabil ca profesor de română pentru Francesca. Ileana se descurcă tot mai bine, în schimb. Din fericire. Deși, la intrarea în Neoneli, neutrul încă rămîne un inamic al editoarei mele.

Mai întîi, un hotel fabulos. Prima oprire, înainte de a intra în satul propriu-zis. Trecem printre niște stînci perfect desenate, ca în studiourile Buftea. Mă rog, MediaPro. Nu exagerez deloc: am avut permanent senzația că șoseaua trece printr-un tablou, peisaje care te lăsau cu gura căscată. Și-apoi, hotelul. Pierdut în munți, la kilometri întregi de civilizație. Superb. Și o mulțime de capre în jur. Doi proprietari simpatici foc, seara am stat cu ei la un ceai. Se ocupau singuri de hotel, toată mîncarea era naturală, bio, produsă de ei înșiși. Iar noi ne-am nimerit să fim singurii oaspeți în ziua cu pricina.

Și-apoi, Neoneli. Un sat de 700 de locuitori, din care doar vreo 500 adulți. Și, printre ei, aveam să aflu curînd, o româncă. Dar încă nu sîntem acolo cu povestirea. Un sat superb, ca acasă, dar un „acasă” al copilăriei, transformat de nostalgie într-o poveste. De fapt, acasă la Francesca. Satul ei de baștină. Părinții ei, Maria și Mario. Maria, elegantă, aristocratică, extrem de primitoare. Mario, mucalit, comunicativ, foarte plăcut. Senzația că stai de vorbă cu niște gospodari adevărați, în sensul livresc al cuvîntului. Oameni care fac totul să iasă perfect. Și, în timp ce lucrează pentru acea perfecțiune, mișcările lor sînt de asemenea perfecte. Dar revin ceva mai încolo. Căci mai avem și-o prezentare a cărților de descris.

Cîți oameni pot fi prezenți la o prezentare a unor cărți semnate de un scriitor român, într-un sat cu 500 de locuitori adulți? Primarul, unu la număr. Părinții Francescăi, s-au făcut trei. Și-apoi? Și-apoi. Sala, foarte mare, a bibliotecii îți dă senzația că sînt mult prea puțini oameni. Așa că începi să numeri: trei, adjudecați deja. Patru, cinci… Douăzeci și cinci. Și îți spui că e bine. E bine și-așa. Pînă cînd începi să gîndești în procente. 25 din 500. 5%. Bine, hai, din 700. Bine, hai, vreo 3%. Cum ar fi să-ți vină la o prezentare de carte 3% din locuitorii Iașiului, spre exemplu? 10.000! Te apucă un zîmbet prea larg, ai luat-o cu imaginația pe cîmpii, dar trebuie să te întorci rapid, să-ți vezi de lungul nasului. Pentru că manifestarea începe.

Din nou întrebări despre România, în general, dincolo de ceea ce pot eu oferi literar pe subiectul ăsta. Și-o mică amărăciune, pe care nu mă abțin s-o discut, chiar dacă nu revoltat, chiar dacă doar prin sugestii, cu publicul: cu cîteva minute înainte de începerea manifestării, am aflat că singura româncă din Neoneli a refuzat să vină. Nu s-a scuzat, n-a invocat nici un motiv fals. A refuzat să vină pentru că nu vrea să i se amintească în nici un fel de România. O țară pe care ține s-o uite cu totul, să uite și limba dacă se poate. O atitudine pe care nu pot să nu mi-o amintesc de-a lungul discuției. Și, firește, prin cîteva sugestii, fabule mai degrabă, să încerc s-o taxez, în felul meu. Dar e prea frumos Neoneli ca să-mi permit să rămîn sub impresia asta…

Faptul că scriu pe blog îmi împiedică iarăși povestea. Cinci paragrafe deja numai în Neoneli. Și, adunîndu-mi ideile, știu că ar mai fi vreo douăzeci. Asta dacă mă limitez la esențial. Dar nu e loc nici măcar pentru esențial. Pe repede înainte așadar: alte cîteva semnături pe cărți, o promisiune simpatică a unei viitoare cititoare: am cumpărat cărțile pentru că m-ați convins prin ce ați discutat, dar Doamne ferește să mă dezamăgească!, întoarcerea la hotel, o seară cu un cer exact ca-n copilăria mea, ceaiul cu cei doi proprietari ai hotelului, care vorbesc extrem de frumos despre niște români ce au lucrat la ei în urmă cu ceva vreme, o nouă masă sardă, cu mult-prea-de-toate, noapte cu somn total, perfect odihnitor, dimineață călduroasă, Francesca venită după noi cu mașina și… Stop. Căci urmează o vizită într-o rezervație.

De fapt, nu știu unde începe rezervația. E doar un semn pe drum, care indică faptul că de-aici pornim în aventură. Aventură? Da, mă asigură Francesca, safari de-a dreptul. O să vezi. Mistreți și cerbi pe lîngă tine. O să văd. Peisajul este însă același, nu s-a schimbat nimic de cînd am trecut de semn. Dar „același” e doar un alt cuvînt pentru „superb”-ul de mai sus. Aceleași stînci. Aceiași stejari de plută, o mulțime. Cum se „recoltează” pluta? Nu vezi? Trunchiuri dezgolite de copaci. În cîțiva ani coaja se reface. Coaja e pluta. Iar pluta e unul dintre principalele produse de export ale Sardiniei. Stejari de plută, păduri întregi de stejari de plută. Și-apoi, printre ei, doi cerbi. Care fug de noi, în timp ce ne apropiem cu mașina. Safari, nu-i așa? Drumuri de safari, peisaj cum n-am mai văzut, mașină, cerbi. Doar că, în loc de puști, avem aparate foto.

