Lucian Dan Teodorovici's Blog, page 7

Lectii invatate de pe YouTube

Urmaresc foarte multi youtuberi si nu trece zi fara sa petrec cel putin o ora doar pe vloguri in aceasta platforma. Asta ca sa nu mai spun de muzica si alte clipuri pe care le urmaresc. In acest timp am…

Continue Reading→

Articolul Lectii invatate de pe YouTube apare prima dată în Blogul lui Teo.

Cat de bogati suntem

Stateam zilele trecute si ma intrebam oare ce ne defineste bogatia pentru ca banii cu siguranta nu o fac. Chiar daca vorbesc des de educatie financiara aici pe blog, poti sa ai oricati bani doresti, dar daca iti lipseste ceva…

Continue Reading→

Articolul Cat de bogati suntem apare prima dată în Blogul lui Teo.

Despre „Cel care cheamă câinii”

Scriu textul ăsta într-un moment când romanul meu abia a apărut și zilele astea începe să fie distribuit prin librării. Chiar și-așa, ori poate tocmai din motivul ăsta, deja a iscat câteva discuții. De genul: pe bune, s-a apucat să scrie roman autobiografic, da’ ce-l recomandă să facă asta?; dacă n-are idei, se-apucă să-și descrie viața, pfff!; să mai aștepte pentru autobiografie, măcar să iasă la pensie mai întâi. Etc. Foarte corecte observațiile. Doar că ar fi câștigat în relevanță dacă ar fi fost făcute după ce cartea mea ar fi fost citită.
N-am, cu adevărat, o viață excepțională, încât să merite a fi povestită. Ca a celor mai mulți, e o viață banală, cu întâmplări banale, care, dacă ar fi povestite și-atât, ar plictisi teribil orice cititor. S-a nimerit însă ca întâmplările astea comune, insipide, obișnuite să prindă o ramă de vreo șase luni din viața mea care, am gândit eu, poate accepta în interiorul ei o poveste literară. S-a nimerit să am parte de-o perioadă ieșită din comunul meu, să întâlnesc niște oameni altfel decât am întâlnit până acum, să ascult niște povești diferite de poveștile pe care le-auzi zi de zi în jur. S-au întâmplat toate astea în timp ce scriam (împins de tot felul de idei, bune sau proaste, nu o să aflu asta niciodată) un alt roman, o ficțiune. Și, pentru că s-au întâmplat, am renunțat la acel alt roman, hotărându-mă să ajung aici, în noua carte, intitulată „Cel care cheamă câinii”. Deși zilele descrise-n cartea asta sunt perfect reale, cu oamenii lor, cu poveștile lor și cu mine-ntre toate astea, mi-aș dori să fie analizată și evaluată strict din punct de vedere literar. Căci, altfel, la ce bun? Și-apoi, dacă vor apărea întrebări sau dileme precum cele mai sus amintite, va fi ok. Nu le voi comenta în nici un fel. Eu, deocamdată, pot spune doar că am scris o nouă carte. Se intitulează „Cel care cheamă câinii”. În rest, întâmplările vin și trec. Uneori, dacă ai noroc, poveștile rămân.

3,2,1…

Număr, bineînţeles. Dar nu zilele, cum pare din titlu. Am trecut la minute, în momentul de faţă. E vorba, unii dintre voi s-au prins, de timpul rămas pînă la premiera spectacolului regizat de mine, după piesa lui Attila Bartis, pe numele ei Prăpădul. Şi haideţi să mă fac că trec peste emoţii şi să vă spun cîteva chestii de-mi stau pe limbă. A fost nemaipomenit să lucrez cu oamenii ăştia: Teo Corban, Catinca Tudose, Delu Lucaci, Ticu Puşcaşu, Dumi Năstruşnicu. Actori super, oameni super. Prieteni, de-acum. Măcar asta sper eu.

Ştiu că risc să vă plictisesc cu mulţumirile şi recunoştinţele mele lansate pe blog, dar mai suportaţi, vă rog, să zic aşa: Nicolai Mihăilă (scenografie), Andreea Spătaru (asistent scenografie), Claudiu Aghiculesei (regie tehnică), Voichiţa Ralea (sufleur), Petru Budeanu (recuziter). Am stat împreună zi de zi, vreme de-o lună şi-o bucată de lună, deci vă daţi seama că şi ei îmi sînt la fel de aproape. Plus Dan Mititelu. Un mare plus. Care ne-a ajutat cu consultanţa foto, dar care a şi făcut nişte poze superbe. Habar n-am cum o să mă revanşez faţă de el, dar o s-o fac. Şi mai sînt şi oamenii de la lumini, sunet, mai sînt cei de la costume, de la machiaj, maşiniştii… Gata, ştiu că e prea mult. Dar şi ei, pentru că aşa simt.

