Despre „Cel care cheamă câinii”

Scriu textul ăsta într-un moment când romanul meu abia a apărut și zilele astea începe să fie distribuit prin librării. Chiar și-așa, ori poate tocmai din motivul ăsta, deja a iscat câteva discuții. De genul: pe bune, s-a apucat să scrie roman autobiografic, da’ ce-l recomandă să facă asta?; dacă n-are idei, se-apucă să-și descrie viața, pfff!; să mai aștepte pentru autobiografie, măcar să iasă la pensie mai întâi. Etc. Foarte corecte observațiile. Doar că ar fi câștigat în relevanță dacă ar fi fost făcute după ce cartea mea ar fi fost citită.
N-am, cu adevărat, o viață excepțională, încât să merite a fi povestită. Ca a celor mai mulți, e o viață banală, cu întâmplări banale, care, dacă ar fi povestite și-atât, ar plictisi teribil orice cititor. S-a nimerit însă ca întâmplările astea comune, insipide, obișnuite să prindă o ramă de vreo șase luni din viața mea care, am gândit eu, poate accepta în interiorul ei o poveste literară. S-a nimerit să am parte de-o perioadă ieșită din comunul meu, să întâlnesc niște oameni altfel decât am întâlnit până acum, să ascult niște povești diferite de poveștile pe care le-auzi zi de zi în jur. S-au întâmplat toate astea în timp ce scriam (împins de tot felul de idei, bune sau proaste, nu o să aflu asta niciodată) un alt roman, o ficțiune. Și, pentru că s-au întâmplat, am renunțat la acel alt roman, hotărându-mă să ajung aici, în noua carte, intitulată „Cel care cheamă câinii”. Deși zilele descrise-n cartea asta sunt perfect reale, cu oamenii lor, cu poveștile lor și cu mine-ntre toate astea, mi-aș dori să fie analizată și evaluată strict din punct de vedere literar. Căci, altfel, la ce bun? Și-apoi, dacă vor apărea întrebări sau dileme precum cele mai sus amintite, va fi ok. Nu le voi comenta în nici un fel. Eu, deocamdată, pot spune doar că am scris o nouă carte. Se intitulează „Cel care cheamă câinii”. În rest, întâmplările vin și trec. Uneori, dacă ai noroc, poveștile rămân.