Și-apoi, în față, drum blocat. Ne apropiem cu mașina. O mulțime de mistreți, care nici nu ne bagă în seamă. Coboară Ile, cobor și eu. Abia văzîndu-ne pe noi, mistreții o iau la goană. Mașinile nu-i interesează, nu prezintă nici un pericol. Creaturile alea pe două picioare însă… Dar i-am fotografiat. Mă simt împlinit. Un fel de safari. Am văzut și mistreți, am cu ce să mă laud. Fără să știu, la momentul acela, că pe drumul de întoarcere aveam să văd alte cîteva zeci. De astă dată, nederanjați nici măcar de creaturile pe două picioare. Alergînd pe lîngă noi, cu noi, dacă am fi vrut. Zeci de alți mistreți. Stejari de plută. Stînci golașe, ca un fel de pictură. Un indicator cu Neoneli pe el. Neoneli din nou. Casa părinților Francescăi din nou. Prînzul.

Opt paragrafe. Mai am puțin. Două, maximum trei. Sau vedem. Primul dintre ele: clar, nu mai vorbesc despre prînz. Deși… Trebuie să amintesc măcar atît: prînzul, într-un fel de cămară încăpătoare, de fapt cea mai potrivită cameră pentru a lua masa. Cu un cuptor imens lîngă noi, cu jar mocnind. Deasupra, agățate de-o grindă, cîteva șolduri de porc – cum să le numesc altfel dacă asta sînt? Din care se taie subțire ceea ce numim și noi, pentru că n-avem cum să-i spunem șuncă, prosciutto. Dar se taie numai după ce atîrnă acolo, pe acea grindă, vreo doi ani. Și, cum să spun?, e cu totul altceva decît ceea ce cumpărăm de la supermarket, cînd ni se face poftă de-o mîncare italiană.

Ziceam că nu povestesc despre prînz, nici măcar preț de-un paragraf? Iată-l pe-al doilea deja: prosciutto și diverse, atît de diverse alte aperitive. Apoi, paste sarde, exclusiv sarde: arată ca bobul de orez și sînt făcute manual. După ele, mistreț. Și gata, sper, gata. Să vină, eventual, desertul. Nu, mai întîi, purcelușul de lapte făcut la cuptor, pe o tavă. Sînt în Sardinia, iar purcelușul de lapte e esențial. Inevitabil. Foarte gustos. Și-apoi, o grappa? Sigur, merge o grappa. Dau pe gît. Zic: „Tescovină, dar mai bună”. Iar Mario zîmbește larg: „Cum?!”. „Tescovină, așa-i zice la noi. Dar mai bună.” Tescovină – cuvîntul face furori. Iar Mario ia un marker și scrie pe sticlă: „Tescovina”. Apoi, la sfatul meu, pune și căciulița pe ă. Îi place la nebunie cuvîntul. Și, pentru că e un mare povestitor, îmi spune că în sardă se numește abbardente, ceea ce s-ar traduce prin apă fierbinte. Sau, iar de-aici începe povestea, filuferru. Fir de fier. Sau sîrmă. De ce? Pentru că în anii șaizeci ai secolului trecut a fost, pentru o perioadă, interzisă. Iar oamenii o ascundeau adînc în pămînt, ca să scape de controale. Și o legau cu o sîrmă lungă, cît să ajungă pînă la suprafață. Filuferru.

Apoi, după o tescovină, un desert, o grappa, alt desert, o abbardente, o poveste, și-un filuferru, trecem pe o terasă, sub o cortină de viță-de-vie. Și-ajungem la mirto, adevărata băutură tradițională sardă. Făcută din mirt și alcool – la fel cum la noi se fac vișinata sau afinata. Doar că, firește, florile de mirt sînt ingredientul sard. Și-ncep alte povești. Mai întîi eu, care mă apuc, habar n-am de ce, să vorbesc despre socată. Trec minute bune pînă ne înțelegem, pînă aflu denumirea italiană (sardă?) pentru soc, anume sambuco. Și despre singura lui întrebuințare: frunzele sînt folosite pentru a crea un fel de mătură cu care se curăță cuptorul pentru pîine. Miroase grozav, îmi spune Mario. Cînd simți mirosul ăsta în aer, știi că cineva din sat coace pîine. Iar pîinea capătă ceva din gustul acela. Am mîncat peste măsură, dar mi-e brusc poftă de-o felie de pîine sardă, proaspăt scoasă din cuptorul curățat c-o mătură făcută din sambuco.

Vizitez grădina, mănînc smochine culese cu mîna direct din pom, mîngîi porcul din coteț, Ileana îl compătimește, îl vede deja prosciutto, filosofăm despre destinul porcului, fix porcu în sardă, Mario îmi spune să mă uit în zare, căci se vede marea, deși or fi măcar o sută de kilometri pînă la ea, eu mă uit și zic c-o văd, dar nu-s deloc convins că pata aceea albastră, ușor diferită de albastrul cerului, e chiar marea, revenim pe terasă pentru un ultim pahar de mirto, iar Mario conchide (rîzînd cu poftă și știind că n-am cum să mă supăr pe asta): „Știi cum sună limba română pentru mine? De parcă aș auzi doi sarzi discutînd la beție. Nu-i înțeleg mai deloc, dar știu că vorbesc în sardă”.

Nu-i chiar o concluzie, dar discuțiile se sting treptat. E după-amiază deja, trebuie să plecăm spre următoarea destinație. Samugheo. Unde, se va vedea în următoarea postare, lucrurile au mers altfel decît pînă acum.