În fine. Trec la afiş, că ăsta în mod cert n-o să vă plictisească. Ştiu eu ce zic. De-asta:

Şi trailer-ul, fireşte. Pentru că nu mi-l dă direct aici, habar n-am de ce, daţi click pe link şi priviţi-l pe youtube. E foarte fain realizat. Şi să nu rămîn dator cu muzica: Neolexica (SUA).

http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=iKb5ayyFcg8

Ultimele detalii: premiera are loc joi, 25 aprilie, de la 18.00, la Sala Studio a Teatrului Naţional din Iaşi. Vineri şi sîmbătă, de la aceeaşi oră, vor mai fi două reprezentaţii. Aşa că vă aştept pe toţi cei care vă aflaţi prin apropieri.

 

Cu ce-am rămas după Salon du Livre

Întrebarea cea mai frecventă în interviurile de la sau de după Salon du Livre a fost cea pe care am găsit de cuviinţă s-o pun în titlu. Şi asta pentru că, pe loc, la cald, nu găseşti întotdeauna cele mai potrivite răspunsuri. Nu-mi permit să fac consideraţii despre România, în general, sau despre literatura română – nici nu pot şti cu adevărat cu ce s-a ales literatura noastră după acest mare tîrg de carte, aşa că vin doar cu cîteva consideraţii proprii.

Am rămas, înainte de toate, cu senzaţia că am participat la o sărbătoare franceză: foarte multă lume şi, surprinzător pentru mine, foarte mulţi interesaţi de scriitorii români, de cărţile româneşti. Am rămas cu bucuria de a fi reîntîlnit cîţiva amici mai noi sau mai vechi şi de a fi cunoscut alţi oameni grozavi (pe care fie nu-i ştiam deloc dinainte, fie îi cunoşteam prin corespondenţă). Am rămas cu impresia, întotdeauna reconfortantă, că scriitorii români ştiu să fie plăcuţi, amabili şi, mai cu seamă, prietenoşi între ei (dincolo de viziuni politice sau culturale diferite) atunci cînd îi adună un eveniment.

M-am bucurat, fireşte, să o reîntîlnesc pe Laure Hinckel, traducătoarea cărţii mele (şi a multor altora), şi să-mi întîlnesc editorii de la Gaia Editions/Actes Sud. Am fost încîntat de discuţiile cu ei şi copleşit de atenţia care era acordată şi cărţii mele în uriaşul stand al grupului Actes Sud (afişe, poze mari postate extrem de vizibil etc.). Şi ar fi un exces de modestie (de care nu prea mă simt capabil) să nu amintesc cît de mult m-au bucurat cele două recenzii foarte bune la Matei Brunul, apărute în timp ce mă aflam acolo: una în Le Monde şi alta în Le Point.

Aş fi vorbit şi despre lucruri care nu m-au bucurat. Aş fi spus cîteva cuvinte şi despre ciudatul, sărăcăciosul stand al României, spre exemplu. Aş fi regretat încă o dată retragerile unor scriitori români. Numai că, dincolo de toate, mai e o senzaţie, probabil cea mai puternică după acest Salon du Livre, care mă împiedică măcar acum, în acest text, să insist asupra aspectelor negative (pe care, de altfel, nu le-am ocolit în interviuri). Şi anume aceea că avem o imensă, insuportabilă plăcere de a ne scufunda în bălăcăreală. Nu ştiu dacă noi, românii, în special. Acum însă am observat-o ca nicicînd altcîndva. Şi am observat-o privind din Franţa către România.

Acolo, la Paris, impresia generală era că aveam cea mai bună presă din ultimii ani. Articole frumoase despre literatura română în Le Monde, în Lire, în Magazine Littéraire, în diverse alte publicaţii. Şi cînd scriu „impresia generală” nu mă refer numai la scriitorii români, dimpotrivă: editori francezi sau vizitatori, pur şi simplu, făceau observaţiile astea. În presa din ţară însă, nimic n-a contat. Presa din ţară avea o singură perspectivă asupra Salonului: scandalul.