7 zile în Sardinia (I)

La deoparte textele polemice, n-aduc nimic bun. Și găsesc vreme, în fine, să scriu puțin, foarte puțin (chiar dacă textul, inevitabil, va ieși foarte lung, așa încît îl voi împărți în două sau trei episoade), despre cele șapte zile petrecute pe insula italiană, între 29 septembrie și 5 octombrie.

Spre a scurta introducerea: am fost invitat acolo de Editura Aìsara și Asociația Lìberos, pentru prezentarea, într-un turneu, a celor două cărți ale mele apărute pînă acum în limba italiană: La casta dei suicidi (Circul nostru vă prezintă:) și Un altro giro, sciamano (Celelalte povești de dragoste). Programul cuprindea practic un tur al Sardiniei de la nord la sud. În 7 zile, 7 întîlniri cu publicul, în 7 localități diferite: Sassari, Pozzomaggiore, Nuoro, Neoneli, Samugheo, Cagliari și Isili. Să mai spun doar atît: cu unele necesare modificări, textul de mai jos se bazează pe notele de călătorie scrise pe telefonul mobil, la fața locului. S-ar zice deci că ar fi un soi de jurnal de călătorie. Așa încît…

Sassari (sîmbătă, 29 septembrie)

Am ieșit din clădirea aeroportului din Alghero la 18.30, după ce plecasem de dimineață din Iași, iar în Roma petrecusem șapte ore între avioane. Șapte ore în care aș fi avut tot timpul să ajung în centrul Romei, unul dintre puținele orașe importante ale Italiei care-mi scăpase. Numai că mintea de pe urmă mi-a venit mult prea pe urmă. Adică după vreo patru ore petrecute pe aeroport, citind. În celelalte trei rămase chiar nu mai era timp… În Alghero, la 18.30, reîntîlnirea cu minunatele companioane din săptămîna sardă, Francesca Casùla (editoarea cărților mele) și Ileana M. Pop (traducătoarea lor și cea care avea să mă ajute în dialogurile cu publicul, căci nu știu italiană). Vreo jumătate de oră de drum cu mașina Francescăi. Ajungem deci în Sassari, locul primei prezentări, cu o oră și jumătate înainte manifestării.

Oraș vechi, cu străzi medievale, care-mi aduce aminte, într-un singur fel, de Timișoara: și aici, ca în capitala Banatului, clădirile alea frumoase, vechi de sute de ani, sînt lăsate-n paragină. Dar contribuie la farmecul locului. Contribuie și poetul Daniel D. Marin, aflat aici de două săptămîni, cu o bursă, cu care mă întîlnesc în restaurantul fixat ca loc al prezentării cărților mele. Și contribuie spunîndu-mi că „orășelul”, așa cum îl vedeam eu, e de fapt cel mai mare oraș universitar din Sardinia, cu 18.000 de studenți. Iar eu mă gîndisem că n-are mai mult de 10.000 de locuitori cu totul… Ignoranța mea, rușinoasă, se explică și mai rușinos: pentru mine, un oraș italian e mare doar dacă are echipă de fotbal în Serie A.

Manifestarea propriu-zisă se desfășoară foarte bine, în ciuda oboselii mele. Însă, din punctul de vedere al publicului, semnele nu par a fi grozave: în jur de 20 de persoane. O întîlnire neașteptată: o familie din Beclean printre spectatori. Veniseră întîmplător în restaurant și rămăseseră extrem de surprinși să audă deodată, la microfon, vorbindu-se românește. Așa încît și-au părăsit masa și au coborît în public.

Cîteva cuvinte despre restaurant și despre masa care a urmat. Locul era o fostă moară din secolul al XV-lea, reamenajată drept restaurant în secolul al XIX-lea. Iar masa de după manifestare a fost una perfect sardă (și sînt convins că asta spune destule): nenumăratele antreuri locale, care păreau a veni la nesfîrșit, și raviolli m-au pus în imposibilitatea de a mai mînca și felul principal. Unde mai pui că desertul era uriaș la rîndu-i, compus din ricotta (o brînză care seamănă oarecum la gust cu urda, doar că e spumoasă), miere și dulceață dintr-un fruct numit „nespolo”. Asta a fost ziua întîi.

Pozzomaggiore (duminică, 30 septembrie)

Trebuie să spun, încă de pe-acum, că aveam să aștept cu mare plăcere fiecare deplasare cu mașina dintr-un oraș în altul. Nici una dintre aceste călătorii în mașina Francescăi n-a durat mai mult de-o oră și jumătate, dar fiecare a fost, pentru mine, absolut memorabilă. Pentru că Ileana e inepuizabilă, într-o permanentă vervă, într-o imposibil de afectat bună-dispoziție. Pentru că Francesca, serioasă în general, vine, exact atunci cînd se cuvine, cu cîte o replică plină de sens sau, de multe ori, cu o concluzie ironică ce te scoate din orice posibilă amorțeală. Trăsătură de familie, aveam să aflu peste cîteva zile, cînd am ajuns în satul în care s-a născut, Neoneli, acolo unde i-am cunoscut părinții. Dar să nu mă grăbesc cu povestirea.

În drumul dinspre Sassari spre Pozzomaggiore Francesca a început lecțiile de română, predate de Ileana și de mine. Cînd ai doi profesori însă, trebuie să înclini spre metoda unuia dintre ei. Iar Francesca, după ce mi-a făcut onoarea să accepte metoda mea, a găsit destul de repede că-i prea complicată și a ales-o pe a Ilenei. Așa încît eu am avut vreme să mă concentrez pe ceea ce vedeam în jur, întrerupînd din cînd în cînd lecțiile de română, pentru a primi, la rîndu-mi, cîteva lecții de istorie sardă. Sau de botanică. Prima dintre ele, cea cu privire la „nuraghe” – construcție preromanică din piatră, una dintre mîndriile sarde (alături de băutura tradițională numită „mirto”). Seamănă cu un mușuroi de furnici, ridicat însă din piatră. Se locuia înăuntru, bineînțeles. Am întîlnit o mulțime de astfel de clădiri de-a lungul călătoriei noastre. „Nuraghe” – la singular.

Iar în Pozzomaggiore, invitați fiind în casa de vacanță a lui Stefano, unul dintre organizatorii evenimentului, am reușit să și gust, în grădina lui, un fruct despre care cerusem multe detalii de-a lungul drumului, căci e prezent practic peste tot: „fichi d’India”, care s-ar traduce prin „smochine indiene”, un fruct zemos, foarte gustos, care crește pe ceva ce seamănă destul de bine cu un cactus. Coaja fiindu-i acoperită de țepi, i se mai spune și „limba soacrei” – dar, sincer, n-am înțeles dacă asta e o denumire alternativă în sardă sau e doar o glumă cu accente românești, pe care mi-a spus-o Ileana. Altfel, acasă la Stefano, ne-a așteptat un prînz ca de Crăciun, o citez pe-aceeași Ileana, cu șaptezeci de mii de feluri de mîncare sarde. Sau poate n-or fi fost chiar atîtea, poate a fost doar impresia mea. Însă, una peste alta, bucătarul de ocazie Stefano a fost de-a dreptul uimitor.

Ajung însă, pentru că altfel aș avea alte cîteva zeci de mii de semne de povestit, la evenimentul literar de la Museo del Cavallo. De astă dată, eveniment în toată puterea cuvîntului, căci au fost foarte mulți oameni, o sală arhiplină. Mi-e imposibil să spun numărul exact al celor prezenți, cert e că am dat peste 20 de dedicații pe cărți la finalul lui. Și o bucurie suplimentară: într-o atmosferă destinsă, cu multe întrebări din public, am avut ocazia să vorbesc pe larg despre România. Ceea ce l-a făcut pe prietenul lui Stefano, Salvatore, să-mi spună seara, la cină (pe care am luat-o în aceeași casă de vacanță în care fuseserăm la prînz), că i-a plăcut atît de mult România din vorbele mele, încît acum își dorește s-o viziteze, ca să-și aibă propria confirmare.

Pozzomaggiore mi-a plăcut foarte mult, din toate punctele de vedere. Și mai cu seamă datorită oamenilor pe care i-am întîlnit acolo, publicul și organizatorii locali ai manifestării. Așa încît capitolul ăsta ar fi lung, foarte lung, dacă mi-aș permite să-i acord spațiu pe măsură. Dar sîntem totuși, chiar dacă eu n-am respectat prea mult conceptul de-a lungul vremii, pe-un blog. Așa că mă opresc aici. Și mă opresc și din relatarea călătoriei noastre, promițînd să revin cu continuarea în zilele următoare. Pentru că mai am de ajuns în Nuoro, Neoneli, Samugheo, Cagliari și Isili.

M-am retras din „concursul” organizat de Europa FM

Vorba unui prieten: țara arde (din punct de vedere politic), iar tu-mi vii cu prostii dintr-astea. Vineri mi-a spus-o. Atunci cînd, înfuriat, i-am vorbit despre ceva ce tocmai se întîmplase, iar mie mi se părea de neînchipuit. Era vorba despre Premiul „Augustin Frățilă”, organizat de Asociația „Casa de Cultură”. Sau, mai corect spus, despre un premiu asociat acestuia, oferit de postul de radio Europa FM, în valoare de 2.000 de euro. Un așa-zis premiu al publicului, decernat în urma voturilor de pe site-ul acestui post de radio.

Problema (pe care eu, se vede, o tratez prea serios) ține de o anume promiscuitate în care, de vineri încoace, am impresia că e tîrîtă lumea literară, măcar într-un colțișor al ei. Și-o să mă abțin s-o tîrăsc, la rîndul meu, mai mult. Doar cîteva amănunte, pentru a-mi putea explica o decizie. Acestea sînt amănuntele: pînă vineri, pe acel poll se votase de 185 de ori. Iar votul dădea Matei Brunul pe primul loc, la o oarecare distanță. Vineri, după prînz, s-a produs o „eroare tehnică”: timp de jumătate de oră, toate voturile au fost anulate. După care poll-ul a revenit, însă cu rezultate categoric schimbate. Numărul de voturi devenise fix dublu (deci încă 185 de voturi date în jumătate de oră, pe durata acelei „erori”, exact cîte se adunaseră pînă atunci într-o săptămînă), clasamentul se modificase drastic, cartea mea fiind acum pe ultimul loc. Un plus de revoltă: calculînd după noile procente, mi se șterseseră ceva mai mult de 50 de voturi deja date. Și nu mă refer la procente, ci la numărul propriu-zis de voturi.

Nu dau alte nume, nu dau alte titluri de cărți, deși mi-e clar riscul de a părea, dînd destul de puține date, măcar ușor paranoic, conspiraționist, chiar melodramatic. Dar, cu toate că nu m-am considerat niciodată astfel, n-am găsit nici o altă posibilă reacție în momentul de față. Cred totuși că Asociația Casa de Cultură n-are vreo vină în chestiunea asta, așa încît nu am încă motive să mă retrag și din celălalt vot al concursului, cel care lasă în seama a 20 de bloggeri selectarea unei cărți dintre cele 5. Însă, pentru a-mi înlătura măcar propria contribuție la promiscuitatea amintită, îmi retrag cartea din poll-ul Europei FM. Și asta cu un gust amar: se pot întîmpla asemenea lucruri și în lumea literară, cînd cineva vine să arunce cu niște bani în scriitori. Sîntem români cu toții, indiferent de activitatea pe care o avem în România asta atît de spectaculoasă…