Am fost de-acord cu protestul acelor tineri care au venit cu măştile scriitorilor absenţi. Însă acel protest viza ICR-ul, iar atmosfera din Paris şi din ziarele franceze viza literatura română şi chiar România în general. Cu toate astea, în ţară s-a vorbit numai despre protest – ca să nu mai vorbesc de faptul că am primit o invitaţie jignitoare de la o televiziune bucureşteană care s-a gîndit că aş fi un bun instrument pentru propaganda lor politică. Eram acolo? Ce conta că fusesem invitat de Franţa, că aveam participări la evenimente literare etc.? Le eram bun numai ca martor al „marelui scandal”, aşa încît mă invitau să comentez în direct „marele scandal”.

Sigur c-o să-mi spuneţi că amărăciunea asta e naivă, pînă la urmă ştiu şi eu cum stau lucrurile cu presa, nu? Aşa e. Însă repet: tot în presă, în aia franceză însă, singura insistenţă asupra vreunui scandal a venit din partea corespondenţilor români. Altfel, numai lucruri frumoase despre literatura noastră. Habar n-am dacă avem o cultură a masochismului, habar n-am cît de speciali în sensul ăsta sîntem noi, românii. Dar de-acolo n-am avut cum să nu remarc ceea ce am scris mai sus. Şi închei povestea.

Am mai rămas, după Salon du Livre, cu nişte speranţe. Unii, mulţi francezi, vorbeau despre un „restart” dat imaginii României în Franţa. N-aş îndrăzni să merg atît de departe cu visele. Dar cîteva speranţe merită să-ţi păstrezi totuşi. Măcar pentru o vreme.

Institutul Cultural Român?

Am citit şi, în continuare, nu aş vrea să cred. S-ar zice că vine din partea Biroului de Presă al ICR. Aşa scrie în „Observator cultural” – adică o revistă serioasă, în care nu se fac glume proaste. Şi totuşi, aş vrea să nu cred ce scrie în „Observator cultural” de data asta. Textul cu pricina nu poate veni din partea nici unui birou de presă. E un text care-mi pare luat de pe vreun forum rătăcit, scris de cineva scăpat de sub controlul părinţilor.

Filip Florian, unul dintre cei mai importanţi scriitori români ai ultimilor ani, are în viziunea ICR „un nivel jalnic de cultură”, este un „vizibil personaj de carton” şi… De fapt, mi-e silă să reiau aici toate mizeriile aruncate într-un aşa-zis comunicat venit din partea unei instituţii ce s-ar vrea culturale. Sînt multe în doar cîteva rînduri şi nu pot stîrni decît dezgust.

E nevoie să-l apăr pe Filip? E nevoie să-i atrag atenţia autorului „comunicatului” că se răţoieşte la unul dintre cei mai traduşi scriitori români? E nevoie să mă opresc la imposibila frază: „suntem nevoiţi să-i spunem că ar fi cazul să fie tradus în virtutea valorii, nu a subvenţiei”? Să numere cei de la ICR subvenţiile lui Filip şi să se lămurească. Să caute măcar pe Google cei de la ICR cam ce edituri sînt Suhrkamp din Germania sau Houghton Mifflin Harcourt din SUA, mă opresc doar la aceste două exemple, deşi ar fi mai multe, şi să-şi permită apoi să comenteze pe marginea valorii traducerilor lui Filip Florian. Dar e inutil. Şi, pînă la urmă, într-un comunicat care-l vizează pe Filip, nu despre Filip e vorba.

E vorba despre o instituţie care a fost aruncată, pur şi simplu, în groapă. E vorba despre o instituţie care, din una a promovării culturii române, a devenit realmente nocivă pentru cultura română. Cu ICR-ul actual nu se poate, practic, discuta. ICR-ul actual s-a transformat de fapt dintr-o instituţie într-o Chiriţă care, de dragul lui Guliţă, e gata oricînd să-şi ridice poalele a război. Doar că nu prea îţi mai vine să numeşti aşa ceva comedie.