Mai vreau să spun doar că aș fi luat exact aceeași decizie și dacă n-ar fi fost vorba despre un atac direct asupra cărții mele. Pentru că nu perspectiva pierderii unui premiu de 2.000 de euro mă înfurie, ci faptul că există atîta lipsă de moralitate și în zona asta. M-aș fi retras deci, dacă aș fi observat ce se întîmplă, indiferent ce carte ar fi fost favorită. Altfel, îmi repugnă faptul că pot stîrni un nou scandal asupra acestei inițiative. Repet: nu mi se pare vinovată asociația care a inițiat premiul. Poate nu e nici vina Europei FM, deși ar fi trebuit să-și protejeze mai bine site-ul. Tocmai de aceea, refuzînd acum orice scandal, o să dau mai multe detalii, dacă va fi necesar, abia după ce acel proces de votare va fi finalizat. Pînă atunci însă, poll-ul de pe Europa FM va continua fără cartea mea. Atît.

P.S. Aş fi mers în continuare pe ideea că Europa FM nu are vreo vină. Doar că, după ce de vineri pînă azi la prînz le-am aşteptat răspunsul oficial (căci în weekend nu se lucrează la Europa FM, se pare), azi mi s-a spus în dorul lelii că astea-s rezultatele şi cu asta basta. Adică suficient ca să înţeleg că eu sînt un mic frustrat, care nu poate dormi de ciudă că a fost depăşit în clasament. În fine, asta e. Pe 7 noiembrie, după ce se va încheia întregul concurs, o să am alte cîteva lucruri de spus.

P.S.2 Am vorbit din nou la Europa FM. Scuze că revin, lucrurile sînt în derulare. Le-am explicat clar situația, au acceptat că s-a întîmplat ceva, însă nu pot să explice ce. Din punctul lor de vedere, azi nu e nimic în neregulă. Iar vineri n-au fost acolo. Mai multe informații n-am putut să obțin. Așa încît mă văd nevoit s-o las așa cum e. Un lucru e sigur însă, le-am repetat-o și lor: cartea mea trebuie să dispară din respectivul poll.

 

Pe „meleagurile” noastre, noul ICR caută competența

De-ar fi să analizez în întregime recenta scrisoare-program lansată de domnul Andrei Marga, ca un fel de schiță de „relansare” a ICR, mai că aș risca balansul rîs-plîns, la limita depresiei. N-o s-o fac tocmai ca să evit starea asta, deși probabil citarea pe puncte ar fi avut un impact mai bun, iar revolta mea ar fi cîștigat în consistență. Pentru că mă aflu încă în paragraful introductiv, mai profit de el doar cît să recunosc că, în ultimele săptămîni, mi-am forțat naivitatea să-mi creeze speranțe. Am încercat, adică, să mă conving că, într-un final, actualii guvernanți vor părăsi ideea ridicolă conform căreia ICR n-a fost decît o agentură pro-Băsescu și îi vor lăsa instituției dacă nu întreaga onorabilitate de pînă acum, măcar un atît de necesar strop. Naivitatea mea și-a făcut treaba, dar realitatea nu m-a scutit de revenirea cu picioarele pe pămînt.

Dintre toate afirmațiile năucitoare din amintitul „document”, o să mă opresc azi la două, aflate în clară legătură. Dacă ar denota doar o opțiune a domnului Andrei Marga, proabil ar merita o simplă amendare, eventual în note de subsol. Însă cînd e vorba deja despre programul viitor al unei instituții care, în ultimii opt ani, a susținut enorm cultura română (cu greșeli, evident, dar pe ansamblu se impune incontestabilul), lucrurile sînt grave, într-atît de grave încît mi-aș dori ca mulți oameni de calitate nu doar din zona pro-Băsescu, dar și din cea a oponenților președintelui să își spună opinia în sensul ăsta. Pentru că e, probabil, singura șansă, fie ea și minusculă, ca obsesia USL-ului de a distruge ICR-ul să se domolească. Și nu văd cum orice artist sau intelectual, indiferent de vîrstă sau de momentele pe care le-a creat în cultura română, ar putea rămîne indiferent la următoarele:

• „Atunci cand este vorba despre reprezentarea culturii nationale, ICR trebuie sa puna in prim plan initiativele culturale reusite, operele validate, autorii care au creat efectiv momente istorice, iar toate acestea exista in Romania. O schimbare de accent, in favoarea operelor validate, este indispensabila daca vrem sa asiguram prestigiu cultural tarii noastre.”

Și nu numai. Căci domnul Andrei Marga, temîndu-se probabil că n-a fost destul de explicit, revine asupra ideii, „îmbogățind-o”:

• „In lumea culturii, legitimitatea o ofera opera. Cum s-a spus foarte exact pe meleagurile noastre, tineretea implica trufie, dar competenta si meritul sunt altceva.”

Nu e nici o exagerare deci în a reformula concluzia fermă: să-și vadă tinerii de tinerețea lor frivolă și trufașă, căci competența și valoarea sînt în altă parte. Mai pe șleau spus: gata cu sprijinul pe care ICR l-a acordat acestora. Să mai crească, să-și „valideze” opera (unde va fi Oficiul de Validare? cine va fi Marele Validator în viziunea domnului Marga?), iar apoi, la bătrînețe, cu „momentele istorice” create de ei ștampilate pe pașapoarte, poate merită sprijiniți. Aș fi tentat să contrazic convingerea domnului Marga cu nenumăratele exemple ale unor tineri care au creat niscai „momente” despre care vorbim și azi, de la „Sturm und Drang”-ul dintr-un spațiu pe care aud că îl respectă, cel german (în care s-au remarcat vreo doi asemenea trufași, precum Schiller sau Goethe), pînă la mișcarea postbelică intitulată, probabil fără competență și merit, dar cu aceeași trufie, „the young angry men” – care a mai creat cîteva nume, precum John Osborne, Peter Shaffer, Harold Pinter sau, măcar Nobelul recent trebuie să-i fi atras atenția domnului Marga, Dorris Lessing. Dar la ce bun să insist pe așa ceva, cînd sînt o sumedenie de alte lucruri care sar în ochi, mult mai ușor de explicat și care nu lasă loc de sofisme? Mă îndrept deci către ele. Și revin la cultura noastră, căci de viitorul ei se preocupă acum, prin ICR, domnul Andrei Marga.

Mai întîi, o precizare destul de la îndemînă pentru oricine face efortul minim de a se interesa cum sîntem priviți din afară. Și o să mă refer în special la literatură, domeniu al artei pe care cred că îl cunosc cel mai bine. Literatura română, asemenea multor alte literaturi estice, nu atrage încă piața de carte vestică, dintr-un motiv simplu: este, la momentul actual, destul de puțin cunoscută. O literatură emergentă, altfel spus. În ultimii șase-șapte ani totuși, a devenit mult mai cunoscută decît oricînd altcîndva în istoria noastră. Se creaseră deja trasee spre piețele de carte vestice, interesul crescuse într-un ritm spectaculos. Nu încă suficient, căci șase-șapte ani nu înseamnă mare lucru. Așa încît editorii străini aveau nevoie de un sprijin financiar pentru a îndrăzni să „atace piața” proprie cu cărți românești. Nu problema valorii s-a pus, ci a tradiției care nu exista. Mai clar: cititorul vestic se îndreaptă oricînd mai ușor spre un autor necunoscut venit din Franța, SUA sau Rusia, spații cu o tradiție literară arhirecunoscută, decît spre unul venit din România. Din acest motiv, Translation and Publication Support Programme (TPS), inițiat de ICR în 2006, a însemnat un indiscutabil pas înainte, iar rezultate au fost din plin (dacă nu mă înșel, deja peste 200 de titluri publicate astfel). Multe la edituri mai mici, e adevărat, dar nu poți pătrunde și nu poți crea tradiție pe piețele vestice fără a avea puncte de pornire.

Încă o observație: orice om angajat în domeniul promovării și al marketingului știe că cel mai bine lucrezi cu un „produs” viu – în cazul de față, cu un autor viu. Dintr-un motiv atît de simplu, încît mi se pare jenant să fiu nevoit să-l reiau aici, dar ignoranța de care dă dovadă scrisoarea-program a domnului Marga mă obligă. Pentru că pe acel autor viu îl poți aduce în fața publicului, îl poți promova prin interviuri, prin evenimente. Valorile care au creat „momente istorice” nu sînt, din păcate, la fel de ușor de promovat. Prin urmare, nu poți cuceri cu ele o piață, trebuie să accepți „intermedierea” pe care o fac „tinerii” aceștia „incompetenți” și plini de „trufie”, pe un considerent extrem de simplu: editurile străine îi cer, editurile străine preferă să aibă de-a face cu autori la rîndu-le „emergenți”, care pot fi spectaculoși și la nivelul percepției publice și care, totodată, pot veni pe viitor cu surprize din punct de vedere artistic. Abia pe o piață deja cucerită poți veni cu alți autori, care au creat istorie literară și „momente”.

Așa încît, dincolo de frazele bombastice cuprinse în scrisoarea-program, l-aș întreba pe domnul Andrei Marga ce are în vedere în continuare ICR-ul? Își închipuie cumva domnia sa că va reuși să le impună editurilor străine ce autori/ cărți să publice? Va convinge editurile că valoarea/competența/meritul sînt în altă parte, nu acolo unde, cum s-a spus pe „meleagurile” noastre, există doar „trufie”? Devine ridicol, devine încă o dovadă a faptului că noul șef al ICR-ului habar n-are cum merg lucrurile, desfășurînd doar o serie de clișee care nu ascund nici un strop de analiză.

Și aș mai vrea să subliniez ceva aici: în calitate de editor, dar și de scriitor, am primit în ultimele zile o serie de mesaje îngrijorate din partea unor editori străini, dar și dinspre unii traducători. Am confirmări triste: deja au renunțat la cărți pe care le aveau în vedere pentru traducere și publicare. Mai mult, mi s-a transmis că, în noua situație, probabil se vor reorienta către alte literaturi, deși mai toți mi-au spus că regretă asta, pentru că literatura noastră chiar se arătase vie, proaspătă, interesantă din toate punctele de vedere. Este un prim „efect Marga”, dar din păcate sînt convins că, în curînd, vor apărea multe altele. Aștept să văd cum îi va convinge noul președinte al ICR pe editorii străini să „coopereze”, așa cum afirmă în alt loc al scrisorii-program, să nu se îndepărteze de „meleagurile” astea pe care „tinerețea înseamnă trufie, dar competența și meritul sînt altceva”.

Se înțelege deci că disprețul manifest față de „tineri” sau de „operele invalidate” (revin: care va fi Oficiul de Validare și cine va fi Marele Validator?) nu e doar un mijloc de a pune punct „conflictului între generații”, de asemenea blamat în scrisoarea-program, printr-un accent pus pe una dintre părți. În contextul actual, înseamnă mult mai mult. Îmi cer iertare pentru expresie, dar înseamnă de fapt o întoarcere cu partea posterioară a întregii culturi românești către instituțiile și publicul din afară. Dintr-un motiv expus simplist, dar sper că spre înțelesul celor care nu vor să înțeleagă, anume acela că din afară „se cer” tineri, se cer, mai bine spus, opere nevalidate de vreun Oficiu sau de vreun Mare Validator, ci doar lăsate să circule liber pe piața asta culturală în care, în ciuda discursurilor patriotarde, nu sîntem nici pe departe atît de bine plasați încît să dea năvală străinii să ne cunoască.