Cine nu s-a dezis de ICR…

Într-un articol publicat azi în Adevărul, în care se anunţă şi se motivează refuzurile de a participa la Salonul de Carte de la Paris ale unor importanţi scriitori (printre care Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu sau Andrei Pleşu), există un subtitlu care mă obligă să reacţionez, deşi aş fi preferat ca deciziile personale să rămînă personale. Următorul: „Cine nu s-a dezis de ICR”. Iar în continuare e dată o listă de autori care, în context, capătă contururile unei liste negre. Bineînţeles, figurez pe ea.

Ţin să precizez de la bun început: da, voi participa la Salon du Livre. Nu pentru că ard de nerăbdare să văd Parisul, pe care l-am vizitat în cîteva rînduri totuşi, nu pentru că mă dă timpul liber afară din ţară (aş fi preferat să rămîn acasă în perioada asta, care e una dintre cele mai aglomerate din ultimii ani – de altfel, le-am şi solicitat organizatorilor francezi să-mi scurteze şederea), ci pentru că bunul simţ mă obligă să le răspund organizatorilor cu bunăvoinţa pe care mi-au arătat-o mie. Nu pot refuza participarea pentru că: 1. Au fost deja cheltuiţi şi bani francezi pentru invitarea mea; 2. Editura a organizat deja evenimente cu prilejul lansării cărţii mele, implicînd deja anumite sume; 3. A existat un efort de promovare din partea traducătoarei mele, Laure Hinckel, şi a oamenilor din editură pe care nu prea am vreun drept moral să-l expediez în neant prin neparticiparea mea.

Dincolo de motivele astea (şi de multe altele, care mă obligă să particip), în ultimele săptămîni am avut mai multe schimburi de mailuri cu diverşi angajaţi ai ICR şi nu numai. Şi îmi permit să redau în continuare cîteva idei din acele e-mailuri, ba chiar şi din nişte discuţii telefonice, care deocamdată n-au dus la un rezultat. Astfel, încă de pe 31 ianuarie, dupa aparitia unui comunicat şocant (pentru mine) al ICR-ului, în care erau persiflaţi cîţiva oameni de cultură, i-am scris lui Laure Hinckel, din partea CNL, un e-mail în care, printre altele, i-am specificat următorul lucru: „In conditiile astea, eu, ca scriitor, am o mare problema. Te rog din suflet sa nu te superi, caci numai tie n-as vrea sa-ti mai dau batai de cap, si sa ma intelegi. Am acceptat deja invitatia de la Centrul Cartii si iti multumesc mult ca am fost pe lista. Evident ca voi fi la Paris, ar fi o nesimtire fata de tine si fata de editura sa refuz. Insa inteleg ca toate costurile vor fi impartite intre Centrul Cartii si ICR Romania. Nu mai pot accepta, date fiind cele pe care ti le-am semnalat, sa merg la Paris pe banii ICR-ului, fie acestia doar o parte. Asa ca te rog: imi poti spune ce acopera Centrul Cartii si citi bani mi-ar mai trebui (si pentru ce)? Vreau sa-mi platesc singur ceea ce ar fi trebuit sa plateasca ICR-ul”.

Am aflat, din răspunsul lui Laure, că organizatorii francezi vor acoperi totul în cazul meu. Am şi acel e-mail, care îmi confirmă asta, dar nu aş vrea să-l public în momentul ăsta, dat fiind că-mi lipseşte acordul expeditoarei. Oricum: suficient pentru a mă linişti, nu?

De vreo două săptămîni mi s-au cerut însă, din partea ICR, diverse contribuţii la diverse articole de promovare. Am reacţionat surprins, explicîndu-le că, din cîte ştiu, eu nu particip acolo ca invitat al ICR. Şi, pentru a fi clar, pe 1 martie le-am scris: „Eu le-am cerut explicit organizatorilor francezi ca, in cazul in care exista un suport financiar din partea ICR, sa-mi asum eu acea cota de participare din bani proprii. De la Centre National du Livre mi s-a raspuns ca ei, partea franceza adica, imi vor acoperi in intregime cheltuielile. Va scriu asta intrucit imi spuneti ca raspunsul [la două întrebări formale privind participarea scriitorilor români - n.m.] va fi postat pe site-ul ICR. Or, eu mi-am dorit si am cerut ca participarea mea la Paris sa fie independenta de ICR. Va multumesc pentru intentie, insa sper sa-mi intelegeti si respectati optiunea”.