Ar fi încă multe de consemnat și de discutat, însă mă opresc deocamdată aici. În ciuda unor sublinieri îngroșate ale pasajelor care te obligă practic la o anume ironie tristă, nu mi-am dorit un text malițios. Încă păstrîndu-mi puțină naivitate, îmi permit să adaug și speranța că, adunîndu-se vocile care-i pot explica domnului Andrei Marga că e pe punctul de a distruge nu doar o instituție, dar și de a face un rău imens, pe o perioadă extrem de lungă, culturii române la nivel universal, noul șef al ICR își va reconsidera strategia. Pentru că nu numai cei pe care cu înverșunare îi numește încă „intelectualii lui Băsescu” găsesc mari probleme în intențiile domniei sale privitoare la viitorul Institutului Cultural Român.

Concluzii după o lună bolnavă

Pe de o parte, ţi se spune doct: „Nu trebuie să stai în afara lucrurilor, scriitorul e obligat să se implice în «viaţa cetăţii», trebuie să ai opinii, ce, eşti laş?”. Nu trebuie să fii laş, dar ţi se-apleacă numai închipuindu-ţi în ce „viaţă a cetăţii” te implici, de fapt. În perioada din urmă, am avut opinii pe teme politice. Am semnat inclusiv o scrisoare deschisă. Am încercat să spun că există şi alte perspective. Mi s-au vărsat, la schimb, zeci de găleţi cu gunoi în cap. Nu propriu-zis, fireşte – doar că un pic mai rău. Mai rău întrucît unii dintre cei de sub găleţile pregătite pentru mine şi-apoi vărsate virtual sînt, la rîndu-le, fie scriitori, fie artişti din alte domenii, fie intelectuali.

De curînd, Mircea Cărtărescu şi-a încălcat promisiunea de a nu mai scrie pe teme politice. L-am înţeles, în ultima lună a fost aproape imposibil să te abţii. Sigur, Cărtărescu e la celălalt pol al opiniei politice faţă de mine, dar asta chiar n-are relevanţă în textul de faţă. A scris, din nou, pe teme politice. Urmarea? Un articol mizerabil pe seama lui, în care se confundă vulgar, intenţionat, literatura cu omul, în care atacul orb ia prizoniere personajele unei cărţi şi le transformă în arme de luptă politică. Şi încă aş fi tăcut, asemenea tîmpenii s-au mai scris şi se vor mai scrie. Doar că, în inflamarea politică de-acum şi cu mijloacele de propagare a informaţiei de-acum, „vestea” s-a răspîndit printre blogăraşi veseli, printre feisbucişti invalizi de cratime sau de gramatică în general. Uneori, remarc din nou trist, s-a răspîndit şi cu ajutorul unora care-şi zic artişti, chiar scriitori, chiar intelectuali. Ce a urmat? Un alt noian de injurii, un val de scîrbă faţă de „literatura şi arta” contemporane etc. Iar Mircea Cărtărescu nu are cum să lupte împotriva tuturor acestor inepţii. Pur şi simplu, nu are armele necesare. Mai mult, chiar se cuvine să nu le aibă.

Şi-atunci? Mai ales într-o viaţă politică precum a noastră, chiar merită să mai ai opinie publică? Merită să-ţi mănînci zilele (căci, oricît te-ai strădui să-ţi îngroşi obrazul, asemenea lucruri nu te pot lăsa indiferent) ca să-ţi spui opinia firavă în „cetate”? „Cetatea” chiar te mai ia în seamă, astfel încît sacrificarea liniştii proprii să aibă totuşi un rost?

Eu mi-am găsit răspunsul. Cu greutate, recunosc. Au fost momente de furie, în săptămîna ce a trecut, în care m-au mîncat degetele să scriu ce cred. Am venit la tastatură. Am scris. Am scris pentru Facebook, am scris pentru blog. Apoi, uşor răcorit, am şters. E asta laşitate? Se vor găsi destui să-mi spună că da. În cazul ăsta, mi-o asum, dintr-un motiv simplu: am şi eu viaţa mea, cu destule probleme în ea ca să-mi mai creez singur altele. Dacă mîine însă lucrurile în care cred cu adevărat (inclusiv la nivel politic) ar fi puse în pericol, nu mi-aş accepta „laşitatea”, sînt absolut convins că aş reacţiona. Însă a te implica azi în politică, fie şi la nivelul opiniei, seamănă mai mult cu o autoplasare inconştientă într-o troacă. Pentru nimic. Căci, oricît de scriitor, de artist, de intelectual te-ai crede sau chiar eşti, opinia ta nu prea contează, de fapt. Jocurile se fac în altă parte, cu sau fără implicarea ta emoţională.

Eu mi-am găsit răspunsul, spuneam. Odată cu reluarea apariţiei „Suplimentului de cultură”, rubrica mea politică va dispărea. O să-i ia locul alta – încă mă gîndesc despre ce voi scrie. Din observaţiile proprii, cred că pentru o majoritate relativă a cititorilor „SdC”, fără cvorum deci, asta e o veste bună, căci am primit rareori felicitări pentru articolele mele (e adevărat, puţinele felicitări au venit din partea unor oameni pe care-i preţuiesc enorm) şi extrem de multe acuze, injurii, ameninţări etc.

În rest, mă apuc să întind punţi pentru împăcare. Cu acei oameni cu care lucrul ăsta se poate face. Şi, evident, cu acei oameni pentru care mai păstrez suficient respect spre a crede că dialoguri viitoare între noi îşi au rostul. Căci, în vîltoarea ultimelor săptămîni, s-au dat jos nişte măşti pe care vreme de mulţi ani le considerasem, în naivitatea mea, prietenoase.