N-aş vrea să înşirui aici toate discuţiile ulterioare. Spun doar că, la un moment dat, cerînd un deviz clar al participării mele, mi s-a răspuns că e imposibil de făcut unul. Am încercat, în urma explicaţiilor, să înţeleg de ce: există doar un deviz general, e foarte greu de cuantificat participarea unui singur scriitor. Suma prezentată în linii generale, fără motivaţie pe propria participare (una, de altfel, mai scurtă decît a majorităţii celorlalţi invitaţi), era una exorbitantă pentru mine. Dar am fost de-acord s-o plătesc şi aşa, dacă mi se prezintă punctual cheltuielile din partea ICR cu deplasarea mea.

Ultimul răspuns primit, în urma unor refuzuri personale de a participa la unele materiale de promovare, a venit din partea domnului Horia Gârbea. Voi cita şi din acest e-mail, dat fiind că e unul formal: „Eu, în nume personal, regret că nu veţi fi în acest material dar, aşa cum spuneam, vom respecta ceea ce ne-aţi indicat. În ceea ce priveşte dorinţa dvs de a plăti costurile ICR, e o situaţie căreia nu i se poate da curs în niciun fel deoarece există un contract semnat demult între Reed Expositions şi ICR care prevede că instituţiile vor plăti 50-50 costurile pentru autorii de pe lista oficială: «cei 27»”.

Există mai multe e-mailuri, există numeroase discuţii. Deocamdată, ele sînt suspendate de această ultimă explicaţie primită. În ceea ce mă priveşte însă, o să încerc în continuare să găsesc o soluţie pentru a-mi plăti din bani proprii participarea la acest Salon. Dar chiar dacă nu va apărea această soluţie, din respect pentru cheltuielile deja făcute de partea franceză şi pentru eforturile lor, voi fi prezent acolo, asumîndu-mi „compromisul” şi plasarea lejeră pe o „listă neagră” precum cea de la care am pornit în scrierea textului de faţă.

Pentru că se discută însă în termeni destul de duri în ultimele luni, pentru că s-au semnat petiţii pe care n-am găsit de cuviinţă să le semnez şi eu, vreau să menţionez clar următoarele: aşa cum i-am scris şi domnului Horia Gârbea, decizia mea de a nu colabora, în calitate de scriitor, cu ICR-ul actual e fermă. De altfel, am refuzat pînă acum o deplasare şi două solicitări de traduceri (e adevărat, aflate doar în faza de intenţii) care aveau în vedere fonduri de la ICR. Pe de altă parte, în calitate de editor, voi colabora prompt şi fără rezerve cu ICR-ul, fiind vorba de interesele altor scriitori, pe care nimic nu mi-ar permite să le lezez în vreun fel.

Iar în privinţa textului de faţă, trebuie să mărturisesc că regret încă de pe-acum că l-am scris – dar nu puteam să-l evit. Evident că el nu va linişti apele în privinţa mea şi nici nu mă va scoate de pe nici o listă neagră, precum cea din Adevărul. Şi nici n-am urmărit asta. Pur şi simplu, mi-am dorit să contribui la nişte explicaţii alternative: participarea la Salon du Livre a unor scriitori, mai ales a celor de pe lista iniţială de 27 creată de partea franceză, are mult mai multe implicaţii decît „sfada” din curtea proprie. Şi, deşi mi-am dorit ca poziţionarea proprie faţă de ICR să rămînă una privată, întîmplările din ultimele zile m-au obligat să încerc măcar să explic anumite lucruri.

P.S. Aş încerca să evit orice citare tendenţioasă, cum s-a întîmplat în alte rînduri, subliniind că e vorba despre raportarea proprie la relaţia cu traducătorul şi editorii francezi. Nu există, altfel, în textul de mai sus nici o trimitere directă sau indirectă la scriitorii care au decis să nu participe. Dimpotrivă: le respect decizia întru totul.

În curînd, Prăpădul…

Sînt bucuros, în fine, să anunţ începerea de săptămîna viitoare a repetiţiilor la Prăpădul, după piesa cu acelaşi nume a lui Attila Bartis, în traducerea lui Marius Tabacu. Regia îmi va aparţine. Pe lîngă informaţiile astea, pot să vin acum cu nişte amănunte suplimentare.

Scenografia va fi realizată de Nicolai Mihăilă (asistat de Andreea Spătaru). Iar distribuţiei îi sînt de asemenea îndatorat şi zic, foarte sincer, că mă onorează. Şi o să mă înţelegeţi cînd veţi citi numele (evident, păstrez ordinea autorului în ceea ce priveşte personajele): Teodor Corban (András), Catinca Tudose (Éva), Andreea Lucaci (Ágnes), Constantin Puşcaşu (Karczi) şi Dumitru Năstruşnicu (Lajos). În fine, spaţiul: Sala Studio „Teofil Vâlcu” a Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri”.

O să vă rămîn dator cu o informaţie esenţială: data premierei. Există încă un mic semn de întrebare lîngă ea, dar promit că îl elimin cît de curînd. Oricum, va fi cu siguranţă în aprilie. Prin urmare, vă fac deja, cu tot dragul, invitaţia de a fi pe fază. Cam aşa stau deocamdată lucrurile.

L’histoire de Bruno Matei

Stă s-apară zilele astea în Franţa, la Gaïa Éditions, editură asociată grupului editorial Actes Sud, romanul Matei Brunul, sub titlul L’histoire de Bruno Matei. Îi datorez enorm pentru această apariţie lui Laure Hinckel, traducătoarea romanului, dar nu doar atît: după cum se ştie deja, mulţi traducători fac practic şi muncă de agenţi pe lîngă editurile străine. Laure este extraordinară, şi din punctul ăsta de vedere, în Franţa. Aşa încît se cuvine să-i mulţumesc ei, înainte de toate.

Altfel, puteţi vedea detaliile cărţii AICI. Inclusiv coperta, care e de fapt o prelucrare a copertei româneşti a romanului. Eu nu pot decît să mă bucur: mi-aş dori ca toate versiunile străine ale acestei cărţi (deocamdată sînt finalizate contractele pentru Bulgaria şi Ungaria şi sînt şanse extrem de mari să semnez curînd alte două asemenea contracte) să preia, eventual prelucrată, ca în cazul de faţă, imaginea de pe coperta românească. Deşi nu e creată special pentru carte, din punctul meu de vedere nu puteam găsi o ilustrare mai bună a poveştii decît asta.

Un mesaj din afară

Am primit azi un e-mail cald şi trist totodată, din partea unei traducătoare care, nefiind româncă, a contribuit semnificativ în ultimii ani, la fel ca alţi traducători care au făcut şi muncă de agenţi literari, la imaginea României în afară. Şi nu numai prin traducerile ei. Dar nu vin cu mai multe amănunte, nu vreau să-i dau numele, fiindcă nu i-am cerut permisiunea. Oricum, contextul e mai larg, mesajul de azi e doar o parte a unui dialog pe care-l purtăm de cîteva zile. În acest moment al dialogului, ajunsesem la ceea ce se întîmplă de cîteva luni cu Institutul Cultural Român. Aş vrea să citez doar o mică parte din ce mi-a scris domnia sa:

Eu fac parte din acel grup de „simpatizanţi” ai României şi ai culturii române care chiar ţin la această ţară şi la această cultură. Facem ce putem ca aici, la noi, oamenii să cunoască România prin părţile ei bune şi extrem de valoroase pe care noi le-am atins şi le-am experimentat, ca să zic aşa, pe propria piele. Şi, vă rog să mă credeţi, de fiecare dată cînd văd golănii, mă gîndesc că degeaba o iubim noi, străinii, pe România, dacă EA nu se iubeşte pe ea însăşi.

Nu insist, nu dezvolt ideea, mesajul e mai mult decît clar. Nu ştiu dacă, extrăgînd morala, avem ce face pentru a o schimba. Dar uneori, chiar dacă noi ne privim în oglindă şi gîndim că vedem totul, prinde bine să avem şi-o părere din afară. Mai ales una ce vine din partea cuiva atît de bine intenţionat.

P.S. Mi-am amintit de o discuţie dintre Elena Andreevna şi Voiniţki din Unchiul Vanea. Ea îi spune: „Dumneata, Ivan Petrovici, eşti un om cult şi inteligent şi ar trebui să înţelegi că lumea se prăpădeşte nu din cauza tîlharilor, nici din cauza incendiilor, ci din pricina urii ascunse dintre oameni, din pricina tuturor acestor ciondăneli mărunte… Rostul dumitale ar fi nu să bombăneşti, ci să-i împaci pe toţi”. Iar el îi răspunde: „Mai întîi împacă-mă cu mine însumi”.