 

 

 

 

Rom, român, roman…

În ultima vreme, am reuşit să mă enervez (în special din pricina Facebook-ului, care m-a conectat la un moment dat şi cu oameni pe care, după ce am văzut cum gîndesc, i-am „dez-împrietenit” rapid) ca urmare a unui fior ce trece prin tot mai mulţi români verzi – cel privind denumirea de „rom” dată romilor. Poate m-aş fi abţinut dacă n-aş fi găsit din loc în loc şi oameni din zona culturală care se oţărăsc împotriva dicţionarelor şi-a lumii întregi, tulburaţi şi uneori turbaţi de existenţa acestui cuvînt.

Sînt şi mulţi stupizi. Adică dintr-ăia care, xenofobi fără să ştie ce-nseamnă asta, fac ei înşişi asocierea dintre rom şi român. Am găsit înflăcărări de genul: „Ce, în Franţa ţiganii se numesc franci? În Spania li se zice spani!?”. V-a venit deja să rîdeţi, desigur. Unora însă, nu. Pentru acei unii vine şi răspunsul meu: nu, şi în Franţa, şi în Spania, şi în Germania li se zice romi. Dintr-un motiv simplu: sînt romi, nu „ţigani”. Pentru că aşa-şi zic ei înşişi. Şi pentru că sînt îndreptăţiţi s-o zică. Mai mult: de vreme ce noi ne simţim aşa de jigniţi cînd ne numesc alţii ţigani, de ce nu s-ar simţi şi ei jigniţi cînd îi numim noi ţigani?

Nu vreau eu să fac pe deşteptul – prin urmare, fac o trimitere simplă, la îndemîna oricui. Către Wikipedia. Care explică destul de clar de unde vine cuvîntul „rom” – înseamnă, în limba romă, „om/soţ/bărbat”. Cei mai mulţi dintre membrii acestei etnii sau, hai să zic aşa, mulţi dintre membrii ei se raportează la propria etnie prin intermediul acestui cuvînt. N-au dreptul? Păi, noi de ce am avut dreptul să ne numim români, c-aşa ne-a venit nouă, fiind un fel de urmaşi ai urmaşilor romanilor?

Pe de altă parte, aceeaşi Wikipedia ne oferă şi o posibilitate privind originea cuvîntului „ţigan” – din grecescul „athiganoi”, care înseamnă ceva de genul „a nu se atinge”. Mmm… Parcă am avea o problemă folosind cuvîntul ăsta pentru o etnie, nu? Nu-mi spuneţi: dar şi ei, mulţi dintre ei, se numesc aşa. Unu: cînd ignoranţa devine o „valoare” la care te raportezi, eu zic că eşti un ipocrit şi un laş. Doi: chiar de-ar face-o pe deplin conştienţi de înţelesul denumirii, ar interveni nuanţa autoironică, acceptabilă în măsura în care e acceptabil şi-n SUA, să zicem, ca negrii să se numească între ei „nigger” – dar ei între ei. Noi însă? Noi, nu. Pentru că nu avem dreptul ăsta. A, sigur, îl putem avea – dar în cazul ăsta măcar să ştim că ne situăm într-un anume extremism, căci a ne asuma o denumire jignitoare, despre care ştim că e jignitoare, asta înseamnă. Xenofobie. Discriminare. Extremism. Nesimţire.

Ne simţim jigniţi aşa uşor din cauza propriilor complexe. Ne arătăm complexaţi şi-n faţa altora, a străinilor, care în majoritatea situaţiilor nu pot înţelege de ce facem atîta caz dintr-o denumire. Am auzit, am văzut perplexitatea unor străini. Nu, romul e rom, românul e român! Dar ce contează asta? Cînd romul e român (adică are cetăţenie română), atunci răspunde ca român pentru ceea ce face. Exact la fel ca românul, ucraineanul, rusul, turcul sau maghiarul cu cetăţenie română. Nu? Ba da, e atît de firesc să fie aşa…

Şi-n final, o justificare proprie: în cartea mea Celelalte poveşti de dragoste am o secvenţă în care folosesc cu insistenţă denumirea „ţigan”. Unii, în special dintre prieteni, mi-au şi reproşat-o. Sincer, şi eu mi-o reproşez: am făcut-o şi atunci, o fac şi-acum. Am ezitat multă vreme, cînd am scris secvenţa cu pricina. Personajele mele neavînd nume, iar eu vrînd să scriu o poveste despre comunitatea romă, am fost nevoit să apelez la un subterfugiu (aşa cum am făcut-o şi-n alte cărţi ale mele): să-mi denumesc personajele prin nişte caracteristici. Era vorba despre un bătrîn şi un tînăr. Am ales să le spun: ţiganul bătrîn şi ţiganul tînăr.

Problema e că varianta ar fi fost: romul bătrîn, romul tînăr. A fost singura dată cînd denumirea etnicului nu mi s-a părut că se potriveşte deloc în limba română: pentru că, vrînd-nevrînd, trimitea către o băutură. Deci n-am ocolit-o pe linia „verde” a românismului, ci pe una pur literară. Totuşi, o spun din nou: regret c-am făcut-o. Poate ar fi trebuit să mă gîndesc ceva mai mult la o soluţie. Poate o să mă gîndesc, la o nouă ediţie. Şi nu e vorba de vreo autocenzură venită, cum s-ar grăbi unii să creadă, pe linia political correctness-ului absurd. Ci e vorba doar de constatarea că, dincolo de explicaţiile pe care pot să mi (vi) le dau, pe undeva tot am greşit.